Victor teleucă ninge la o margine a existenţEI



Yüklə 1,97 Mb.
səhifə7/16
tarix30.07.2018
ölçüsü1,97 Mb.
#64522
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   16

Mirosul de cretă

Mirosul de cretă ciudat mai persistă în

ambrazura nărilor care-adulmecă praful,

prin sârme fără de corp, transmite prin

găurile negre semnale cifrate şi-acum

telegraful; ceva ce se-ntâmplă fără a fi întâmplat;


e-un spaţiu din spirit, o deschidere-a prob-

lemei, o încercare-a gândirii de-a susţine

bacalaureatul trans-liceal prin transcendenţa

vocalelor în nemurirea faptului ca atare

ca efigia cu chipul împăratului crucificat

pe-o monedă de aur etrusc; mă scol

din somn şi mă scoate

din casă mirosul brusc, mirosul de

cretă pe care-l difuzează tăcerea din

clasă până la cea mai necondiţionată sa-

turaţie; e-un mecanism transparent, prin

negaţie totul se-afirmă, şi forma, şi nor-

ma actualului, se-afirmă şi se confirmă

lipsa de ostentaţie a unor cuvinte, venite

prin scris la carnavalul expresiilor idiomatice,

mai exact, a unor aspecte de cuvânt rostit


printr-o aderare la fenomen alogic niciodată con-

cretă şi mă trezeşte din somn mirosul de

tablă ştearsă şi praful de cretă ca o bu-

curie a semnelor transcrise cu cerneală chinezească


pe tabla-nmulţirii care doar formal se re-

petă şi-adorm din nou ca nebunul pe tabla

de şah după un joc extenuant
dintre figurile albe şi negre, mai adecvat

dintre albele şi negrele vise care ni se

dau pentru a le schimba-n colorate când
Gongul După-Miezului-Nopţii cu ciocanul său

inconştient bate

ca maurul în cercul târziului

de-aramă milenară a lunii.

***
Cunoaşte-te pe tine însuţi, ne sfătuiau vechii greci. De ne-ar mai fi spus cum s-o facem! Dacă ei au încercat, de ce nu ne-au spus şi nouă ce ar trebui să întreprindem ca enunţul lor să aibă vreun efect, ori, poate, văzând că nu se poate opera până la sfârşit această cunoaştere, ne-au sfătuit să nu ne ocupăm cu lucruri inutile, fiindcă, dacă este ceva care niciodată nu e prea devreme, niciodată prea târziu, apoi aceasta este încercarea de a te cunoaşte pe tine însuţi.

Cunoaşte-te pe tine, dar vechilor greci li s-a părut prea puţin şi limba noastră a mai adăugat, parcă nefiind sigură pe situaţie, şi Însuţi.


***
Chemare spre chemare, negru spre alb. Aspiraţii contradictorii care fac armonia contrazicerii. Dialectica obişnuitului neobişnuit.


***
Nimic nu ne explică felul nostru de a fi, decât “umblatul cu fofârlica” în sens mărunt din care pierde şi cel înşelat, dar şi cel care înşeală.

Un fel de cleptomanie spirituală, dar nu în sensul ca şi cum ne-am fura propria noastră căciulă şi să credem că totuşi ne-a picat ceva. Mai ales, în sensul de parvenire.

***
Adevăr - stare ambiguă. Parcă ai trece strada şi, pe la mijloc, semaforul se face roşu. Te poate călca vreo maşină şi, în fond, tot tu eşti vinovat.

Adevărul e trecerea străzii pe roşu.

***
Cine mai are nevoie de adevărul tău, când fiecare are adevărul său atât de subiectiv şi atât de nesigur?!

Adevărul nu se rezolvă, se depăşeşte.

***
Dacă arta ar fi un joc cum se crede, şi nu numai arta, ci orice aventură a imaginaţiei, jocul dat trăieşte prin uşurinţa izbucnirii lui şi prin seriozitatea acestei uşurinţe care devine ce devine şi nicidecum ceea ce ar vrea cineva.

Jocul logic a desfigurat lumea. I-a smuls masca pentru a-i pune alta, dar pe care nu i-a putut-o pune. Dar asta nu e ultima, ci prima mască.

***
Voi merge ca un strigăt împotriva mea.

***
Individual rezolvăm un a+b într-o

Schemă dezordonată de adormire-n

gândire, reflecţii ciudate lipite de bu-

ze, nu se desprindeau, era o creştere-n

creştere ca umbrele-n umbre din Mitul

Peşterii lui Platon;


buze-reflecţii evoluate-n destinul

necuprinsului unui galben hexagon din lanul

înflorit de floarea soarelui –

inima omului risipită

într-o realegere albastră sau albă, sau

într-o altă culoare


şi eu în faţa acestei table şcolare a cercu-

lui rezemat pe stâlpii de casă a unor

gânduri ciudate,
exclud teoreme, rezolv anatema gurii

într-un spor necuprins de cuvinte


numai tu ca un reazem copleşind de-

părtarea cu penumbrele unor regăsite

priviri;
încerci îndemâna momentului crud

ca mielul născut

care abia se ţine-n picioare, dar cearcă să

meargă şi deodată totul se schimbă


şi-o zare spre alta

spre ultima ta întâlnire aleargă, aleargă.

***

Rezolv problema frunzei căzute în solstiţiu



când ziua-i cea mai lungă şi-n ea-i mai

mic inversul ce va porni să iasă din

cosmos, armistiţiu tinzând să-şi ia dura-
ta răbdării şi tăcerii. Abstracţi, lângă fe-

restre, din verzile ambiţii cresc plopii

vremii mele, contemporani cu frunza ce

verdele-şi consacră regimului de farmec

al jocului

abstract
când ora-şi joacă rolul şi-n fiecare act

se demonstrează public concis evenimen-

tul;


culoarea şi-aşteptarea converg spre ce

momentul discută cu amplitudinea-tot ce-i

complementar;
rezolv căderea însăşi şi rolu-i arbitrar

în ce constituirea rezolvă cu respect re-

verberarea formei din mediu circumspect.

***
Regret problema care nu se mai rezolvă,

nerezolvarea ei mi se impune ca inter-

pret de mare ficţiune când totu-i re-

lativ şi se contemplă
din unghiul oportun din care performanţa

e însăşi rezonanţă cu distanţă, cu ochii

pari, regenerând întregul ca pe-un ceva pe

care dacă negu-l,


l-am renegat dintr-o prezenţă în care dor-

mitează-adânc esenţa, tremurătoare harpă

care se conţine într-un regim de scopuri şi

vibraţii, din el pornesc semnificaţii

ce se combină

dintr-un strict efort şi rezultatul lui

pe care-l port, exprimă cantitatea de lu-

mină din cauză pornită printr-un gol


în care mă găseşte ca pe-un sol venit

şi caut firea, s-o contemplu, pe scări

de marmoră

şi intru în frumos ca într-un templu în

care cei pictaţi între lumină şi culoare
visează regăsiri şi firi ispititoare şi-n

cercu-acesta, vrăjită de lumină răsar

imaginar porniri
ce leagă gol de gol

şi cursa de lumină nu se mai termină.


***
Se-aud cuvintele venind din mine şi

prin mine, un lanţ de-aramă ce s-a

dat vorbirii, se-aud trecând vorbind şi

discutând problema marţială-a omeni-

rii, e-un racursiu din care lumea se

priveşte cu ochiul distanţat de epo-

că şi vânt-cuvânt după cuvânt, pe-

lerinaj, rostesc o convertire a eului

pornit ca o psaltire
să-şi caute urechea ce-o aude şi vrea

să concentreze-n sensul ei robust ce-

va examinat pe patul lui Procust,

puţin sau mult,


cu-o replică nespusă;

stă oastea înţelegerii distinsă în bă-

tălia ei cu simţul şi uitarea;
se-aud cuvintele venind cu dispera-

rea părerii de-a propune –Abecedarul

în care-ncondeiat cu-albastrele cerneluri, drept bun eveni-

ment, oricum şcolarul

ce-n clipa asta se aplică

unei culori ce colorează inventarul cu


tot cu-adânc, umplut de frig pe care-l

simt cum vine mut şi mă furnică.

***
Pragmatic stau şi construiesc iluzii, prob-

leme disperate, suflete şi strofe şi ţări cu

ele luminate într-un dormind exemplu

ce mă ţine la distanţă; ce nor de dor,

ce dor de nor,

ce circumstanţă

în recompunerea prezentului ce se în-

tâmplă
cu valurile sale ocrotindu-mi tâm-

pla, argintul semilunii ce-apare-n-

tr-o totală expresie de şcoală-

orientală de a-ţi gândi gândirea cu-acea
totală ideală în sensul despărţirii de

moment când se explică orice senti-

ment în anturajul
semnelor de întrebare

pe-o mare dezgheţată de cutremu-

rare şi la sfârşit,

când lipsă e sfârşitul,


se-arată în odăjdii aurite Răsăritul.

***
În căutarea mea, când caut iar nimicul ca pe

un semn al vanităţii care se impune, elibe-

rat mă simt, pictat ca un cărbune pe-o

pânza care soc a fost şi l-au cărat hamali

în spate;

nerezolvarea asta de păcate, gre-

şeli de orientare prin vârtej, de lucruri care

se condamnă întru toate cu totul, mucenicii

treji ai doleanţelor,

ai regăsirii modului în care s-ar

începe un Stradivarius,

în marea lui cutie-o rezonanţă

de viori în care distanţată stă distanţa cu toată

importanţa sa neimportantă;

atunci se nasc arpegii, intimele

fraze muzicale de un acord intens redus, cres-

cut pân-la non-sens ca să răzbată proba vân-

tului din cale, aşa să-i zici sau nu, să-i

cu cale într-o dimensiune care se repetă; în

adunarea mea cu tine e corectă,
doar numai operaţia ca frază şi dispută,

încolo referinţa tace mută, ascunde în tă-

cere căutarea, o recuzită a mişcării din miş-

care şi-a faptului în vechea sa continuare;


păcat, nu mai încerc cu ochii larg des-

chişi să mai privesc la soare , pân-soarele în

mari monede negre se preface şi în această

ultimă prinsoare


de-a demonstra problema care nu se mai re-

zolvă, închidem dumerirea în mişcare şi

caut ce-am pierdut într-o continuare ce se

impune mult


precum o amintire se impune prin uitare.

***


Rezolvă-ţi problema. Ea este singura care se vrea nerezolvată dintr-o exprimare în forma actuală a depăşirii de sine.

Elogiu rămas ca un dangăt de clopot ce încă nu a fost turnat, dat sună în situaţia lui nefiindă.

***
Aş vrea să ştiu ce vreau. Iată o problemă nerezolvată până acum ca şi cea a cunoaşterii de sine.
***
Toate ar fi să fie nişte cumpăniri cumpănite prin formula de judecată a unei table de înmulţire care se încearcă de fiece dată, aşteptând să fie cu un alt rezultat.

NELINIŞTI, REFLECŢII ŞI ALTE DEZICERI DE SINE
* * *

Simt că joc rolul iepurelui care ţipă, se împotriveşte şi, totodată, merge hipnotizat în gura Şarpelui Boa. Nu încerc să explic acest joc, fiindcă se explică el de la sine. Poate chiar fără să vrea. E un moft sau un handicap al timpului dacă se poate vorbi astfel.

Acest Şarpe Boa ar fi pentru mine gândirea postmodernă pe care o anunţă filosofia lui Jean-François Lyotard, din care reiese că nu mai suntem contemporani cu timpul nostru, ci de abia ne ţinem din urma lui ca din urma unui tren pe care l-am scăpat şi alergăm cu nădejdea disperată că l-am putea ajunge. Acum îmi dau seama de ce nu-mi reuşeşte nimic, sau aproape nimic şi niciodată nu încap în timp.

Nouă ni s-a prezentat (propus-impus) un timp concret, deci şi o gândire concretă, dându-ni-se dreptul la iluzia că am putea intra în competiţie cu timpul şi chiar că am trece înaintea lui, lăsându-l în urmă, cum s-a şi întâmplat. De aceea, revenind la real, toate merg de-a-ndoaselea. Are loc o reevaluare a valorilor – ce ni s-a părut bun, acum e rău şi invers şi nu numai la nivel de generaţii diferite, ci chiar în sânul aceloraşi generaţii care au crescut pe drojdia aceloraşi principii. Şi nu e vorba numai de anumite principii politice. Politica e şi ea o urmare, un rezultat, un efect al schimbărilor din însăşi gândirea care l-a făcut pe Einstein să relativizeze totul în lume, deşi el nu a fost un politic, ci , poate, chiar un apolitic.

Fizica modernă a trezit lingvistica din somnul ei letargic, urmat după perioada de înflorire a gramaticii (lingvisticii) lui Panini din antichitatea indiană, sec. 5 – 4 Î.H. şi noi până astăzi încurcăm lucrurile cele mai elementare în logica gândirii. Lingvistica, la rândul ei, după ce a fost trezită de fizică, a trezit spiritul adâncului uman, mai exact, un domeniu al acestuia şi lucrurile au fost văzute într-o altă lumină şi cu alte posibilităţi de a se prezenta ochiului nostru deprins să vadă ceea ce realitatea trebuie să vadă prin mijlocirea senzaţiilor şi percepţiilor. Acum gândirea “atacă” cele mai abstracte poziţii şi am putea vedea, dacă nu vedem deja, nu lucrurile, ci relaţiile dintre ele, parcă acestea ar putea fi materiale şi nu lucrurile, centrul analizator din conştiinţă, devenind o etapă trecută, se restructurează şi devine un ochi analizator, care vede împrejur, ca un ochi de insectă, un “ochi”treaz cu-adevărat, la care recurge folclorul nostru, sau Ion Creangă în “Soacra cu trei nurori”, în care estre luat în derâdere “ochiul din ceafă” al soacrei. Aici avem de a face cu o parodie la ceea ce nu-i, dar nu la ceea ce nu poate fi încă. Acest încă dă posibilitate de a mări durata, dând încă o şansă de a căuta, de a corecta şi, în cele din urmă, de a găsi. În această privinţă Picasso e mai categoric: “eu nu caut, spune el, eu găsesc”, ceea ce ar însemna că ilustrul pictor se bazează pe cunoaşterea intuitivă şi nu pe cea raţională, prima, fiind spontană, eliberează creaţia de canoanele modelelor.

Dar acest Şarpe Boa, care cere jertfire şi rămâne neînduplecat ca un fatum, are la orizont o stea ademenitoare, ceva ce te ademeneşte să încerci, o curiozitate neobişnuită de a face probe riscante pentru a vedea ce s-ar putea întâmpla cu spiritul tău într-o asemenea stare delicată într-un anumit fel şi neobişnuit în altul.

Angelo Morretti, un specialist italian în gândirea vedantă, susţine ideea lingviştilor că nu dispune de “o singură realitate”, ele fiind mai multe, şi nici toţi oamenii nu “trăiesc în aceeaşi realitate”. Şi nici “nu exprimă aceleaşi lucruri”. Deci e vorba de o altă gândire, în orice caz, refăcută, restructurată. Cum? Am vrut să spun: “nu vine de la sine”, dar bănuiesc că anume de la sine începe a veni, e un ceva de sorginte arhetipală, din imperiul fără hotare al inconştientului pe care nu-l mai putem ignora. Cum vorbim, aşa gândim – e un adevăr, dar unul din mai multe adevăruri relative, dar depăşit sau raportat la un statut limitat ca mecanica lui Newton faţă de teoria relativităţii lui Einstein. Ceva se întâmplă (cu noi) şi nu ştim ce se întâmplă, simţim un cutremur neînţeles în comportamentul nostru, un stres spiritual, o încercare de acomodare la ritmul unei realităţi ce se conţine în reţeaua de conexiuni spontane (mai întâi), prologând (de la prolog) spontaneitatea conştiinţei, parcă însuşi prezentul (acum-ul) ar ţine de această spontaneitate, ori ar fi ea însăşi, o mişcare a noastră, pe care nu o putem sesiza cum nu putem sesiza viteza cosmică a Pământului în jurul Soarelui, apoi în jurul axei sale, şi cu acestea două – în jurul galaxiei. E ceva de domeniul fantasticului; situaţi ca viteză în viteza luminii, din cadrul căreia (deocamdată) nu putem ieşi. Se formează conexiuni nu numai între corpurile cereşti, dar şi între viteze, apoi între conexiuni şi ceva “cu zgomote deşarte” se “prăbuşeşte” într-o a doua “prăbuşire”, apoi aceste două în a treia – un nesfârşit lanţ de “prăbuşiri” în “prăbuşiri”. E vorba despre permanentizarea mişcării în mişcare, despre creşterea şi descreşterea unei forţe nicicând exterioare . Ea ar porni ca un lucru în sine – invenţia lui Kant. Exterior şi interior există sau rezultă dintr-o poziţie a unui ceva faţă de alt ceva. Raţiunea noastră, fiind spontană, cuprinde în plasa sa Pământul cu spaţiul în care evoluează, parcă, ajutat de timp, s-ar extinde în sine de la sine, formându-se mereu, un spaţiu în alt spaţiu ca existenţă. Aici, conştiinţa, conştientizând, analizează, compară, încercând să-şi limiteze obiectul supus procesului de cunoaştere. Dar raţiunea, fiind spontană, nu i se supune, cum nici sieşi nu se supune, ea este pornită spre al nouălea val, crescând şi descrescând ca mişcarea pendulului între două extreme.

Aflându-ne în cadrul gândirii, ca mişcare în altă mişcare, oscilăm în scrânciobul gândirii date, ca pendulul între două extreme spre un ne+sus şi spre un ne+jos, însoţit de efectul unei ameţeli plăcute, pe care am simţit-o nu o dată, dându-ne într-un scrânciob pe care îl punem în mişcare, ajutându-ne parţial forţa acelui tot care oscilează în noi şi reciproc – noi în ea. Gândirea e o metaforizare a realului ce ni se dă nouă ca unui alt real pentru a-i găsi latitudinile şi longitudinile între care s-ar putea circumscrie forţa magică a activităţii creierului nostru format din două emisfere, cu stânga gândeşte, vorbind chiar şi prin somn, cu dreapta, ci ajutorul imaginaţiei formând metaforele cosmice ale creaţiei.

Fără doar şi poate, cât vom fi, ne vom pune întrebarea ce este gândirea. Cine garantează că vom da de un capăt la care se va răspunde cu siguranţă ce este gândirea. Platon, cu 25 de secole în urmă, nu a găsit răspuns la întrebarea ce este sufletul şi s-a dat bătut, ca în secolul XX Martin Heidegger să reia firul şi să caute răspuns în fundamentala sa operă filosofică “Fiinţă şi timp”. Am citit lucrarea dată cât se poate de atent cu multe reveniri. După umila mea părere, Heidegger a făcut un pas colosal spre scopul propus, dar ceva i-a scăpat, orizontul scopului care nu se lasă atins, în schimb ne permite să avem plăcerea a –l vedea de la distanţă.

Deci gândim?

Ce gândim?

Cum gândim?
* * *

Simt că joc rolul iepurelui care ţipă şi merge singur hipnotizat (magnetizat) în gura şarpelui boa. Acest “şarpe boa” este gândirea postmodernă, neînduplecată care se hrăneşte cu ceea ce au dat culturile trecute şi de azi prin răsturnarea şi negarea lor.

Fizica modernă s-a trezit lingvistic din somnul ei letargic după perioada de înflorire a gramaticii lui Panini din gândirea antică, hindusă şi acum lingvistica scăpată din “Patul lui Procust” nu fuge de fizică, dar se află cu ea în stare de competiţie.

Angelo Morretti, specialist în gândirea vedantă, susţine ideea că nu-i o singură realitate, ci mai multe şi că nu toţi oamenii trăiesc în aceeaşi realitate şi nici nu exprimă aceleaşi lucruri. E o concepţie din care rezultă o altă idee ce ne priveşte pe noi, în primul rând, că “Pentru omul “comun” care – bietul de el! – vorbind şi scriind foloseşte (încă ) aceleaşi cuvinte ale “Sistemului”, nedându-şi seama că este… un om comun şi depăşit” şi că suferă eşecuri de tot felul (cărora tineretul de astăzi le cade victimă), nedesluşind suficient de clar curentele subterane care mişcă apele timpului nostru”.

Deci cum gândim

ce gândim,

de ce gândim, “tu te-ntreabă şi socoate” (Eminescu) e la alegerea noastră. E vorba despre liberul arbitru care acum nu mai apare atât de diabolic, ba chiar tot mai firesc şi “mai la locul lui”.

Într-un anumit mod, noi jucăm rolul cuiva, poate al celui de alături , acesta, la rându-i jucând rolul nostru.




Om

***
- Cine eşti, Omule?

- De unde să ştiu?

- Dar tu?

- Nici atâta.

Şi parcă îl ştii, şi parcă te ştie… Dar îl ştii, dar te ştie? E un joc mai mult decât metafizic, fără a-i afla rostul în vreun laborator. Cum să-i verifici informaţia ce ţi-o dă, pentru ca tot el să ţi-o ia îndărăt că nu ţi-a reuşit nimic. De atâtea ori, ca să scoatem în evidenţă cine este omul, îl scriem cu literă mare, dar cum să-l scrie nemţii care scriu toate substantivele cu majusculă?

Îl pronunţăm în diferite ipostaze datorită semnelor de punctuaţie. Manevrăm cu gradele de comparaţie parcă am manevra cu acea cutie de viteză de la o maşină.

- Omul.


- Omul!

Şi deodată te pomeneşti la o mare răscruce şi te întrebi:

- Omul?

Sau şi mai mic, şi mai nul, neînsemnat completamente, nimic.



- ?

Destinul însă îl împinge pe om numai înainte, printre Da şi Nu, Aici şi Acum. Filosofia ochelarilor de cal: să nu ne sperie de ceva ce ar putea vedea pe alături în cazul Omului, genunea spaimei de a nu se prăbuşi, dar unde să se mai prăbuşească din moment ce el însuşi e prăbuşirea în persoană. El chiar fără să se mişte se prăbuşeşte în spaţiul cosmic în care este aruncat ca o sămânţă să dea colte…

- Pentru cine?

Întrebarea este nefirească sau poate numai una retorică adresată Ne+mai+ne+unde+lui şi Ne+mai+nici+cându+lui, dar pe cât de nefirească, pe atât şi de plăcută: de a te demonstra pe tine însuţi că eşti altceva decât eşti şi te complaci în starea de ambiguitate, şi mie, şi ţie, şi lui, suma cărora s-ar putea numi Nimeni şi în acelaşi timp Toţi. Vorba lui Emil Cioran, persiflând arhicunoscutul dicton cartezian despre Cogito şi Sum (exist): “Mă prăbuşesc în prăpastia timpului, deci exist!”.

Dar Nimene-le, care îmi stă în urechea dreaptă, mă ispiteşte.

- Şi numai atât?

Iar de la o depărtare de două milenii şi jumătate, Socrate, bându-şi cupa cu otravă de cucută pentru faptul că ar fi încercat să convertească tineretul spre atenţia altor zei decât cei decretaţi (canonizaţi), adresându-se unui Tu în care ar putea încape toată lumea, zice pe un ton provocator:

- Gnothi seauton!

Din greceşte a fost tradus în latinescul “Nosce te ipsum!”, apoi în “Cunoaşte-te pe tine însuţi!” şi totul ar fi cum ar fi, dar se iscă o neînţelegere: dacă e să Te cunoşti pe Tine, de ce mai e nevoie şi de ÎNSUŢI?

***
E greu de închipuit un viitor asigurat într-un prezent atât de pândit de pericolul lipsei bucăţii de pâine.

Omului îi trebuie, în fond, foarte puţin, dar un puţin care în anumite situaţii înseamnă foarte mult.

De multe ori şi puţinul e mult.

***
Prea mult vorbim despre noi. Până la saturaţie, până când ni se face lehamite nouă de noi înşine.

În loc să muncim pentru a deveni cine am putea fi, vrem să dovedim cine am vrea să fim. Da, dar nimeni nu poate deveni cine ar dori să fie, ne-devenind cine ar putea fi.

Dar, mă rog, vorba ceea: omului scoate-i ochii, dar nu-i strica cheful.

***
Ce vrea omul şi de la cine ce vrea omul? Omul nu este forma de infinitiv a verbului a fi. Forma infinitivului aparţine animalelor care sunt mânate de un simţ spre forma prezentului “eu sunt”, dar fără conştiinţa lui.

Conştiinţa omului s-a smuls din ceea ce a fost şi vrea să se impună propriei vieţi, dar nu ştie cum.

***
Omul este un întârziat din şi în istorie, dacă privim istoria drept un raport dintre omul istoriei şi istoria omului. Această dublă reciprocitate se observă la orice pas.

Alteori omul pare să fie însăşi istoria căreia îi aparţine, ca, aparţinându-i, să nu-şi aparţină.

Atunci el parcă se autoefectuează pe sine din sine şi atunci istoria devine un fapt în sine, o istorie, eroul şi făuritorul ei care se fac însăşi istoria.

Este-nu-i-ul omenesc

se semnifică pe sine

prin ce este şi prin ce nu-i,

prin “ce este” cu întrebarea “de ce este” şi prin “ce nu-i” cu întrebarea “de ce nu-i”?


***
Omul, spune Giambattista Vico, din pricina nedefinirii naturii minţii omeneşti, când aceasta lunecă în ignoranţă, face din sine regula universului.

Doamne, ce adevăr izbitor şi voit neluat în seamă! Ignoranţa nu numai este forţa cea ostilă care ne trage îndărăt în copac (ca într-un film derulând invers), dar golul cela rămas, vidul protivnic naturii se umple cu substanţă negativă a orgoliului de a stăpâni, de a supune, în fine, de a nimici ce nu se vrea supus, dar totdeauna ceva nu se vrea supus prin însăşi natura sa.

Giambattista Vico cu intervenţia sa din secolul XVIII rămâne mereu actual şi de fiece dată apare, dezgolindu-se în faţa adevărului ca o stâncă ascuţită ce iese mereu din marea înfuriată, dar se vede cu adevărat când aceasta intră în acalmie.

***
Dacă pornim totul de la încercare, care e însăşi mişcarea (curgerea heraclidică), omul pare a fi una din încercările existenţei de a se privi pe sine prin sine, deoarece ea, fiind infinită, nu poate ieşi din infinitatea sa să poată privi de la o parte. Ceea ce poate face se priveşte pe sine prin sine şi în sine.

Scopul omului este omul.

El se află într-o veşnică goană din urma sa.

De aceea devine periculos pe la cotiturile existenţei. Poate zbura în prăpastia neantului, dar ar putea şi să sară peste această prăpastie, nimerind pe o altă treaptă de dezvoltare. El (omul) de mult a început să stagneze. Mai trăieşte cu trecutul, pe când viitorul îl face să şovăie. De atâtea ori l-a crezut unul, dar, în fond, era altul.

***
Omul, ca să fie om, trebuie să-şi aibă momentele sale de inspiraţie. Numai atunci corespunde adevărului său că e chemat să fie ce se crede că este. În rest el este într-adevăr ceea ce este.

***
Omul este un animal imperfect. De unde atâta perfecţiune falsă în comportările lui faţă de semenii săi, de unde atâta teatru absurd jucat cu atâta cinism în faţa propriei sale conştiinţe?

Va fi omul vreodată sincer măcar cu sine? Sincer cu sine? M-a luat gura pe înainte, fiindcă gura păcătosului adevăr grăieşte. Nici cu sine nu e sincer. Lucrul se poate explica uşor, acest sine încă nu e sinele sau cel mai al său încă nu s-a produs ori, dacă s-a produs, apoi în conştiinţa celora care şi-au dat seama la timp că aici este ceva încurcat şi încurcătura trebuie înţeleasă ca atare, ca ceva firesc, dacă vreţi, ca o taină pentru a ne opri la o anumită barieră pentru a cugeta asupra faptului.

***
Uneori, mi se creează impresia că am o imaginaţie deformată ca obiect şi deformantă ca subiect. După ce îmi structurez imaginaţia, dezamăgită de eşecul meu, aceasta începe să mă restructureze pe mine. Şi din nou eşec.

Această schimbare de locuri nu dă nimic şi încercarea continuă până la disperare, până mă dezic de acest experiment ca dintr-o frică de plictiseală să mă includ din nou în circuit crezând că noul nou îmi va aduce Ceva nou, însă îmi readuce vechiul de altă dată pe care îmi amintesc că l-am uitat.

Mă agăţ de orice iluzie ca înecatul de un pai. Atunci distanţarea, separarea faţă de punctul de sprijin mă fac să cred că iluziile există de la sine fără de om, dar se plămădesc şi se coc pe vatra încinsă a conştiinţei omului, însuşi omul fiind ca un copac cu scorbură în care şi-a găsit azil un roi de albine sălbatice neîmblânzite până astăzi ca şi iluziile.

***
Contaminat de frumos, omul devine bolnav prin sănătatea acestuia, bolnav de sănătate spirituală, de ritmicitatea care precede armonia şi încearcă să respingă ori să înlăture toate adversităţile.

Omul are nevoie de ritm ca să nu se desfacă în bucăţi spirituale. Spiritul este un tot întreg, dar ca orice tot poate fi dezmembrat de la început în toate ca să se caute sensurile acelor “câte ceva” presupuse de dictonul latin “In omnibus aliguit, in toto – nihut”.

Orice tot este gândit de o pornire inversă, fiindcă el pretinde că este tot şi că dincolo de tot nu mai există nimic şi, dacă există ceva perfect, este totul întreg, uitând că el este făcut din toate şi ca o putere totalitară, până la urmă, se va destrăma în organismele democratice care este democraţia. Cât susţine în alţii ce a avut în vedere când ea era adversă cu totalitarismul existenţial.

***
Germenele cuvântului se află în însuşi cuvântul. Se nasc concomitent teza şi antiteza. Şi unul şi altul tind spre sinteză, care o putem numi nerăbdarea sintezei, timpul în calitate de antitimp, dar nu şi materie cu antimaterie.

Cine o va descoperi ca Arhimede - cantitatea de aur furată dintr-o coroană regească, strigând Evrica. Pare-se că omul e tot o evrică a naturii.

A căutat una şi a găsit alta.
***

Caracterul oricărei intenţii de a deveni inscripţie este gnostic. Poartă încărcătura agresivă a cunoaşterii ca pe o energie negativă, de care ar vrea să nu ştie cum să se elibereze.

Intenţia precede performanţa, devenirea, vectorul ei este aţintit spre infinit, ea este consecinţa materiei gânditoare, a treia treaptă a triadei hegeliene, sinteza, dar care, în virtutea inerţiei româneşti deschise, se leagă de infinit prin tentaţii ca o propoziţie secundară de cea principală prin virgulă. Dar ea tinde să se materializeze prin semnul literei, simbolul cuvântului, din care se înjghebează fraza textului, această coroană de vârf care imortalizează intenţia, dar în acelaşi timp ca formă devine cercul vicios din care caută să se elibereze.

În lingvistică se face auzită opinia că scrisul într-un anumit fel deteriorează limba, baricadându-i spontaneitatea care ca fenomen tinde în afara vremii, devenind extratemporală (Nalimov).

Omul stă în realitate ca viermele de mătase într-o dumbravă de duzi. Firul gândului se toarce din ipoteze şi se preface în gogoaşa de mătase. Aceasta e tot o metaforă care se face de la sine, de la un ceva care e altceva. Omul de mătase.

Ca om sunt text
Ca om sunt text, nu argument, fragment dintr-un moment,

deficitar ansamblu, o parte ce prezintă, poate, amplu amara

încercare de-a cunoaşte. Segment, torent abil,

sunt un bolnav

fugit într-un

copil,


umil îndemn, subtil solemn – desprimăvărata

întoarcere din somn, ocol dintr-un simbol

al văzului, al simţului şi-al prinţului

ce-i în acelaşi timp şi prinţ, şi cerşetor

şi om desfigurat ca o grimasă
rămasă pe-un îndemn, pe o uitare-aleasă.
Ca om sunt text nepronunţat de gura

vreunui adevăr din care anvergura

s-a neglijat intuitiv, aici momentul devine reflexiv

al trecerii spre încercarea,

spre ne-nţelegerea

mişcării prin mişcare şi, principalul, amânarea


spre alt destin, spre alt declin ce a rămas acelaşi,

ca pomul pentru fruct de-acelaşi fel, dar şi de altul,

m-am neglijat ca un târziu răspuns

ca dinţii care au muşcat bazaltul şi-au ascuns


spre-a-i da tărie, nu putere, o umbră grea

în preţuirea acestui text cu vot consultativ

când se votează fraza cu datul ei introspectiv

din care s-a născut spre-a fi obliterată.


Sunt un cuvânt, ce vrea cuvânt, mai mult decât atât,

eu sunt fobia unui nou prezent, eu sunt şi mă conjug,

dar sunt? Ca text sunt om, dar şi-un cuvânt din alt cuvânt

de care-ades fugind nu pot să fug.


***
Oamenii se caută unii pe alţii pentru a se pierde. Prin găsire se plictisesc şi nu le mai rămâne altceva de făcut decât să se caute din nou. Ei mai nădăjduiesc că mai pot face ceva prin găsire. Dar nu se pot găsi, ceea ce le reuşeşte să facă, este ne-găsirea.

Ne-găsirea e strigătul unei păsări de noapte când şoarecii mâncând sfinţit prin biserici, se prefac în lilieci.

Degradarea şoarecilor în aripi.

Forma triunghiulară a unui timp rămas de timp, dar nu de sine.

***
Omul este treapta superioară a existenţei. Când vrea să zboare undeva, zboară cu tot cu treapta care e şi treaptă, şi om. Propriul său argument, pe care îl aduce , are scopul să justifice nu ce este, dar de ce este. Ultima întrebare - de ce este? – rămâne fără nici un răspuns. Omul nu se poate întreba pe sine şi atunci a descoperit că el nu este el, dar este altul sau altcineva, ceea ce îi deschide o cu totul altă perspectivă, dar într-o altă direcţie, cea adevărată lipsind.

Omul ar trebui conceput ca propriul său neargument. El este forma unui conţinut care nu-l vrea, sau dacă-l vrea, apoi cu totul altceva.

Un ceva care nu există decât doar ca non-existenţă.

Numai non-existenţa pare să fie nemuritoare, dacă nemurirea este identică măcar în linii generale cu veşnicia.


***
Omul riscă. El, când s-a transformat din antropoid în om, dacă e să-l credem pe Darwin, a riscat cu toată nefiinţa lui. A început să gândească, să-şi dea seama că este, spre deosebire de faptul că ar fi putut să nu fie.

De aceea omul nu numai că riscă, el însuşi este un risc. Riscă la fel, dacă poate sau nu poate să fie.

Din clipa în care omul este, el riscă să nu fie. Ca omenire, el moare încontinuu şi astfel este ne-fiind.
***
Dacă există ceva preţios în om, este gândirea. Egoismul gândirii de a se gândi întâi pe sine ca apoi să compare lumea cu sine.

Cine, ce şi din ce câştigă atunci când pierde totul?


***
Omul, prin firea sa, este sau ar urma sa fie de natură tragică. Fiind finit intr-un spaţiu-timp infinit, el este ereditar tentat de acelaşi infinit si eternitate în care îşi câştigă existenţa ca un pescăruş intr-o mare. Nu i s-a dat zborul ca să viseze la zbor, nu i s-a dat întoarcerea în timp ca sa fie amăgit cu memoria, intuiţia, imaginaţia, fantezia, toate cuprinse între necunoscutele margini ale gândirii. Omul şi-a construit optimismul ca să poată exista stând totdeauna în faţa dilemei a fi sau a nu fi şi cineva strigă din el “a fi” şi el continuă să fie.

***
Oamenii se caută unii pe alţii, pentru ca mai apoi să se poată pierde. Prin găsire se pierd plictisindu-se şi nu le mai rămâne altceva de făcut decât să se caute din nou ca nişte figuri pe o imensă tablă de şah pe care ideile joacă între ele şi oricare le-ar fi mişcarea, golurile tot goluri rămân, dar din fiecare gândeşte infinitul.

Toţi suntem probele făgăduinţei.

A-şi gândi gândirea prin spaima de a o pierde de fiece dată.

Prin eşecul de a nu se găsi „minusul” se schimbă în „plus” şi acest „plus” e strigătul de noapte când şoarecii de biserică mănâncă sfinţit şi se prefac în lilieci.

Degradarea şoarecilor în aripi. Degradarea aripilor în zbor.

Forma piramidală a timpului rămas de timp, dar nu şi de sine însuşi. Veşnica lui fugă din urma sa. Pentru a nu se prinde.


POEME NETITULARE
Oamenii se nasc şi se conving că nu pot fiinţa separat unii de alţii. E o convingere mută, de care ei sunt disponibili, fără nici o alegere. Haosul se orânduieşte haotic în căutarea sensului existenţial, aritmia se pomeneşte purtând în pântecul său pruncul ritmului, a unei cadenţe ce se consacră în permanență unei prilejuiri de visată şi pură armonie pentru a exclude hazardul ca întâmplare fără cauzalitate.

Există o cauză supremă, poate chiar unanimă spre a face legi de care să se conducă reciprocitatea de alianţă relativă dintre oameni, relativă şi în acelaşi timp, relaţională. Cineva dintre gânditorii din Orient a observat că o piatră, căzută din munte nu se va opri din cădere până când nu-şi va găsi locul, având stabilită temelia pe care s-a oprit.

Care e locul nostru, al oamenilor? Îl găseşte cineva vreodată? Lucrurile sunt mai sigure decât noi. Codrul, personificat, din poezia lui Eminescu zice: “Numai omu-i schimbător, pe pământ rătăcitor,/ Iar noi locului ne ţinem:/ Marea şi cu râurile,/ Lumea cu picioarele, / Luna şi cu Soarele, / Codrul cu izvoarele.

E acelaşi statut relaţional în care omul vrea cu orice preţ să-şi introducă în sensuri corectivele de rigoare cu gând să câştige, în timp ce chiar câştigul devine o pierdere a exactului în inexact, ultima formulă de care se conduc ierbarele şcolare.



Lucruri
***
Am chemat lucrurile şi au venit cuvintele, adică numele lor. Am chemat cuvintele şi n-au venit lucrurile. Între lucruri şi cuvinte se vântură destinul ca vântul între două ne-pustiuri, când în mijlocul lor stă pustiul.

De aceea ochiul galben al pustiului mă priveşte galben.

Ceva nu e hotărât în privirea asta.

Ce anume?

Dacă treci de una, dai peste două, treci peste două, dai de patruzeci şi nouă.

***
Închid şi deschid lucrurile. Poate vor vorbi. Spiritul angajat în această operaţie plictisitoare vrea altceva, corespunderea sau necorespunderea dintre aspect şi prospect, din care ia fiinţă itinerarul pornit spre un întreg de care mă îndoiesc că ar putea fi aşa cum îi înţelegem datorită formulelor care se pot dovedi a fi perimate, dar niciodată perene.

Şi totuşi…

Căutarea nu se poate reduce numai la o curiozitate, oricât ar fi ea de curiozitate şi dispersată în culori curcubeice. Fastul, până la urmă, rămâne nefast, un foc de artificii care se naşte murind. Căutarea, chiar de la început, este antrenată în darea în vileag a misterului. Căutarea este o aventură în cercetarea spaţiului din umbră a unui “dincolo” care îmi obsedează existenţa, proces din care limba, ca singura realitate ce ni se dă , creează o a doua realitate pe care gândirea se va bizui mai târziu.

Acelaşi lucru “închis” sau “deschis” vrea să ne convingă în continuare că reapare în două ipostaze ale nominalismului concretizat, de la simplu la compus şi a abstractizării acestora, demonstrând că toate nu sunt simple nume, dar ceva mai mult – trezirea sensului semnic şi “deschiderea” unor spaţii nebănuite că ar fi existat până mai ieri. Sensurile se conturează printr-o semnificare treptată. Ea apare ca imaginea pe hârtia fotografică pusă într-o baie de revelator, dar în durata de timp care i se dă pentru a se manifesta, mai mult ţinută în developator, totul “se trece” şi dispare în neantul din care a apărut, dar în această lumină neantul din alb s-a prefăcut în negru. În acest caz te întrebi: e o realitate, ori aşa îl vedem noi, ştiind prea bine că tot ce văd ochii noştri e o halucinaţie-reflectare neputând fi controlată cât de adecvată este faţă de cele “văzute”. Are deci loc aventura gândirii deconstruită “închiderii” şi “deschiderii” într-o perpetuă conjugare a verbului care se visează substantiv.

Acest lucru îl iau apriori.


***

Există anumite, subliniez, anumite lucruri care se întâmplă “ne-întâmplător”, parcă ar fi în pofida noastră sau a altcuiva, dar ele se întâmplă de la sine şi pentru sine, având o stare autonomă şi paralelă existenţei noastre. Tot ce se întâmplă nu este o lege, se spune, dar se crede că au o anumită cauzalitate, fiindcă fără cauză nimic nu are loc. Dar dacă toate acestea sunt din altă dimensiune?


***

Eu te chem ca pe o dreptate, tu îmi vii ca un adevăr şi lucrurile prea mult se complică.

Răsare luna şi se miră.

***
Or lucrurile care sunt sunt lucruri care sunt, -

e-un adevăr chemat, cuvinte încrucişate

într-un real moment schiţând realitatea

ca pe-un obiect făcut şi pus în gardă
să ardă, consemnându-se, şi ape-n praguri

se zbat căzând, spectacol în cădere de-un

alb-albastru

care-ţi mai cere

şi-acum în scufundarea lui spectaculoasă,
rezulte-n praguri ritmuri priporoase,

porniri şi reveniri, un singur du-te-vino,

răzbesc păreri, răbdarea e străină, exemplu

blând e timpul sfânt abstract; în


toate e-un contact între contacte, tran-

scrise acte ce privesc reversul adâncurilor

negre în care Universul,

scânteietor e negru şi nici o transparenţă, în


actu-acesta de frecvenţă, moment ire-

versibil,

circumscris, există vis şi-n timpul interzis,

aceeaşi probă, disciplină;


în tot ce e deplin

metafora rămâne totdeauna deschisă,

nedeplină.

***
Cum vrem să facem lucruri mari, când nu ştim să facem lucruri mici. Mai întâi pe cele mici. Ele sunt lucruri mari în miniatură. Dar, adunate dimpreună, ele tot nu fac un lucru mare. E ca un făcut, cum se spune la noi. Cu atât mai mult, dacă împărţim un lucru mare în părţi mai mici, nu căpătăm lucruri mici, ci mari în miniatură, dar în acelaşi timp ne-egale cu cele mici care ar fi acelaşi lucru. Chiar dacă sunt de aceeaşi mărime. În cele mari este spiritul mare, în cele mici – spiritul micului.

E o dereglare a valorilor, nu a neglijenţei de logică.

***
Vedeţi lucrurile cum vreţi, dar vedeţi-le bine.


***
Multe lucruri care trebuiau să se facă în trecut şi se fac acum sunt pentru atunci, nicidecum pentru acum.

Mai bine mai târziu, decât niciodată?!

***
Lucrurile totdeauna sunt altele şi de fiece dată altfel se separă unul de altul pentru ca logica noastră să-şi poată imagina întregul. Dar întregul cui? Există un întreg logic gândit de existenţă cu raţiunea noastră care nu se supune, pe când ea ar trebui să depindă de eul care este superior tuturor, dar nu şi sie însuşi.

La ce oră spaţiul se deschide Timpului pentru a încerca din nou să se înţeleagă?

***
Lucrurile se complică în măsura şi pe măsura în care le complicăm noi. Vrem lucruri complexe, gânduri de procese complexe de gândire. Semnul inevitabilului se face cunoscut ca semnele de operaţie în aritmetică. Cele din algebră, trigonometrie şi filosofie sunt altele decât de la care am pornit.

***
Caut lucrurile şi ele vin singure, dar nu la mine, ci la ele însele, să se înţeleagă, să le înţeleg. Ele îmi demonstrează, ori îmi arată, că ele sunt, şi eu, fiind printre ele, întregesc acest cerc, care, raportat la raza sa, egalează cu 3,14, semnul obiectiv al unei metafizici care vrea să conţină în sine adevărul, dar acesta îi scapă.

***
Catedrala aceasta a lucrurilor care nu au

încă nume e o antiteză a unei gândiri, o ipoteză

ce se relevă: profesorii au intrat şi nu

pot ieşi din grevă,
prin arterele pomilor spulberă seva por-

nită ca o revanşă prin somn; ciudat, dar

revanşa tot spulberă ca o avalanşă, nevăzută

e forma-nţelesului,

în schimb, intuiţia îşi sărbătoreşte omniprezenţa

chinuită mi-i re-existenţa în căutarea aceas-

ta, negreşită cu ducerea în ispită a iscoa-

delor de gânduri mereu arbitrare:


strig şi tac, tac şi strig, la ora asta de frig,

mă gândesc ca pe-o arătare

ieşită dintr-un viscol şi-un vis colectiv

cu credinţă de vară comparate cu anvergu-

ra ideii scăpate ca un câine de la legătură;

limba de la sine vorbeşte în gură,

ceva se întâmplă, mereu cineva mă cunoaşte, viaţa

m-a ucis astă noapte

şi acum dimineaţa iarăşi mă naşte …

cu orele pe care-am să le am azi la liceu.

x x x
Lucruri mici, deconstrucţia virtuţii prin

semnul virtualităţii, a curgerii timpu-

lui prin jgheabul morii de apă sau prin

aripile morilor de vânt

care se vor întoarce din pribegia lor secula-

ră; lucruri mici, grăunţe turnate în

coşul pietrei de moară şi mirosul cela

cald şi luminos de făină fierbinte

curgândă de-a dreptul în saci şi băr-

baţi cu feţe prăfuite de făină aducă-

toare de speranţă
că sunt asiguraţi şi că la celălalt ca-

păt de drum îi aşteaptă copiii şi fe-

meile cu paturile făcute şi

încălzite cu şoldurile şi sânii lor

fierbinţi ridicaţi la

temperatura genezei;


lucruri mărunte,

risipiri şi frânturi de –

adevăruri, ninsori care împăinjenesc pri-

virile ochilor obosiţi

de-atâta lumină,

dar şi de mai mult întuneric,


introspecţii, descoperirea lăuntrului alar-

mat de singurătate

ciudată şi-amăgiri despuiate, senzaţii

de departe şi-aproape

şi toate, toate pierzându-ne într-un adânc

care discută cu sine şi ne lasă pradă uitării

ca într-o rezervaţie de îndrăgostiţi şi bătrâni.

***
Caut lucrurile să văd ce spun, nu câte sunt.


***
Evenimentele (lucrurile) care se trezesc în mine, adorm din nou în altcineva şi le pierd pentru că rămân neidentificate, nişte obiecte zburătoare necunoscute care mă vizitează din curiozitate, dacă nu am ceva în comun cu ele. Ce ocupaţie caraghioasă e să cauţi asemănare dintre lucruri în loc să cauţi deosebirea dintre ele.

***
Chem lucrurile să se convingă că sunt,

că nu-s o născocire a noastră măcar

pe cele pe care le facem noi şi apoi le

mai strig să-şi audă numele pe care

noi le-am pus să se deosebească unul


de altul ca Răsăritul de-Apus, ori ca jo-

sul de sus, deşi şi aici e-o problemă,

mă pomenesc într-o mare dilemă: a
alege între sunt şi nu-s ca până la

urmă să le aleg pe-amândouă; mă

transfigurez în ploaie şi vânt când

plouă şi-i vânt şi-n ninsoare când ninge;


numai albul ninsorii mă poate con-

vinge de sumbrul subordonat eclip-

selor mari de lumină;
mă simplific când ziua se-anunţă

când îşi ia obligaţia

să caute în deplină

încorporare-a demersului către demers,


iar când se face linişte în lumină,

aud pământul zburând prin Universul advers.


***
Risipe. Forme ocazionale de dezmembrare a unei realităţi ce se nemijloceşte prin propria sa intenţie şi străfulgerare a indicelui de împrospătare a nimicului. Riscuri de a sărăci intenţia şi suprastructura indiferenţei. Lucruri în sine lăsate se fac cunoscute altă dată. Descoperiri îngropate în nisipul uitării până la o anumită revărsare de ape, care coincid cu reabilitarea faptelor neidentificate.


***
Suntem, poate , singura naţiune care am susţinut năvălitorul pentru a-l asimila. Prin asta am vrea să-l detestăm. Parcă am fi propriii noştri năvălitori peste noi înşine din noi înşine.

Partea ce ne convine nu ne aparţine, în schimb, ştim a trăi a pierderii lucrurilor ce nu ne aparţin. Lucrurilor care nu poartă în ele romantismul târziu al vrerii de a fi. Absenţa este înlocuită de prezenţă ca o ordine în scara şirului natural al numerelor bazate pe formula x+1. Lucrurile absente sunt prezente, dar pe o altă treaptă a scării numerelor care indică timpul. Timpul îşi are prezenţa în noi chiar dacă este “o formă a intuiţiei sensibile” (Kant) sau ca la Heidegger care spune în “Fiinţă şi timp” că “nu există timp fără om”. Prin urmare, timpul rămâne în imaginaţia pură a omului, adică în interiorul lui. Lucrurile care au fost, sunt şi vor fi, îşi au prezenţa în acest “spaţiu” interior, dacă acest “interior” este nu numai o determinare lingvistică, dar ceva mai mult. Chiar acest “dincolo de noi” se află dincolo ca loc, dar nu şi ca timp. “Dincolo de timp” este o formulă abstractă care îşi însuşeşte dreptul de a fi responsabil, dreptul de control în tot ce poate sau vrea să întreprindă raţiunea concomitent controlată de conştiinţă.

Gânduri. Reforme nelogice în logica experimentată a memoriei Regăsim oportunitatea specificului naţional în schema care ne prezice o viaţă lungă şi intransigentă faţă de sine. Semn că încă nu suntem chiar pierduţi. Regăsirea noastră poate dezechilibra sufletele nedoritorilor noştri de bine.
***

Lucrurile în sine îl blestemă pe Kant că le-a descoperit. Până la Kant ele trăiau în bună parte în necunoaşterea lor necondiţionată.


***
C. Noica zice să ne amintim de lucruri pe care nu le-am văzut niciodată. Iată aici lucrurile devin foarte interesante. Se pune mintea la contribuţie. Ceva am uitat, ceva nu ne aducem aminte. E un întreg al necunoaşterii ori o despovărare de ceva de care suntem conştienţi. Lucrurile se schimbă de la sine. Parcă gândirea noastră începe să se schimbe ca Pământul cu polii faţă de Soare.

Gândirea noastră e ca Universul ori e , poate, chiar însuşi Universul în miniatură. De ce l-am ignora?


***


Neomenescul din noi se manifestă ca omenesc, dar ca un omenesc inadmisibil. Lucrurile se restructurează, ideile – nu. Ele rămân să nu fie altfel.

Zori de zi pe fundalul unui amurg care s-a născut înainte de a fi amurg.

Ratări inversate. Hamlet renunţă la verbul “a fi”. În fond este “a nu fi”, fiindcă “a fi” este acelaşi “a nu fi” mai devreme sau mai târziu.
***

Nu înţeleg de ce lucrurile nu ne înţeleg pe noi. Poate din cauza că ele niciodată nu au fost ale noastre şi noi ne-am folosit de ele împotriva voinţei lor. Ele doar nu ne aparţin. Dacă şi aparţine cineva cuiva, aceştia suntem noi, noi suntem proba lor de încercare, ele ne folosesc cum vor, în timp ce noi credem că le folosim.

E o inversare logică.

Un “de ce?” la care nu urmează nici un răspuns. Cine încearcă să răspundă se preschimbă singur în întrebare. Într-o întrebare faţă de nimeni.

Faţă de Marele Nimeni?

Faţă de Marele Anonim al lui Lucian Blaga, sau Marele Observator Nepersonalizat al lui V.V. Nalimov, minunatul savant care a ajuns la concluzia că lumea este ilogică în cele mai adânci taine ale sale?

Ilogică după atâtea secole de logică?

Marea, albastrul, frumosul
* * *
Reflectă-mă, mare, în lacrima ta,

în unduirea albastră săgetată

de curenţi care se fac şi ei după

anumite legi, lejeră e spuma,

lejer e adâncul din care vin să

mă privesc ca într-o

fabulă plină de adevăr eronat.
Reflectă-mă, mare, tu, cea cu alba-

strul arat de adieri şi frisoane,

de alergări către zare şi reveni-

re-ndărăt.


Reflectă-mă, mare,

vreau mie să mi te arăţi,

să mă întorc îndărăt către

fapta ce doarme

prin fapta în faptă,

aşteaptă-mă, mare, când nu mă

aşteaptă nicicând aşteptarea

ca-ntr-un basm de Ajun

de Crăciun,

mi-sun oasele, mi le fărâm, şi as-

tfel mi le adun şi în această

odă glumă se joacă,

pun masca tăcerii,

în tine Marea Neagră să tacă.


MAREA


Kataloq: 2013
2013 -> Amerikalılarda Azərbaycan haqqında daha geniş təsəvvür yaratmağa çalışacağam
2013 -> Adpu, Böyük akt zalı, 19 oktyabr 2013, saat 1000
2013 -> Diş texniki Bölmə Qarışıq Diş texniki 1 Hansı hallarda çıxan protezlər hazırlanır?
2013 -> Şək İnsanın təsərrüfat fəaliyyətinin yayılması
2013 -> Rayon layihələndirilməsi fənni üzrə intahan sualları
2013 -> Şəki şəhər Mədəniyyət və Turizm şöbəsi Mərkəzləşdirilmiş Kitabxana sistemi Metodika və biblioqrafiya şöbəsi
2013 -> Diş texniki ixtisası üzrə nümunəvi test sualları Bölmə Qarışıq Diş texniki 1 Hansı hallarda çıxan protezlər hazırlanır?
2013 -> ­Soylu Atalı Həyat üfüqləri (L. N. Tolstoyun “Hərb və Sülh” əsəri üstə düşüncələr)
2013 -> RÜSTƏM İbrahiMBƏyov ultimatum iki hissəli ölüm dastanı Başlıca iştirakçılar: O, bir də Onun üç Məni
2013 -> Güntay Gəncalp (Cavanşir) Səfəvilər

Yüklə 1,97 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   16




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə