Victor teleucă ninge la o margine a existenţEI



Yüklə 1,97 Mb.
səhifə4/16
tarix30.07.2018
ölçüsü1,97 Mb.
#64522
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   16

LUMINA MORILOR DE VÂNT

Multe nu mă înfăţişează chiar mie însumi,

multe nu mă reprezintă ca persoană aso-

ciată în această lume a pâinii; trec prin

tot ce-mi rămâne, distanţa şi-ambianţa
tezelor circmscrise-n destinul ce consistent

ca o fabrică ce produce ciment acum

produce din cele trei timpuri

numai prezent în prezent ca învârtirea aripilor

morilor de vânt angajate să producă

simbolic vârtejul rotundului ce

adună-ntre aripi vuitul timpului şi-l combină

ca aspectul abstract al trecerii lui ca o ener-

gie divină într-o lumină ce se propune

şi mă opresc prin aşteptări resemnate ca niş-

te prafuri de drumuri multiple la gări neidentificate

şi totul ia forma unor explicaţii de tot

ordinare, ba foarte banale,
obişnuitul privilegiu de a-ţi fi ţie însuţi marea dispe-

rare, alteori simplă mirare, mă înduioşează

că pe lângă toate controversele absen-

ţelor epocale şi create, pline sau goale, mai sunt şi reale ,

vânturile toamnelor gonesc pe calea

ferată a vântului şi din urma lor

se mişcă şi scârţâie cinic toate traversele

cu care Euclid


paraboliza expresia neordinară-a pământului.

* * *
Mă uit la mina aceasta străină a mea

cum scrie nonsensuri străine în fraze

şi mai străine şi mă fac şi mai străin

decât mine în comparaţie cu mine şi

laud străinătatea asta de reprezentare

reciprocă de inspiraţie inocentă când

lupii se joacă de-a v-aţi ascunselea cu

mieii sortiţi departelui;

mina aceasta

scrie precum

o cometă întinde o parabolă nesfârşită

pe cer; are în vârful peniţei un punct

şi când punctul acesta e pus în mişcare,

naşte linii întrerupte special ca să le poată

reînnoda şi în aria totdeauna deschisă

să circumscrie închisul

unui adevăr neprobant – futuristică


târzie rămasă de la Marinetti şi Hlebni-

kov cu descoperirea unor sensuri

ce sunt mereu de prisos,
dar prezente, prezente, adevărul în cauză

costă scump, plătit cu-aşteptarea de şoc.


Un poem scris pe-aşteptarea de pauză.

***
În această arhitectură-a gândirii,

ideea se răscoală ca o gintă care îşi

cere dreptul la egalitate cu sine

însăşi; totul se combină, dar totul

şi se combate

printr-o negare

ce-şi răscumpără temporalitatea şi


forma inversă a unui firesc ne-

confirmat; se confirmă ideea tre-

cerii adevărului desculţ

ca un copil care aleargă după flu-

turi şi jocul acesta capătă for-

ma şi inocenţa

pură a copilului;
de aici totul se leagă, totul îşi

încearcă distanţa dintre aspect şi

prospect;
dintre aventura dragostei infor-

mate cu tot ce se ţine

de însăşi problema succesului

cuvintelor


exprimate ca text şi pretext ca dez-

nodământ între fire

şi expresia asamblată din di-

versitatea gândirii


şi goana după cer a furtunii.
***
Rezult, rezult din acest moment – vântură-lume, dar nu sunt rezultatul, ci nedumerirea, starea de foc a înadinsului.

Rezult, rezult. Demult exist. Insist.

Dar este un suport în toate? Am călcat cu dreptul pe piatra din albia râuleţului de munte şi simt cum se clatină în gura râuleţului ca un dinte de lapte în gura copilului. O scot şi-o arunc îndărăt pesta casa imaginară şi în locul pietrei creşte alta, dar şi aceasta se clatină şi eu păşesc înainte şi până la celălalt mal nu mai pot ajunge, dar nici îndărăt nu mă pot întoarce. În urma mea a crescut un munte nou cât ceahlăul de pe care aş vedea toată depărtarea din mine.

***
Tac lângă urmele-acestea de dubii, cu inima-n

două înaintez peste câmpuri şi cineva

strigă în mine:



  • Nu plouă!

şi pădurea toată repetă : nu plouă, nu

plouă, nu plouă!


Ciudată eroare, desprindere, lipsa,

eclipsa din mine constată între-

pătrunderea în axul aşteptării posibile,

imposibile vreri şi din toate se desprin-

de-un orgoliu al neamului nostru de
ţărani – crescătorii de pâine,

continuu desculţ prin praful fierbinte al

căderii noastre în mine

şi tremură zarea aprinsă-n iscoada privirii


domestice a unui cal ce se adapă din apa morţi-

lor jucăuşă pe fierbinţeala zilei, e grea

sărbătoarea duminicii albe

şi toată pictura naturii îmi rezervă-n


pupile extazul unei aşteptări dobândite

pe frontul nevăzut dintre aici şi

într-o pădure,
se-aud pitpalaci,

mierle, privighetori

care-şi cântă stăpânirea locului în care
soarele, Mitropolitul zilei, preafericitul

Astru le botează puii

în cristelniţa albastră şi deodată undeva

tună, e marea veste a ploii de

vară şi plouă
şi ploaia mă botează a câta oară;

fericit, prin duminica asta fierbinte,

alerg ca un ieşit din minte, strig gesti-

culând cu mâinile-amândouă, plouă şi


sfârâi ca un bulgăr uscat, dar uscat,

de pământ şi cineva hăuleşte prin

mine:


  • Sunt, fraţilor, sunt!

se conjugă verbul din mine ca o diminea-

ţă împovărată de rouă şi deodată mă în-

spăimânt: plouă? Dar dacă nu plouă?
***
Dacă ar fi cineva să mă-ntrebe cine sunt,

ar răspunde pădurea toată din mine,

la o margine de zi şi de noapte, ar răs-

punde boarea jucăuşă de vânt la mij-


loc de ogor pe care soarele nu uită să-l

vadă în fiece dimineaţă ca pe-un vecin,

ca pe-o cascadă în fierberea ei rece că-

zândă într-o adâncime de nor;

ar răspunde copilăria-mi flămândă şi

întâmplarea, chiar

şi toamna

ca o expresie blândă

dintr-un cântec uitat de cineva pe drumul

prăfuit şi-ndărătnic ce vrea ca să poarte ceva,

să deschidă scârţâind poarta cu urmele

care vin până la ea să bată,

totdeauna cineva să-i deschidă,

ar răspunde miriştea din picioarele me-

le şi pălămida şi cana rămasă uitată

de cineva pe colacul de piatră-al fân-


tânii din care toată iarna nu mai bea

nimeni apă din ea,

ar răspunde prima stea

răsărită în fiece seară când tăcerea ca o

fiară gonită-n câmpie se-ascunde,

ar răspunde mereu, dar încă cine-ar răspunde

într-o clipă supremă,

dar… asta e altă problemă.


***
Îmi scarpin ambiguitatea, e-o retrocedare

dualismului şi e şi, caleidoscopic hatâr,

impresie de moment străduindu-se

să-mi reprezinte


starea de-a fi concomitent şi aici şi

acolo ca efigia unui împărat pe două

monede

în care argintul sau aurul sunt nişte



presupuneri verbale, forţa unei condui-

te ce se exprimă

ca o nevoie de a fi tu însuţi cu ale tale în timp

ce ştii că nu poţi fi şi totuşi îndrăzneşti.


În dimineţile sacre, viscolite încă fără de

nici o urmă alerg şi gust euforia unui

început imaginar necrucificat pe tălpile cuiva
şi urmele pe care le las sunt echivocuri

şi semne, senzaţii de tranzit a unei

vremi intersectate de vreme ca două

drumuri de ţară cu colbul mirosind a


pită de secară şi-un arbitru intangibil

îmi măsoară indiscreţia şi eu cu uimire

aflu că în timpul

acesta viscoleşte prin mine şi cineva


mă cheamă prin viscol şi acest cineva,

nu ştiu de ce, seamănă cu mine.


OM TURNAT DIN CERNEALĂ
Sunt om turnat din cerneală, augurul

din simţ mi-l recomand ca pe-o distincţie

erotică ingrată, atrăgătoarea recon-

fortare m-a trezit şi ca un căţel al pămân-

tului bucolic mă latră;
o, ordine de idei, ori de necunoaştere a

timpului răscolit ca un îndemn dintr-o

centrifugă de astronaut

risipit între repaos şi fugă;


o, cerule-cer, epurarea unui mister din

alt mister pentru a recunoaşte senza-

ţia ce mă străpunge cu vârful ei de floretă

ca strigătul de aramă dintr-o trompetă;

văzduhul,

o, idol de idilă îndoliată de marama

neagră a nopţii de toamnă suspectă,

fluviu de umbre ce plutesc şi se

respectă autoironic;
şir ionic de colonade greceşti pornind

din antichitate prin stâlpii caselor

noastre ascunse în

obstrucţia colonizatoare

a postromantismului camuflat.
Sunt om făcut din cerneală cu brumă de-ar-

ginturi de geruri suflat într-o neîntre-

cută şi neînţeleasă simbrie;
sunt însăşi cerneala care tot ea şi se scrie,

risc periodic

dintr-un spectacol cu dansul antropomor-

fic cu timp şi sigur, şi mixt;


sunt însăşi cerneala fierbândă în semne,

curg din stilou pe hârtie


şi asta mă face să cred că exist.

***
Sunt cerşetor de profesie, ba sunt şi talen-

tat de profesie, de vocaţie dintr-un

instinct primordial; când plouă stau cu

mâinile amândouă întinse spre ploaie,
spre cer, spre iarba crescută abia din pă-

mânt, cerşetorul din mine strigă în mine:

- Sunt mai mult decât sunt,

sunt purtătorul nopţilor bipolare, sunt


arabescul prezent dintr-o pictură mu-

rală, sunt cerşetorul de pâine şi şcoală,

cerşetorul de soare şi vânt, până şi

vântul strigă din mine cu toate cu-

vintele sale neproduse încă, necrescute

încă precum iarba necrescută pe proas-


pătul mormânt şi cineva mormăie în

mine cu toată siguranţa şi nesiguranţa:

- Sunt, oh, sunt, dar mi-amintesc de

Descartes şi acel cineva din mine,

continuă să strige:

- Fraţilor, sunt dacă sunt, dar mă-ndoiesc

dacă sunt şi totuşi sunt cerşe-

tor de neguri albastre,


de toamne pierdute prin neguri împreună

cu mine, împreună cu liniştea şi neliniş-

tea mea efemere,
sunt intuiţia

regăsită sub ruina oaselor mele bă-

trâne, care pleznesc de calcar uzat

şi acuma disperă;


sunt cuvântul nepronunţat pe care-l

cerşesc cu toată nedumerirea, sunt stri-

gătul pe care l-a abandonat omenirea,

cuvântul-cuvânt, insolitele nopţi

frecventând;
sunt cerşetor de lumină, de culoare, de ploa-

ie ce plouă şi nu plouă în mine şi toate

pacostele acestea
au loc în mine, numai în mine.

***
Gândirea mea şi-a voastră, împreună,

prin simpla adunare ce fac două; pe un-

deva prin suflet încă plouă şi gliile

din noi încă-nsetate, beau ploaia
caldă-caldă ca pe-un lapte din ţâţa

înserării muls; peisajul rustic ca

un car neuns, mai scârţâie la deal

când drumurile urcă prin vii ce dorm


în verdea lor uitare

şi spânzurate avioanele de zare, legate

strâns cu sfori,
se joacă de-a distanţa

şi-o cumpănă-n mijloc de câmp,

arhaic îşi deplânge soarta, dar supra-

vieţuieşte ca o hartă într-un război


dezlănţuit între giganţi; gândirea

mea arhaică vetustă din ploaia suf-

letului gustă

prin molcomirea ei represia umană


din care se desparte absenţa de prigoană.

***
Tu, care mă auzi, mă mai întrebi ceva? Răs-

punsul ce s-aşteaptă porneşte ca un centru

cunoscător de creşteri, născut şi vede pen-

tru-aceeaşi grea problemă în care rezolvarea
demult aşteaptă pusă şi-n noi continua-

rea se-aprobă, dezaprobă în noi aceeaşi

piesă ce încă se mai joacă şi tu, persoana

simplă în mod particular rezolvi inter-


pretarea, tăcutele procese ce se petrec în suf-

let şi sufletul pătrunde, încearcă să pă-

trundă aceleaşi înţelesuri crescând în in-

terese când Daimonul şopteşte, propune,


dar impune prin nobila-ncercare de-a în-

cerca cercatul promis de întâmplare când

s-a iscat iscatul, aceleaşi controverse pe

care le pricepi mai mult sau mai puţin;


tu, care mă auzi cu ochi de-albastru uzi

prinzi formele inverse a unui dedesubt

găsit între senzaţii pe care tu le-ai supt

cu laptele naturii; îl treci prin anii grei;


din ce experienţă lăuntrică te vrei când tu

fiind lăuntrul lăuntric să-ţi concepi

laboratorul intim pe care-ţi este miza,
e-o regăsire-a orei în tot ce-i glăsuit,

rămâi până la urmă cu scară şi sur-

priza urcării-n sus în căutarea a ce-ai

pierdut într-un fatal conflict cu toată firea


când vremea te-a născut

din naştere afară ca bobul dintr-un pai,

ca un Adam şi-o Evă afară daţi din

Rai pentru ispita veche prin care-au


început ceva ce nu se-ncepe fiind deja-nceput…
* * *
Alerg printre oameni, caut drumul

spre cimitir

să văd cum a-nflorit liliacul…

***
Da, da, acesta sunt eu, zic (eu) de dincolo de uşă după ce am sunat, stăpânul trebuie să se convingă cine i-a venit în ospeţie. El se convinge, cunoscându-mă după vorbă sau dacă are vizor: acesta sunt eu pentru cel la cine am venit. Se produce identificarea eului cu cel care am venit. Dar problema nu e rezolvată pană la capăt, fiindcă nimic nu este dus pană la capăt. Suntem din triada lui Hegel (teza-antiteza-sinteza), e (numai) o anumita sinteză, în ea s-a şi format o altă sinteză, iar în teza-antiteză, principalul mecanism care mișcă dialectic devenirea, dar spre cine, spre unde, spre de ce, spre de când – non-noţiuni abstracte de care dispune doară pe care să urcăm și după ce ne-am urcat, Wittgenstein ne propune s-o aruncăm ca pe un lucru folosit de care nu mai este nevoie. Cei iniţiaţi cât de cât în budismul zen vor compara “aruncarea” scării lui Wittgenstein cu plasa budistă cu ajutorul căreia, daca am prins peştele, trebuie să-l aruncăm.

Mai apăs o dată soneria, dar șovăie: să-mi deschidă sau nu. Deci identificarea mea încă nu s-a produs. Există temerea că eu nu sunt eu şi e o temere întemeiată. Undeva în adâncul sufletului (şi la mine, nu al meu) şovăie noţiunea abstractă (convenţională) a eului. Cât de eu este acest eu și dacă nu de fiece dată este aruncat după folosire cu scara lui Wittgenstein sau plasa de prins peşte a budismului zen.

* * *
Credeam că totul se rezumă

la mine. Eram punctul de

sprijin al lui Arhimede,

eram platforma

tristeţii umane

de pe care vedeam cum timpul

se vede, tautologie ca expresie şi

conţinut,

în formele cerului

bat conţinuturi strivite sub

un mare, un mare trecut.

* * *

Era adânc la stat şi din cauza asta nu se auzea cum bate vântul. În schimb, se vedea cum se îndoiau copacii. Frunzele care se desprindeau din vârful ramurilor parcă ieşeau din ele ca nişte picuri de apă din mânecile unor cămăşi puse la uscat.


* * *
Mă rezerv în propria mea disponibilitate. Mă ascund în ea, poate, şi de mine însumi. Eu şi mine însumi au o caracteristică limitrofă cu a unor expoziţii de cuvinte, la care vin oamenii şi caută esenţialul ( spuneri, cugetări, gânduri-meditaţii care sunt cele trei părţi componente în căutarea întregului). Nu e vorba de mine, ci de noi ( mine + tine + dânsul). Acest trio ne asigură pluralismul colectiv. El, probabil, exprimă formula prin care se detaşează momentul de propria sa confirmare într-un mediu în care se produc diferenţierile ca o formulă după care, aprobându-l pe marele este, prezentul, actualul descoperă “Azi”-ul, ridicat la puterea a zecea.

Într-un fel, suntem virtuali. Purtăm cu noi probabilitatea de a fi, deci am putea fi calificaţi drept un cuplu existenţial: suntem + nu suntem, sunt… Deci nu sunt eu, ci gândurile acestui eu care eşti tu, cum spunea Nichita Stănescu, şi nu numai el (Pesoa: eu este un altul, sau Borges: fiecare om este toţi oamenii), eu sunt el, rezultatul cuplului yin + yang, în ultimă instanţă, sunt o Unire de sine care în fiece zi se naşte din propria sa amintire, în rest, sunt omul care merge spre cimitir, dacă nu chiar prin cimitirul albastru, minunându-se cum înfloreşte liliacul.

* * *


Interesul poartă fesul. Doamne, câtă minte a avut cel care a spus prima dată!
* * *
El trecea de la casă la casă, bătea în geamuri şi se deschideau în folclor uşile.

Făcea una şi ieşea alta. Singurul lucru care îi făcea plăcere.


* * *
Ego intră în conflict cu toată lumea când nu-i convine situaţia creată. Mai departe. Mai în noi.

Aş vrea să mă pierd ca într-un lan de grâu gata-gata să dea în pârg, dar mai întârzie în lumea sa verde-albastră mişcătoare. Mai în adânc. Mai în binele acestui colectiv debarasat în caz că ar putea fi ca subconştientul colectiv al lui Jung – totul e presupunere? Premisele sunt puse în funcţie în afara logicii? Lipseşte cauzalitatea? Dar poate numai cauzalitatea există între două extreme ale lui “a fi” şi “a fi”, sau - cum se crede acum – o anumită stare de raporturi care conţin lucrurile şi fenomenele simetric bazate pe aceste raporturi de egalitate.

Este un cineva în afara noastră care mereu îl are în vedere. Are menirea chemării. Ocupaţia lui de bază este chemarea. O strămutare a lui aici şi acum în altă parte într-un undeva indefinit în care sălăşluim noi, cei ce fiind azi, mai puţin fiind şi mâine.

* * *
Reciproc nu avem nevoie unul de

altul, decât prin dialogul din noi, el

ne-adună, ne pune faţă în faţă,

ca pe două exerciţii de lună

autumnală în care parantezele sună

şi ciudat ne şuieră vântul prin oase,

ca sunetele prin tuburile de orgă,

prin gânduri rămase încă de la cei

de până la noi, trezindu-mi cele

cinci simţuri care cunosc lu-

mea-ne-lumea şi-o cântă

laudă clipei sonore, laudă, laudă

clipei fiinde ca un întreg ce-abia

se-adună: urmele mele prin ploaie

răsună şi strălucesc la expresia

momentană a fulguitului în persoana

ce se convinge că lumea asta pe sine

se-nvinge şi de frumuseţea sa naturală

se convinge în risipă tenebroasă

că este, se naşte această austeritate

inexplicabilă-a culorilor

nelimitate-n nuanţe şi punctele diame-

trale, semnele de punctuaţie în care,

între mine şi tine aleargă,

distanţele mele spre distanţele tale,

parcă s-ar grăbi la primele manifestării autumnale.


LUNĂ DOGMATICĂ

E caracterul decisiv al raportului dintre

om şi idee, raport-co-raport, dintre sinteza dintre

noapte şi zi; piezişa lumină pe-un zid, pe maree

trezită din somn ca un gând poznaş
dintr-un gest de femeie –
toate au glas, dar nu toate vorbesc, mai au

şi urechi, dar nu toate aud, vechii

vechilor vechi – texte în deplina lor conlu-

crare, cineva pe toate acestea le are sau

poate le-a avut şi-acum nu le mai are, s-au
retras ca umbrele dimineaţa prin aceiaşi

coclauri, cineva râde sau plânge prin adi-

neauri, dar râde sau plânge, totuna
vremile-adună; un vânător nocturn a

vânat luna dogmatică de pe bolta tomnatică

precum ar vâna o raţă sălbatică şi-acum

luna stă scufundată în ape,


iar trestiile fac semne de agitaţie conven-

ţională, totul e-n somn, numai somnul din

somn niciodată nu-i somn pe deplin, o gân-

dire imparţială împarte adevărul pragmatic


la nouă;

pajura albastră a cerului

într-un cuib de-asfinţit altă lună se ouă,

un ou tot atât de dogmatic.

***
Tu, care tu, tu, care te descoperi prin faptul

şi fapta unui moment de-anvergură –

în care tu cuvintele nu le pronunţi

până la capăt, rămânându-ţi în gură


te deschizi prin închiderea firii prihane,

te scufunzi prin ieşiri spre luminiş, spre prospec-

tul uniform

al hegemoniei tale asupra destinului pe care

îl desconsideri;
tu, care tu, tu, care tu desconsideri

momentul pe care l-ai pierdut în neant

din închiderea prin deschidere, cânţi,

cânţi, cânţi reperul

ce fel de angoase închid între cele

patru laturi misterul opţiunii, para-

lelismul inadmisibil,

recucerind partea nevăzută a aşteptări –

lor prin posibil şi imposibil şi te răs-

feţi unanim de aceste totdeauna ga-

ta de forţa respingerii,

condamni în tăcere orice plângere care

s-ar contrapune idealului inoportun.
Poate la noapte să ningă,

clopotul din turla sfârşitului de decembrie

anunţă, anunţă, anunţă, prin ninsoare,

anul cel bun.

* * *

Tu, care-ţi ai casa clădită din spaţiul



real, virtual, care se confundă cu sufletul tău

trudit şi total,

din graba pe care nicicând n-o observi,

ai putea să-ţi faci o harpă cu strune de nervi

pentru pământul acesta care n-ar trebui vândut

nici la cântar şi nicidecum la hectar;


tu, cel care, trăind într-un mediu color din-

tre altădată şi mâine, îţi alegi concu-

renţa dintre tine şi-acum aşa cum nu

te-ai gândit nici visând


frumoasă posibilitate de-a te deprinde

cu rostul gândirii tale de scrupuloasa

revendicare a unui drept la colind

deopotrivă cu alternativa pe

potriva duratei dintre pâine şi cuţit, eşti împo-

triva întinderii şi desprinderii, dar

şi a destinderii dintr-o amorţeală cum poate

amorţi doar pământul care-şi trăieşte

singur transhumanţa, coborând sau urcând

din toamnă în iarnă şi din iarnă în primă-

vară cu vederea şi-auzul din uzul care-şi

personifică adaptarea

într-un noian concentric, în care cineva

cântă din frunză într-o necunoscută

şi grea ambianţă, şi norii, şi norii,

şi norii,

pornindu-se într-o zonă opusă,

îşi continuă peste munţi transhumanţa.


***
Mi-am făcut o lume a mea şi o „trăiesc”, făcându-mă pe mine diferit, ca „ne-lumea”, dar şi ca „ne-mine”, fiindcă, până la urmă, datorită filozofiei helvetiene - cum sunt eu, eu sunt altul. Pentru prima dată când simţi lipsa ta de sine şi în golul absenţei tale intră prezenţa altului, îţi dai seama că eşti altul decât eşti, se clatină lumea, îţi fuge pământul de sub picioare şi rămâi suspendat în gol, devii imponderabil ca un corp într-un câmp în care gravitaţia terestră îşi pierde influenţa, devenind parteneră cu alte gravitaţii şi ele se întâlnesc în tine, într-un punct, unde se intersectează, şi tu devii împărţit în zone de influenţă.

* * *
Şi nu sunt eu acela care le gândeşte

pe toate, dar sunt şi eu, căci lucrul gândit

e mai mult decât este, e ceva care, fiind,

e o revărsare de altul în altul,

prin urmare, ce fac e făcut parcă de alt

subiect, e o disproporţie în propor-

ţie, o demonstrare a visului: tot

despre ce spun e mai mult decât există

într-un domeniu de floră spontană

pentru scopuri diferite, care

se căutau până a se regăsi, deci e o

continuare în regăsire prin pierdere,

de a-ţi aminti prin uitare o bucurie

aidoma unui sceptru

pe care nimeni nu l-a ţinut nicio-

dată în mâini;

sunt obsedat de expresia în expresie,

de forma în formă, de metafora

în metaforă ca o contrazicere prin

care nu sunt, dar mă aflu,

afluent al unui

fluviu în care se proiectează apodictic

destinul cu spaţiul său de noian,

sunt un urmaş al lui Odiseu, unul

din cei ce se întorc din Războiul Troian.

ACUPUNCTURA

Dar chiar toate să fie aşa cum

le văd? Mă depărtez, îmi caut altă

distanţă şi prin vise mă cobor prin

privirea mea către tot căruia îi

spun că-i real şi dramatic.

Privirile nu mă înșeală,

spaţiile-figuri cu duh matematic

cuprind Cavalerul Tristei Figuri

şi Oul Dogmatic, mă întrepătrund,

nu ştiu cum, simptomatic; e-o

despărţire de efortul axiomatic

şi-acest tot care-nseamnă-n acelaşi

timp şi nimic, se distanţează in-

trând în distanţă,

îmi dă diferenţa glasului din

pustiu intrat în discrepanţă

cu orientarea în gol

şi iată-mă, sol, cocoloş de zăpadă,

căzând rostogol dintr-o-nălţime

în alta; bate vântul prin somn

şi viaţa continuă ca un drum desfundat

prin diapazonul unui ciudat interval

în creştere şi descreştere.


***


Sunt tărâmul cu cărți care demult nu mai crede in idile. Mi-i frică să recunosc: chiar in nimic. Dar asta mă priveşte numai pe mine.

Mă rabd aşa cum sunt. Cine ştie dacă pe lumea cealaltă ne mai întâlnim. Si totuşi cred in ceva: in culoarea albastră, în târziu, căci trăiesc sub zodia târziului şi în ceea ce aş putea s-o numesc zodie sau zona unui “dincolo”, în care ne putem găsi azil (nu politic) atunci când lumea devine prea mică şi mulţi dintre noi n-au loc, fiindcă cineva le-a privatizat deja şi nici o judecată nu le poate reîntoarce. Sunt situaţii mai complicate pe care nu le pot înțelege, pe acestea le înțeleg si nici nu le atac. Am atât de puţin timp!


***

Ar trebui să fac ceva şi nu pot face. Din simplul motiv că nu ştiu ce anume trebuie să fac şi să mă las pradă acestei viituri de meditaţii întâmplătoare şi inutile, dar care mă ţin în preajma universului curbat, după cum afirmă savanţii.

Mă uit în oglindă: poate îmi surprind spiritul, dacă universul este curbat, ce ar mai face spiritul? Simt o plăcere că simt pe piele aceasta curbură, nu ştiu dacă mă priveşte şi pe mine şi există această pâclă care simte haosul necugetat care are sensul lui şi nu-i putem reproşa de ce îl are ori e aşa şi nu altul. Aş putea ajunge la un final? Cu meditaţiile mele haotice aş putea uita de anumite suferinţe, dar ştiu că nu mă vor coborî cu hârzobul în stare de Nirvana, ci numai de dor, dar la dor nu se ajunge, ci se scapă de el, ori el de noi.

Dacă aş şti ce trebuie să fac le-aş face pe toate şi pe urmă ce mă fac fără făcut? Doar facerea l-a făcut pe om să facă.


***
Când zic “eu” nu înseamnă că mă pun în centrul universului ca să mă observe cineva. Dimpotrivă, vreau să mă aflu în umbră pentru a nu încurca lumii să fie ce vrea să fie, dar şi lumea să nu-mi încurce mie. Din cauza acestui blestemat de eu nu pot face o propoziţie de bază care îmi aminteşte ce aş putea sa fiu.

E vorba mai curând de un subiect-non-subiect, care încearcă să gândească si tot ce gândeşte se gândeşte de la sine dintr-o gravitaţie, rotindu-se în jurul unei presupuse absenţe ca la planetele in jurul soarelui.

Trebuie sa fii nebun sa crezi altceva, ori nebun sa nu le crezi. Mă agăţ de ideea lui Nakamura, care a ajuns la ideea ca eul e mai mult o experienţă.


***

Uneori citesc ca prin ceaţă. Literele capătă formele unui scris neuniform, diluându-se în substanţa şi distanţa privirilor care încep sa orbească (maladiile vârstei).

Dar îmi continuu lectura cu nerăbdarea ochiului care să-şi recupereze pierderea prin frumuseţea unei poezii, unei fugi interpretate la pian pe care le găsesc intr-o carte imaginară a unui poet mai mult imaginar, intr-un timp imaginar.

Citesc şi mă conving că exist, dacă îl parafrazez pe Descartes. Parcă m-aş afla într-un salon de acupunctură. Toată pielea mea e crescută de o pădure de ace de oţel şi antene minuscule prin care infinitul, vuind, se întoarce acasă prin mine ca printr-un tunel. Ubi Patria ubi bene! (Unde-i Patria, acolo e bine). Un proverb care niciodată n-a uitat să spună mai mult ce simte decât ştie. După teoria relativităţii si infinitul ar putea fi curbat, ceva de forma unui burghiu ce găureşte spaţiile cu un dispozitiv ce se învârte cu viteza apropiată de viteza luminii, dar niciodată nu poate ieşi din cadrul acestuia.


***
Eu zic, tu zici, el zice. Apoi nu mai zice nimeni nimic. Tăcem toţi trei. Din politeţe: Ea zice. Cu timpul morfologia ar putea atesta şi un pronume personal, persoana a patra singular cu sens de plural.

De acolo cu adevărat se porneşte lumea prin eu, vrea s-o întrebe de unde vine si încotro se duce.

Şi principalul: De ce?

Noima supravieţuitorului de pe “Pluta Meduzei”

(segmentul IV)
A-ţi întrepătrunde tu cu tine propria dubla ta diversitate cu ceea ce eşti (şi nu eşti) şi dacă mai eşti, cât mai eşti şi cât încă nu eşti pentru a te privi din partea nevăzută a fiinţării tale din curiozitatea diapazonului raţional de om sortit trudei în care te-a surghiunit Creatorul din Paradis pentru a-ţi gusta veghea şi singurătatea acesteia în vraiştea dezordonanţă a gândirii ce se visează alta şi altfel, încadrată în relaţiile cu estele-nu-estele pâinii pe care stai ca un marinar rămas pe Pluta Meduzei a lui Teodor Gericault cu ochii înfipţi în dunga mării spre acea corabie în trecere de pe care speri să te observe salvarea, născându-se problema imperativului ipotetic. Dacă te observă, eşti salvat, dacă nu , ştiind că speranţele totdeauna au fost propoziţii secundare matematice închise între parantezele ghimpate ale logicii neînduplecate şi tu, marele (buric al pământului) vrei să te afirmi, dar te ţine în chingi şi Mai Marea lene mintală, silindu-te pe toate să le amâni pentru altă, altă, altă dată pentru a-ţi întrepătrunde întrepătrunderea, când altă, altă dată pentru altă problemă de alt, alt, alt ordin de pe alt tărâm al gândirii noastre ne strigă celălalt :


  • Tu încă n-ai venit?

***
Muşc adevărul între dinţi dacă este,

e stema gândirii sau poate că stima

faţă de stemă estimată de noi prin

reflectarea ideii; din ce e această

idee raportată la mijlocirea dintre ce


depărtează şi se apropie, care din

care idee ni-i proprie în exaltarea

senzaţiei prin ce simţ tactil, de gust,

de miros, văz sau auz,

ultimele două reflectă este-le acesta

esteticul-freneticul,

luminosul,

frumosul labil,

convenţia sentimentului cu lumina ca –

re prin frumos vrea să se învingă…

până şi frumosul se întoarce acum din exil.
Acum plouă docil, dar ce-i adevărat din ce

plouă? La iarnă-o să ningă, dar ce-i

adevărat din ce o să ningă?

Ploaia, ninsoarea sau ea, întrebarea?


Scopul ideii e unul: doar să convingă?

Precum marea să se joace de-a zarea cu

depărtarea.

***


Ce este, ce nu este? Mai importă una sau alta? Dacă problema se pune astfel, scepticismul vine la putere, deşi o mică doză de scepticism niciodată nu strică. E ca un balsam uns pe rana care nu se vindecă niciodată.

Spiritul. Vorbim despre el şi nu ştim ce este.

***
Într-un fel, toate felurile sunt la fel. Diferită e doar diferenţa dintre ele. Ca să ajung la această concluzie mi-a trebuit să trăiesc o viaţă de om ghinionist, care ajunge în gară când trenul pleacă din ea, când vrea să intre în troleibuz şi i se închid uşile în nas. De aici şi modul meu anapoda de viaţă şi de a înţelege lucrurile pe dos, crezându-l un fel de strategie a absurdului sau filosofia drobului de sare.

Nu ştiu ce mă face să cred că Sisif s-a născut la noi. Poate, chiar la mine în sat, dat cine ştie, dacă Sisif nu sunt chiar eu, făcând o muncă zadarnică şi absurdă. Până şi astăzi mai visez fântânile din câmpia satului nostru. Cineva îmi băgase în cap ideea că din adâncul lor se pot vedea stelele ziua în amiaza mare. Dar nu le-am văzut niciodată. Şi, timid cum eram, totuşi cu frica învingeam apunerea stelelor să le pot vedea. Vroiam sa le văd ziua. Şi acum mai fac acest lucru prin vis.



NELINIŞTI, REFLECŢII ŞI ALTE DEZICERI DE SINE

Simt că joc rolul iepurelui care ţipă şi merge singur hipnotizat (magnetizat) în gura şarpelui boa. Acest “şarpe boa” este gândirea postmodernă, neînduplecată care se hrăneşte cu ceea ce au dat culturile trecute şi de azi prin răsturnarea şi negarea lor.

Fizica modernă s-a trezit lingvistic din somnul ei letargic după perioada de înflorire a gramaticii lui Panini din gândirea antică, hindusă şi acum lingvistica scăpată din “Patul lui Procust” nu fuge de fizică, dar se află cu ea în stare de competiţie.

Angelo Morretti, specialist în gândirea vedantă, susţine ideea că nu-i o singură realitate, ci mai multe şi că nu toţi oamenii trăiesc în aceeaşi realitate şi nici nu exprimă aceleaşi lucruri. E o concepţie din care rezultă o altă idee ce ne priveşte pe noi, în primul rând, că “Pentru omul “comun” care – bietul de el! – vorbind şi scriind foloseşte (încă ) aceleaşi cuvinte ale “Sistemului”, nedându-şi seama că este… un om comun şi depăşit” şi că suferă eşecuri de tot felul (cărora tineretul de astăzi le cade victimă), nedesluşind suficient de clar curentele subterane care mişcă apele timpului nostru”.

Deci cum gândim

ce gândim,

de ce gândim, “tu te-ntreabă şi socoate” (Eminescu) e la alegerea noastră. E vorba despre liberul arbitru care acum nu mai apare atât de diabolic, ba chiar tot mai firesc şi “mai la locul lui”.

Într-un anumit mod, noi jucăm rolul cuiva, poate al celui de alături , acesta, la rându-i jucând rolul nostru.


***


Ar putea fi ceva din ceea ce nu poate fi? M-am întrebat nu o singură dată. Desigur, e un non-sens, dar dacă non-sensul tinde să fie doar non-sens, conţine în el şi un sens. Astfel, m-a intrigat sensul unor non-sensuri.
***
După Bergson “fixitatea” ar fi “ o combinaţie efemeră de mobilităţi” , exemplu cu cele două trenuri care merg parcă în aceeaşi direcţie şi cu aceeaşi viteză, dar e o “fixaţie” iluzorie de tihnă din puţine vise , îmi vine în memorie un vers dintr-un poet al cărui nume îmi scapă. În timp ce peniţa stiloului meu demodat aleargă prin câmpul înzăpezit al hârtiei ca o locomotivă care lasă fum, scrisul meu.

Pământul se roteşte în jurul osiei sale, în acelaşi timp şi în jurul Soarelui, împreună cu care – în jurul galaxiei. Combinaţia (de data aceasta deloc efemeră) mă predispune la un joc de mobilitate care îmi guvernează existenţa şi necesitatea de a-mi ţine gândurile într-o stare de alertă, chiar dacă şi haotică, totuşi o stare de înţelegere a situaţiei în care mă pomenesc singur de a mă privi dintr-o parte ca să mă întreb cine este acel pe care îl văd, pe care l-aş mai fi văzut undeva şi care întrucâtva seamănă cu mine. La o anumită înţelegere lucrurile contactate de noi încep să ne semene. Iată această “combinaţie efemeră de mobilitate” îmi creează statutul de căutător de altul prin sine aşa cum la începutul secolului XX apăruseră căutătorii de Dumnezeu şi abia după ce îl găseau, îşi dădeau seama că s-au căutat până la urmă tot pe sine ca, dezamăgiţi, s-o reia de la începutul care nu era altceva decât o repetare a repetării. Adică din nou se revenea la “combinaţia de mobilitate” tot efemeră, fiindcă această efemeritate e goană spre nicăieri pentru a vedea cum se creează trecutul nostru precum dâra albă din urma avionului supersonic.



NOIMĂ DE PERSONALIZAT

Eu, tu, el (ea)! Ce unităţi cu trei feţe! Una râde, alta plânge, a treia se află între cele două. Nu vrea să se dezică de al treilea principiu logic “out, out non datur”. Deşi l-a luat drept principiu, Aristotel a avut îndoieli că poate fi o lege logică pe care intelectul ar putea să aibă obrăznicia s-o încalce, s-o ignore, ori s-o ocolească , s-o înlocuiască cu polivalenţă.

Uită-te în oglindă, arată cu degetul spre tine şi ai să-ţi dai seama cu stupoare că nu spre tine arăţi, că acela nu eşti tu, deşi seamănă cu tine. Este altul, eşti altul cum îi strigă îngerul lui Nichita Stănescu. Întreabă-te dacă acesta şi nu altul este un eu personal. Privindu-te în oglindă, ai să observi ironia uneori şi batjocura celuilalt eu care e alt eu, adică nu mai eşti tu şi te întrebi atunci: cine sunt eu? Doamne, ce nesiguranţă în toate! Şi vezi că lucrurile se complică, parcă am fi făcuţi în trei exemplare de bază după ideea modelului care ori nu există în realitate, ori e, pur şi simplu, o părere a părerii care stăpâneşte lumea luându-şi partea sa de zbor, lăsându-ne să fim rodul senzaţiilor, cel mult, al percepţiilor cu dreptul de a primi statut de halucinatori.

O halucinarea halucinării! Sau după cum spune Biblia, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni... O goană neîntreruptă după vânt.

Secolul XXI le va zdruncina pe toate din locurile lor, va pune gândirea să aprofundeze în sensurile spre care încă nu avem trecere, să despacheteze nişte baloturi nedesfăcute încă aşteptând prin depozitele de lucruri, cugetări nelucrate şi necugetate ale porturilor care stau risipite pe ţărmurile pustii ale mileniului III sub cerul în care zboară pescăruşii şi albatroşii lui Baudelaire, dar nu ei înşişi, ci umbrele care se vor aduna din viitor într-un prezent ce se va preface în ouă din care va ieşi, în loc de pescăruşi şi albatroşi, zborul şi strigătul lor să completeze locurile păsărilor migrate spre alte ţărmuri. Şi eu, nici nu eu, tu şi nici nu tu, el şi nici nu el, în ipostaza băieţaşului de care vorbeşte Necutare că se joacă aruncând pietricele în oceanul nemărginit al necunoscutului.

Nu sunt decât un băieţaş… Cine mă poate identifica? Paşaportul meu pentru străinătate în care nu pot pleca, fiindcă nu am mijloace şi de ce aş pleca , dacă am străinătatea mea de acasă? O străinătate naţională a mea, a ta, a lui (a ei), pe care vor să mi-o federalizeze, să mi-o facă din naţională - internaţională.

Numai o astfel de străinătate putea să dea sens unui cuvânt făcut din vocala “o” între două consoane - “d” şi “r”, ori cum zic portughezii despre dorul lor - a fi acolo unde nu eşti.
***

Aud cum cântă cocoşii existenţei mele: se face ziuă într-o anumită perioadă a nopţii.


***

De la un timp nu mai încerc să mă cunosc pe mine însumi. E plictisitor, faci una şi aceeaşi operaţie. Măcar dacă aş avea pentru ce o face. Poate aş avea nevoie de mai mult timp decât îmi este rezervat. De aceea îi cunosc pe alţii şi pe mine prin analogie. Dar îi cunosc, mă cunosc? De omnibus dubitandum. Parcă m-aş culca seara într-o dimensiune şi m-aş trezi în alta.



ÎNTÂMPLAREA UNIVERSULUI

Cine e cel care se anunţă şi încă prin faţa mea, optând pentru adevărul adjunct al adevărului punct după care ca o revelaţie urmează regulile de circulaţie a Universului pe care-l privise cu aceeaşi ochi în care fâlfâie două lumânări, mai exact două semne de întrebare care, la rândul lor, nimeni nu ştie ce se întreabă.

O, acest manuscris din istoria arbitrară a fiecărui ins convins că între paşii lui există durata unor orizonturi ca nişte fronturi luptătoare pentru drumurile principale, unicale de mersuri către oameni şi credinţa lor butaforică întru statornicirea bunei speranţe; totul e mai presus de faptul când chemi şi întârzie ambulanţa, totul e gândire care se adoptă pe sine ca pe o regulă logică extrasuprapusă faptului ca atare; trăim pentru că Universul din marea spre marea lui întâmplare – totul se închide în cuvântul interogativ “oare”?

***
Nimic nu mi se supune, dar totul vrea să mă supună. Nu vorbesc de oameni, toţi parcă sunt construiţi de ucigă-l crucea, in timp ce Dumnezeu nu era acasă. Astfel am nimerit pe banda rulantă, programaţi pentru a fi produşi în serie. Când Cel de Sus şi-a luat de seamă, era târziu.

Nimic nu mi se supune şi aceasta mă eliberează de anumite obligaţii neplăcute. În schimb, de ce aş tăinui, am plăcere când încearcă sa mi se supună un singur firicel de iarbă răsărit primăvara dintr-un câmp arat, uscat de vânt şi care pare încremenit pentru totdeauna din care niciodată nu va creşte nimic şi iată, firul de iarbă se leagănă in bătaia uşoară a vântului de primăvară şi el mă subjugă plăcut, ademenitor şi ceva nelămurit de plăcut se tulbură în mine, verdele firav nefiind una din cele trei culori de bază – albastru, galben si roşu, dar o “coproducţie” dintre albastru si galben lasă şi îi permite ochiului meu să le disperseze şi atunci mă pomenesc faţă în faţă cu imensitatea albastrului ceresc ce simbolizează profunzimea, liniştea, răcoarea pe timp de mari temperaturi pe care le produce galbenul pornit de la soarele arzându-şi combustia. Şi firul de iarbă creşte prin mine, ea fiind de origine ţărănească, în fiece an, pe vremea secerişului, îmi cresc din tălpi miriştile mele tradiţionale cu care nu mă tot aburc spre Europa, fiindcă Europa îşi are miriştile ei şi nu-mi fac nici un fel de iluzii, fac ce sunt si sunt ce fac. Restul prea puţin mă interesează.

Şi firul de iarbă creşte, îl bate vântul şi mă gâdilă la tălpi în care miriştile încă dorm, dar visează ciocârlii deasupra capului meu care se au de neam cu mine si toţi ceilalţi de alde mine porniţi de la un capăt la altul al veacului ce ni s-a dat, scurt sau lung ca un dat al datului nostru.




Kataloq: 2013
2013 -> Amerikalılarda Azərbaycan haqqında daha geniş təsəvvür yaratmağa çalışacağam
2013 -> Adpu, Böyük akt zalı, 19 oktyabr 2013, saat 1000
2013 -> Diş texniki Bölmə Qarışıq Diş texniki 1 Hansı hallarda çıxan protezlər hazırlanır?
2013 -> Şək İnsanın təsərrüfat fəaliyyətinin yayılması
2013 -> Rayon layihələndirilməsi fənni üzrə intahan sualları
2013 -> Şəki şəhər Mədəniyyət və Turizm şöbəsi Mərkəzləşdirilmiş Kitabxana sistemi Metodika və biblioqrafiya şöbəsi
2013 -> Diş texniki ixtisası üzrə nümunəvi test sualları Bölmə Qarışıq Diş texniki 1 Hansı hallarda çıxan protezlər hazırlanır?
2013 -> ­Soylu Atalı Həyat üfüqləri (L. N. Tolstoyun “Hərb və Sülh” əsəri üstə düşüncələr)
2013 -> RÜSTƏM İbrahiMBƏyov ultimatum iki hissəli ölüm dastanı Başlıca iştirakçılar: O, bir də Onun üç Məni
2013 -> Güntay Gəncalp (Cavanşir) Səfəvilər

Yüklə 1,97 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   16




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə