Transilvania Braşov, an X, 5 iunie 1877, nr. 12; iulie 1877, nr. 13; 15 iulie 1877, nr



Yüklə 74,23 Kb.
tarix25.07.2018
ölçüsü74,23 Kb.

Transilvania – Braşov, an X, 15 iunie 1877, nr. 12; 1 iulie 1877, nr. 13; 15 iulie 1877, nr. 14

Mult stimate domnule redactor!

Din nr. 5 al “Transilvaniei” am văzut, că scrisoarea domnului deputat Ioan Hozman adresată în 21 iunie 1849 prefectului Iancu, nu se află la onor. redacţiune; deci am onoarea a trimite în acl. din acel document una copie spre publicare.

Ce această ocaziune fie-mi permis ca unuia, care în 1849 am petrecut între munţi, am văzut cu ochii şi am luat parte activă la scenele petrecute acolo, a face la cele publicate în numerii 5 şi 7 unele observaţiuni şi anume:

În nr. 5 al „Transilvaniei” publicându-se scrisoarea prefectului Avram Iancu din 27 iunie 1849 adresată lui Iosif Simonffy, la călcâiul aceleia urma şi o notă a stimatului domn A. Roman, în care apare şi acest pasaj: „În contra acestui salvus conductus Hatvani, după bătaia ce mâncase la Abrud, spânzură pe Buteanu la Iosăşel, cu toate că acesta mersese de bună voie la dânsul, declarând că vrea să meargă la Kossuth pentru înfiinţarea de batalioane româneşti”.

Eu nu pot să scriu pe temeiul căror documente, ori din ce supoziţie a putut ajunge dl. A. Roman la această aserţiune; destul că a crede şi a se primi de fapt istoric, că Buteanu ar fi voit a înfiinţa batalioane româneşti şi a le pune în solda ucigătorului de naţionalităţi Kossuth, ar fi o rătăcire foarte mare, şi pe numele lui Buteanu – care cunoştea pe unguri aşa cum îi cunoaştem noi astăzi – ar arunca o umbră nedemnă. Deci fără a mă putea demite acum la descrierea mai amplă a acelei catastrofe, voi nara cât se poate mai pe scurt întâmplarea, din care se va vedea căderea lui.

Buteanu ţinea ocupată strâmtoarea dintre satele Zdrapţi şi Mihăileni, unde făcuse cu băieşii şanţ puternic, care cred că se vede şi astăzi.

Dintre refugiaţii dinlăuntrul Transilvaniei făceam serviciu aici şi eu şi Nicolae Mureşan.

Aici a primit el scrisoarea lui Dragoş din 19 aprilie 1849, prin care acesta îşi descoperă intenţia de a pune pe românii munteni în negocieri de pace cu regimul maghiar.

În primele momente, după ce această scrisoare s-a făcut cunoscută în Abrud, s-a dat pe faţă o parte însemnată dintre locuitorii cei mai avuţi, care doreau a încheia pace cu maghiarii cu orice preţ; era însă precumpănitoare partea, între care Iancu, Buteanu, Balint, toţi prefecţii şi tribunii emigraţi în munţi, care nici nu voia să audă de pace cu ungurii; pentru aceea în conferinţa ţinută în casele primarului Ioan Boeriu, s-a primit negocierea proiectată de Dragoş, numai cu scopul de a dobândi timp şi de a primi prin acest din urmă informaţiuni despre situaţiunea lumii dinafară, despre care noi nu ştiam absolut nimic.

Comunicându-se cu Dragoş, că muntenii sunt aplecaţi a se pune în atingere cu ungurii, el în 15 aprilie a şi venit la Buteanu în Mihăileni, despre ce fiind încunoştiinţaţi, am concurs şi noi mai mulţi de 30 inşi acolo, curioşi cum am zis, a primi informaţiuni despre situaţiune, cu deosebire a armatei imperiale.

Când am sosit noi la Mihăileni şi am intrat în casa cea mai aproape situată de stânca Vulcan, am aflat pe Dragoş într-o conversaţie animată cu Buteanu.

După ce Buteanu ne-a făcut cunoscuţi pe toţi, Dragoş vrând a continua conversaţia întreruptă, s-a întors către el adăugând: Aşa! Să se bage dracul în politica voastră, că v-aţi aliat cu saşii, cel mai egoist popor de pe faţa pământului.

Buteanu: Ba să se bage dracul în politica voastră a românilor din Ungaria, că v-aţi aliat cu maghiarii, cel mai neîmpăcat inamic al libertăţii naţionale.

Dragoş: Voi nu cunoaşteţi pe ungurii din Ungaria, aceia sunt în înţelesul cuvântului liberali.

Buteanu: Da, sunt liberali, şi de liberali mari ce sunt, nu pot tolera naţiunea română, croată, sârbă etc. Aţi fost orbiţi de Dumnezeu.

Dragoş: Voi ardelenii v-aţi făcut o idee fixă cu naţionalitatea voastră, şi ignoraţi drepturile cetăţeneşti.

Buteanu: De ar avea liberalii voştri puterea de a-mi da paradisul, şi mi-ar răpi limba, aş renunţa la paradis.

Dragoş: Lasă că v-ar fi dat vouă neamţul naţionalitate, pentru că aţi adoptat negru-gălbinismul, căci principiul vostru este negru-gălbinismul.

Buteanu: Principiul nostru nu este negru-gălbinismul, ci libertate naţională, ori moarte. În cazul însă când casa domnitoare nu ne-ar îndestula aspiraţiunile şi speranţele noastre, mai bucuros susţin pe umerii mei un despot, decât 3-4 milioane de despoţi, căci fiecare liberal de ai voştri este un despot tiranic.

Dragoş: Fanatism.

Buteanu: Acest fanatism sacru a transplantat din generaţie în generaţie viaţa în români până în ziua de azi.

Dragoş: Mă! Kossuth cu deosebire este indignat, ba chiar mânios pe tine, că ai caracterizat în oarecare scrisoare a ta pe unguri cu epitetul „buszke paraszt”, dar nu fără temei, că precum văd, tu nici acuma nu doreşti sincer pacea cu ungurii.

Buteanu: Ba doresc sincer, dar doresc o pace, cu care să nu-mi fie ruşine a sta dinaintea istoriei.

Dragoş văzând că se îngroaşă lucrul, nu mai replică lui Buteanu, ci trecu la alte obiecte, şi indus prin variate observaţiuni a celor de faţă, veni la situaţia lumii, respectiv a monarhiei.

Aici Dragoş era în elementul său, şi ca să dea greutate mai mare misiunii sale, şi să se asigure de succesul întreprinderii acestea, cu oratoria sa înnăscută descrise cu emfază mare victoriile ungurilor, ca pe ale lui Alexandru cel Mare.

Noi căutând unii la alţii, ne-am zis în tăcere: Acesta nu este românul pe care l-am dorit noi! După acestea dezbătându-se obiectul convenirei, se conchise că da, vom intra cu Kossuth în negociaţiuni, sub unica condiţiune însă, că în tot timpul până se va trata despre punctele împăciuirii, să înceteze armele de ambele părţi, la care Dragoş a răspuns, că aceasta se înţelege de la sine, şi el primeşte asupra sa mijlocirea armistiţiului.

Aşa statorindu-se lucrul, Dragoş porni către Debreţin, iar ceilalţi către Abrud. Eu cu Nicolae Mureşan mă hotărâsem a mai rămâne în castre la Buteanu, până vom vedea ce se va alege şi de comedia asta jucată cu destulă făţărnicie de ambele părţi, şi de la care nimenea nu spera vreun rezultat favorabil, decât poate numai Dragoş în vanitatea sa. Buteanu văzând însă voia noastră, mă trase la o parte şi îmi zise. Nu rămânea aici, că în constelaţiunile de faţă nu e nici o teamă ca ungurii să năvălească asupra noastră, ci te du şi tu la Abrud; iar mâine dimineaţă pleacă, şi caută pe Axente unde îl vei afla, comunică-i cele întâmplate aici, şi să-mi împărtăşeşti opinia lui la Abrud, unde mă voi reîntoarce şi eu, după ce voi face aici unele dispoziţiuni.

Am venit dar la Abrud, şi a doua zi dimineaţa am plecat, şi am aflat pe Axente la Petroleni, un sat în apropierea Zlatnei. – Tocmai mâncau pe o pajişte dintr-un cu Mânzat şi alţi tribuni o zamă de miel gătită munteneşte, la care – deşi în alte împrejurări te-ai putea jura că mai bine mori de foame, decât să o guşti – am luat şi eu parte cu un apetit rar, reflectându-mi Axente des: Săturatu-te-ai de revoluţie, mă? Că ziceai că de nu se va face revoluţia, te vei spânzura? Într-adevăr, nu ştiu cum puteam trăi în acele timpuri! Făceam strapaţe care ţi s-ar părea că trec peste puterile omeneşti; susţineam lupte lungi şi disperate, porneam în vreo direcţiune la confiniile munţilor şi niciodată nu aveam provizii în traistă, barem de o mâncare bună, şi de avea careva o bucată de pâine ori mălai, nu aveau alţii; câte o bucată o împărţiam de multe ori în 10-15 părţi, iar dacă ne puteam ospăta odată cu o bucată de mălai şi o oală de lapte covăsit, nu mai cugetam până în altă zi la mâncare. Viaţa în noi o susţinea mai mult entuziasmul, ce ni-l împrumuta sfinţenia cauzei ce apăram. De interese materiale (care domină pe oamenii de acum) nici pomană.

La una ocaziune însemnată îmi zise Axente: Măi frate! Numai 100 florini (fireşte w. w.) am avut după sufletul meu, şi din aceştia încă am fost silit a da la nişte moţi pentru viaţa armeanului Lukats 50 florini.

Această sumă mai târziu o au restituit Iancu prin mine lui Axente.

Sub durata mâncării am atins starea lucrurilor în termeni cam generali, fiindcă nu voiam a împărtăşi toate şi cu Mânzat.

După ce ne-am desfăcut în o ceată confidenţială, am referat toată starea lucrului, am descris înclinările spre pace ale românilor mai fruntaşi din Abrud, convorbirile avute cu Dragoş, i-am împărtăşit grijile ce au insuflat în mine şi Buteanu astuţia lui. Finind, Axente a oftat adânc şi a zis: Mă! Du-te! Spune lui Iancu, Buteanu şi celorlalţi, că eu cu nici un preţ pace cu ungurii nu voiesc, nu fac! Voiesc a muri în luptă, sau luptându-mă a-mi deschide cale până în ţara românească, dar de tratate în aceste împrejurări nici vorbă. Mi-a încredinţat între patru ochi şi un secret, care eu l-am împărtăşit singur lui Buteanu. Acel secret se reducea la persoana nefericitului Ioan Dragoş, despre care Axente era de părere, că nu trebuieşte suferit cu nici un preţ între români.

Între frământările în dreapta şi în stânga, sosi în Abrud ştirea, că Dragoş în 3 mai va veni la Mihăileni, nu va intra însă în munţi, decât însoţit de Iancu şi suita lui.

În acea zi dară ne-am aflat iarăşi la Mihăileni în număr mai mare decât întâia oară, dar cred de prisos a-i enumera aici cu numele.

Tot în acea casă, în care ne întâlnisem mai înainte, am aflat iarăşi pe Dragoş.

A cetit manifestul cunoscut al lui Kossuth, a explicat cu oratoria sa înnăscută mai multe pasaje, şi a scuzat puternic pe Kossuth, pentru ce nu a putut extinde amnistia şi asupra lui Şaguna. După finire îşi exprimă dorinţa de a porni către Abrud, că îl răzbise foamea; dar Iancu a reflectat la armistiţiul propus.

Dragoş: Despre armistiţiu sunt asigurat prin parola lui Kossuth; fiţi liniştiţi, că în toată Ungaria nu s-ar afla un suflet de om, care să cuteze a-l compromite. Apoi adause cam în glumă: „De nu aş fi eu sigur despre încetarea armelor pe timpul cât voi petrece la voi, nu aş intra aşa liniştit între munţi, şi m-aş da aşa zicând, în mâinile voastre”.

Iancu: Cu această ocaziune se ridică dară vedetele şi tot lagărul de aici. Să ştii însă, că de s-ar întâmpla ceva mişelie din partea ungurilor, nu-ţi mai duci măselele dintre munţi.

Dragoş: „Cutezare-a-ţi voi a pune mâna pe mine? Să ştiţi că pentru cea mai mică vătămare ce mi s-ar întâmpla, tot Bihorul s-ar scula asupra voastră.”

Noi când am luat arma în mână, ne-am decis a lupta cu toată Ungaria, nu numai cu Bihorul vostru, răspunse Iancu.

Acest om mi-a insuflat nelinişte sufletească de cum l-am văzut în primul moment, şi o presimţire întunecoasă neexplicabilă mă tortura, când numai cuget la el – îmi şopti Buteanu. Tot asemenea impresiune a făcut şi asupra altora – răspunsei eu. Şi nu fără temei. Dragoş pe lângă tot darul elocinţei avea ceva respingător la prima contemplare. Era de statură mijlocie, dar de o construcţiune compactă; avea frunte lată, faţa rotundă, dar neagră până la întunecime, şi pe urmele bubatului săpate afund, era aşezat repulsiv ce nu se poate reda, mustăţi negre rare, păr negru ceva cam creţ, şi în ochii întunecaţi pururea vaccilatori, nu puteai căuta, cum nu poţi căuta în ochii unui lup.

În fine am pornit spre Abrud, ridicându-se totodată şi lagărul de la şanţurile mai sus memorate.

Dragoş călărea între Iancu şi Buteanu. Eu ca să nu-mi scape vreun cuvânt din conversaţiunea lor, imediat după dânşii.

Un incident în sine foarte neînsemnat, ce mi s-a întâmplat în această călătorie, nu ar avea loc în această scrisoare; dar fiindcă pentru mine şi Dragoş a produs urmări foarte fatale, îl voi nara aici. În drum adică ajungând la un pârâu plin de mocirlă, cei trei călăreţi dinaintea mea au trecut, iar Dragoş a căutat îndărăt, făcându-ne semn să stăm, ca să nu îl stropim. Am şi strâns caii în frâie şi am stat; al meu cal însă din nenorocire mai neastâmpărat, smucind frâul se aruncă în mocirlă, încât deşi se depărtase, stropi binişor veştmintele negre şi părul netezit al lui Dragoş. El căută îndărăt, îmi aruncă o căutătură care nu se poate descrie, şi atunci întâlnindu-se ochii laolaltă – fără a-mi putea explica cauza – un fior rece mă pătrunse prin tot corpul.

Această mică neplăcere cauzată fără voie, a fost destul, pe lângă toate scuzele făcute în persoană şi prin Buteanu – ca acest om în tot timpul cât a şezut în munţi, la nici o vorbă, la nici o observaţiune să nu îmi dea răspuns, ba din prinsoarea unde am stat de duminică 6 mai seara până miercuri noaptea la ora 1, fără a ni se da o bucată de pâine – i-am expediat trei scrisori, fără a primi răspuns.

A doua zi după intrarea lui Dragoş în Abrud s-au ţinut conferinţele în casele lui Boeriu, în care partea cea mai mare a cetăţenilor din Abrud – deşi cu ceva sfială – s-a declarat pentru pace.

După conferinţă s-a dat în onoarea lui un prânz strălucit la Şuluţiu Simion.

Domnul casei a ridicat pocalul în sănătatea aducătoriului păcii (Dragoş), iar acesta uitând pe un moment unde se află, şi cu cine are de-a face, ridică pocalul în sănătatea lui Kossuth. ... Iancu ridicându-se în sus – îşi încreţi fruntea după datina sa, şi căutând împrejur ca un leu rănit, nimenea nu cuteză a da lui Dragoş un semn de complăcere.

Dragoş se vedea opărit, dar fără a se confunda, prin elocinţa sa substitui varii obiecte de conversaţiune, între altele îşi descoperi dorinţa de a schimba galbeni, ca să aibă probe, că el a fost chiar la fântâna aurului.

Atât a fost de ajuns, ca cei de faţă să se întreacă a da galbenii în schimb pentru bancnote kossuthiene.

Suntem pierduţi! zisei eu către Buteanu, lângă care şedeam. Ba nu! răspunse el, că noi vom apela la popor ca pe Câmpia Libertăţii, şi aceştia vor rămâne cu bancnotele. Dragoş va merge fără rezultat pe unde a venit, şi începându-se ostilităţile ne vom apăra până vom putea, iar venind lucrul până la extreme, vom urma după planul lui Axente.

Acel apel la popor s-a şi făcut, ţinându-se precum se ştie, două adunări numeroase, una în capul Abrudului de către Corna-Bucium, şi alta în Câmpeni, de care aici nu mă pot ocupa, ci voi spune numai, că pe 5 mai s-a anunţat altă conferinţă în Abrud.

Iancu a sosit în acea zi foarte târziu de la Câmpeni, de aceea conferinţa nu s-a putut începe până după amiaza între 4-5 ore, adunându-ne în biserica reformată din piaţă.

Acea conferinţă a fost foarte viforoasă. Îndrăzneala ungurilor ajunsese la o obrăznicie de ne uimea. Preotul catolic pierzându-şi minţile, zbiera ca un turbat, că românii deloc să depună armele la o comisie ce se va numi acum, ba precum românii au căutat armele până şi în fântâni la unguri, aşa se procedeze şi aceştia. – Iancu ameninţând ca un alt Jupiter Tonans strigă, că despre depunerea armelor nu poate fi vorba; aşa ceva s-ar putea întâmpla numai când românii ar avea garanţie destulă. Confuziunea creştea, nimenea nu mai putea impune adunării, nici Iancu, nici Buteanu, nici Dragoş; ba de nu aveam câte un pistol la brâu, poate că preotul catolic provoca conflicte funeste, fiind maghiarii în majoritate precumpănitoare; - de unde mai târziu am conchis, că maghiarii au trebuit să fi fost înştiinţaţi pe sub mână despre mişcarea lui Hatvani.

Destul că în acea confuziune babilonică începu a se mesteca ziua cu noaptea, în biserică se simţea lipsa de lumânări.

Între acestea o servitoare intră pe uşă, făcu lui Iancu un semn, la care dispăru aşa zicând neobservat; după el fraţii Corcheş şi Clemente Aiudeanu. Ceilalţi am mai continuat cu disputele înfocate, până când văzând că Iancu nu se mai întoarce, neodihna mi se ridică la gradul cel mai înalt.

Îmi făcui loc până la Buteanu care sta în oareşcare distanţă faţă de mine; l-am tras de veştmânt şi am ieşit şi noi.

Afară încă abia se mai cunoştea ziua; oamenii alegau în sus şi în jos strigând: Vin ungurii. Am alergat la cvartirul lui, în şcoala română. Aici servitorul lui Buteanu ne spune, că Iancu venind de la biserică a încălecat calul, a bătut în fereastra lui Ivanovich (comandant militar); acesta încă a încălecat şi patru inşi au alergat în galop către Câmpeni.

Pe cai la Câmpeni? îmi zise Buteanu.

Numai atâta aşteaptă, până când îmi voi aduce armele şi traista cu scrisorile de la cvartir.

În fuga mare am alergat de la şcoală către casele popii din Izbita, unde eram încartiruit; când am ajuns însă în capătul străzii strâmte şi am dat în piaţă, am fost silit a-mi modera paşii, ca să nu îmi atrag cu fuga mea vreun glonţ, că prin piaţă erau amestecaţi cetăţenii cu soldaţii.

Am ajuns în pace, mi-am luat traista, pistoalele, iar sabia o am ascuns subsoară.

Când am dat să ies, artileria şi o mulţime de călăreţi erau postaţi în poartă, şi ungurii din loc, cugetai că vor să răstoarne oraşul cu eljenuri.

Nu-i treabă de a putea pătrunde cu armele.

Mă întorc îndărăt, mă urc pe trepte la deal, şi îmi aşez armele şi traista în horn, ceea ce puteam face, că cuptorul era stricat.

După ce era vorba de moarte sau viaţă, îmi reculeg toate puterile, ies pe poartă şi cam pe lângă pereţi îmi fac loc şi ies din piaţă până la şcoală.

Mi se păru că am şezut un secol. În acest timp Buteanu putea fugi, dar inima lui cea nobilă nu l-a lăsat, ci mă aştepta.

Ne aruncarăm toţi trei pe cai şi îi strângeam în pinteni, dar abia am trecut pe lângă 5-6 case şi am auzit strigătul maghiarilor care se încartiruiau acolo. Tot în acea repeziciune ne-am întors îndărăt, ne-am dat jos şi am alergat la Dragoş. Aici fac eu numai acea observare, că deşi se pare cam curios, ca în timp de bătălie să poată pătrunde inamicul neobservat, totuşi cine cunoaşte Valea Cerniţei de la Abrud până la Vulcan, ştie cât sunt acolo casele de rare, uşor poate explica intrarea neobservată a lui Hatvani, cu atât mai vârtos, că armistiţiul lui Kossuth şi asigurările lui Dragoş uşuraseră pe români de toate grijile.

Este adevărat şi aceea, că a sosit ştirea despre sosirea ungurilor, aceea însă a sosit aşa de târziu, cât abia s-a putut folosi Iancu de dânsa, căci cu o jumătate de oră mai târziu soarta lui şi a lui Ivanovich nu era mai bună ca a lui Buteanu.

Pe o uliţă laterală ajunserăm la Boeriu, unde era încartiruit Dragoş.

Aici era plină casa de prefecţi şi tribuni, pe care îi ajunse aceeaşi soartă ca pe noi, între aceştia domnul Adrian, care fusese mai târziu ministru în România, iar acum se află în pensie cu rangul de general. Alţi tineri boieri tot de acolo cu numele Viţianu (Racoviţă). Prefecţii Dobra, Boteanu (el se scrie Bottyan), viceprefectul Nicolae Mureşan, tribunii Andreica, Nicolae Begnescu, Alexandru Arpadi, Simion Moga, Molnar şi alţii – pe acesta din urmă îl şi împuşcă Hatvani în 8 mai.

Buteanu luă aspru pe Dragoş la răspundere, făcându-i cele mai grosolane imputări şi apostrofând-l ca „trădător”.

Dragoş în confuziunea sa nu mai putu zice alta spre consolarea noastră, decât că pe Kossuth în nimbul său nimenea nu îl va compromite.

Într-acestea se bate în uşă, şi intră 5 ofiţeri maghiari, pe cel dintâi îl grăi Dragoş zicând: Ugye ornagy ur, az orszagot es annak kormanyzojat senki sem fogja compromittalni?

Răspunsul rece urmă ... nem.

Aici am gătat-o! între cei de faţă unicul eram îmbrăcat în veştminte româneşti (ţărăneşti). Ca să nu fiu observat, nu m-am putut apropia de Buteanu, ci m-am retras în casa laterală, care încă era plină de cei pomeniţi. Aici am ascultat puţintel, după aceea cu N. Mureşan şi Arpadi am ieşit în cuină, de acolo în uliţă, şi pe urmă în cvartirul lui Buteanu, sperând că el ne va împărtăşi cele întâmplate. Aici fără a aprinde lumina, am făcut planul, că sosind Buteanu să fugim la Câmpeni pe vreo cărare, care el ca abrudean nesmintit că trebuia să o ştie. Apradi ca optimist nu se unea cu planul de fugă, el visa că Iancu va depune armele ca mâine, românii vor trimite deputaţiune la Kossuth, şi alte iluziuni, care toate ieşiseră mai înainte pe întrecute din gura lui Dragoş.

Pe la jumătate la 12 ore soseşte Buteanu, însă fără a zice un cuvânt, se trânteşte pe pat, se rezemă cu spatele de perete, şi îşi aşeză capul pe palme în genunchi. – Consternaţiunea lui atât fu de mare, cât un timp îndelungat nu am putut scoate cuvând din gura lui.

I-am împărtăşit planul de fugă şi i-am zis: Măi omule! Noi doi inşi am aşteptat singur după tine ca să ne conduci, dar acum plecăm încotro ne va duce destinul nostru, şi tu rămâi.

La aceste cuvinte se scoală, scoate o cheie, deschide un cufăr, şi scoţând unele veştminte zice: „Moldovene! Tu singur eşti cu cioareci, călţuni, şerpar etc., acest port şi aseară a fost prea bătător la ochi; - na aceste veştminte, îmbracă-te, apoi de fugă nu poate fi vorba, că vedetele sunt aşezate în jurul Abrudului.

„Ştiu că Iancu nu va depune armele, cum crede Dragoş şi ungurii, dar rezultatul încercării lui e dubiu, căci trupa care a intrat aseară este numai avangarda trupei ce va intra mâine. (Acestea se vorbiseră după ce ne-am depărtat noi din casa lui Boeriu). Una este ce ştiu sigur, că cât se va arăta oştire românească, noi vom fi cei dintâi sacrificaţi; şi cu toate acestea nu putem fugi, că noi numai în direcţiune către Roşia am putea scăpa; dar punctele acestea sunt mai întărite, şi încă la toate posturile sunt împărţiţi maghiari din loc, cari sunt cunoscuţi cu toate potecile”.

Poate că acesta a fost destinul lui. Ne-am descurajat cu toţii, am petrecut până la ziuă, când grăind vorbe nearticulate, când sărind în sus şi preumblându-ne prin casă, ca oamenii nebuni.

Dimineaţa la 7 ore Buteanu fu invitat prin un cetăţean din Abrud a se înfăţişa la Hatvani.

Peste o jumătate de oră se reîntoarse cu ştirea, că doi inşi trebuie să meargă cu o epistolă la Câmpeni, ca să invite pe Iancu la Abrud.

Am cugetat să mergi tu şi Andreica, îmi zise, ca să-ţi mântuieşti viaţa pentru alte întâmplări ... Am şi dat ordin lui Iacob să gătească caii.

Când am ieşit afară să pornesc, Andreica cu Begnescu era mânile pe frâie.

Eu vroiam să iau calul din mâinile lui Begnescu, dar el îmi reflectă: în deşert puterea ta, că salvus conductus e la mine şi nu ţi-l dau. Buteanu care era între noi, puse mâna pe mine şi îmi zise: Eu ţi-am zis să mergi, eu îţi zic să rămâi, că la noapte de vom şti că ne împuşcă când vom ieşi din casă, încă vom fugi.

Călăreţii se depărtaseră, ca şi speranţa mea de scăpare ... Am căutat lung după ei, m-am consolat cu ideea că şi lor le e scumpă viaţa ca şi mie; apoi Buteanu prea mult mă îndatorase, decât să-l pot părăsi în executarea planului de fugă, că de nu era el, pieream de foame în Abrudul ospital.

La noapte dară să fugim! Însă cât este de lungă o zi din mai, o ştie numai acela, care în asemenea împrejurări numără minutele acelea lungi, şi câte întâmplări neprecalculate nu trag dungă peste propunerile şi planurile oamenilor!

După amiază Buteanu fu iarăşi invitat la Hatvani, acum însă printr-un militar.

La două ore se întoarce cum e peretele.

Ce e nou frate?

De nu va veni Iancu peste o oră, mă face pe mine răspunzător de toate urmările; mi-a cerut şi armele. – Mai multe nu a vorbit.

Cât de mare impresiune a făcut asupra lui această convorbire cu Hatvani, am judecat din împrejurarea, că şi-a luat orologiul cu lanţ de aur, şi două stofe în preţ (precum spunea el) de câte 60 galbeni una, şi le-a dus de le-a depus la protopopul Tobias.

Pe la 4 ore ne pomenim cu trei husari (aceştia avea numai uniforma de husari, dar fiindcă nu aveau cai, făcea cu carabinele lor serviciu de pedeştri), cari ne visitară de arme. Iau trei pistoale şi două săbii ale lui Buteanu, cu care unul se depărtă, iar doi rămân în casa de dinainte, proprie şcoală, spunându-mi, că la orice încercare de fugă vom fi împuşcaţi prin cap ...

Planul de fugă tot mă preocupa încă mai puternic, cu toate că piedicile erau mai mari; căci de nu vom putea ieşi pe fereastră neobservaţi, ori de păzitorii noştri, ori de soldaţii cari în coridorul protopopului erau pururea îndesiţi ca la o vardă, atunci îl puteam executa numai sugrumând fără zgomot pe aceşti doi soldaţi.

Alternativa din urmă ni se părea mai sigură, pentru că ieşind pe uşa şcolii, un palant înalt de scânduri ne scutea de vederea celor ce din întâmplare ar fi trecut pe uliţă; afară de aceea între capul grajdului şi privata şcolii era un spaţiu strâmt, pe care ne puteam strecura în cimitir, până vom răsufla şi ne vom reculege. Planul îl statorisem aşa:

La cioarecii mei aruncaţi într-un colţ aveam un amnar de o mărime extraordinară, aşa încât prinzându-l în mână, îţi umplea pumnul ca un mâner de sabie. Ca să ni se încurajeze consoţii, eu cu ajutorul acestuia luasem asupra mea tocarea unui husar; la celălalt se rezolva singur Nicolae Mureşan, apoi voi încă nu îţi sta cu mâinile în sân...

Deci punct la 12 ore, sau când vom simţi că oraşul este mai liniştit, vom aşterne fără zgomot pe aceşti doi oameni la pământ, vom ieşi deocamdată în strâmtoarea dintre grajd şi privată, de aici vom sări în apa Abrudului, şi corliţi până în grumaji, ne vom trage la uscat şi vom străbate până în Câmpeni.

Arpadi se învoise la planul de fugă numai de frică, că de nu va fugi, tot îl vor împuşca ungurii, pentru că nu ne-a denunţat. Buteanu însă se vedea reînnoit cu totul, numai de nu ne-ar duplica soldaţii, ori de nu ne-ar strămuta în prinsori separate, zicea el.

Nu s-a întâmplat nici una, nici alta, dar planul nu l-am putut executa, pentru că tocmai în acea seară fiind lună plină, şi fără oleacă de nor, lumina ca ziua, încât nu am fi putut face un pas neobservat, cu atât mai vârtos, că patrulele pe uliţă nu s-au aşezat toată noaptea.

Marţi pe la 11 ore am zărit pe fereastră pe o culme înaltă în partea de către Vulcan o ceată de români.

S-a bătut alarma, a ieşit oştirea maghiară asupra lor şi i-a respins.

Ungurii s-au întors cu bucurie mare în Abrud; dar tot în acel moment de la Roşia sosi ştirea, că acolo au învins românii, pe un căpitan care venea după ajutor în Abrud, l-a împuşcat un român dintr-o tufă.

Această faimă într-atâta înfurie pe Hatvani, cât pe Buteanu deloc îl escortă dintre noi prin doi soldaţi, şi îl puse în arest separat în lanţ, iar imediat după aceea împuşcă dinaintea bisericii şi pe tribunul Molnar. Sângele ni se închegă în vene, planul de fugă a dispărut. – Moartea cu arma în mână nu am fi schimbat-o pentru toate bunătăţile lumeşti. Pe lângă toate acestea veni şi seara. Foamea nu o simţeam, dar simţeam în trup o slăbiciune şi ameţeală, care ne punea la îndoială putinţa de a ne executa planul de fugă împreunat cu lupta.

Scrisei lui Dragoş o epistolă, în care l-am rugat, că deşi i-am făcut o neplăcere, să considere starea în care ne aflam şi să ne cerceteze, ori să dispună a ni se trimite o bucată de pâine, că nu am mâncat de duminică de la amiază, şi să ne încunoştiinţeze despre soarta lui Buteanu.

Scrisoarea am dat-o lui Iacob, servitorul lui Buteanu, care s-a furişat la fereastra noastră. Nici un răspuns de la Dragoş, ci ne-a adus faima fioroasă, că pe bravul şi iubitul avocat Dobra întru atâta l-au torturat honvezii care îl păzeau în arest, încât a fost silit a sări din catul al doilea pe pardoseala de pietre în uliţă, unde fu omorât de mai multe puşcături.

Din cele împărtăşite până aici va putea vedea oricine, că Buteanu nu a venit de voie bună la Hatvani, cu atât mai puţin a avut vreodată cugetul de a organiza pentru interese maghiare batalioane româneşti.

Cu acestea aş fi terminat punctul acesta, dar deşi peste propusul meu, m-am extins prea tare cu scrisoarea, totuşi cuget a fi de interes a mai continua şi cu alte întâmplări ce au mai urmat.

Deci trecând peste evenimentele zilei acesteia, precum şi ale celei următoare încă mai memorabile pentru mine şi consoţii mei, voi observa numai, că nici în noaptea aceasta nu am putut fugi; dar miercuri seara, ca şi când Dumnezeu şi-ar fi făcut milă de suferinţele noastre – un nor gros a pus stavilă razelor lunii. Iacob ne-a procurat de la protopopul Tobias o pâine, şi nu ştiu de unde o cupă de silvoriu.

Pe acest om l-am tratat numai cu numele din botez, pentru că connumele nu i l-am putut afla, nici de la el, nici de la Buteanu. Era însă patriot cu cestu din urmă, şi ducând în patria sa rol de agitatoriu fugise şi el aici, şi făcea la Buteanu pe servitorul, iar în pericole pe amicul rezolut. În timpul de care vorbesc, încinse şorţul, făcea serviciu, dar ochii lui vedea toate şi urechile auzea toate.

Ne-am restaurat puterile fizice, şi aşteptam numai momentul decizătoriu...

Pe la 11 ore un foc mare de către gura Roşiei lumină culmile munţilor...

Figura colosală a lui Iacob apăru sub fereastra noastră şi ne şopti: „Acum ori niciodată! Soldaţii au ieşit în coridor, şi înspăimântaţi privesc focul”. Pe umerii şi prin braţul lui puternic am trecut toţi trei pe fereastră fără zgomot, şi pe lângă biserică am apucat în cimitir. Fugeam fără răsuflet într-acolo, dincotro veneau gloanţele românilor, căci maghiarii spre norocirea noastră se retrăseseră din această parte. Fuga însă nu a ţinut mult, că gloanţele fluierau aşa des pe la urechile noastre, de am fost siliţi a ne înturna iarăşi în cimitir, unde am aflat scut de gloanţele românilor pe lângă pietrele mormintelor.

De aici vedeam în două direcţiuni focurile puştilor, pe culmile de către Cerniţa, şi la Ştiurţ, din care pricepeam că românii înaintează, şi ungurii se retrag din Abrud. La spatele nostru se auzeau strigăte de bucurie (vivat) şi ameninţările românilor. În scurt timp nu am mai văzut să dea ungurii nici un foc, ci am auzit în piaţă ieşind din nişte plămâni tari o cuvântare.

Hatvani îţi însufleţea soldaţii, provoca pe locuitorii din Abrud să-l însoţească mântuindu-şi deocamdată viaţa, şi să nu poarte nici o frică până vor vedea sabia maghiară în mâna lui cea maghiară (amig ezen magyar kardot ezen magyar kezbe latjatok).

După aceasta urmă o tăcere, şi după aceea un zgomot mare, din care am conchis şi priceput cu siguranţă, că maghiarii se retrag în masă către Valea Cerniţei.

Tot Abrudul părea că e un mormânt, şi spiritul morţii planează asupra lui. Nu se auzea un cuvânt, nu se simţea nici o mişcare.

Peste un pătrariu ori mai bine de oră se dezvolat pe Valea Cerniţei un foc vehement din puşti şi tunuri; se auzeau strigătele românilor: Înainte feciori! Cureţi la vale! Daţi pe moarte, că acum sunt ai noştri, între zmeii în ei! (înjurătură moţească); iar a ungurilor: pusztulunk, mind pusztulunk, vissza, vissza!

Ploaia începu a picura, se făcu întuneric cum doream noi.

Din zgomotele ce veneau din piaţa până la noi, conchidem, că o parte din unguri s-au reîntors, dar nu toţi, că focul pe Valea Cerniţei tot curgea depărtându-se.

Pe uliţa cea strâmtă unde fusesem noi arestaţi, venea în cea mai mare tăcere cete de câte 3-4 inşi şi dispărea prin curţi. Nefiind monumente de aceeaşi mărime ca să ne poată da scut în apropiere unii de alţii, stăteam cam depărtaţi. Arpadi s-a fost pierdut; nu ne puteam explica, când şi unde s-a dus.

Ne cuprinse dorul de a pune mâna pe arme, şi ocaziunea era minunată.

Favorizaţi de întunecime, cu N. Mureşan ne coborâm în curtea protopopului, luăm în mână doi pari puternici, şi ne postăm sub poarta boltită a curţii parohiale.

Nu a trebuit să aşteptăm nici un minut şi vin 3 inşi; le sărim înainte cu parii ridicaţi provocându-i: (le a fegyvert) jos armele.

Făcură puştile scăpate şi dispărură.

Abia am aruncat parii şi am luat puştile, mai vin doi; tot asemenea am procedat şi cu aceştia, unul din ei era dr. Szentpeteri, celălalt tocmai husarul care ne păzise; era uşor împuşcat prin falcă, ne-a cunoscut şi ne-a cerut apărarea. (Kerem vedelmeket-jo uraim).

Îl vei avea, că te-ai purtat uman cu noi.

Tocmai era să mergem cu armele luate şi cu bietul prizonier, când mai zărirăm o fantomă neagră, abia gâfâind în fuga mare.

Eu îi stau înainte cu puşca întinsă ... şi ce să vezi? Era Dragoş, având în mână o puşcă cu două ţevi.

Domnule Dragoş! Deşi mi-ai contemnat trei epistole scrise din gura morţii, vino cu mine să-ţi mântuiesc viaţa, că aceasta numai eu singur voi putea împlini, din câţi oameni vor fi azi în Abrud! (Aveam de cuget să-l pun cu soldatul meu în podul şcolii, până va veni Iancu).

El se apropie de mine, îmi căută aproape în faţă (după port nu mă cunoştea, fiind acum îmbrăcat cu veştmintele date de Buteanu), cunoaşte pe prefectul care îl stropise cu mocirlă. ... Sau din antipatia ce a fost susceput acest om asupra mea, sau pentru modul agrăirei mele neatrăgător (care mi le-am imputat de multe ori în viaţă), nu a avut încredere, ci fără a-mi da un răspuns, a dispărut în întuneric cu armă cu tot.

Alte două figuri!

Domnul Ioan Boeriu cu capul gol (descoperit): Ce e, domnule?

Nu mă întreba, frate! Muierea cu doi prunci şi cumnata mea au trecut cu trăsura – de nu i-au împuşcat – în Ungaria. – Eu precum mă vezi!

Ce ştii de Buteanu?

Pe Buteanu ferecat în lanţuri l-au pus pe osia dinainte a tunului şi l-au dus cu sine...

A doua figură era Arpadi. ... .... ....

Se făcuse bine ziuă şi încă nici un român (moţ) nu am văzut să intre în Abrud.

Dorul de a-mi redobândi traista cu scrisorile şi armele nu-mi da odihnă; Mureşan nu voia să mă însoţească, era cam atacat în sănătate.

Mi-am luat curaj şi m-am dus singur. Când am ajuns la capătul ulicioarei ce da în piaţă, mi se înfăţişă un spectacol solemn impunător. Mai la toate casele se legănau în aer flamuri de tricolor unguresc, ajungând până către pământ.

Pe uliţe nici un suflet de om, ci ici colea câte un cadavru de ai românilor împuşcaţi. Mi se părea că mi-e frică de mine însumi, nu puteam face paşi nici înainte, nici îndărăt, ci stam ca o fantomă încremenit.

Un călăreţ maghiar care venea în fugă disperată asupra mea, mă deşteptă! Întind arma goală asupra lui şi strig: (le a lorol!) jos de pe cal! Omul sare de pe cal, fuge într-o curte, iar eu încalec calul şi vin la şcoală. Pe cal era un sac desăgit cu fişaguri. Îmi încarc puşca şi mă duc a doua oară; acum însă mai cu precauţiune, că ajungând în capătul ulicioarei, mi se părea că s-au împuţinat din flamure.

Trag drept către casele popii din Izbita. Când eram aproape să intru, chiar din fereastra locuinţei mele se descarcă două puşcături; am fost însă tare aproape de perete şi nu m-au nimerit. Abia dau a fugi îndărăt, de lângă biserica catolică, mă întâmpină altă descărcătură. Eram tăiat de către şcoală...

Într-o fugă am apucat pe o ulicioară strâmtă, care ducea în sus, şi tot în direcţiunea către şcoală.

În capătul uliţei mă întâmpină o ceată ca de 12 lăncieri şi mă provoacă: pune arma jos!

Eu nu pun arma jos, fraţilor, că sunt român! Dar voi nu intraţi în piaţă, că ungurii puşcă pe ferestre, ci veniţi cu mine la protopop, până se vor mai aduna români.

Ei m-au condus de după nişte grădini la şcoală (în noaptea când am mers cu Buteanu la Dragoş, călcasem pe acea uliţă, dar acum nu mă ştiam orienta); în drum ne-am familiarizat laolaltă, mie acum mi-a venit în minte, că sunt îmbrăcat ungureşte.

Am intrat în şcoală, să-mi iau veştmintele româneşti proprii. Aici am aflat şi pe dl Adrian, plin de griji că îl vor omorî românii.

Domnule, îi zisei, tocma eram să arunc veştmintele de pe mine, dar tot voi rămânea cu ele, că eu sunt mai cunoscut; îmbracă d-ta veştmintele mele ţărăneşti, şi de români nu purta frica. Mi-am chemat ceata de lăncieri cu care făcusem cunoştinţă, le-am arătat pe dl Adrian şi spus că şi dlui e român de ai noştri; ei au răspuns cu: „Să trăiască!”

Stând noi în coridorul şcolii, vine Şuluţiu Simion, mă cheamă la o parte şi îmi comunică, că Dragoş e la el în pivniţă, şi se roagă de interpunerea şi scutul meu.

Domnule! Îmi pare rău, dar acum e prea târziu, afară de aceea cazul ce m-a întâmpinat (şi care i l-am narat) mi-a ciuntit tot curajul.

Între acestea a sosit popa Vlăduţiu cu o ceată de români armaţi, cu tribunii din Câmpia cunoscuţi, după el deloc Balint.

Pe când ne îmbrăţişam în curtea parohială, din piaţă se auzeau puşcăturile ca dintr-o bătaia formală.

Am alergat cu toţii până în capătul uliţei pomenite şi mai sus. În piaţă ungurii împuşcau pe ferestre, românii în cete de câte 20-30 inşi năvălesc asupra caselor, spărgeau porţile, pe ferestre ungurii parte săreau de frică, parte îi aruncau românii ca pe bolovani în uliţă, unde îi măcelărea poporul înfuriat. Între aceştia am văzut şi pe preotul catolic, de care am vorbit în această scrisoare. Deodată ne atraseră atenţia nişte răcnete fioroase, ce se auzeau în spatele nostru.

Alergăm cu toţii într-acolo.

În curte la Şuluţiu Simion mai mult de 100 lănci se vedeau ridicate în sus, fiecare ar fi dat într-un centru, şi nici unul nu poate da .... atunci omora pe Dragoş .... Cei ce au fost aproape de el în aceste momente spun, că cerea graţia zicând: Fraţilor, lăsaţi-mă numai una să vă spun ... apoi ....

Peste un pătrariu de oră i-am văzut cadavrul pe o dâlmă de gunoi la poarta sus pomenitului domn.

Ucigătorii lui au aflat la dânsul 315 galbeni. Preotul din Agârbiciu, Grama, a venit la mine cu 17 galbeni, spunându-mi că în consideraţiunea suferinţelor mele mi-au făcut şi mie parte din averea lui Dragoş. Eu i-am refuzat cu indignaţiune.

După moartea tragică a lui Dragoş a sosit abia şi Iancu, a ţinut o cuvântare la popor, care o termină aşa:

Atât v-aţi purtat de bine, cât ar trebui să vă sărut pe toţi, dar că aţi omorât pe Dragoş, mi-aţi întristat de moarte inima. Poporul începuse a se îmbăta, şi tocma atunci se lăţise ca fulgerul faima, că Kossuth încă se află în Abrud.

Ca turbaţi se înieptară pe toate uliţele şi prin toate casele. Iancu, Balint, Vlăduţiu şi alţii umblau călări ca disperaţi pe toate uliţele, ca să îi aducă la ordine.

Abrudul a luat foc în toate părţile, nimenea nu mai avea respect, nimenea nu mai era sigur de lance.

În acestemomente supreme a sosit Axente cu batalionul său şi a mântuit ce a fost scăpat până atunci de perire.

Eu cu alţi tribuni din Câmpia am mers la Câmpeni, fără a-mi putea mântui traista cu toată corespondenţa din revoluţiune, pentru care mi-am cumpănit capul. Casa popii din Izbita încă era în flăcări.

În nr. 7 al „Transilvaniei” nota I care urma după scrisoarea lui Buteanu adresată către Csutak se zice, că Iancu ar fi dat lui Simonfy, care împărtăşi scrisoarea lui Kossuth din 5 iulie 1849, numai un răspuns laconic verbal, „s-au sfârşit toate”; ci tot acolo se explică din incidentul, că Iancu pe acel timp ar fi avut ştire de intrarea muscalilor.

Iancu şi astădată a răspuns lui Simonfy în scris, şi conceptul original al acelui răspuns se află în posesiunea mea, dar astădată nu mi-a succes nicidecât a-l afla, din care cauză am şi întârziat această scrisoare. Fiind însă că în anii trecuţi, când am copiat unele documente de natura acestuia pentru redacţiunea „Orientului”, mi-a umblat mâna şi l-am citit, îmi aduc bine aminte de cuprinsul lui, cu atât mai vârtos, că chiar mie mi l-a dictat Iancu în pană în filigoria lui Kalcher din Câmpeni.

Iancu indignat de aronganţa lui Kossuth a dictat cam aşa:

Eu, şi cu mine toţi românii considerăm pe Kossuth de un rebel, prin urmare nu dorim ca un atare să ne cunoască durerile şi dorinţele, cu atât mai vârtos nu, că judecând după antecedente, în cuvintele lui Kossuth nu se pot încrede oamenii de omenie.

E probabil, că dl. Simonfy văzând cuprinsul scrisorii, a aflat mai consult a nega existenţa ei.

(Pe lângă toate acestea şi alte afronturi ce a primit Kossuth, el totuşi nu a renunţat la planul şi dorinţa de a dobândi pe români de partea sa, ci a trimis din Seghedin doi boieri din România, cu plenipotenţia, cu promisiuni şi inviaţiune a-şi cerca norocul. Cu aceşti domni noi am conferit în Zlatna – Despre această întâmplare însă cred că va refera la timpul său Axente).

Pe acest timp Iancu nu ştia nimic despre intrarea muscalilor; ştirea despre acest eveniment o primi în 28 iulie după amiaza, prin doi mărgineni din părţile Răşinariului, trimişi anume (fără scrisori, ca să nu fie trimişi şi trataţi ca spioni) de un domn de român, care se afla în oastea muscalilor, cu provocarea, ca Iancu să-şi compună un raport despre toate faptele sale.

Acest român, precum am aflat mai târziu, a fost răposatul Demetriu Boeriu, care după pacificaţiunea ţării a intrat în funcţiune publică în ramura judecătorească.

De aici poate vedea oricine, că Iancu când a reieptat scrisoarea lui Kossuth din 5 iulie 1849 în mod atât de repulsiv, nu îşi putea pune speranţa în muscali, ci se încredea în mulţimea armelor luate de la unguri, şi în românii care le mânuia de minune.

Câtă încredere avea Iancu în arme, şi cât condamna de tare pe acest timp încercările ungurilor, se poate judeca din împrejurarea, că în 3 iulie 1849 venind doi români din Mărişel cu faima, că ungurii au intrat afund în munţi pe linia de către Huedin, pe Iancu nu l-a alterat întru nimic aşa, cât nu au aflat de lipsă a mai sufla în tulnic şi a mai răscula satele ca altădată, ci a socotit suficient a trimite spre întâmpinarea lui Vasvari sub conducerea lui Nicolae Corcheş şi Iacob Olteanu (din Vaidei de pe Câmpie) nu mai mult decât 80 feciori din garda stabilă. (Greşeşte domnul Şuluţiu foarte tare, când în opul său „O lacrimă” descrie, că pe Iancu şi toţi românii i-au cuprins o teroare panică fără asemănare la faima intrării lui Vasvari între munţi. Aşa ceva a fost adevărat o dată în Câmpeni, însă nu când a intrat Vasvari, ci mai înainte, când un despărţământ al din armata lui Kemeny Farkas ne-a bătut de la culmile de domnesc Valea Cerniţei lângă Abrud, până în Câmpeni, şi de la păduricea numită „Poduri” rachetele lui treceau peste Câmpeni la noi, care trecusem de ceea parte către Certege, şi Iancu s-a dus peste noapte la Vidra. Dar cât a ţinut această panică? Până dimineaţă, când partea cea mai mare din cei ce ne persecutaseră, au devenit captivi în mâinile românilor, care i-au adus în triumf şi între vivate până pe „Poduri”. Această enigmă nu ne-o puteam explica noi cei ce eram în Câmpeni, că vivatele ne asigurau că sunt români, şi cei de faţă în marea majoritate, şi după veştminte, şi în realitate erau maghiari. A mai ţinut din această panică cu deosebire până când popa Groza a prins carăle cu provizii ale lui Kemeny, şi pe honvezii care se prindeau la anteposturi, îi aflăm că se nutresc cu cocoşii făcuţi în spuză. Dar acestea nu se ţin de cadrul scrisorii, cu care am fost dator singur memoriei lui Buteanu.)

Această mână de oameni, la care s-au însoţit ca voluntari unii vânători din Albac, cu satele Mărişel, Măgura şi Giurcuţa, a fost prea de ajuns ca să nimicească cu totul oastea lui Vasvari.

În Câmpeni nu a sosit nici o ştire despre decursul bătăliei, până când mica trupă cu cei doi tribuni în frunte a intrat de către Certege în triumf în Câmpeni, aducând un tun cu 4 cai înhămaţi.

Pe calul lui Vasvari, galben, orb de ochiul drept, venea Nicolae Begnescu, care fiind socrul său în Certege, l-a cumpărat de la un român cu 5 galbeni.

Din scrisorile aflate la Vasvari am căzut planul ungurilor de a ocupa munţii.

Toţi comandanţii care erau avizaţi în contra noastră, avea prescris şi desemnat locul, până unde să înainteze în fiecare zi, şi le era aspru interzis de a înainta mai mult, nici chiar în caz de învingere, că aşa propăşind toţi după plan înainte, să tot respingă pe toţi românii către centru, până ce îi vor înconjura pe toţi în Abrud, ori eventual în Câmpeni, unde vor putea pune mâna pe toţi conducătorii lor.

Plan foarte genial, dacă nu ar fi locuit în munţi acei români.

În anul 1877.



V[asile] M[acariu] Moldovan
Kataloq: data -> documente

Yüklə 74,23 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə