Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”



Yüklə 269,1 Kb.
səhifə1/5
tarix17.12.2017
ölçüsü269,1 Kb.
  1   2   3   4   5

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”

Școala Doctorală de Teologie Ortodoxă

Domeniul Teologie Sistematică – Morală

Credință și fapte în viața morală creștină

Un răspuns teologic la provocările postmodernității

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

Conducător științific

Prof. Univ. Dr. Pr. Gheorghe Popa
Doctorand

Pr. Florea Bogdan

Iași

2017

Cuprins
Introducere / 7
Partea I

Analiza conceptului de credință
I. Credința creștină în contextul postmodernității. O temă de reflecție majoră pentru Teologie / 12

I.1. Devieri de la dreapta credință în contextul
postmodernității / 14

I.1.1. Idolatria metafizică, religioasă și morală – alienarea omului de Dumnezeul cel viu / 14

I.1.2. Erezia și schisma – falsificarea credinței și pierderea comuniunii / 17

I.1.3. Necredința – devierea căutării spirituale a omului spre secular / 19

I.1.4. Individualismul – înstrăinarea pietistă a credinței de comuniunea eclesială / 21

I.1.5. Relativismul – Dumnezeu închis în limitele subiectivității umane / 24



I.2. O cauză teologică a stării actuale: denaturarea înțelegerii credinței în al doilea mileniu creștin / 28

I.3. Pierderea credinței într-o lume secularizată. Cum putem regăsi unitatea credinței în Duhul Sfânt? / 33

II. Omul în fața întrebării despre Dumnezeu / 40

II.1. Etimologia cuvintelor „credentia” și „πίστις” / 40

II.2. Câteva considerații comparative despre Dumnezeu în filosofie și teologie / 41

III. Credința ca răspuns al omului la Revelația lui Dumnezeu în Iisus Hristos / 45

III.1. De la credința naturală la credința teologică / 45

III.2. Credința este prima virtute teologică / 47

III.3. Credința este trăire și cunoaștere / 49

III.4. Credința unifică persoana umană / 50

IV. Temeiuri ale credinței / 52

IV.1. Temeiuri generale. Lucrarea lui Dumnezeu pentru
oameni / 52

IV.1.1. Revelația – Dumnezeu se descoperă oamenilor / 52

IV.1.2. Creația – „în El trăim şi ne mişcăm şi suntem”
(Fapte 17, 28) / 55

IV.1.3. Biserica – cea care păstrează și transmite credința / 58



IV.2. Temeiuri speciale / 59

IV.2.1. Harul ca prezență a lui Dumnezeu care ne cheamă la credință / 59

IV.2.2. Omul ca persoană liberă în conlucrare cu Dumnezeu / 61

IV.2.3. Omul ca mediu prin care Dumnezeu transmite


credința / 65

V. Raportul credinței cu rațiunea, voința și
sentimentul / 68


V.1. Rațiunea slujește minții, iar mintea cunoaște prin
credință / 69


V.2. Rolul voinței și al sentimentului în cadrul credinței / 72

VI. Credința ca relație concretă a omului cu Hristos în Biserica Sa / 77

VI.1. Credința împlineşte vocaţia omului pentru comuniune / 77

VI.2. Credința se întărește prin rugăciune / 84

VI.3. Credința se cultivă și se trăiește în Biserică / 85

VI.3.1. Necesitatea Bisericii pentru credință / 85

VI.3.2. Biserica – „loc” al nașterii noastre întru credință / 87

VI.3.3. Biserica – comunitate în care creștem și ne maturizăm întru credință / 89

VI.3.4. Lăcașul sfânt – sinteză a semnificațiilor Bisericii și revelare a finalității credinței / 96



Partea a II-a



Credința și faptele bune
VII. Credința și faptele bune în perspectiva ortodoxă / 102

VII.1. Credința se manifestă prin faptele bune pentru a realiza iubirea / 102

VII.2. Unitatea dintre credință și faptele bune / 108

VII.2.1. Credința și faptele bune sunt unite în persoana


umană / 108

VII.2.2. Credința și faptele bune sunt unite prin caracterul lor hristocentric, pnevmatic și eclesial / 110



VIII. Alte concepții teologice despre credință și faptele bune / 115

VIII.1. Aspecte ale teologiei luterane / 115

VIII.1.1. Contextul istoric şi teologic al Reformei


Protestante / 116

VIII.1.2. Analiza unor texte din Cartea Concordului, Philip Melanchton și Martin Chemnitz / 118



VIII.2. Răspunsul teologiei romano-catolice prin Conciliul Tridentin / 126

VIII.3. Analiza concepției catolice tridentine din perspectiva ortodoxă / 129

VIII.4. Interferențe între punctul de vedere catolic și cel
luteran / 132


VIII.5. Necesitatea unei abordări aprofundate a tainei mântuirii în Hristos / 135

IX. Viața morală creștină – prin credința în Hristos și harul Duhului Sfânt spre iubirea lui Dumnezeu
Tatăl / 140


IX.1. Persoana umană – împreună lucrătoare cu Dumnezeu / 140

IX.2. Trăirea ascetică și sacramentală a credinței / 150

IX.2.1. Asceza slujește comuniunii de iubire cu Dumnezeu și cu semenii / 150

IX.2.2. Asceza se împletește cu Sfintele Taine / 153

IX.2.3. Asceza ne curățește mintea pentru a înțelege trupul, creația și semenii în adevăratul lor sens / 155

IX.2.4. Programul ascetic al tradiției patristice răsăritene / 159

IX.3. Roadele credinței ascetice și sacramentale – slujirea aproapelui prin filantropie și misiune / 164

IX.3.1. Manifestarea credinței prin filantropie / 165

IX.3.2. Mărturisirea credinței prin misiunea creștină / 171

X. Modele de trăire a credinței în primele veacuri
creștine / 175


X.1. Perioada apostolică și postapostolică – „credința lucrătoare prin iubire” (Gal 5, 6) / 175

X.2. Apologeții creștini / 190

X.3. Martirii creștini – credința mai tare decât moartea / 195
Partea a III-a

Provocări ale postmodernității
față de credința și trăirea creștină

XI. Discursul filosofic postmodern și credința
creștină / 203


XI.1. Trecerea filosofiei de la modernitate la
postmodernitate / 203

XI.1.1. Ce este postmodernitatea din punct de vedere


filosofic? / 203

XI.1.2. Câteva considerații pe marginea problemei adevărului în filosofie / 206



XI.2. Jean François Lyotard (1924-1996) / 208

XI.3. Martin Heidegger (1889-1976) / 218

XI.4. Jacques Derrida (1930-2004) / 229

XI.5. Pragmatismul / 233

XI.6. Reflecții teologice despre conștiința filosofică
postmodernă / 237


XII. Credința creștină într-o societate postmodernă / 241

XII.1. Care este rolul credinței în societate? / 241

XII.2. Societatea virtuală ca surogat al comuniunii interumane autentice / 246

XIII. Globalizarea – proces caracteristic postmodernității. Probleme pe care le ridică față de credința creștină / 251

XIII.1. Ce este globalizarea? / 251

XIII.2. Probleme ridicate de globalizare: migrația, competitivitatea, necesitatea conștiinței comune și constrângerea libertății / 254

XIII.3. Polarizarea economică / 261

XIII.4. Evoluția muncii și efectele ei / 264

XIV. Dialogul dintre știință și teologie – o șansă pentru postmodernitate / 267

XIV.1. Știința și teologia au vocația de a conlucra pentru a descoperi valoarea și unitatea creației și a omului / 268

XIV.2. Valoarea teologică a lumii naturale / 274

XIV.3. Etica tehnologiei / 277

Concluzii / 281

Abrevieri / 290

Bibliografie / 291
Credință și fapte în viața morală creștină

Un răspuns teologic la provocările postmodernității

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT
Cuvinte cheie: credință, Dumnezeu, Hristos, morală, Biserică
Introducere
Lucrarea de față se intitulează Credință și fapte în viața morală creștină. Un răspuns teologic la provocările postmodernității. Ea este motivată profesional de slujirea noastră preoțească în cadrul căreia trăirea și transmiterea credinței creștine este preocuparea esențială. Observând starea credinței credincioșilor, devierile de la dreapta credință, încercările la care este supusă credința din partea lumii, apare firesc căutarea unor soluții de înnoire a trăirii credinței creștine și a lucrării faptelor bune. Slăbirea credinței, separarea ei de Biserică, de asceză și Sfintele Taine, este una din cauzele bolilor spirituale și a decăderii morale a lumii postmoderne.

Lucrarea este motivată și de preocuparea interdisciplinară care inspiră cercetarea contemporană în general, fiind o aprofundare a lucrării noastre de disertație Ipostaze ale globalizării în societatea contemporană. O perspectivă a Teologiei Morale.

Tema credinței este, prin caracterul ei inerent vieții umane, mereu de actualitate. Credința și faptele religioase constituie subiect de cercetare pentru specialiști din mai multe domenii, nu doar teologi. Și aceasta deoarece credința este un act personal specific uman care nu poate fi șters sau ignorat și care inspiră toate sferele vieții noastre. De aceea, dezbaterea din jurul credinței religioase este fascinantă și suscită o confruntare ideatică între oameni de știință, politologi, sociologi, psihologi, filosofi, economiști și teologi pe marginea unor concepte precum: modernitate, postmodernitate, moralitate, secularizare, desecularizare sau revenirea religiei. Fenomenul credinței este și foarte complex, datele lui variind în funcție de ce parte a lumii vorbim, de țară, de religie și de confesiune sau de gradul de dezvoltare.

Motivația lucrării este susținută și de sentimentul că trăirea credinței în cadrul Bisericii noastre Ortodoxe Române stagnează. Pe de o parte din cauza influenței și a provocărilor venite din spațiul secular actual, dar într-o mai mare măsură din cauza înțelegerii greșite a legăturii interioare pe care credința, faptele bune și Biserica o au. O parte dintre creștinii din Biserica noastră sunt indiferenți și mărturisesc credința formal, fără să conștientizeze și să își asume exigențele vieții morale creștine. Ei nu au o responsabilitate față de comunitățile parohiale din care fac parte, nu participă la Tainele Bisericii, de aceea credința lor este firavă și viața lor morală este precară. Ei au o credință doar cu sensul de adeziune verbală la o tradiție și cultură, fără implicații asupra faptelor personale. Există și oameni care consideră că faptelor lor țin loc de credință. Este de ajuns că faci bine și nu faci rău celorlalți, spun ei, nu este nevoie de o credință. Probitatea morală a acestor persoane nu rezistă la o privire mai atentă, iar faptele bune reduse la gesturi caritabile materiale sunt rodul milei umane, nu sunt constante și nasc mândria. De cele mai multe ori aceste acțiuni nu crează legătura dintre două inimi, nu realizează iubirea și nu au o valoare în veșnicie.

Având în vedere aceste motivații, am considerat că este importantă și de actualitate o analiză, din perspectiva Teologiei Morale Ortodoxe, a credinței creștine, a manifestării ei prin faptele bune și a provocărilor la care aceasta este supusă în prezent, cu scopul de a găsi principiile de urmat pentru înnoirea credinței și a vieții morale în Biserica noastră.

Premisa de la care am plecat este că, în prezent, foarte mulți creștini trăiesc credința într-un mod mai mult sau mai puțin depărtat de unitatea ei în Duhul Sfânt, adică de înțelegerea ei apostolică și patristică. O cauză a acestei stări am considerat că a fost dezvoltarea în al doilea mileniu creștin a unor intepretări raționaliste și pietiste ale credinței. De aceea am căutat să arătăm care sunt semnificațiile și temeiurile credinței, care este locul ei în viața persoanei umane și care este raportul ei cu Biserica. Aceasta ne-a condus la definirea credinței ca relația concretă a omului cu Hristos în Biserica Sa. Astfel credința se manifestă atât personal cât și comunitar: prin rugăciune, Sfintele Taine, asceză, fapte de milostenie, misiune. Iar scopul final al credinței și al faptelor bune este realizarea comuniunii de iubire între oameni și Dumnezeu. De această înțelegere a credinței specifică Bisericii nedespărțite s-a înstrăinat apusul creștin în al doilea mileniu. Această afirmație am argumentat-o analizând viziunea luterană și catolică despre credință și faptele bune. În Biserica Ortodoxă viața morală creștină a fost înțeleasă constant în dimensiunea ei ascetică și sacramentală, urmând modelele de trăire a credinței din Biserica primară, pe care


le-am prezentat. Astfel, am ajuns în ultima parte a lucrării la întrebarea despre cum putem trăi autentic credința creștină într-o lume postmodernă, care sunt provocările pe care le ridică discursul filosofic, contextul social, politico-economic și întâlnirea teologiei cu știința.

Obiectivul lucrării este de a arăta că individualismul, fragmentarea și relativismul specific vremii noastre pot fi depășite prin credința creștină trăită personal și eclesial, asumată prin fapte bune și printr-o viață morală orientată spre comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii. De asemenea, ne propunem să arătăm că postmodernitatea are, prin critica pe care o aduce modernității, șansa deosebită de a înainta spre o viziune mai unitară, mai dreaptă și mai adevărată asupra omului și a lumii datorită dialogului dintre filosofie, știință și teologie.

Pe tema trăirii credinței creștine în context contemporan au adus contribuții importante teologi din toate marile confesiuni creștine. Despre credința religioasă în general au scris ca observatori din exterior și diferiți specialiști căutând să evidențieze cauze și efecte, legături și analogii cu domeniul lor de referință: politică și securitate, economie, sociologie, psihologie sau filosofie. Dar cel mai profund considerăm că au scris acei cercetători care sunt în interiorul credinței ca oameni ai credinței, în special teologii. Chiar dacă este un subiect intens dezbătut, credința nu este un subiect ce poate fi epuizat. Pentru că realitatea actului personal specific uman pe care îl indică termenul „credință” este nesfârșită, ne trimite la o realitate personală inefabilă, la Dumnezeu.

Dintre numeroasele contribuții teologice aduse la aprofundarea temei credinței menționăm câteva. În teologia ortodoxă românească lucrările: Pr. Prof. Dr. Gheorghe Popa, Comuniune şi înnoire spirituală în contextul secularizării lumii moderne; Pr. Prof. Dr. Ștefan Iloae, Morala creștină și etica postmodernă. O întâlnire necesară; Prof. Dr. Sebastian Moldovan, Temeiurile trinitare ale vieţii morale. O contribuţie la valorificarea teologiei Părintelui Dumitru Stăniloae; †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie și spiritualitate; Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu, Apologetica rațional-duhovnicească a Ortodoxiei; Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Repere morale pentru omul contemporan; Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă; Nichifor Crainic, Sfințenia – împlinirea umanului; la care adăugăm studiile: Prof. Dr. Pr. Gheorghe Petraru, „Abordări filosofice ale religiei în modernitate şi post-modernitate. Implicaţii politice şi ideologice”; Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, „Credința deistă și credința mântuitoare”; Prof. Dr. Pr. Petre Semen, „Ce ne spune Biblia despre credință?”; Pr. Prof. Dr. Ioan-Cristinel Teșu, „Hristos - pelerin în sufletul fratelui nostru sărac sau despre bazele spirituale ale filantropiei ortodoxe”.

În spațiul teologiei ortodoxe în general amintim cercetările unor teologi precum: Georgios Mantzaridis, Morala creștină; Christos Yannaras, Libertatea moralei; Ioannis Zizioulas, Ființa eclesială; Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia și problemele lumii contemporane; Jean Meyendorff, Hristos în gândirea creștină răsăriteană. Aprofundări ale subiectului credinței în teologia catolică sunt numeroase, între care notăm Karl Rahner, Tratat fundamental despre credinţă. Introducere în conceptul de creştinism; Joseph Ratzinger, Introducere în creștinism. Prelegeri despre Crezul apostolic și Johann Baptist Metz, Faith in History and Society. Iar în teologia protestantă amintim pe Emil Brunner, I Believe in the Living God. Sermons on the Apostles’ Creed și Paul Tillich, Dinamica credinței.

Având în vedere aportul pe care aceste personalități l-au adus la cunoașterea credinței și acțiunii creștine într-o lume postmodernă, un nou demers pe această temă poate părea la prima vedere redundant. Totuși, dacă ținem cont de transformările sociale rapide și de multiplele provocări pe care postmodernitatea le ridică în calea credinței și a vieții morale, o nouă analiză de sinteză, adusă la zi, și propunerea unor principii teologice de revigorare a trăirii dreptei credințe în spațiul nostru ortodox, este binevenită. Lucrarea aduce în discuție curente filosofice, precum deconstructivismul și pragmatismul, mai puțin abordate în teologie. Ea oferă o viziune pozitivă asupra timpului prezent, având în vedere posibilitățile dialogului interdisciplinar. Iar concluziile cercetării pot fi aplicate practic în pastorația credincioșilor și în educația religioasă a copiilor și a tinerilor.

Ca metode de cercetare în această lucrare am folosit analiza sistematică a conceptelor teologice de credință, fapte bune, mântuire, viață morală și altele. Am abordat hermeneutic mai multe texte scripturistice și patristice pentru a argumenta afirmațiile noastre teologice. Am analizat comparativ și interdisciplinar concepte precum Dumnezeu, adevăr, persoană, voință, libertate, rațiune, sentiment și altele. Am asociat rezultate din domenii precum sociologia, economia sau științele naturale cu anumite puncte de vedere teologice în vederea susținerii și aprofundării lor. De asemenea, am prezentat legătura de cauzalitate dintre anumite stări din prezent și unele tradiții teologice și filosofice din trecut. Fiind o lucrare de sinteză, ea conține probabil în unele locuri judecăți prea generale sau argumentări mai puțin consistente. Din același motiv, deși am scris din perspectiva disciplinei de Teologie Morală Ortodoxă, în anumite capitole abordarea va fi atinge aspecte dogmatice, misionare sau istorice.

Lucrarea de față este o vedere asupra prezentului nostru social și eclesial prin ochii preotului și ai teologului. Astfel, ea îmbogățește mai puțin prin suma informațiilor transmise, cât prin apelul moral la o analiză personală și comunitară a stării credinței și prin propunerea de a ne orienta mai mult spre unitate și comuniune. Ea reflectă starea de slujire a teologiei în viața Bisericii astăzi și iubirea acesteia pentru lume.


Partea I

I. Credința creștină în contextul postmodernității. O temă de reflecție majoră pentru Teologie

În primul capitol al tezei am evidențiat importanța analizei stării credinței în Biserică și în lume de către teologie. Teologia slujește Biserica și evaluează critic trăirea credinței, devierile de la dreapta credință și provocările care încearcă viața morală creștină în fiecare perioadă istorică. Conceptul de credință, deși este prezent și în alte religii, a fost conturat în mod substanțial de creștinism și este, în același timp, atât o realitate general umană cât și un punct central al Revelației Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Analiza credinței creștine, a fundamentelor ei biblice și patristice, manifestate mai ales în trăirea Bisericii primului mileniu, este cu atât mai necesară în prezent, când se resimt multiple devieri de la dreapta credință în lume.

Credința creștină a cunoscut în al doilea mileniu creștin mai multe denaturări, între care cele mai importante, având urmări până în zilele noastre, sunt: credința raționalistă, specifică perioadei scolastice (secolele XI-XV), și credința pietistă, specifică secolelor XVII-XVIII. Acestea au contribuit la accentuarea fenomenului secularizării în perioada modernității și stau la baza unor probleme majore care confruntă conștiința creștină în postmodernitate.

Idolatria metafizică este o sintagmă care vrea să exprime mai ales o eroare teologică: transpunerea fără discernământ a unor modele și instrumente filosofice în cadrul teologiei și a Bisericii. Este închiderea Dumnezeului celui viu în scheme și concepte făurite de om. Această tentație s-a manifestat adesea în trecut, precum în timpul scolasticii, dar creștinii trebuie să fie mereu conștienți că distanța dintre noi și Dumnezeu nu o străbate rațiunea umană individuală, ci icoana lui Dumnezeu celui nevăzut, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos.

Idolatria religioasă ne duce cu gândul, în special, la istoria poporului Israel. De acolo învățăm că atunci când omul se dedică cu totul unui fals dumnezeu își pierde caracterul de persoană, este redus la natură. Iar când un popor întreg cade în idolatrie, atunci își pierde unitatea spirituală și riscă să dispară din istorie. Religiile și practicile necreștine sunt tot mai prezente în spațiul european, de aceea Vechiul Testament ne aduce mereu aminte de importanța păstrării credinței.

Cea mai întâlnită formă de idolatrie în rândul creștinilor este cea morală sau existențială. Mulți dintre oamenii care se consideră creștini își duc viața lor departe de Hristos și Biserica Sa, adesea gravitând în jurul unor realități, subiecte sau lucruri mărginite și iluzorii: succesul financiar, puterea, plăcerea, cunoașterea științifică și altele. Toate acestea nu pot împlini persoana umană și mai devreme sau mai târziu o conduc spre o dezamăgire existențială.

Alte două abateri de la credința și comuniunea Bisericii, erezia și schisma, sunt tot atât de grave ca și idolatria. Erezia alterează legătura cu Dumnezeu pentru că afirmă o falsă imagine despre El. Schisma izolează oameni și comunități de unitatea credinței Bisericii, iar persistența în ea conduce treptat tot la erezie. Istoria Bisericii a fost, din această perspectivă, o continuă încercare a unității ei.

În primul mileniu creștin Biserica a avut, prin marii ei păstori, o înțeleaptă atitudine în fața provocărilor venite din partea ereticilor și schismaticilor. Începând cu al doilea mileniu și, mai ales, după Reforma Protestantă, lumea creștină fragmentată a cunoscut tragice conflicte religioase care au contribuit la conturarea conștiinței autonome seculare specifice iluminismului.

În prezent, Biserica Ortodoxă nu este lipsită de provocări la adresa unității credinței și de aceea trebuie să urmeze modelul Sfinților Părinți, acela al fermității fără constrângere în apărarea trăirii și învățăturii creștine.

Orice om are un lucru dominant de care își leagă sensul vieții și speranța lui de împlinire. Dacă acesta nu este Dumnezeu, atunci omul se consideră a fi necredincios. În realitate însă, și cei necredinicioși au o credință seculară, nereligioasă. De aceea, teologul luteran Paul Tillich a spus că o credință nu poate fi negată decât în numele altei credinței, și Dumnezeu poate fi înlocuit doar de un alt dumnezeu. Ceea ce nu poate fi șters sau negat în om este nevoia lui de a crede, de a căuta chiar și inconștient pe Dumnezeu.

Necredința este o limitare a căutării lăuntrice a omului doar la cadrul spațio-temporal, este o atitudine indiferentă și superficială. Credința este o deschidere spre dincolo de lume, spre Dumnezeu care umple de sens și susține toată creația.

Individualismul specific omului postmodern afectează și trăirea credinței creștine. Mulți creștini consideră că își pot trăi credința în mod individual, fără o legătură vie cu biserica din care fac parte și, adesea, fără a cunoaște învățătura de credință. Această credință formală este, de fapt, o apartenență culturală și etică la un set de valori inspirat într-o anumită măsură din Evanghelie. Dar nu este credința mântuitoare care adună pe oameni și îi unește în Hristos și în Biserică. Nu este credința lucrătoare prin Sfintele Taine, asceză și celelalte fapte bune pentru a transfigura prin har omul și creația. Credința individualistă este bolnavă.

Denaturarea sensului eclesial al credinței a fost analizată în mod deosebit de teologul ortodox Christos Yannaras. Acesta propune ca în creștinism să nu mai folosim termenul de religie, care conduce la o interpretare superstițioasă, pietistă și individualistă a credinței, ci pe acela de Biserică, pentru că Biserica este viața care transcende moartea egoismului, este libertatea spirituală și iubirea față de Dumnezeu și de semeni.

Un alt mare teolog, care s-a aplecat asupra problemei conceptului de religie și implicit de credință, este Paul Tillich. Acesta critică sensul pe care modernitatea l-a dat, prin filosofie, religiei, pentru că duce la relativitatea credinței religioase față de sine, de lume, de cultură și de istoria religiei. El propune ca religia să fie cucerită de un alt concept: Necondiționatul, în sensul de Dumnezeu.

Dumnezeu nu este un postulat al rațiunii umane și nici o necesitate logică pentru a explica lumea și viața. El există chiar dacă vrem sau nu să credem. Dumnezeu este în legătură cu lumea, pentru că o susține, o mântuiește și o sfințește. Credința și religia nu se raportează la cultură, ci la Dumnezeu. Dar și cultura se hrănește din realitatea plină de sens creată de Dumnezeu și este, astfel, la rândul ei orientată spre El. Religia și credința creștină nu sunt o creație umană, ele se întemeiază și izvorăsc din Revelația lui Dumnezeu.

Evaluând aceste devieri de la credința creștină autentică am constatat că ele nu sunt neapărat noi, dar se manifestă tot mai acut, și au cauze multiple, între care și anumite erori teologice.

Acestea constau în reducerea credinței la una din funcțiile persoanei umane, în special rațiunea și voința. Toma d’Aquino este un exemplu clasic de teolog care a definit credința ca acceptarea intelectuală a doctrinei creștine revelate cu ajutorul voinței mișcate de har. În cadrul credinței, această exacerbare a rolului rațiunii (care nu trebuie totuși neglijat) în dauna trăirii și legăturii concrete cu Dumnezeu a premers deismului, agnosticismului, relativismului și ateismului modern și contemporan.

Din punct de vedere ortodox, credința este o funcție a minții (νοῦς) slăvitoare, este o simțire și o vedere spirituală a celor nevăzute. Mintea este adâncul sufletului care prin credință stă în legătură cu Dumnezeu.

Teologia reformatorilor protestanți, deși a evaluat critic scolastica medievală, nu a reușit să stabilească o armonie între credință și rațiune, pentru că le-a opus, afirmând credința ca un dar exclusiv și chiar preferențial al lui Dumnezeu. De aceea, în opinia lor, și legătura dintre om și Dumnezeu se face îndeosebi prin cuvântul Scripturii.

Ambele poziții teologice, romane și protestante, au prejudiciat viața spirituală a creștinilor apuseni, pentru că au accentuat, pe cale de consecință, o morală a autorității (fie a sacerdoțiului care formulează și învață credința, fie a Scripturii ca legătură între om și Dumnezeu) în dauna unei morale a libertății (harului) și au limitat viața morală creștină la prima ei etapă, purificarea, înțeleasă moralist și civilizator, ca un scop în sine, ruptă de iluminare și îndumnezeire.

Credința pornește de la adevăruri simple și raționale, dar apoi conduce mintea credinciosului prin experiența rugăciunii, a Sfintelor Taine și prin lucrarea poruncilor la o cunoaștere profundă a lumii și la simțirea harului, prezența lui Dumnezeu care nu poate fi explicată rațional, harul fiind dincolo de înțelegerea rațiunii firești. Această armonie între cunoaștere și trăire în cadrul credinței a fost păstrată în al doilea mileniu cu mai multă fidelitate în Biserica Ortodoxă, spre deosebire de alte confesiuni creștine care au accentuat însușirea rațională a adevărului sau subiectivitatea credinței.

Credința este un act liber, hotărât și curajos pentru o relație iubitoare cu Hristos și pentru un mod de viață eclesial. Omul este liber să creadă sau să nu creadă, să își piardă credința sau să o regăsească. Credința este o luptă de toată viața, un proces dinamic pe parcursul căruia sunt multe încercări menite a ne înălța din păcat spre virtute, din cele de aici spre cele veșnice. În această luptă pot fi și căderi de la credință. Dar aceste încercări ale credinței arată pedagogia lui Dumnezeu, care vrea să ne învețe, prin trăire, neputința omenească fără harul dumnezeiesc și iubirea de aproapele.

Cultivarea credinței trebuie să fie, așadar, permanentă și are nevoie de îndrumarea unui duhovnic, de rugăciune și de o preocupare intensă pentru Hristos. În rugăciune Duhul Sfânt revarsă harul Său peste noi, ne conduce la iubirea față de Hristos și de semeni și ne dă certitudine credinței.

Credința trebuie mereu întărită și de cunoașterea lui Dumnezeu prin studierea Revelației. Cu cât cunoaște mai mult pe Dumnezeu cu atât omul Îl poate iubi mai mult. Dar cunoașterea lui Dumnezeu implică și participarea la viața dumnezeiască prin ținerea poruncilor Lui.

Experiența Bisericii ne arată că, în lipsa vieții de rugăciune smerită, omul obiectualizează pe Dumnezeu, își face o imagine falsă despre El. Iar din aceasta izvorăște deznădejdea, necredința și chiar ura față Dumnezeu. Mulți oameni își pierd, la un moment din viață, credința pentru că au o imagine falsă despre Dumnezeu, care îi duce la deznădejde. Alți oameni se țin departe de credința creștină pentru că sunt răniți de pe urma unei alte credințe, fie ea religioasă sau o preocupare dominantă nereligioasă. Unii oameni își pierd credința din cauza căderii în păcate. Este, astfel, de mare însemnătate autentica învățătură despre Dumnezeu și trăirea ei prin Sfintele Taine și faptele bune în Biserică.

Așa cum fiecare credincios este încercat în viața sa morală și Biserica întreagă este atacată din afară de alte credințe, de ideologii sau de constrângerile puterii civile, iar dinăuntru este încercată de frământări stârnite de unii credincioși neascultători, de scăderile privind organizarea văzută sau de nevrednicia unor clerici. Acest lucru este în acord cu structura divino-umană a Bisericii, care, fiind omenească prin membrii ei și acțiunile lor, înregistrează în istoria ei, pe lângă fapte mărețe, și scăderi, adeverind încă o dată libertatea desăvârșită a omului. Ca membri ai Bisericii trebuie să lucrăm la îndreptarea acestor aspecte: apologetic și polemic spre cele din afară, înnoitor și unificator spre cele dinăuntru, pentru ca ele să nu fie motiv de sminteală celor slabi în credință și necreștinilor.

Problema cea mai acută în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, dar și în alte Biserici ortodoxe și eterortodoxe, este faptul că cei mai mulți creștini își trăiesc credința ca o atitudine tradițională sau culturală, fără preocupare activă pentru Dumnezeu și fără angajare consecventă în comunitatea eclesială. Totuși, considerăm că, prin harul lui Dumnezeu, această credință moartă poate deveni vie și nu trebuie subestimată importanța prezenței valorilor și tradițiilor creștine în societate, precum și a educației copiilor și adulților în învățătura de credință. Cei mai mulți dintre semenii noștri au o credință potențială, dar ea poate deveni actuală și vie.

Așadar, constatăm că sunt multe moduri în care se pierde credința, dar o singură cale de a o regăsi în Duhul Sfânt și aceasta este „Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului” (1 Tim 3, 15), trupul tainic al Domnului Hristos.
II. Omul în fața întrebării despre Dumnezeu

În acest capitol am pornit de la premisa că problema credinței este una din frământările fundamentale ale persoanei umane. Credința se leagă de întrebarea despre sensul vieții și al morții, la care numai Dumnezeu poate da un răspuns autentic.

Analizând etimologic termenul latin și cel grecesc pentru credință, am constat că ele sunt foarte vechi și au o rădăcină comună indo-europeană, a cărei semnificație ne revelează o realitate constitutivă conștiinței umane, căci are legătură cu adâncul ei lăuntric – inima. Din perspectivă creștină, credința este pe de o parte o garanție, o încredințare pe care harul lui Dumnezeu o lucrează în subiectul uman care i se deschide liber, iar pe de altă parte este și lucrarea, efortul și energia acestuia îndreptate spre Dumnezeu.

La întrebarea despre Dumnezeu, filosofia a dat în decursul timpului mai multe răspunsuri, însă toate pornind de la rațiunea omului spre ideea de Dumnezeu, care este un postulat necesar pentru a explica intelectual viața și universul. Teologia creștină, în schimb, pleacă de la ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu, de la negrăita Sa apropiere de noi, și propune credința în El ca răspuns la căutarea spirituală a omului.


III. Credința ca răspuns al omului la Revelația lui Dumnezeu în Iisus Hristos

Credința creștină se întemeiază pe Revelație. Fără Revelație, omul are o credință naturală, în sensul de căutare a sensului vieții și a împlinirii. Dar această credință naturală doar pipăie fărâme din adevăr și nu găsește pe Dumnezeul cel viu, ci decade în forme de idolatrie religioasă sau morală. Prin harul Duhului Sfânt, credința naturală devine credința teologică în Dumnezeu, Care ne-a vorbit prin Fiul Său Iisus Hristos.

Credința este prima virtute teologică și începutul vieții morale creștine. Pe parcursul acesteia credința se întărește și se dezvoltă prin ținerea poruncilor și asceză, iar pe culmile cele mai înalte ale ei credința devine vedere. Virtutea credinței este necesară datorită limitelor persoanei umane, care în mod normal în cadrul acestei vieți nu poate sesiza prin simțuri prezența lui Dumnezeu în lume. Această absență a lui Dumnezeu la nivelul senzorial este depășită printr-o capacitate suprasensibilă a omului de a sesiza modul special a lui Dumnezeu de a fi prezent în lume. Credința este această putere de a cunoaște și a simți dincolo de limitele simțurilor. Ea este dată aprioric ca potență fiecărei persoane, dar trebuie cultivată în mod liber cu harul Duhului Sfânt spre a ajunge virtute teologică, altfel ea rămâne atrofiată.

Credința ne așează în Hristos și în Biserică, în legătură cu Dumnezeu și cu ceilalți credincioși, și ne deschide spre o cunoaștere duhovnicească, mai adâncă a lui Dumnezeu și a lumii. Începutul credinței este trăirea spirituală, dar pe măsură ce creștem în comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii prin Sfintele Taine și asceză, creștem și în credința-cunoaștere. În viața morală intrăm prin credința-trăire și înaintăm spre credința ca trăire și cunoaștere.


IV. Temeiuri ale credinței

Teologia morală ortodoxă înțelege credința ca o împreună lucrare a omului cu Dumnezeu, ca pe un act sinergic divino-uman născut din iubirea lui Dumnezeu și răspunsul liber al omului. De aceea, izvorul ultim al credinței este Dumnezeu care inițiază dialogul cu omul. Această legătură de credință se bazează pe câteva temeiuri, unele care țin de lucrarea lui Dumnezeu și altele care țin de răspunsul omului.

Un prim fundament al credinței teologice este Revelația lui Dumnezeu prin care înțelegem ceea ce „Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci” (Evr 1, 1) și mai ales ceea ce „în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evr 1, 2).

Un alt temei este creația. În creștinism, datorită Revelației în Hristos, Revelația naturală capătă o nouă valoare, iar credința naturală este luminată și călăuzită dincolo de limitele ei pentru a deveni credință teologică. Credința teologică nu se dispensează însă de elementele naturale, ci le clarifică cu datele descoperirii dumnezeiești făcând din creație o demonstrație sau o încredințare a adevărului revelat.

În Biserică se păstrează vii cuvintele Sfintei Scripturi și întreaga Revelație, pentru că aici nu se repetă sau se rememorează un text și o tradiție, ci se actualizează prezența și se împărtășește viața unei Persoane: Iisus Hristos. În Biserică El este prezent și intră în comuniune cu cei credincioși prin Duhul Sfânt și le promite acestora că va fi așa mereu până la sfârșitul timpului (Mt 28, 20). Biserica este lăcașul Duhului Sfânt și al rugăciunii și, astfel, un alt temei al credinței.

Un alt izvor al credinței este harul, lucrarea necreată a lui Dumnezeu prin care El este prezent în lume și în Biserică. Fiecare om are capacitatea spirituală necesară pentru a se împărtăși de har, a intra în legătură cu Dumnezeu și a-L simți. Dar numai dacă dorește liber aceasta prin credință și pe calea vieții morale creștine. De aceea, Sfintele Taine sunt esențiale pentru primirea harului, pentru nașterea și sporirea în credință. Prin harul Său Dumnezeu se descoperă omului, îl conduce la adevărul deplin și rămâne în legătură cu el. Lipsind harul lui Dumnezeu, în celelalte credințe religioase se păstrează într-un mod confuz doar fărâme din adevăr, amestecate cu lucruri contrare, și omul nu poate avea o relație autentică cu Dumnezeu.

Teologia ortodoxă afirmă împreună-lucrarea harică a lui Dumnezeu cu omul liber în credință și în faptele bune. Cu toate că omul este în mod firesc orientat spre credință, totuși Dumnezeu prin harul Său este Cel care cheamă, inspiră și dă putere credinței. Această întâlnire dintre libertatea persoanei umane și energiile necreate este o taină pe care nu o putem forța prin definiții exacte. Dar teologia ortodoxă a afirmat mereu că o credință autentică, înțeleasă ca legătura dintre persoana umană și Dumnezeu, trebuie să se întemeieze pe libertate.

Părintele Dumitru Stăniloae arată, într-o lucrare a sa, cât de important este, pentru nașterea credinței în om, rolul altor oameni trăitori ai credinței. Credința este o putere și un act, care se comunică de un om, care o mărturisește prin cuvânt și viață, către alți oameni care îl privesc, îl ascultă sau îl cunosc. Credința naște credință, certitudinea naște certitudine, relația naște relație, iar trăirea naște trăire. În ultimă instanță, Dumnezeu este prezent în omul credincios, și prin el lucrează și în inimile altor oameni. Omul credincios este mediul sau calea prin care Dumnezeu intră în legătură cu alți oameni.


V. Raportul credinței cu rațiunea, voința și sentimentul

În acest capitol am aprofundat, în orizontul existenței umane, raportul credinței cu rațiunea, voința și sentimentul. Înțelegerea corectă a acestei legături ne poate feri de anumite denaturări ale credinței. Dreapta definire a puterii credinței în viața persoanei umane este necesară mai ales în postmodernitate, pentru a vindeca mutațiile individualiste pe care credința le suferă în conștiința multor creștini.

Credința are o legătură egală și specifică cu fiecare facultate a persoanei: ea luminează rațiunea, fortifică voința și însuflețește sentimentul. Credința este un act total, pentru că antrenează unificator toate puterile omului și se petrece în centrul vieții lui, numit de Sfinții Părinți răsăriteni uneori minte (gr. νοῦς) alteori inimă (gr. καρδία). Dar virtutea credinței este și extatică, pentru că îl ridică pe om din individualism la relația cu Dumnezeu și cu ceilalți credincioși.

Credința este ochiul minții și actul care aduce în conlucrare rațiunea și mintea, cunoașterea obiectivă și cunoașterea prin trăire duhovnicească. Prin rațiune învățăm poruncile lui Dumnezeu, ne manifestăm ca persoane, relaționăm în comunitatea Bisericii, facem diferența între preocuparea spirituală de ordin superior și alte preocupări inferioare. Însă mintea vede prin credință, în profunzime, sensul pentru care au fost date poruncile, pe Hristos care este ascuns în împlinirea lor, taina Bisericii și finalitatea vieții morale.

Rațiunea este transfigurată de credința persoanei. Credința teologică, orientată spre Dumnezeu, luminează rațiunea și o pune în slujba minții spre cunoașterea și apropierea de Dumnezeu. În cazul unei credințe naturale sau seculare, care este orientată spre un lucru finit, rațiunea se întunecă și se amăgește, scornind argumente pentru starea de cădere în idolatrie a persoanei.

Voința liberă și conștientă a omului se întâlnește în actul teandric al credinței cu lucrarea Duhului Sfânt. În acest fel liberul arbitru devine libertatea deplină ca orientare conștientă spre Dumnezeu. Credința născută din har ne întărește și ne stimulează voința, dar și reciproc, orice progres pe calea credinței are nevoie de voință. Datorită prezenței acestui efort voluntar al omului, credința este o virtute, prima virtute pe calea vieții morale creștine.

Credința este și efort și dar, ea nu vine doar din voința de a crede și, ca orice dar, îl putem accepta sau refuza. A vrea este ceva strict personal, a crede este ceva personal dar și relațional: suntem noi și Dumnezeu. Poți să vrei să crezi, dar credința se naște doar atunci când dorința ta se întâlnește cu harul lui Dumnezeu.

Credința are în ea şi sensibilitatea față de Dumnezeu, ca izvor al tuturor valorilor și al împlinirii umane. Prin urmare, virtutea teologică a credinței unește în centrul (mintea) persoanei un conținut rațional (o învățătură de credință și de viață morală), voința liberă și sentimentul de afecțiune față de Dumnezeu. Aceste elemente trebuie să fie în armonie, altfel unul dintre ele poate domina în actul credinței unor oameni, a unor comunități sau chiar a unor confesiuni creștine, ducând la existența mai multor tipuri de credință, fiecare dintre ele depărtate de unitatea credinţei apostolice şi patristice. Așadar, credința antrenează rațiunea, voința și sentimentul, este o sinteză intelectual-voluntar-simțitoare.


VI. Credința ca relație concretă a omului cu Hristos
în Biserica Sa

Dacă o credință naturală sau seculară se conturează în jurul răspunsului pe care omul și-l dă singur la întrebarea despre sensul vieții, atunci credința teologică se întemeiază pe răspunsul pe care Revelația și Biserica îl dau acestei întrebări: sensul vieții este Împărăția lui Dumnezeu. Pentru împlinirea persoanei umane în lumina acestei vocații veșnice este necesară credința ca relație concretă cu Dumnezeu. Legătura omului cu Dumnezeu este posibilă, conform teologiei ortodoxe, pentru că în Dumnezeu distingem Ființa divină de energiile Sale necreate. Dumnezeu este cu totul transcendent în Ființa Sa, dar, în același timp, prezent personal prin energii în unirea cu persoana umană.

Caracterul relațional al credinței se fundamentează pe Revelație, care arată intrarea lui Dumnezeu în istorie, în legătură cu oameni drepți sau comunități întregi. Dumnezeu se descoperă ca o Ființă personală Care a făcut universul și omul pentru comuniunea cu El. Scopul acestei coborâri a lui Dumnezeu este de a propune omului o legătură personală și un mod de viață care să nu mai sfârșească tragic în moarte. În firea omenească asumată de Hristos se arată desăvârșit acestă legătură divino-umană și acest mod de viață dumnezeiesc, al cărui final este învierea și viața veșnică.

Interpretând credința ca o relație concretă a omului cu Dumnezeu, ajungem să constatăm importanța covârșitoare a rugăciunii. Rugăciunea este expresia vie a legăturii intime cu Dumnezeu. Diferitele etape ale vieții morale sunt, din această perspectivă, etape ale rugăciunii, care trebuie să devină mai înaltă și mai curată. Rugăciunea este o convorbire cu Dumnezeu și, ca orice convorbire, implică prezența Lui, prin har, în sufletul omului. De aceea în literatura patristică se spune că rugăciunea e un dar al lui Dumnezeu. Rugăciunea începe de la formele orale obișnuite, de ordin personal și comunitar, se hrănește din Sfintele Taine, și trece prin grade progresive de curățire până pe treptele desăvârșirii, când devine o vedere dăruită de El, simplă, unitivă și directă, numită și contemplație.

Pentru nașterea și cultivarea credinţei este necesară o comunitate eclesială, care are în centru un lăcaș sfânt, unde se săvârșește cultul liturgic cu Sfintele Taine, și în care se transmite învățătura de credință.

Credința, ca relație cu Hristos și ca putere conducătoare a creșterii spirituale, se naște în om în Biserică: fie prin părinții trupești care sunt și ei credincioși și mădulare ale Bisericii, fie prin alte persoane care de-a-lungul vieții îl câștigă pentru credință. Credința este de la Hristos și se află în oamenii credincioși, care sunt mădulare ale Bisericii. Deci nu se poate afla credința decât în Biserică. Credința fiecăruia crește din credința comunității eclesiale, în care lucrează Hristos și Duhul Sfânt. Nimeni nu ar putea avea credința creștină, dacă nu ar exista anterior evenimentul Bisericii, al coborârii lui Dumnezeu și locuirii Lui printre și în oameni.

Toate Sfintele Taine îl altoiesc pe creștin, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, pe Trupul lui Hristos (Rom 11, 17). Credința în Dumnezeu crește în Biserică prin Sfintele Taine, pentru că acestea o fac concretă și mijlocesc comunicarea de viață și har de la Dumnezeu spre noi. Apartenența la comunitatea de credință se menține prin mărturisirea aceluiași crez și prin participarea la rugăciunea comună a Bisericii, în special la Liturghie care este slujba principală a ei. Chiar denumirea de Liturghie (Λειτουργία), care provine din limba greacă – λαός τό ἔργον – și înseamnă lucrarea poporului, ne sugerează unitatea de rugăciune și lucrare pe care o aduce în oameni credința în Hristos. Tainele Bisericii sunt mijloace prin care Hristos se sălășluiește și se unește cu noi. Iar unde sunt Sfintele Taine, acolo este comunitatea Bisericii întemeiată și susținută de Duhul Sfânt. Cine crede în Hristos și vrea să se unească cu El se apropie și se unește laolaltă cu celelalte mădulare ale Lui, credincioșii care alcătuiesc Biserica.



Yüklə 269,1 Kb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə