Victor teleucă ninge la o margine a existenţEI



Yüklə 1,97 Mb.
səhifə6/16
tarix30.07.2018
ölçüsü1,97 Mb.
#64522
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   16
prin sine şi de la sine, datorită unei energii aparte, nesupusă controlului raţional, ori supusă deja post factum.

Paralel cu acest joc există jocul logic cu rigorile sale dictatoriale, o lege de fier a gândirii care nu permite să fie ignorată, nici ocolită. Logica devine causa sui şi prin intenţia sa de a cunoaşte lumea este gata s-o demonstreze, s-o compare, s-o cântărească, mai apoi, cunoscând-o, s-o monteze la un loc, dar lumea demontată şi montată la loc nu mai este lumea de mai înainte.

Jocul logic desfundă în permanenţă existenţa lumii, căutându-i adâncurile şi nu poate da de ele. Din antichitate încă, în vederea acestui scop, i s-a căutat lumii chipul, dar lumea s-a dovedit a fi cu două chipuri, ca Ianus, şi nici nu chipuri, fiindcă acestea erau măştile care urmau una după alta, prima, desigur, fiind masca Tragediei, a doua mască veselă a Comediei; acelaşi Ianus cu o faţă plângândă, iar cu a doua râzândă. Vechii elini nu găsiseră ceva intermediar între o mască şi alta, dar prioritate i se dădea Tragediei, deoarece prin jocul tragediei, însuşi momentul culminant declanşa purificarea sufletului ori aşa-numitul catharsis rămas de ne-nlocuit până acum, deşi imperiul purificării date nu se mai referă doar la tragedie, ci la frumos în genere. Jocul logic i-a smuls existenţei masca pentru a-i vedea adâncurile, dar după masca Tragediei găsi masca veşnică râzândă a Comediei. S-ar putea întâmpla ca aceste două măşti să se repete la nesfârşit, lăsând dincolo-ul existenţei un lucru în sine ce nu se lasă cunoscut. Sau poate că însăşi existenţa se află ca un pendul cu amplitudinea alergândă între cele două extreme – dreapta şi stânga, dar aici se naşte întrebarea: pot fi folosite gradele de comparaţie? Mai de dreapta şi mai de stânga?

Dacă da, până unde şi până când?



Izgonirea din mit

Din această convenţie intimă a eului

către sine din lumea cea mai

complexă a

omului însuşi cu toată pornirea, ră-

sare legenda nepotrivirii între două

aspecte, ce trezindu-se-n mers, se

confruntă;

e nuntă în ceruri şi-o ploaie

măruntă de soare se cerne cu

semnele

toamnei redând atmosfera



din zborul

carpatic al brazilor – drept desem-

nând infinitul, e necuprinderea gându-

lui născută din mitul ce ştir s-aştep-

te acea nemărginire din care nemărgi-

nitul se opune cunoaşterii mascându-şi


amploarea copleşirii se-mbină

în forme


ciudate de spaţiu-n lumină şi însăşi

pornirea unui eu prin alt eu rezultă

din faptul urcuşului magic şi-un zmeu
de hârtie manipulat de o sfoară, clipa –

trăindu-şi şi-un verde de ţară se-aprin-

de dogmatic, tăcut şi pragmatic

pe-o muche de verde într-un


galben opus dintr-un roşu tomnatic...

***
Oricum, e-o unică plăcere, plăcere de-a

trăi o revenire, o-naltă satisfacţie me-

reu, o revenire-a Eului spre Eu, un stol

purtat de semnul unui zeu prin gol mereu,

mereu, mereu, cocori devremi, cocori târ-

zii pe care dusul îi domină să ceară fap-
tului durerea de-a şti neisprăvirea unui

drum de-acum, de-acum,

necunoscut de cunoscut,

făcut acum, acum de-acum, o regăsire-vamă,


o scamă din seninuri care-i cheamă şi-i

poartă ambiţia şi intuiţia

spre Marea Poartă a unui greu de explicat

instantaneu când trece Styxul şi revine

din Cercul Plus în Cercul Minus (un fel

de “cosinus” şi “sinus”) şi eu cu plinu-s pus


pe noi reforme de neguri unghiulare, ere-

ditare, într-un fel, din care creşte umbra

mare a Icsului dintr-o formulă şi-n noapte

bate o pendulă extreme noi, neîmplinite,

exterioare, amăgite de alte forme cu extre-

me, periferii de teoreme prin care ne dedu-

cem forţa – o torţă

de-ntuneric viu, o stratagemă în capătul

de gând rostit într-o dilemă, neîmplinit

şi izgonit din Paradisul izgonit al altui


Mit pe care l-am făcut, ştiind că nu-l admit,

dar l-am admis, împotrivirea mea mi l-a dic-

tat şi eu l-am scris, unde mai pui, că nu

m-a întrebat şi-acuma stau la poarta lui şi

bat, şi bat, şi bat, şi bat, ştiind, ştiind,

ştiind că nu-i, dar nu pot spune nimănui;


O, Doamne Dumnezeule,

Ce-ncărcătură complicată zace-n simplul “Nu-i”!

***
Am o informaţie care nu face s-o trecem cu vederea. Am citit undeva, că până la o anumită vârstă tânără, apa din corpul omenesc se schimbă complet în timp de două săptămâni, cu înaintarea în vârstă se măreşte durata schimbării apei din organism, dar ce e mai neaşteptat e că omul până la bătrâneţe nu mai poartă nici o celulă din cele cu care s-a născut.

Nici în oase măcar. Şi eu credeam că ne cheamă baştina datorită faptului că pământului din noi i-a rămas tinele să se unească cu cel de acasă.

Iarăşi se naşte vechea problemă, vorba proverbului: “Eu nu-s eu şi nici calul nu-i al meu”.

Şi totuşi, pare să rămână ceva neschimbat: eul.

El e cel fără de vârstă. Dar şi aici spunem: eul meu. Cine este cel din mine, căruia îi aparţine eul? Un mitic eu, un supra-eu cum ar zice Freud, dar şi aici eu în şirul natural al numerelor, lucrurile se ne-sfârşesc, de data asta îndărăt. Până la urmă, după teoria Goga ajungem la acel eu colectiv al nostru, al tuturora, care, neputând rezista tentativei de a se diviza, îşi aruncă fiecare eu ca pe un bumerang care vine îndărăt.

***
Este ceva ce se leagă, dar şi ceva ce nu

s-a legat niciodată; lumea aceasta betea-

gă este lumea cea mai frumoasă, alta nu

este şi cea care nu-i, nici nu-i pasă că

nu-i, cuvântul ce-l spui e-o halucinaţie

crasă, e-o dezordine-n gând, o tăcere im-

pusă de-a vorbi, de-a vorbi, de-a vorbi,

dar este ceva ce se leagă şi ceva ce nu prea

se leagă, se bat cap în cap fără a se pu-

tea învrăjbi?

Ceva şi ceva nu-i una şi-

aceeaşi, ceva şi ceva nasc un altceva, sau

altceva? Ah, secolul XX cu filosofia ling-

vistică şi cu aproximaţia dintre este şi

nu-i, lirica asta, cea nouă

cu indiferenţa şi cazuistica cercului her-

meneutic încă de la Aristotel “cetire”,

această frumuseţe ce constă-n a fi fără

de nici o frumuseţe, o fire fără de fire,

această tristeţe fără tristeţe

în care Paradisul se-aminteşte pe sine

într-un inconştient colectiv, ah, acest

spirit iconoclast şi tardiv descompletat

de-adevăr silogistic, acest scris cunei-

form, cabalistic, această demitere a Eu-

lui din Eu e şi El un ceva? Indefinitul

Ceva care va dezvolta umbra nouă – a lui

Nietzsche într-un ECCE HOMO (iată omul) nă-

prasnic şi-adânc, mă leg de speranţa pe

care-o şi beau, mănânc, sau dacă n-o am,

o refuz? Homo Faber!

Azi undeva a plouat cu meteoriţi şi eu nu

i-am văzut, simt un ceva ce nu vrea să se

demonstreze în mine, iar când vrea, eu nu

vreau şi mă cotropeşte ursuz

ca un vânt pe-o Sahară, târziu şi confuz.

Refuz Eul în genere, dar în special, Eul

din mine ca un yoghin încerc să-l refuz.
***
Din toate acestea vin altele, care altele fiind, devin şi mai altele. Această goană îndepărtătoare, performanţă, ori schimbare la faţă o pot observa toţi doritorii de metafizică, privindu-se într-o oglindă.

Nu încerca să te priveşti cât de bine te prezinţi. Tu doar nu eşti identic cu cel din oglindă. Între tine şi el stă o barieră pe care logica a închis-o pentru totdeauna prin legea (tot logică) rigidă că nu te poţi afla în acelaşi timp în două locuri, aici şi acolo, sau aici şi dincolo.

Şi dacă te gândeşti mai bine, îţi este interzis principalul: tu să fii tu, ba mai şi însuţi.

***
M-am pomenit într-o căutare febrilă a unui ceva ce există mai mult într-o imaginaţie ce mă defineşte ca pe o realitate în perspectivă. Trăim dublu, în două ipostaze iscate din una singură, pentru ca aceasta să poată exista prin unitatea şi lupta contrariilor, adică în mod dialectic – condiţia unică a existenţei.

Pare ciudat, dar suntem rezultatul, „fructul neaşteptat de contradictoriu” al acestei confruntări. Dar confruntarea dată, după multele mele încercări de a o caracteriza, nu o pot numi fericită sau ne+fericită, ci necruţătoare, o pornire dintr-un sic et non (şi da şi nu), veşnica forţă care ne domină.

Şi iată, ceva-ul căutat mă ademeneşte tot mai departe, nu zic tot mai jos ori mai sus, aceste sensuri fiind doar convenţionale faţă de ceva, iar dacă pornim de la un anume ceva, celălalt devine punctul de sprijin şi datorită lui ne obţinem locul în spaţiu, de aceea termenul de tot mai departe indică un spaţiu nedefinit.

În deloc+uşorul proces de căutare, dar captivant prin aventura sa, mă deplasez, dispar din rutina realului, devin imponderabil, caut să interceptez lumea sic et non a visurilor net imponderabile, chit că ţin de anumite întâmplări trăite aievea, cât de aievea, e altă problemă, ca şi problema trăirii. Şi totuşi această căutare şi cheamă şi înspăimântă în acelaşi timp. Deplasarea prin spaţiile sub+conştientului este rezultatul dor de ducă dat nouă ca un blazon al seminţiei trăinde în cadrul triunghiular al DORULUI, dimensiune ce poate să dispară doar împreună cu cei cărora le-a fost dată. Aventura mea de căutare nu ţine de cadrul dorului de ducă, de aceea o pot socoti drept o încercare de intra de mai multe ori în aceeaşi apă a aceluiaşi râu. În perioada gândirii din post+structuralism, vrem sau nu vrem, conştienţi sau inconştienţi, suntem implicaţi într-un conflict nu de scurtă durată cu eul, confundându-se tot mai mult cu non+eul, iar la anumite intersecţii chiar identificându-se, aşa cum în fizica subatomică anumite particule sunt şi nu-s în acelaşi timp. Din pluralitatea de păreri+fenomene, situaţii+non+situaţii+anti+situaţii, din întuneric se developează imaginea confuză şi difuză a unui actual ieşind din frontierele stabilului, mutându-şi accentul logic de pe un cuvânt pe altul, mai mult chiar, de pe un semn pe alt semn, căutând sensurile cele mai nepotrivite pentru a le potrivi într-o structură cvasi+virtuală ajunsă şi neajunsă la obiectivitate.

Serioşii preţuitori de pictură nonfigurativă nu se vor dezice de ceea ce Th. Ribot avea să spună că „emoţia este fermentul fără de care nici o creaţie nu este posibilă”, atâta doar că emoţia cu sens clasic într-un câmp semiotic face joncţiune cu spaima ispitei creative faţă de necunoscut până la bariera trecerii cantităţii în calitate. Această spaimă faţă de necunoscut devine forţa motrice în exemplificarea fenomenului numit creaţie. Însăşi spaima s-ar putea întâmpla să devină obiect de studiu ca Eul, Super+Eul, Non+Eul şi Celălalt.

***
Când mă trezesc în puterea nopţii şi aprind lampa de la capul meu, mă văd, vis-a-vis, în sticla raftului de carte cum fac ceva. Mă întreb ce fac, dar cum eu, cel de acolo, tac şi nu-mi răspund, mă gândesc că sunt ocupat şi mă las în pace, mă las să fac ce fac şi mă culc, dar mult timp nu pot adormi. Mă pornesc, întrebându-mă care sunt cel care există cu adevărat? Eu cel de aici, culcat pe divan, ori cel din dimensiunea sticlei de la raftul cu cărţi? Eu aici nu pot dormi, dar de ce nu doarme cel de acolo? Parcă îl aud foşnind printre cărţi. Ce caută acolo? Dar dacă ceea ce caută încă nu s-a scris?

A doua zi mă trezesc, mă uit în oglindă şi observ mutra obosită a celuilalt eu de dincolo de sticla raftului şi mi se face jale de el. E atât de obosit şi nedormit!

De fiece dată îl întreb ce a făcut, dar el, încăpăţânat, tace.

Biata jucărie în mâinile hazardului, de ce nu dormi, ce te frământă? Cine eşti, cum te cheamă, că cel ce pari a fi şi numele care ţi s-a dat e ceva provizoriu, o încercare de a ieşi din situaţie, pe când tu eşti, în fond, altul şi numele ţi-i altul. Gândul acesta mă duce la poezia lui Nichita Stănescu “Întotdeauna alt clopot bate, genunchii îmi stau în altă biserică”.

***
Lumea asta de la suprafaţă cu cea din adânc

nu are nimic, e o eroare-a erorii de-a se pre-

zenta cu reprezentare fatală, descrisă, dar nu

circumscrisă-n descrierea exemplului din


oportunitatea florii când înfloreşte, să se

întrevadă ca peretele de piatră prin mişcarea

apei coborând în cascadă ca un cascador

care sare, dar capul nu-şi frânge, ori ba-


te vântul, la geamul eului meu, parcă-ar

deplânge această ingramă dură de senzaţii

recente, prologuri de trăiri indecente, cobo-

râri şi urcuşuri care ca nişte arcuşuri trec


firul muzicii de pe-o strună pe alta, apoi

să se producă întoarcerea îndărăt precum

albul se reîntoarce mereu în omăt cu o

disperare netăgăduită; din când în când

văd prin vis lanul de răsărită-nflorită
de un galben solar şi-o cutremurare

nelimitată a unor arcuri concentrice ca-

re se leagă între ele ca o regăsire a eului

de către eu, persoana a treia singular din


redeşteptarea necorespunderii dintre vânt

şi cuvânt şi necuprindere unde ar fi

găsit raportul dintre “punct” şi “i”

luat prin surprindere

ca un moment cu verbul “a se nepotrivi”.

***
Eşti arhetipul, dacă eşti, arată-te din peştera eului meu, care aderă la cariera sufletului omenirii?… să fii tu firea mea (fără-de-fire), să fii tu emblema dilema discursului ce ţine de tot şi nimic din ce este şi nu-i. Cum să mă exemplific, cum să-ţi explic mie, nu altora, că eşti complicat, dar nativ în acest subconştient colectiv, leg ceva de altceva, două capete la infinitiv. În noaptea asta, când plouă afară şi e întuneric în suflet, în care mă cobor ca-ntr-un subsol gol de tăceri cu mai multe niveluri naiv ca un sălbatic într-un hram exhaustiv, nimic şi nimic despre tot care spune totul despre ce-i tot şi respectiv şi ce e ne-tot, ce legi tu prin mine şi alţii cu cine, din ce dimensiuni în care nu ne putem infiltra demonstraţia, rândurile acestea delirante sunt dictate de tine şi scrise de mine, sunt întradins sau există fictiv, dar atunci cum fără mine şi tine este totuşi ceva care rezultă din altceva ca un Andante din muzica “Infern-ului” lui Dante, ceva neexplicat de necorespunderea mea cu mine însumi, ceva nesupus şi tardiv, dar strigă, vorbeşte odată din toată această poveste să te-aud şi să te strig cu poetul: “Vreau să te pipăi şi să urlu: Eşti! Căci altceva ce s-ar alege din toate însemnările acestei neobişnuite poveşti?

***
Toate în lume sunt trecătoare şi, fiindcă toate formează lumea, e şi ea trecătoare. Poate că principalul e faptul că, în primul rând, noi suntem trecători – eu, tu, el (ea). O lume de miliarde, sau milihoarde, cum a spus un crainic de la radio, miliarde de indivizi care se reduc la numai trei pronume personale la singular – eu, tu, el (ea). Toţi aceşti trei formează un trio, dar nicidecum triada lui Hegel cu teza, antiteza şi sinteza. În cazul dat, pare-se, fiecare eu, tu, el (ea) în parte e o sinteză, sau cel puţin se crede o sinteză, căci, până la urmă, toate pornesc de la unicul şi renumitul nostru ego, care nu-i altceva decât buricul pământului rămas până acum netăiat.

Celelalte trei pronume personale, la plural, pretinzând la gradul de colectivitate, sunt produsul eu × tu × el (ea), adunătură întâmplătoare de indivizi care nu încap unul de altul, îşi pun piedică, ţinându-se permanent într-o stare conflictuală.

Atât de mulţi, luaţi împreună, şi atât de puţini şi singuri, luaţi aparte sub cerul nesfârşit care apasă peste ei.
***
La un moment dat văd că momentul este făcut din două momente, unul dat şi altul ne-dat, ceea ce înseamnă că avem de a face cu ce abia se va face.

Încercarea timpurilor de a se delimita.

E un răspuns la o problemă alegorică.

***
Prin dispoziţie înţelegem o anumită poziţie a spiritului faţă de lumea înconjurătoare, o poziţie rea sau bună, care acceptă sau respinge o realitate ce nu depinde de noi şi nu ea este făcută pentru noi, ci noi pentru ea.



Inimă
* * *
Te-am iubit ca pe-o comoară de surprindere

şi simplu pentru sufletul ce-mi umplu

strategia,

stratagema;


te-am iubit ca pe boemă ignorată

înadins;
cum te-am prins

fugind printr-un vis

şi-am cercat să te aduc la un nuc cu

cuc sălbatic;
de pe dealul prăvălatic lume vine în concediu,

un remediu de suporturi;

vânt de stea,

aeroporturi

se destramă-n flux amar,
sar prin somn, prin vis dispar şi apar

mereu impar şi te strig pe frig şi dor

în auzul tuturor

şi-ntr-o negură-mi descânt cântul dragostei


cel cânt din cuvânt în alt cuvânt

regăsit în ce se crede că ar fi discernământ.


***
În viaţa mea nu se implică nici vântul,

ploaia, numai foaia albastră a mării ce

despică o foarte mică întâmplare dintr-un

întreg fac două: marea plus ceru-acesta nalt, strateg

în decernarea numelui, culorii şi-a

drumului pe care trec cocorii

din nicăieri în nicăieri,

altminteri, care-ar fi idea, hotarul dintre

azi şi ieri,

hotarul

dintre mine şi femeia



ce m-a-nţeles că n-are ce-nţelege,

că jocul nostru-i tot un joc

că ne-ncălzeşte-acelaşi joc

şi când scrutam cu dânsa zarea

din mine-n ea, din ea în mine

se revărsa aceeaşi mare, cu val sărat spălând nisipul

din care-acelaşi, arhetipul

se-asemăna prin încercarea

de-a încurca din noi urmarea

şi-atunci din toată hărmălaia de pescăruşi,

de val şi albastru creşteam cu dânsa prin

văpaia ce cotropea neconceputul, un fir de

praf aprins în astrul ce-avea cândva să explodeze,

o nouă formă, un alt val, din tot imensul doar un dram,

o, cum de m-a-nţeles

femeia când amândoi nici nu eram, din tot

era numai scânteia ce-aprinde firea de wolfram.

***
Eşti frumoasă ca un ţipăt de dragoste, când aceasta devine realitate.

***
Din toate, din toate tu erai singura

căpetenie a frumosului,

frânghiile soarelui atârnau în toamnă

ca nişte parâme

pe cerul fără agenţii

vamali


întorşi în portul în care doar pescă-

ruşii-hamali


descărcau peştele dintr-o parte în al-

ta a mării

şi orologiul din turn indica ora fix

şi jumătate în toată după-amiaza şi,

dimpotrivă, care parcă venise din întâm-

plare şi nu mai avea de gând să plece

din nou sub acordurile marşului pe ca-

re-l intonară

trompetiştii din megafonul enorm ca un

clopot, care în loc să sune, cântă; aş-

tept aşteptarea şi cuvântul care în par-

tea stângă-a aşteptării adânc se cuvântă.

***
Fiecare cu fiecarele. Toţi cu toatele. Numai eu cu tine şi atunci când lipseşti. Plouă afară: natura spune poveşti.

***
Stai liniştită, am să te desenez cu cuvântul

cel ars, cu cărbunele dintr-o inimă arsă;

lumina din geam albăstrind se revarsă

ca o binefacere care fertilizează pământul,
ochi-ţi adânci demonstrează amiaza sustrasă

din amarul deprinderi inconsistente –

umbrele ochilor ţi le fac din sentimente

necunoscute într-un fel scrise cu literă grasă


pentru a-ncondeia necontenirea privirii fatale,

auzul ţi-l redau

prin nescrisul

imbold al tăcerilor tale

golite de vânturi dintr-o stepă care începe
să se cuvânte ca fulgerele dintre stepe

punând acestui scris ciudat punctuaţia

unui superb surplus ne-nţeles

strălucindu-se în ochii tăi culminaţia.

***
Suntem doi munţi legaţi de ploaie

ce cade simplu peste noi; suntem doi

munţi legaţi de toamna cu neguri

albe şi cu ploi,

şi limpeziţi apoi de soare, de-acelaşi
soare blând şi gras ca un mistreţ prin

văi rămas nehăituit de nimeni când

e pace-n munţi, e pace-n vânt cu arii

mari de vagi reţete de raţiuni din toate


cele rigori de logică şi-n ele răzbate vremea

ca o apă printr-un pustiu când duna crapă

şi prin nisip se scurge vântul ca un curând

prin vremi scurgându-l

ca tu la tine să renunţi suntem doi munţi,

cu văi şi punţi pe care trec atâtea ciute

în drum spre stâncile cornute ca stau pe sus

cu reazem dur;


suntem doi munţi plouaţi de-azur, suntem

doi munţi legaţi de timpuri prin cele

patru anotimpuri, apropiaţi şi depărtaţi.

***
Provoacă-mă la somn. Se-aude Strâmbă-Lemne

cum lasă prin pădure veşnicele lui semne şi tu,

cea prăbuşită-n stele,

te pierzi ca o sintaxă
prin limba nevorbită şi tot ce-i plată, taxa-i

fiorului simpatic

stăpânul frânt al zilei
când doarme

şi târziul

şi axa din pustiul

în care se învârte în jurul său nisipul;


provoacă-mă la somn, pustiu ţi-a fi şi chipul

şi ora, şi tăcerea, şi zâmbetul ciudat. Se-aude

printre stele un strigăt nestrigat, o formă fără

formă, un fără fără fără

la care după toate tăcerea ta te-aderă şi eu
în asamblarea ideilor aprinse

culeg ca apa focul lichid

pe-un câmp cu ninse vederi

din hibernarea


acestei urmi desprinse din vreme şi culoare

ne duce nu ştiu unde cu alba ei escortă

de viscole uitate, dar unde nu importă,

e-o clipă de ieşire din vreme şi repaos,

năluci inexistente pe-o margine de haos.

***
Tu, bucuria mea nevăzută care mai crede

până deloc nu mai crede în cercurile

hieroglifelor mele scrise cu arătătorul

pe nisip…, se mai apără până şi-acum

de soldatul bătrân Arhimede: “noli tange-

re circulos meos”, îl ameninţă-nţeleptul
şi curge nisipul din cercuri prin cer-

curi, curge prin luni, marţi şi prin mier-

curi până prin nisipuri se face un râu

furtunos de nisip


curgând înspumat

şi mă ia înainte şi-mi vine să ţip, dar

a trecut prea mult timp

de la copilăria mea şi am uitat cum se

ţipă, simt doar nisipul nimerit între dinţii istorici

şi scârţâi ca axul din durata antiduratei

a unui pendul, simţindu-l ca pe-un recul

de armă în umăr pe care îl număr cum îşi

număra doar propria sa neputinţă, însăşi
durata ţine între două extreme o durată

ciudată, când momentul e nul şi se iscă

probleme cu efect pe care nu-l cunosc

îndestul; dacă pe timpuri toate drumurile

duceau la Roma,
acum toate vin de la pieţele orientale din Istanbul.

***
Pleci. S-a zis că pleci departe. Parcă aproapele

nu-i tot departe,

parcă tot ce-apropie nu tot desparte, parcă apele

ce rup zăgazuri nu-s tot aceleaşi tot cu-n dor

neînţeles de ducă,

parcă umbra lunii nu-i şi ea

la fel ca o nălucă,

ori chiar năluca în persoană. Această goană

e-o prigoană

o ne-înţelegere a unui ne-înţeles care şi el, la rândul

lui, nu-i tot un nu-i,

un pui de satisfacere

a firii


când dormi sau nu, când tace toată omenirea

ca într-un lung antract

din sonul unei piese, mai exact,

din care timpul ne-nţeles mai ne-nţeles din

tine mai nemernic iese:
o, tu, flămânda mea iluzie, pornindu-te pe-aiurea

răzbaţi prin gol şi-n timpul meu tomnatic

răzbaţi un alt timp

de-apunere sălbatic

întinsa frescă pe-un perete care nu există,
dar arde cald şi-i frig în lumea asta tristă

să-ţi spun că te iubesc? Mă roade însă gândul

să-l văd cu tine iar ca altă dată-mpreunându-l.
Pleci? S-a zis că pleci. Sus în castani, castanele,

ca nişte ochi căprui şi reci,

se-ascund după pleoape verzi ca mătrăguna,

se-aude timpul îmblânzind tăcerea cu furtuna.


***

Nu mă numi, nu mi se cade numirea, spune-mi

cu gura muşcând din mărul ispitei, cunoaşte-

rii, dar cu ciudă zăludă, pentru da, pentru

nu, tu, dintr-o venire-a speranţei ce ar în-

cerca să se includă în circuitul jocului ti-

ranic de paparudă,
de jos până-n nori să se-audă, să plouă, să

plouă, să plouă cu linişte calmă şi nouă şi

cu podoabele mărgăritarului pe frunza arţarului

din poarta gospodarului,

ca liniştea să se-audă

şi eu prin tine să m-aud

ca într-o pagodă budistă,

locuită de Buda, dar un Buda

al meu de aici cu toate atributele sale şi
numai cuvintele tale, cuvintele tale, cuvin-

tele tale să se-audă pornite din lumea asta

profană în goana lor după Nirvana, Nirvana,

Nirvana, pomul ciudat al desprinderii de ra-

muri, de ramuri, de ramuri care se determi-

nă să cadă, să cadă, să cadă în rod, adormind

într-o fântână umplându-se cu apă senină din

izvoare senine din privirile senine-adresân-

du-se seninului
ce se confruntă cu metafora

plinului ca o ademenire de rândunici când

îşi întind hărţile topografice-ale cerului

pe sub ce constelaţii să se întoarcă acasă


pe calea, pe calea doar intuită-a misterului.

***
Tu mă auzi? Cineva te strigă prin mine. E călăto-

rul de astă-vară. S-a rătăcit şi nu ştie în care

parte e sudul şi-n care e nordul; pustiu imacu-

lat, aeroportul s-a acoperit de nisip şi singură-

tatea ţiuie prin antene;

aeriene, porţii de soare

sunt servite de ospătarul-vânt îmbrăcat în frac ne-

gru, tivit cu lumină;

e libertatea deplină a orei, arhiplină

zvâcnire

a unui timp care vine şi pleacă şi cu el ideea ab-

solutului

fremătând de multă dialectică a deveni-

rii în defavoarea cornutului cerb cu lână din pietre

nestemate din poveştile noastre populare pe care nu-mai

însuşi cerbul le are;

nisip alb, înfierbântat,

îşi face calea spre mările imaginare cu orizonturi

mari şi toride de-albastru avide. E o părere, nimeni

nu strigă. Numai nisipul ştie să frigă în cercul Ab-

senţei


pe care soarele îl închide şi iar îl deschi-

de în căutarea unei formule pentru a scoate din paran-

teze nisipurile somnambule pe crug neputând ieşi din

această verigă;

tu eşti însăşi Absenţa, nu eu strig,

eu sunt numai strigătul

prin pustiu care-mi domină toate celulele,

un strigăt pe care alt strigăt îl strigă, îl strigă?


***
Armonia se bazează pe legea creşterii frunzelor din muguri. Întregul se desface mereu în două, în trei şi aşa mai departe. Facere prin desfacere, unire prin dezunire.

***
Armonia este lumea contrastelor care seamănă prin neasemănare.

Şi eu credeam invers!



Regretă-mă
Regretă-mă să-ţi spun: nu regreta,

embargo pun la toate

ceva indescifrabil adesea se repetă

în timpul meu probabil în care însuşi


timpul, şi vechi şi nou contabil, socoate

norme-cifre, reflecţii interzise în care,

pare-mi-se, se intuieşte frica, pornirea din

nimica,


iertarea de păcate;
pe Styx revin gândite în stil veneţian,

ceva se prăbuşeşte, o oră sau un an, ori,

poate, dimpreună, un timp în prăbuşire

îşi caută credinţa prin care ispăşirea


se recomanda promptă

ca un refugiu zilnic,

procesu-i grav şi-i silnic, se recomandă

ortul, prezicerea şi-asceza din care

absentează refacerea-n geneza ce a rămas

ascunsă


sub faţa-i nevăzută, de sânge-albastru, unsă.

***
Iată-mă-s din vis, în vis stau la pragul

tău, proscris, regăsesc din tot ce nu-i, -

pălăria mea din cui

şi-un caiet cu hieroglife şi canoane

apocrife –

semnul vag

al îndoielii, cine ce-a citit din ele, şi

comanda-n recomanda
uverturii strict delir, ţi-am găsit o

viaţă-n şir, dar erai când nu erai şi

erai când mai erai, dar n-ai fost, era

precis;
iată-mă-s din vis, în vis stau la pragul

tău remis ca simbol de staniol lucitor,

lucind închis,

fulgurant şi indecis;
iată-mă-s din vis prin vis, stau la pragul

tău ne-zis cu aripile-mi de-abis,

pentru ce şi când trimis de acelaşi vechi fatum

care stă şi-mi râde-n

drum azi şi mâine

ca şi-acum stau la pragul tău antum

înflorit ca un cais care n-a-nflorit nicicând

scuturat de zis-nezis ca o negură de fum.


Iată-mă-s venit la prag,

însă nimeni n-a deschis

şi resimt că după uşă îţi stă umbra de

cenuşă şi cu zâmbetul

de lună a uitat ce-a vrut să spună…

ÎMBĂTRÂNEŞTE-MĂ
Îmi place să îmbătrânesc privindu-te,

căutându-te-n rezonanţa nesiguran-

ţei mele în alegerea scărilor, amfo-

re din faianţă adună-n umbra lor


uleiuri celebrate de clipele

angajate în disproporţia iubirii candele să ardă

să-şi caute sensuri interpretate ca o fugă de Bach

sau Beethoven în “Către Eliza”care-ţi face

analiza sufletului în reluare în alte noi ambianţe,

muzici cântate


la orga unor distanţe încăpătoare,

distanţe de focuri bengale cu-arabes-

curi sacramentale, în recuperare prin focuri –

importanţe, alternanţe des-

păgubitoare

pentru iarba timpului păscută


de rinocerii lui Ionescu; îmi pla-

ce să îmbătrânesc în îmbrăţişarea

albastră a ochilor tăi, în furtunoa-

sa tăcere a unor mari echivocuri;


îmbătrâneşte-mă, dacă ţi-i vorba cotropită

din farmece; pe colinele-aşteptărilor

mele aprinde, aprinde pascalele focuri
e o legitate în toate, dar şi o încercare,

tu ceva mă întrebi

şi tot tu îţi răspunzi la-ntrebare.

Eu m-am întors cu tine în timp şi acum nu pot reveni.


***
Am avut şi mai am ambiţia să cred

că florile care cresc sunt cu o adresă

numai a ta, pentru tine, femeia care

mi-a cunoscut dragostea, erai tu,


tu, nu zic numai tu, dar în pri-

mul rând, tu, drumurile înmuguresc

pe unde distanţele paşilor tăi măsoară

pulberea de aur împrăştiată de soarele

dimineţilor demiurgice

care continuă să se continue

în confortul dispoziţiilor tale electrizate

de favoarea furtunilor duminicale când


plouă ca o surprindere ce-şi aşteaptă

deşteptarea din patul tău în care

umbra ta îşi odihneşte presimţirile

şi cutremurele parţiale ale gândirii:


am ambiţia să mă întorc cu tine în

timp, să fac timpul reversibil şi să

te visez ca pe un oaspete de lumini

care îmi vine

cu paşi auziţi numai de mine, aşteptând

să le deschid uşa


şi să-mi reizbândesc

copilăria dragostei venindă din urmă

şi tu după ea.

***
Am avut şi mai am ambiţia să cred

că florile care cresc sunt cu o adresă

numai a ta, pentru tine, femeia care

mi-a cunoscut dragostea, erai tu,
tu, nu zic numai tu, dar în pri-

mul rând, tu, drumurile înmuguresc

pe unde distanţele paşilor tăi măsoară

pulberea de aur împrăştiată de soarele

dimineţilor demiurgice

care continuă să se continue

în confortul dispoziţiilor tale electrizate

de favoarea furtunilor duminicale când


plouă ca o surprindere ce-şi aşteaptă

deşteptarea din patul tău în care

umbra ta îşi odihneşte presimţirile

şi cutremurele parţiale ale gândirii:


am ambiţia să mă întorc cu tine în

timp, să fac timpul reversibil şi să

te visez ca pe un oaspete de lumini

care îmi vine

cu paşi auziţi numai de mine, aşteptând

să le deschid uşa


şi să-mi reizbândesc

copilăria dragostei venindă din urmă

şi tu după ea.

***
Pe retina ochilor port imaginea vie

a lunii îndrăgostite de plopii nopţi-

lor cu umbrele plopilor măsurând

răspunderea privirilor pentru toate
ce le descresc

de însăşi privirile

care halucinează

aspectul vizibil al comportamentului -

vis, preponderenţa totală, aderenţa
liniştii la peisajul

cantonat ca o armată surprinsă în

somn de cântatul cocoşilor şi tu, fiind

întruchiparea naşterii timpului prin

respiraţia maternă a pieptului tău

adâncită în regăsiri

de goluri frumoase suspendate prin

goluri de altă natură;


pe retina ochilor port uimirea ta în

faţa cuvântului

ce pretinde să se nască

înainte de a fi chemat de priviri.

***
Ca să fii, te-am purtat prin insule

oceanice, prin arhipelaguri neli-

niştite de prezenţa furtunilor des-

trămate pe-aiurea prin sentimen-


tele mele totdeauna târzii şi apa

albastră în toate formele ei abstrac-

te prin dezinvoltură şi idei pre-

concepute de cei din noi, de cei de


până la noi;
ţi-am purtat cu mine uitarea şi adu-

cerea aminte,

simţul aprins al braţelor tale care

mă mai înlănţuiesc şi acum ca să nu

mă risipesc precum Turnul Babel
prin amestecul înţelesurilor de cuvin-

te; ţi-am purtat comunicarea

reciprocă dintre ochi şi priviri

ca imaginea ta să se repete cu ochii


privind în profunzimea tăcerii, folo-

sesc cuvinte magice pe care le găsesc

în limba demult dispărută şi te port

şi nu mă pot distanţa de tine şi văd


cum te priveşte de la distanţă

dar distanţa nu mai devine

distanţă, distanţă devenim noi doi

ţinând dragostea între noi ca pe

o punte pe care timpul aleargă încolo

şi-ncoace şi se aud regăsirile ve-

ninde, veninde

să ne trezească

din somnul atavic al aducerii aminte.
REVENIRE
Cum te porţi, femeie, în braţele mele

de-aflare în lumina repaosului crepus-

cular? Culorile-amurgurilor coincid cu

nesfârşitele concluzii autumnale; ra-


porturi de frunze şi ramuri, Este-le ră-

sare târziu ca o lună absurdă pe cer

şi eu, de mână cu tine, alergând ne re-

trăim ciudatul fruct


al ironiei specifice când tinereţea se con-

damnă pe sine la autodafeuri care spun

altceva decât ar vrea să comunice, deşi comu-

nică însăşi inspiraţia inimii şi focul în

care bătrâneţea
aduce câte un braţ de vreascuri uscate

şi se întâmplă ceea ce ar trebui să se în-

tâmple, dar se întâmplă altceva, revenirea,
acordul dintre uitarea de sine şi farme-

cul confundării Sinelui cu Sinele care ră-

mâne aceeaşi problemă distrugătoare a

momentului ce se preface din neant în prezent


şi deodată

în sânii tăi începe să freamăte laptele

de dimineaţă-al tăcerii existenţei - o normă

ce se impune ca o răbdare ajunsă pe cărbune.


Şi undeva pe cerul nopţii scapără furtunile

primăverilor ce ar dori să se repete mereu,

dar nu mai încap în memorie şi trec pe alături.
***
Ai lunecat prin gând spre lună,

te-am strigat şi nume eu ţi-am dat

şi cerul m-a certat şi proaspăt înce-

putul desprinde-se de sine şi tu trăieşti


prin mine şi eu trăiesc prin tine şi-n pri-

măvara asta atâtea păpădii se-aprind în

gălbinare şi ard parcă-s făclii şi rogu-

mă de soare, şi rogu-mă de lună să-mi

fie o cunună ideea Împreună, că te-am

pierdut prin lumea cu forfota din stradă,

să fii ca păpădia,

ca apa din cascadă când se aruncă-n

hăul abisului extins

şi eu te prind în braţe

şi simt că m-ai învins,
dar bate iarăşi ceasul şi luna iar răsare şi

eu te strig pe nume ca fulgerul pe mare

şi-ndoliata umbră perceperea şi-o schimbă
şi tu îmi spui

povestea, dar nu ştiu-n care limbă…

* * *

Ceva ne desparte, ceva ne desparte, femeie, suntem două mişcări de dragoste, prăbuşindu-se într-o singură mişcare, într-o singură prăbuşire a prăbuşirii în prăbuşire, amarnică prăbuşire. Articulatele frunze merg înspre rod, ceva se întâmplă, ceva se întâmplă, dar ce se întâmplă în acest dezmăţ apocaliptic de frumos şi real până la durerea unui ireal exod dintr-un Egipt care se domină pe sine, dar ne domină cu sine pe noi, dacă noi suntem într-un dor şi, dacă nu credeţi, suntem lanţul interminabil al inelului nupţial care leagă nesfârşiturile de axiomele lanţului îmbrăcat pe inelare înjugate în ceea ce va fi ereditar. Şi noi suntem ca doi copii care scot din suflarea lor baloane eterogene colorate prin văzduhul albastru, baloane mari de săpun care la un moment pleznesc şi pe sticla cerului spălat după ploaie se scurg picături de nişte lacrimi foarte ciudate.



Tu şi eu, prăbuşiţi în altarul unui strigăt de spaimă.

Problemă

***
Caut sensuri, non-sensuri, adâncimi incre-

dibile (din ce viaţa-i făcută), semne de

vânturi de primăvară bătute şi de vânturi

solare ajunse până-n centrul firii noastre

precare, dar care-i problema problemei? –

disperând, Disperarea fortifică locul, reg-

lează efortul, portul amuzant al luminii de

seară când stelele se aprind regăsind soli-
tara expresie-a respiraţiei, rotaţia lumi-

nii prin spaţii anunţă contururi de mururi

în bazinul sangvin; cristalin termometru –

se-aude cum tace Sahara cu neîntemeiatele

figuri geometrice drept frontiere
din prea mult vânturatele dune,

trec oameni prin spiritul nostru uman cu ciudate

sclipiri decupate din felul de-a spune într-o

formulă a somnului şi oboselii

nisipurilor de atâta alergare pe unicul drum,

în care, ca într-o apă,

se reflectă şi se restituie

reflecţiile din ce uit totul de-acum…


***
Nu ştiu de ce ar trebui să fii înţeles de toată lumea. Ea nu s-a înţeles încă pe sine: cine este, cum este şi mai ales de ce este?

Problema spaţiului rotund.

Vânturi patrulatere. Secolul XXI se descompune-n idei.

***
Rezum adevărul că adevărul nu este,

e stema gândirii sau, poate, e stema

estimată de noi prin reflectarea ideii;

de ce e această idee


raportată la mijlocirea

dintre ce se depărtează şi se apropie,


care idee ne e proprie în

exaltarea senzaţiei de văz şi auz –

estele-acesta:

esteticul,

luminosul,

convenţia sentimentului cu lumina

care, prin frumos, vrea să ne-nvingă.

Plouă acum, dar ce-i adevărat din ce plouă?

O să ningă la iarnă, dar ce-i adevărat

din ce-o să ningă, care din două:

ploaia, ninsoarea sau numai ea, întrebarea?

***
A gândi pentru Wittgenstein înseamnă a te îndoi. De fapt, aici e părerea lui Descartes. Pretutindeni să te îndoieşti. Dar el nu pune, pur şi simplu, problema îndoielii, ci faptul până unde această îndoială ajută. Există vreo legătură între îndoială şi eroare directă sau indirectă? Dar Wittgenstein nu pune problema erorii ca atare, ci eroarea prin îndoială, în orice caz acest lucru se resimte în “Problema…” Ca să-l înţelegi e nevoie să mai revii nu o singură dată la Tratatul lui logico-filosofic, care, ciudat, dar a fost editat în ruseşte prin anii ’50, care nu va fi descifrat niciodată de nimeni până la capăt, fiind presărat cu capcane de limbă, deoarece Wittgenstein propune jocul de limbă.


***
Tentat de necunoscut, umblu ca un lup flămând de-a lungul gardului de fier forjat al grădinii zoologice şi nu dau de nici o spărtură prin care aş putea ieşi din captivitatea cunoscutului.

Necunoscutul o fi însemnând libertatea despre care vorbim, ce prezintă ea cu adevărat sau pur şi simplu e o himeră pe care am vrea s-o vânăm şi nu se lasă vânată? Dar himerele există într-adevăr, ori sunt produsul imaginaţiei noastre?

Când Eduard Moore îşi citea în plenul Academiei Britanice tratatul “În apărarea bunei cuviinţe” şi din când în când ridica ba o mână, ba alta, spunând “Eu ştiu că aceasta e mâna mea”, ce voia să spună? Că, într-adevăr, ştia că ceea ce ridica e mâna şi îi aparţinea? Wittgenstein, după aceasta, avea să-l comenteze: “Dacă tu ştii că asta e mâna, la aceasta se pot adăuga şi celelalte”. (“Despre exactitate”), dar în al doilea aforism, filosoful vienez mai adăuga: “din aceea că mie, sau tuturor ni se pare că aşa este, nu urmează că aşa şi este”.

Dar urmează multe, înţelese şi neînţelese.

Dacă Moore făcea gestul acesta la noi, ar fi fost dus la casa de nebuni, ori s-ar fi spus despre el că e bun de legat. Totul “se clatină” şi eu, clătinându-mă, merg pe hotarul dintre cunoscut şi necunoscut care tot se clatină şi, împreună cu el, se clatină cunoscutul şi necunoscutul.

Am impresia că însăşi “clătinarea” se clatină şi nesiguranţa aceasta mă lasă mai sigur de sine că e aşa şi nu altfel.

***
În aşteptarea sunetului la clasă ascult cum doi profesori discută în contradictoriu. Nu pot găsi una şi aceeaşi intrare în problemă, de unde urmează şi două „ieşiri”. Undeva există o răscruce în abordarea problemei lor, dar poate există şi o altă răscruce spre a fi cum nu se poate fi. Ideea asta îmi răvăşeşte sufletul care şi el vrea să fie cumva într-un fel, dar fiind altul, nu se poate descotorosi de ceea ce i s-a dat. Şi atunci are loc marele protest, se ia pe sine drept Celălalt şi protestează împotriva acestuia, părăsindu-mă în situaţia asta la suprafaţă, nelăsându-mă să pot pătrunde în amănunte, mai exact în lumea relaţiilor şi evenimentelor care împing pe un plan secundar lucrurile ce pot fi dincolo de aceste relaţii şi aceste evenimente.

Discuţia celor doi colegi a trecut şi ea pe un plan secundar. Fazele se dezlânează, parcă le-ar spăla cineva într-o soluţie ce le scoate concreteţea, diluându-le ca picăturile de ploaie căzând pe o coală scrisă cu cerneală. Discuţia lor prea s-a distanţat, a trecut peste bariera perceperii, distanţându-se şi de discutanţi, cerându-şi autonomia unei fiinţări, mai curând a unei exprimări aparte fără a mai depinde de cineva, încercând să se apropie de cele două extreme ale mişcării pendulului. Şi, ascultând toate acestea, mă cuprinde un fel de visare care nu are nimic comun cu mine, un fel de uitare de sine în mijlocul căreia mă simt mult mai bine în rolul de martor decât de subiect al celor visate şi uitate din cadrul sinelui. Nereuşindu-ne să aducem realitatea lucrurilor aici şi acum, o înlocuim printr-o realitate a cuvintelor printre care, ne înspăimântă că ar putea fi cuvinte-mutanţi, căutând să ne deruteze din interior, crezându-le pe acestea că ar putea fi adâncurile noastre pe care de atâtea ori am încercat să le „pipăim” şi nu au vrut să cedeze ori n-au putut, fiindcă mutanţii nu sunt făcuţi pentru a ceda. Şi atunci se naşte un gol, un gol pe care îl construieşte metafizica. O fi acesta un gol ontologic ori numai logic pentru a se mai distruge mai târziu sau pur şi simplu să dispară prin fenomenul proprie sale ratări?

***
La toate vin toate, la nimic vine nimic. Problema rămâne deschisă. Cine o va închide şi cum?


***
Rezolv problema ca pe-o non-problemă

din fostul amalgam de du-te-vino

ca să-mi exprim ce-nseamnă

vino-du-te,

ovaţii mari revin contrafăcute

dintr-un proces de timp ce se combină:
rezerva alba probă din nimica, redă

nimica şi-şi explică favoarea unor noi

expresii de lumină

cu-ntortocheri

de linişte deplină
redusă ca aspect de veri necunoscute

la apriga virtute a virtuţii, scot sune-

tul şi toţi gesticulăm ca muţii
ce mi-a rămas

din tot ce nu te

opreşte-n drum pe serpentină, e-ace-

laşi scop – un vino du-te vino.

Mereu se tot desparte lumina de-ntuneric.

***
Tot buni şi buni? Poate mai suntem şi răi? Deseori vorbim de un anumit loc sau prestigiu care ni se cuvine. Dar ştim noi precis ce loc ni se cuvine?

Sau vorba şefului cenzurii de altă dată de la noi, Iordanov, care nu avea nimic nici cu scrisul, nici cu cenzura, nici cu…

Dar care e vorba lui?

Cineva l-ar fi întrebat odată dacă e drept că vor să-l facă preşedinte al Academiei, la care el ar fi răspuns:

- Eu sunt soldat. De aceea unde mă vor trimite, îmi voi executa cu toată răspunderea îndatoririle.

***
Eu te-am văzut din umbra ta, astfel te văd

din golul în care sufletul îşi face iluzii de lumină,

prinzându-te-n albastru minor al unui gând,

divină e oprirea la care urci în vreme

şi dai în lături anii şi râzi şi nu-nţelegi de cine

te astâmperi, de cine nu te legi şi nu te laşi legată

cu funii de speranţe

pe care dorm hulubii şi timpul care vine

le umflă pana sură şi ochii şi-ndurarea, un

fel de cutezanţă.

Balanţe de uitare,

căci totul e uitare,

nimic nu se ne-uită.
Un semn de întrebare

mai strigă-n toamna goală

ceva neînţeles.
Eros a fost dobânda din care-am şi purces şi

ne-am oprit în punctul din care iar tăcerea

se scrie în ovalul târziului defunct.
Un punct se pune-n toate. Dar alta e problema:

ce-i dincolo de punct?


***
E exemplul care vine din extremă e ordonat

de firea din cuvânt redusă la naltul

grad de sens şi teoremă în care se

produce saltul

în aria exclusă

din semn şi rol şi anatemă,

în toate e tăcerea ca dilemă; îi recunoaşte


harul simplului exclus, între cuvânt şi scri-

ere-i boema renaşterii problemelor ce nu-s

şi sus se-nalţă luna ca o demnitate pură

într-un albastru pur regenerat se cântă


noaptea precum o partitură pe-un portativ

în faţa unui dirijor, iar luna sus-o albă

crizantemă

de toamnă

înflorită-i, un fior, un fulg, o adiere, un

gest imitativ


şi-n schemă se renaşte-acea sistemă de

regăsiri ca ţara într-o stemă;

rezolv problema unui mod activ de-a

recunoaşte starea-stratagema

în care nu găsesc nici un motiv de-a re-

veni ierarhic un gest cât lumea de naiv

ce s-a produs tardiv.

***
Cât de anevoioasă este orice discuţie a noastră care, neputând să aducă realitatea lucrurilor, o înlocuieşte cu realitatea cuvintelor. Dar asta este numai partea fizică a problemei, dincolo de fizică este metafizica.

Ea construieşte acel gol ontologic, ori, pur şi simplu logic pentru a-l distruge mai târziu, sau a-l rata.

***
Opreşte-te, rămâne oarbă vorbirea, ornicul

vornicul domniei de vreme nu vrea să

cheme pe nume? Aprinderea lumii

nu mi-i adaos;
Doamne, ce haos e-n crudul repaos al

vremii când doarme să sfarme

instinctul

aprinderii lent

când în labirintul

de grote fidele-ntunericului brut


totul se reia, făcut-ne-făcut-refăcut

totul se reia de la-nceput:

odioasă durere

de-avere-putere,


opreşte-te, drumule,

cere-ţi iznoavă,

bate în eră o oră grozavă,

din tot ce-am avut, din ce se avură

se-ntâmplă că pâinea n-ajunge la gură,
mâna refuză s-o ducă mereu mai departe

şi ochii se uită şi foamea saliva-şi împarte

în porţii certate de vânt şi-aşteptare.
Nu mai citesc ziare. La televizor filme de sex

destrăbălează animalele,

băgându-le în toţi sperieţii. Fetele-n stradă

acostează băieţii, ca nicicând mai avane.


Împrăştiate pe străzi coji de banane

ori găsite ca nişte condoame abia folosite

din frica de SIDA,

din cauza că suntem mulţi , vrea să ne ucidă.

***
Mă duc spre tine ca să mă înţeleg pe mine. Singur nu mă pot înţelege.

Problema angajării în universal.

***
E nevoie de o artă care ne-ar trezi, nu pe noi, ci pe cei din noi. De ce şi pentru ce, e altă problemă.

Mai avem câte o pereche de ochi, de mâini, de picioare, de urechi. Dacă s-ar face o asemenea artă, am vedea ce nu se vede încă, ce nu se aude, ce nu ni se aşterne sub picioarele existenţei.

Noi trebuie să mai rupem şi să gustăm un fruct oprit.

Noi nu am muşcat fructul din pomul cunoaşterii care trebuia, de aceea nu suntem conştienţi de goliciunea sufletului nostru ne-îmbrăcat în hainele adevărate ale binelui. Mărul a fost numai primul pas al cunoaşterii. Ar trebui să fie trei, pentru început. Mărul a fost teza. Dar teza fără antiteză nu poate exista, fiindcă se dărâmă.

Sinteza ar fi floarea,

începutul unei noi runde

de re-devenire

a trecerii materiei din virtualitate în realitate. Mai rămâne mărul abstractului pe care şarpele nu ni l-a promis. Era prea abstract până atunci.


***
Dacă putem spune ce este acest lucru sau fenomen, la sigur, putem spune ce nu este, fiindcă în logică el se determină, în primul rând, prin lucru sau fenomen negativ.

El pare că este ce este, el, în primul rând, este ce nu este.


***
Am avut imprudenţa să fiu prudent. Toate nenorocirile de la asta mi s-au tras.

***
Vânturile vin din nicăieri şi se duc în nicăieri. Destin omenesc, nu alta. Numai noi, oamenii, putem vedea lucrurile astfel.


***
La un ne-îndeajuns fapt se alătură alt fapt şi mai ne-îndeajuns de fapt ca fapt.

E recuzita unor superstiţii ce vor să se demonstreze singure de la sine.

De unde, când şi până unde?

Întrebarea continuă.

Conţinutul unei întrebări este din circuitul continuităţii, dându-se în vileag discontinuitatea.

***
Orice lege are nevoie de o altă lege care i-ar da posibilitate să-şi capete adevăratul nume cu sens de lege.

***
Mă simt în largul meu, dacă este un asemenea larg.

***
Început prin început, sfârşit prin sfârşit. Început prin sfârşit, sfârşit prin început.

Iată triada lui Hegel.



Kataloq: 2013
2013 -> Amerikalılarda Azərbaycan haqqında daha geniş təsəvvür yaratmağa çalışacağam
2013 -> Adpu, Böyük akt zalı, 19 oktyabr 2013, saat 1000
2013 -> Diş texniki Bölmə Qarışıq Diş texniki 1 Hansı hallarda çıxan protezlər hazırlanır?
2013 -> Şək İnsanın təsərrüfat fəaliyyətinin yayılması
2013 -> Rayon layihələndirilməsi fənni üzrə intahan sualları
2013 -> Şəki şəhər Mədəniyyət və Turizm şöbəsi Mərkəzləşdirilmiş Kitabxana sistemi Metodika və biblioqrafiya şöbəsi
2013 -> Diş texniki ixtisası üzrə nümunəvi test sualları Bölmə Qarışıq Diş texniki 1 Hansı hallarda çıxan protezlər hazırlanır?
2013 -> ­Soylu Atalı Həyat üfüqləri (L. N. Tolstoyun “Hərb və Sülh” əsəri üstə düşüncələr)
2013 -> RÜSTƏM İbrahiMBƏyov ultimatum iki hissəli ölüm dastanı Başlıca iştirakçılar: O, bir də Onun üç Məni
2013 -> Güntay Gəncalp (Cavanşir) Səfəvilər

Yüklə 1,97 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   16




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə