Utilizând drept criteriu existenţa sau inexistenţa categoriei gramaticale a persoanei, distingem pronume şi adjective pronominale care au categoria gramaticală a persoanei

Utilizând drept criteriu existenţa sau inexistenţa categoriei gramaticale a persoanei, distingem pronume şi adjective pronominale care au categoria gramaticală a persoanei.

Pronumele de politeţe

• În limbile în care există, pronumele personal de politeţe (sau de reverenţă) exprimă respectul vorbitorului faţă de persoana numită prin acest pronume.

• În limba română acest pronume are forme proprii doar pentru persoanele a II-a şi a III-a şi nu poate deveni adjectiv pronominal. Tabelul de mai jos arată formele acestor pronume, puse în diferite cazuri. Indicaţiile „singular” şi „plural” se referă la numărul de persoane reprezentate de pronume.

• Ca subiect, însă, dumneavoastră cere întotdeauna ca acordul cu predicatul să se facă la plural.

Pronumele de politeţe

Pronumele de politeţe

• Pronumele personale dînsul, dînsa, dînşii, dînsele, deşi nu sînt pronume de politeţe propriu-zise, sînt percepute de unii vorbitori ca exprimînd un grad mai mare de respect faţă de persoanele numite, astfel ajungînd să funcţioneze ca pronume de politeţe. Totuşi, în unele graiuri regionale (de exemplu în Moldova), aceste pronume sînt folosite nu numai pentru persoane, ci şi pentru obiecte, faţă de care nu se exprimă nici un fel de politeţe. Aceste pronume personale de politeţe provin din forme mai vechi ale pronumelui personal – însul, însa, înşii, însele.

Pronumele de politeţe

• Formele reverenţioase precum: Domnia ta, Măria ta, Înălţimea ta, Excelenţa sa, Luminăţia voastră, Preasfinţia sa, Majestatea sa etc. se folosesc în limbajul solemn, oficial şi protocolar şi exprimă cel mai înalt grad de respect.

• Pronumele de politeţe se pot prescurta astfel: d-ta, d-tale, d-sa, d-sale, d-voastră, dvs. sau dv., d-lui, d-ei, d-lor.

Pronumele de politeţe

• În limbajul familiar şi regional există şi alte variante ale pronumelui personal de politeţe: mata, matale, mătălică, mătăluţă, tălică, tăluţă.

Pronumele de politeţe

• Funcţii sintactice:

• Subiect: Dumnealui a sosit din Cahul.

• Nume predicativ: Următorul candidat sunteţi dumneavoastră.

• Atribut pronominal: Cartea dumneaei este pe birou.

• Complement direct: L-am chemat pe dumnealui.

• Complement indirect: Vă ofer dumneavoastră acest premiu.

• Complement de agent: Expoziţia este organizată de dumneaei.

• Complement circumstanţial de mod: El scrie poezii ca şi dumneata.

• Complement circumstanţial de loc: Nu stau mult la dumneata.

Pronumele reflexiv

• Pronume care ţine locul obiectului asupra căruia se exercită direct sau indirect acţiunea verbului, fiind identic cu subiectul propoziţiei şi având aceeaşi persoană cu verbul, se numeşte reflexiv.

• Forme reflexive propriu-zise există numai pentru persoana a III-a (pe sine, sie, sieşi). Pentru celelalte persoane se folosesc formele neaccentuate ale pronumelui personal, cu valoare de pronume reflexiv.

• Dacă pronumele are alt număr şi altă persoană decât verbul determinat, atunci este pronume personal. M-am întors de la uşă . /M-a întors de la uşă

Pronumele reflexiv

Pronumele reflexiv

Pronumele reflexiv

• Exemple:

• Să mă-mbrac în părul galben şi în strai uşor ţesut…

• Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi,/cum îţi vine, cum îţi place pe copilă s-o dezmierzi.

• Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde să-nceapă…

• (M.Eminescu)

Adjectivele pronominale de întărire

• Pronumele de întărire este pronumele care are rolul de a întări, de a pune în evidenţă persoana la care se referă.

• - Du-te de mori pentru binele moşiei dumitale, cum ziceai însuţi. (C. Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanu)

• Eşti însuţi ce păstrezi în suflet din oamenii pe care i-ai cunoscut. (N. Iorga, Cugetări)

• Mircea însuşi mână-n luptă vijelia îngrozitoare. (M. Eminescu, Scrisoarea III)

Adjectivele pronominale de întărire

• În limba română, formele pronumelui de întărire sunt alcătuite din vechiul pronume însu (însă) şi formele neaccentuate de dativ ale pronumelui personal sau reflexiv – mi, ţi, şi, ne, vă, le: însumi, însuţi, însuşi, înşine, înşivă, înşişi; însămi, însăţi, însăşi, însene.

• În limba română actuală, pronumele de întărire este folosit rar, mai des apar construcţiile cu adverbul chiar – chiar eu, chiar tu etc – sau cu adjectivul singur(ă): eu singur(ă), tu singur(ă), el (ea) singur(ă) etc.

Adjectivele pronominale de întărire

Pronumele posesive

• Pronumele posesiv înlocuieşte numele posesorului unui obiect, este precedat de articolul posesiv şi are forme care arată persoana şi numărul pronumelui şi dau indicaţii despre genul şi numărul substantivului care denumeşte obiectul posedat.

• Ai noştri fugeau spre pădure să scape de încercuire. (M. Preda, Îndrăzneala)

• Pământul este al nostru, că noi îl muncim.

• (L. Rebreanu, Răscoala)

Pronumele posesive

• Caracteristici:

• e însoţit de articol posesiv genitival care îşi schimbă forma după genul şi numărul obiectului posedat

• nu are forme pentru genitiv si dativ singular;

• la genitiv, dativ plural apar formele alor mei, alor tăi, alor noştri, alor voştri

• substituie numele posesorului (acordându-se în persoană şi număr) şi se acordă în gen, număr şi caz cu obiectul posedat

• la persoana a III-a plural nu are formă proprie, se foloseşte pronumele personal lor

Pronumele posesive

Pronumele posesive

Pronumele posesive

Pronumele posesive

Adjectivul pronominal posesiv

• Adjectivul posesiv determină un substantiv, se acordă în gen, număr şi caz cu acesta şi substituie numele posesorului, cu care se acordă în persoană şi număr. 

• Formele sunt identice cu ale pronumelui posesiv, cu deosebirea că articolul posesiv genitiv nu mai este obligatoriu.

•       Exemplu:

• Ai mei părinţi au plecat.

• Părinţii mei au plecat.

Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ

• Pronumele care înlocuieşte numele unui obiect şi îl deosebeşte de alte obiecte de acelaşi fel arătând apropierea, depărtarea (în spaţiu sau timp) ori identitatea obiectului cu sine însuşi sau cu alt obiect, se numeşte demonstrativ.

• Atunci cand pronumele demonstrativ insoteste un substantiv cu care se acorda in gen, nr si caz, pronumele demonstrativ devine adjectiv pronominal demonstrativ.

Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ de diferenţiere

Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ de diferenţiere

Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ de identitate

Pronumele şi adjectivul pronominal relativ

• relativ

•  

• Relativele sunt cuvinte al căror rol este de a stabili o relaţie, de a introduce o propoziţie subordonată (neinterogativă), deci funcţionează ca nişte conjuncţii. Diferenţa faţă de acestea însă este că ele au şi valoarea de substitute, adică înlocuiesc un cuvânt din propoziţia regentă şi fac parte din structura sintactică a subordonatei, adică au o funcţie sintactică în aceasta.

• Într-o frază ca:

•  

• Trenul care intră în gară vine de la Ungheni.

•  

• care introduce propoziţia atributivă care intră în gară, fiind totodată subiectul verbului intră; pe de altă parte, el substituie substantivul trenul din regenta trenul vine de la Ungheni.

• I.    Pronumele relativ.

• 1.     Pronumele relative sunt: care, cine, ce, câţi (câte), ceea ce. Între acestea există diferenţe în ce priveşte bogăţia formelor flexionare (în funcţie de gen, număr şi caz). Ele substituie un substantiv din regentă, dar pot avea forma cerută de funcţia sintactică pe care o îndeplinesc în subordonată. Astfel în: 

• Colegul căruia i-am împrumutat cartea a pierdut-o. 

• căruia este complementul indirect al verbului a împrumuta din subordonată şi stă la cazul dativ; el introduce subordonata atributivă şi, totodată, ţine locul substantivului colegul din regentă. 

• 2.     Locul.

• Cel mai frecvent pronumele relativ urmează imediat după cuvântul pe care îl reprezintă. În acest caz nu există nici un risc de ambiguitate. Alteori el se află mai la distanţă: 

•          Când relativul determină un substantiv, precedat de o prepoziţie: 

• Acesta este un dispozitiv în partea superioară a căruia se găseşte o roată dinţată. 

•      Când cuvântul substituit este primul element al unui grup ce nu poate fi disociat. În fraza:

•  

• Controlul grupului de călători, care s-a fixat pentru ora 12, a fost amânat.

•  

• contextul ne face să înţelegem că termenul substituit prin care este controlul, nu grupul.

• 3.     Uneori termenul substituit poate fi o propoziţie întreagă. Relativul este, în acest caz, ceea ce. 

• Contractul a fost încheiat şi semnat, ceea ce ne bucură.

•  

• 4.     Pe + care.

• [util.] Când pronumele care este complement direct în subordonată, el trebuie precedat de prepoziţia pe, întrucât el nu este numai conectiv, ci are o funcţie sintactică în subordonată, care obligă la ocurenţa prepoziţiei: 

• Albumul pe care l-ai cumpărat este foarte scump.

• Nu-mi place perdeaua pe care ai cumpărat-o. 

• Omiterea prepoziţiei pe este o greşeală. Deci nu trebuie să spunem: 

• *Nu-mi place perdeaua care ai cumpărat-o. 

• Omiterea lui pe poate duce la construcţii ambigue. Astfel în:

• *Omul care l-a înşelat a făcut o reclamaţie.

• ambiguitatea constă în faptul că se poate înţelege că omul care l-a înşelat este acelaşi cu cel care a făcut reclamaţia, ceea ce este fals. Corect este:

• Omul pe care l-a înşelat a chemat poliţia.

• 5.     Care…care.

• [util.] În vorbirea periferică, utilizarea abuzivă a pronumelui care în situaţii în care acesta nu substituie, de fapt, nici un substantiv, ci funcţionează doar ca element nejustificat de legătură între propoziţii duce la fraze incoerente şi trebuie evitată:

•  

• Eu, domn judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat şi clondirul cu trei chile de mastică prima, care venisem tomn-atunci cu birja de la domn Marinescu Bragadiru

• De-aia şi pusesem de gând de la sfântul Gheorghe să las prăvălia, care nu mai poate omul de atâtea angarale pentru ca să mai mănânce o bucăţică de pâine

• 6.     Adjectiv relativ

• Dintre pronumele relative, care, ce, câţi (câte) pot funcţiona şi ca adjective. Cine şi ceea ce nu au acest statut:

• Nu mi-ai spus ce carte citeşti în ultimul timp.

• Hotărăşte-te în care cameră vrei să dormi.

• Locul.

• Adjectivul relativ se plasează întotdeauna înaintea substantivului pe care îl determină şi se acordă cu acesta când este posibil, cu excepţia lui ce, care este invariabil.

Pronumele interogative

• DEFINITIE-partea de vorbire flexibilă care ,in propozitiile interogative ,tine locul unui substantiv asteptat ca răspuns. ex.Cine lipseste? (Băiatul)

• 2.Pronumele interogative sunt: -care,cine,ce,cât,al câtelea. Aceste pronume flexionează dupa gen,număr si caz:

Pronumele interogative

• CINE?

• N.-AC.-cine? G.-D.-cui? -are aceleaşi forme şi pentru masculin şi pentru feminin şi Înlocuieşte nume de fiinţe.

• CE?

• este invariabil şi înlocuieşte nume de lucruri.

• AL CÂTELEA?

• N.AC.masculin,singular-al câtelea

• N.AC.-feminin,singular-a câta.

Pronumele interogative

Pronumele interogative

• FUNCŢIILE SINTACTICE

• 1. Subiect ex. Cine a fost la noi? Care a gresit?

• 2. Nume predicativ ex. Care este părerea ta? Al cui era telefonul?

• 3. Atribut pronominal a.genitival ex. A cărui pictura ţi-a plăcut? b.prepoziţional ex. De care bilete ai cumpărat? Măsurile împotriva cărora au fost mai aspre?

• 4. Complement direct ex. Pe cine cauţi?

Pronumele interogative

• 5. Complement indirect ex. Cui ai dat cartea? Despre ce vorbeai? Împotriva cui s-a întors? 6. Complement de agent ex. De cine a fost chemat?

• 7. Complement circumstanţial de loc ex. Lângă cine s-a oprit?

• 8. Complement circumstanţial de timp ex. Înaintea cui a ajuns?

• 9. Complement circumstanţial de mod ex. Conform căruia dintre planuri a acţionat?