 Politică şi literatură (omagială, aluzivă; cenzura)

3.4. „Lustra[ie”
Cuvintele politice la modă, repetate intens în dezbaterile publice, ajung foarte repede să-şi lărgească sensul şi să producă derivate. În primele luni ale anului 2006, familia lexicală a substantivului lustraţie şi-a impus prezenţa în limba română, într-o manieră care va lăsa probabil urme. În DEX cuvântul nici măcar nu apare; îl găsim totuşi înregistrat de noul DOOM², care l-a preluat din uzul curent şi din câteva dicţionare de neologisme, unde are sensul de „ritual, ceremonie de purificare din antichitatea latină”. La originea echivalentelor culte de azi – fr. lustration, engl. lustration, it. lustrazione, sp. lustración etc. – stă termenul latin lustratio. După 1989, lustraţie (ca şi echivalentele sale din alte limbi) a devenit un termen politic, legat de diferitele legi prin care se limita accesul la putere al celor vinovaţi de abuzuri şi represiuni în perioada regimului comunist. În română a intrat mai de mult un alt latinism cult, legat etimologic de lustraţie: lustru (din lustrum – rit de purificare practicat în Roma antică, odată la 5 ani, cu ocazia recensământului; prin extindere, lustru a ajuns să însemne, în stilul solemn, „perioadă de 5 ani”)¹⁰².

În presă şi în mesajele de pe internet, atestările lui lustraţie şi ale familiei sale lexicale sunt numeroase. De la substantiv s-a refăcut uşor verbul a lustra (prin derivare regresivă convergentă cu împrumutul cult, rezultatul corespunzând verbului latinesc lustrare). De la verb, s-a format în contextul dezbaterilor politice derivatul lustrabil, cu sufixul -bil: adjectivul adesea substantivizat adaugă sensului tehnic o notă ironică, pentru a caracteriza pe insul pasibil de lustrare (acţiunea defavorabilă celui vizat este văzută şi ca o aptitudine personală, în măsura în care evocă termeni ca prezidenţiabil, ministeriabil etc.): „nu va rămâne în funcţie dacă va fi găsit lustrabil” (Cotidianul, 11.04.2006); „cei «lustrabili» nu se încumetă să spună ceva” (ibid.) „şi conservatorii au lustrabilii lor” (EZ, 10.04.2006); „lustrabilul Ion Iliescu avea la vremea respectivă, în rândul majorităţii populaţiei, un statut semi-divin” (blog.hotnews.ro). Ghilimelele semnalează uneori doar noutatea termenului, alteori distanţa ironică. Accidental, s-a creat şi un derivat anormal în

-bil, nu de la verb, ci de la substantivul lustraţie: „dacă numărăm «lustraţiabilii» din viaţa politică şi economică românească, găsim duium, bre” (forum Adevărul, 19.04.2006).

Verbul a lustra a fost folosit iniţial mai ales în construcţii pasive – „ar putea fi lustraţi, dacă legea este votată de Parlament” (Cotidianul, 11.04.2006); „cine şi cum să fie lustrat” (ibid. 12.04.2006). Mai spectaculoase sunt însă utilizările active – „Ca să lustrezi pe cineva, e nevoie de aviz”; „Vom lustra bine?” (ibid., aluzie la sloganul electoral al preşedintelui) – şi chiar reflexive: „o voce anonimă de pe Internet ne invită să ne lustrăm”; „înainte de a ne lustra, să vedem dacă avem de ce” (Evenimentul, 13.04.2006). Evident, folosirile actuale ale verbului corespund unei schimbări semantice: lustrarea ca act global de purificare se concretizează, proiectându-se asupra fiecărui individ; prin particularizare, lustrat înseamnă astfel „eliminat din viaţa politică, prin legea lustraţiei”. În uzul actual, a lustra tinde să se confunde cu familiarele a lucra („a dăuna prin intrigi”) şi chiar a luxa, asemănătoare ca formă şi sens: „senatorii îl «lustrează» pe Traian Băsescu” (Realitatea, 30.03.2006); „alianţa se lustrează singură” (Cotidianul, 3.04.2006).

Verbul este deja folosit şi în contexte alegorice – „Legea lustraţiei va tăia poate capetele balaurului, dar corpul acestuia va găsi resurse pentru a genera alte capete, care nu vor putea fi lustrate” (EZ, 15.04.2006) – şi mai ales absurd-glumeţe: „La sindrofia cu pricina doar babele din Someşeni au rămas lustrate şi cu buzele umflate” (BzA, 21.04.2006). În limbajul familiar, sensul verbelor este adesea instabil şi atribuit mai mult de context. De exemplu, a lustra (cu toată încărcătura sa de tensiune politică) intră uşor într-un tipar de imprecaţie – „Lustra-mi-aş picioarele!” (Evenimentul, 12.04.2006); „Băsescu, lustra-te-am!” (Incognito, forum Gândul, 31.03.2006). Antifrastic este uzul de urare: „«Te-am sunat să-ţi lustrez La mulţi ani!», ar fi cel mai recent banc care circulă prin parlament” (Adevărul, 10.04.2006).

Jocul de cuvinte, figura etimologică sau paronimică constituie o tentaţie atât pentru jurnalişti – „În loc de lustraţie, lustruială” (titlu, în EZ, 9.10 2004) – cât şi pentru cititorii care trimit comentarii: la întrebarea „Vom lustra bine?” se răspunde: „Nu d-le, vom lustrui bine, că suntem specialişti în aşa ceva” (forum Cotidianul, 12.04.2006). Majoritatea citatelor de mai sus sunt foarte recente; e de aşteptat ca jocul să continue, printr-o profundă şi caragialescă integrare a lustraţiei în limbajul familiar: „Ce-aş mai pune eu lustraţia pe matale!” (forum Gândul, 29.03.2006).

3.5. „Reaşezarea pre[urilor”
În situaţia creşterii preţurilor şi a scăderii puterii de cumpărare, orice regim politic tinde să recurgă la eufemisme care să atenueze din efectul psihologic neplăcut al fenomenelor în cauză asupra populaţiei; de fapt, mai ales să diminueze propria responsabilitate şi să-i protejeze pe guvernanţi de reacţiile de nemulţumire ale celor afectaţi de scumpiri. Eufemismele creşterii preţurilor au fost înregistrate şi în limba de lemn a perioadei comuniste:
Într-un raport al C.P.Ex. despre majorarea preţurilor în domeniul agroalimentar se va spune despre „reaşezarea”, „corelarea”, „actualizarea”, „îmbunătăţirea” preţurilor şi, foarte rar, când nu se poate altfel, despre majorare (MO '80, pp. 204–205)

În perioada inflaţiei galopante şi a devalorizării masive a monedei naţionale,

după 1989, experienţa creşterii preţurilor şi a discursului eufemistic despre ele a
fost una comună:
Când i se vorbeşte frumos, românul mediu acceptă reaşezarea preţului la carburanţi, îmbunătăţirea preţurilor la alimente, recalcularea preţurilor la îmbrăcăminte şi corelarea chiriilor cu impozitul pe salariul ameliorat. Ce nu acceptă, în niciun caz, e scumpirea bruscă a biletelor la tramvai (AC, 43, 1995).
Între termenii care au preluat atunci rolul de eufemisme s-au mai numărat reajustarea („perspectiva noii reajustări a preţurilor”, TL, 732, 1992) şi mai ales liberalizarea, la care modificarea semantică, prin confuzie cu termenul scumpire (de la liberalizarea preţurilor la „liberalizarea” produselor) a fost un adevărat abuz lingvistic („am «liberalizat» hârtia cam de şapte-opt ori!", Zig-zag, 74, 1991).

4. Limbaj şi discriminare
Excesele obsesiei lingvistice a „corectitudinii politice” ne amuză, desigur, – mai ales când încercarea de a elimina din limbaj orice atitudine de discriminare a unei minorităţi – nu numai pe cele clar ofensatoare – creează un jargon artificial, constrângător şi imprecis. În fond, nu e sigur că odată cu cuvintele sunt alungate şi prejudecăţile – sau că nu se nasc, prin exagerare, prejudecăţi noi. Oricât de naivă şi/sau încrâncenată ni s-ar părea respectiva direcţie de purificare a limbajului, bunele ei intenţii iniţiale ne pot atrage atenţia asupra excesului contrar – de pildă, asupra totalei lipse de griji pentru limbajul ofensator pe care o manifestă discursul public românesc, cel puţin în unele domenii. Nu e vorba doar de segmentul presei specializate în limbaj injurios, de tip România Mare; mai îngrijorător e firescul cu care un discurs discriminatoriu, ofensator, sau cel puţin nepăsător faţă de sensibilităţile etnice e vehiculat, aproape fără a provoca reacţii, în presa care reprezintă buna „normalitate”. Răul cel mai profund nu stă în cuvinte (se pot spune lucruri foarte grave folosind un lexic absolut neutru); modul curent de desemnare a membrilor unui grup etnic e totuşi un simptom al atitudinii faţă de aceştia.
4.1. Etnonimele „rom”, „rrom”, „[igan”¹⁰³
Cuvântul rom apare adesea într-o grafie nespecifică sistemului fonetic şi ortografic al limbii române, dar care s-a răspândit foarte mult, mai ales prin presă: rrom. Termenul rom nu este foarte nou în limba română: Drimba (2001: 240–242) îi trece în revistă atestările, amintind de existenţa interbelică a „Uniunii generale a Romilor din România” (înfiinţată în 1934) şi a revistei sale, Glasul romilor. Rom, folosit oficial pentru a evita conotaţiile peiorative ale cuvântului ţigan, înseamnă în limba ţigănească „om”, „bărbat”, de aici şi „ţigan”. Termenul prin care se auto-desemnează etnia ţigănească a fost preluat şi de alte limbi: în engleză există Romany, dar şi Rom (invariabil sau cu pluralul Roma); în italiană, dicţionarele înregistrează substantivul rom ca invariabil, dar se foloseşte (în presă, de exemplu) şi pluralul roma. Multe dialecte ţigăneşti, printre care şi cele vorbite la noi, au un r cu o pronunţie specială („r cerebral”), pentru care s-a apelat în forma scrisă, într-o grafie standardizată a limbii romani, la litera dublă¹⁰⁴.

Forma rrom modifică grafic cuvântul adaptat morfologic românei, deci are pluralul rromi; nu presupune o pronunţie diferită de rom. Exemplele de folosire a acestei grafii abundă, atât în presă, cât şi în documente oficiale: „Gardienii publici au împuşcat trei rromi” (RL, 1880, 1996); „Rromii trebuie alfabetizaţi” (RL, 2012, 1996); „o sută de rromi au tăiat 15.000 de salcâmi” (RL, 2157, 1997); „Rromii vor să-şi înfiinţeze un birou de presă” (RL, 2294, 1997); „Burse de studiu pentru studenţii rromi de la facultăţile de drept”; „Centrul European pentru Drepturile Rromilor” (RL, 2164, 1997); „Inspectorul rrom/pentru rromi are următoarele atribuţiuni” (www.edu.ro) etc. Rrom e rareori folosit constant; în majoritatea textelor citate, alternează cu ţigani („alfabetizarea ţiganilor”; „ţigani fericiţi”; „studenţii ţigani” etc. Îşi găseşte astfel aplicare obsesia evitării repetiţiei prin întrebuinţarea de sinonime. Faptul se verifică chiar în cuprinsul unei singure propoziţii: „Serviciul Secret al Rromilor îi spionează doar pe ţigani” (RL, 2243, 1997).

Folosirea formei rrom poate fi interpretată ca efect al unui scrupul lăudabil, ca o manifestare a dorinţei de a păstra, chiar prin grafie, forma cea mai autentică prin care se autoidentifică o etnie. Din păcate, citatele contrazic deseori o asemenea interpretare. Forma este adesea utilizată în contexte ironice – „ţigani, deveniţi între timp rromi” (CR, 9, 1996) şi chiar cu un ton de deriziune puternic ofensatoare: „plaiurile mănoase ale Olteniţei, unde producţia de rromi la hectar este foarte ridicată” (RL, 2092, 1997) – sau stă la baza unor derivate glumeţe precum rromiadă („Bucureştiul e ameninţat cu «rromiada», RL, 1886, 1996). E de presupus că unul dintre motivele răspândirii formei rrom este dorinţa de a crea distanţă, de a plasa etnia ţigănească într-un spaţiu exotic, simbolizat de grafia atipică: un mod de a evita contactul şi identificarea. A scrie rrom pare a fi şi o strategie folosită de unii pentru a îndepărta cât mai mult fantasma confuziei cu român.

Desigur că nu toate apariţiile formei rrom pot fi explicate la fel; la început, a putut fi vorba şi de atracţia pe care jurnaliştii o resimt faţă de neologisme, cuvinte exotice, surprize de tot felul. De la un punct încolo, însăşi mulţimea utilizărilor anterioare creează un model, preluat în mod automat. De altfel, DOOM² a recomandat forma rom, acceptând însă, ca variantă literară, şi grafia rrom.

În orice caz, distanţa rom – român este rapid recuperată, prin contaminare ironică: „economia rromânească” (AC 7, 1997).

4.2. Pseudo-eufemisme ironice
Termenul curent de desemnare din română – ţigan – are într-adevăr conotaţii negative (DEX: „epitet dat unei persoane cu apucături rele”), întărite mai ales de evoluţia semantică a unor cuvinte din familia sa lexicală (ţigănie, a se ţigăni); ele nu împiedică totuşi folosirea sa cu sens neutru, ca pură desemnare obiectivă – aşa cum nici conotaţiile negative ale lui turc, de exemplu, nu intervin în uzul obişnuit al cuvântului (DEX: „a fi turc” = „a fi foarte încăpăţânat, a nu vrea să înţeleagă, a nu ţine seama de nimic”). În cazul etnonimelor, de altfel, se face adesea confuzie între ceea ce e asociat cuvântului – deci poate fi îndepărtat odată cu acesta – şi ceea ce e asociat conceptului – şi nu dispare prin substituţie.

Ca pentru a dovedi că prejudiciile şi discriminarea nu sunt decât în mică măsură un fapt lingvistic, ţigan poate fi găsit destul de des în enunţuri absolut neutre sau în lucrări obiective, ştiinţifice; într-un volum de cercetări sociologice care foloseşte constant termenul rom, titlul, probabil şi din raţiuni comerciale, este Ţiganii – între ignorare şi îngrijorare (Bucureşti, Alternative, 1993); chiar în titulatura partidelor minorităţii ţigăneşti se regăsesc atât rom cât şi ţigan¹⁰⁵. În schimb, rom poate fi folosit în contexte clar discriminatorii, ca în anunţul de mică publicitate „personal pază exclus romi” (RL, 2018, 1996).

Dincolo de aceste două cuvinte, între care jocul e posibil în limite normale, există o zonă a sinonimelor depreciative, injurioase, din limbajul popular – baragladină, balaoacheş, faraon, cioară etc. – evitate în general – şi una a „pseudo-eufemismelor ironice”. Limbajul multor ziare, altfel serioase şi preocupate de chestiuni etice, uzează surprinzător de frecvent şi fără rezerve de substituiri ale etnonimului bazate pe o trăsătură fizică (respectiv culoarea pielii): tuciuriu, brunet, bruneţiu, ciocolatiu, bronzat etc.; unele dintre acestea implică şi o aluzie la discursul rasial din alte spaţii culturale: colorat, de culoare, metis, creol: „puzderia de tuciurii” (RL, 1238, 1994); „negustorii tuciurii” (RL, 1237, 1994), „intermediarii bruneţi” (RL, 968, 1993), „bruneţi autohtoni” (Adevărul, 183, 1990), „un tânăr bruneţiu” (Tinerama, 47, 1991), „vânzător ciocolatiu” (EM, 32, 1992), „211 de culoare”, „248 creoli” (Adevărul, 334, 1991), „românii «mai coloraţi»“ (RL, 1100, 1993), „au năvălit zece coloraţi” (EZ, e.p., 500, 1994); „alţi «oameni de culoare» cu topoare şi cuţite la îndemână”, „disponibilitatea nativă a creolilor către un domeniu infracţional sau altul” (Adevărul, 334, 1991) etc.

În vreme ce unele publicaţii manifestă scrupule etice – faţă de manifestarea unei atitudini jignitoare, de apreciere globală şi prin criterii strict anatomice –, altele continuă să folosească pseudo-eufemismele, ca adjective sau substantive: „artistul, însoţit de şapte tovarăşi coloraţi şi de nădejde” (Libertatea, 3647, 2002); „un burtos tuciuriu, ce soarbe leneş dintr-o bere” (Libertatea, 3953, 2003); „sunt însă prea mulţi alţii, cam bruneţi, care, fără să te întrebe, îţi aruncă nişte zoaie pe maşină” (Libertatea, 5079, 2006); „Vânzătorii volanţi sunt nevoiţi să scoată zilnic câteva zeci de mii de lei, pentru ca «bruneţii» din zonă să-i lase să-şi facă treaba” (Libertatea, 3801, 2002). Termenii ajung – din fericire rar – chiar în Parlament: „domnul preşedinte Ion Iliescu a primit în audienţă unele persoane tuciurii de rang înalt, care îi sunt, probabil, mai apropiate decât românii” (Şedinţa Camerei Deputaţilor din 17 septembrie 1996, cdep.ro).

Cuvintele de mai sus substituie nu veritabile peiorative – faţă de care ar fi putut apărea ca eufemisme propriu-zise – ci termenii neutri existenţi; tocmai prin ele se manifestă o atitudine subiectivă – global ironică, depreciativă, mizând pe complicitatea cititorului şi vizând o subliniere a referirii la identitatea etnică.

Procedeul este în primul rând un simptom periculos de naţionalism, unul dintre multele care proliferează în prezent; în al doilea rând e o dezolant de facilă sursă de umor. Intenţia vorbitorilor e, în astfel de cazuri, să se integreze tipului de eufemism glumeţ, ironic, al cărui referent e identificat fără prea multă dificultate: cu exact atâta dificultate cât să producă, precum în jocurile de cuvinte de tot felul, satisfacţia unei „rezolvări de problemă”. O satisfacţie ludică dublată şi depăşită, în situaţia de faţă, de una mult mai puţin inocentă. Dacă a fost imediat observat şi sancţionat stupidul „eschimoşi” pentru „evrei” al României Mari, nu acelaşi lucru se întâmplă cu „eufemismele” folosite foarte frecvent pentru a-i desemna pe ţigani. Procedeul e inacceptabil, cel puţin pentru că implică, prin însuşi faptul substituţiei, ideea de un primitivism evident că numele unei naţionalităţi e un termen dezagreabil, eventual o sursă de umor.

4.3. Discursul discrimin/rii: reportaje
Eufemismele ironice sunt doar simptomul cel mai evident al subiectivităţii agresive, discriminatoare, moral inacceptabile – foarte răspândită în mass-media românească, mai ales la începutul anilor ’90, în modul de pre­zentare a ţiganilor. În anii următori, luări de poziţie şi monitorizări ale presei au eliminat unele dintre excese, păstrându-se în genere forme mai puţin marcate, aluzii mai puţin agresive.

Deprecierea globală a etniei rrome se manifestă în preferinţa gazetarilor pentru substantive colective cu conotaţii peiorative. Acestea sugerează fie o organizare interlopă – bandă, gaşcă – fie, mai grav, o primitivitate ameninţătoare – hoardă: „o hoardă de ţigani care năvălise în curte şi în biserică după pomeni” (RL, 7.03.1994); „Unsprezece ciobăneşti şi douăzeci şi trei de agenţi de la firma «Bart Guard» s-au războit cu hoarda de ţigani care a atacat livezile de piersici şi caise” (Ziua, 1834, 2000). Atitudinea defa­vorabilă a reporterilor pare să nu aibă de ales decât între formula supralicitării – ca număr (prin substantive colective precum puzderie – ,,puzderia de tuciurii”, în RL, 1938, 1994), sau ca forţă – ­şi cea a subevaluării – care recurge la colective de sursă non-umană de tipul ciurdă: „într-un magazin din centrul oraşului Rm. Vâlcea dă năvală o ciurdă de femei cu fuste lungi şi multe” (RL, 986, 1993). Cum se poate vedea şi din exemplele de mai sus, verbele asociate substantivelor colective sunt marcate de trăsătura agresi­vităţii, chiar atunci când nu este povestit un incident violent: ţiganii năvălesc, dau năvală, spulberă („spulberă coada făcută la mezeluri”, ibid.) iau cu asalt („Romi agresivi. Primăria luată cu asalt” – titlu în RL, 965, 1993). Şi verbele poartă uneori mărci peiorative care orientează imaginea unui grup spre non-uman, ca în cazul lui a colcăi (RL, 968, 1993).

Obsesia numărului mare – comunicată cititorului prin selecţia lexicală a substantivelor şi a verbelor – ia uneori forme incredibil de explicite. Sub titlul „Din 1977 numărul ţiganilor a crescut de 3,5 ori” (RL, 1056, 1993) apărea, de pildă, o fotografie cu şase tinere ţigănci, aliniate lângă un zid; comentariul care însoţea imaginea le trata numeric, categorial şi gratuit ironic (prin contrastul între termenul de reverenţă şi conţinut): „Doar prima domnişoară din stânga s-a născut înainte de 1977. Restul, după…”. Orice constatare a numărului prea mare al unei populaţii minoritare e potenţial agresivă prin implicaţiile sale, prin faptul că sugerează „remedii”; dacă diferite fenomene sociale ca delincvenţa, inferioritatea culturală etc. au soluţii normale – deci despre ele se poate discuta foarte firesc –‚ problema înmulţirii unei etnii, odată formulată, implică logic eutanasia sau genocidul. De altfel, un gazetar nu ezita să pună în titlu (citându-l fără nicio marcă de distanţare pe un poliţist) un enunţ de incitare la conflictul inter-etnic şi mai directă: „Ceauşescu n-a reuşit să scape de ţigani. Noi, nici atât” (RL, 1238, 1994).

O strategie de subtext suplimentară constă în transformarea diferenţei etnice

într-una reli­gioasă: ţiganii sunt puşi în opoziţie, într-un reportaj din care am citat deja mai sus, cu creştinii: „în curtea unei biserici, ţiganii, aproape tot atâţia cât şi creştinii, acostau cu imperinenţă oamenii, cerşindu-le bani, mâncare şi băutură” (RL, 7.03.1994). Derapajul categoriilor e aici explicit; în alte cazuri intervine prin sugestie: după o învălmăşeală produsă de un grup de ţigani în autobuz, „pasagerii îşi pipăie cucuiele şi buzunarele goale. Pe lângă portmonee au dispărut ceasuri de mână, cercei, brăţări, broşe şi nişte lănţişoare, cu cruciuliţe cu tot” (RL, 986, 1993). Adaosul final privind cruciuliţele nu are nicio motivare logică (dacă cruciuliţele erau pe lănţişoare, ar fi fost destul de greu să fie lăsate deoparte de hoţi) – funcţionând în plan pur simbolic.

În Limba de lemn, Françoise Thom analizează câteva exemple de „tratare prealabilă a realităţii”, în reportaje alegorice care ascund categoriile de bază, structurile adânci ale gândirii schematice sub un limbaj natural aproape ireproşabil. La un rezultat asemănător poate ajunge şi discursul care, fără a mai fi supus dogmei totalitare, se conformează opiniei comune, stereotipurilor publice celor mai comode (garanţie de consens şi de succes). Reportajele despre conflictele locale în care au fost implicaţi ţigani sunt adevărate repertorii de strategii de manipulare mai mult sau mai puţin rudimentare. Găsim în ele clişee pur narative: coincidenţa semnificativă, în care detaliul vine în atingere, ca din întâmplare, cu evenimentul-cheie: „Ne întâlnim cu groparul satului. De-abia terminase de săpat groapa lui C.” (e vorba de un român omorât de ţigani)¹⁰⁶. Coincidenţele ating treapta alegorizării naive, didacticiste: cârciuma, casa arsă şi biserica sunt plasate în apropiere una de alta – deci „în acest-spaţiu coexistă locul crimei, locul răzbunării şi locul iertării!”. Relaţiile şi atributele obligatorii reconstruiesc stereotipul românului (ţăranului) paşnic şi ospitalier: „în cursul nopţii..., pe raza comunei nu a avut loc niciun incident”; ofiţerul de poliţie declară – într-un limbaj marcat de oralitate cordială: „Să vezi domnule ce înseamnă ospitalitatea, oamenii au adus soldaţilor lapte proaspăt aburind...”. Mecanismul retoric selectează, de altfel, desemnările care corespund schemelor prestabilite: din raţiuni de legitimitate, se preferă prezentarea celor care păzesc satul ca soldaţi – nu ca poliţişti. Întâlnirile regizate aduc în scenă, în fine, şi un ţigan pozitiv – excepţie necesară demonstraţiei, asimilată prin epitet stereotipului „ţăran autentic”: „ţiganul şugubăţ”. Strategia fundamentală e de a muta comentariul în replicile personajelor. Vocea reporterului îşi permite doar sugestii; un discurs agresiv al unui ţăran român e comentat eliptic: „Nu pare om rău şi totuşi…”. Ezitarea nu e în acest caz decât un mijloc de captare: opinia dubitativă devine cu atât mai credibilă cu cât pare să evite o judecată pripită şi partizană; lectura sugerată e mai puţin de tipul „nu pare un om rău, şi totuşi e” – şi mai probabil de tipul „nu e un om rău, şi totuşi a fost adus în situaţia de a părea aşa”.

Clare sunt şi identificările prin limbaj: ţăranii români vorbesc, pentru autenticitate, moderat dialectal (şi legal academic): „No, sunteţi ziarişti…”. Limbajul ţiganilor apare ca agresiv (e comparat, de altfel, cu „cadenţa unei mitraliere”) şi, desigur, vulgar, incoerent, alunecând în detalii ridicole („Şi, fire-ai a dracu, de-abia făcusem telemeaua!”) sau autodemascatoare – subliniate de contrastul evident cu situaţia: „îmi stau copiii sub cerul liber... şi uite! (arătându-ne un teanc voluminos de bancnote) nu am de unde să le iau de mâncare!”. Absurdul gestului de a arăta banii în acest moment al lamentaţiei trebuie să treacă neobservat, pentru că detaliul are doar funcţia de a activa stereotipul ţiganului bogat. Văduvei românului ucis i se atribuie, în schimb, un patetism artificial de cea mai proastă calitate: „Copile, priveşte-ţi tatăl, dă-i şi lui din strugurele tău, dă-i pentru ultima dată!”.

Exemplele citate constituie totuşi o parte a discursului public actual, în care se prezintă nu drept exerciţii de subliteratură, ci în ipostaza ofertei de informaţie.