1. Acâş, com. Acâş, jud. Satu Mare

203. Târgovişte, jud. Dâmboviţa

Punct: Poarta Vânătorilor - Dealu

Cod sit: 65351.04
Colectiv: Petru Virgil Diaconescu, Gheorghe Olteanu (CNMCD Târgovişte)

Cercetarea desfăşurată în lunile mai - iunie, a avut caracter de salvare datorită construcţiei unui canal deversor pentru ape pluviale, lucrare executată de R.A.G.C. Târgovişte prin S.C. Energoconstrucţia S.A. Bucureşti, ce a urmărit traseul Aleei Coconilor între Calea Domnească şi râul Ialomiţa în imediata apropiere de S a incintei Curţii Domneşti. Partea ştiinţifică a fost asigurată de CNMCD Târgovişte, iar manopera (săpătură) de către constructor, finanţatorul întregii lucrări.

Problematica acestei zone este foarte interesantă, lipsa unor cercetări de profil ducând la interpretări diverse şi chiar la controverse şi mă refer nu numai la poarta în sine, dar şi la întregul traseu pus în discuţie al fortificaţiei medievale.

Nu este cazul în această etapă a cercetării, să prezentăm amănunţit documentele pentru zona în cauză, dar oricum ele au declanşat polemicile. Se cunoaşte că în 1645 este ridicat “Şanţul şi valul cetăţii” de către Matei Basarab, fortificaţie ce proteja pe trei părţi oraşul şi se sprijinea pe marginea terasei înalte a râului Ialomiţa dinspre E. Astfel poarta cercetată (singura păstrată parţial) nu făcea parte din respectivul sistem sus-amintit, datorită amplasării ea fiind menţionată la 1655 - 1656 în “Epistolia tipicară” a mitropolitului Ştefan (R. Gioglovan, Valahica, Târgovişte, V, 1973, p. 101). De asemeni o reparaţie capitală se presupune a fi fost făcută de eterişti la începutul anului 1821. “Iazul morilor” există ca problematică cu două variante de traseu şi anume: cea actuală sau în apropiere şi imediat pe sub incinta Curţii Domneşti, referindu-ne la porţiunea dintre actualul stadion şi strada Mihai Bravu. O a treia este existenţa unui pârău “Târgoviştioara”, ce ar fi tăiat oraşul dinspre V spre E şi ar fi avut albia chiar pe sub sau pe lângă poartă, pârâu ce ar fi scos din cauză drumul menţionat spre Mănăstirea Dealu şi nordul judeţului. Mai erau puse în discuţie modul în care se lega poarta de incinta Curţii Domneşti, şanţul de apărare descoperit în 1986, traseul drumului, raportul cronologic între incintă şi curte, modul de rezolvare a problemelor tehnice ridicate de construcţia turnului la piciorul inferior al pantei terenului, într-o zonă inundabilă, etc. Menţionăm că respectiva construcţie a fost restaurată o dată cu incinta Curţii Domneşti în urmă cu 30 de ani, însă lipsa cercetării arheologice a lăsat în suspensie întreaga problematică mai sus menţionată (Cristian Moisescu, Târgovişte. Monumente istorice şi de artă, Bucureşti, 1979, p. 32 - 33).

Prezentarea cercetării. De la început menţionăm că cercetarea a fost îngreunată de strada ce funcţionează pe sub arcul porţii, de conductele de apă şi gaze naturale ce au distrus parţial nivelele arheologice cât şi de natura terenului şi anume de pânza de apă freatică ce în prezent oscilează între 2 - 3m de la cota actuală de călcare (lucrările de amenajare a parcului Chindia şi a lacului aferent au afectat întreaga incintă de E a Curţii Domneşti). De asemeni lucrările de consolidare a incintei Curţii Domneşti, cât şi a turnului aflat la 4 m E au distrus definitiv stratigrafia dintre cele două monumente fapt ce a dus la imposibilitatea stabilirii unui raport cronologic între cele două monumente.

Astăzi poarta se prezintă sub forma unui pătrat cu latura măsurată la exterior de 8 m, parţial marcat în teren şi parţial păstrat până la primul nivel (3 - 4 m deasupra solului) pe laturile de S şi V. Plecând de la situaţia din teren s-a trasat un şanţ longitudinal pe acces în direcţia SV - NE lung de 14 m şi lat de 2 m, şi 4 casete practicate ulterior în funcţie de evoluţia cercetării.

Stratigrafia. În special în secţiunea 1, profil de E, s-a putut stabili evoluţia zonei din sec. XVII şi până în prezent. Datorită amenajărilor mai recente în zona porţii nu s-au identificat urmele unui drum mai vechi de sec. XVII, dar el a fost observat la cca. 40 m, în aval spre Ialomiţa. Nivelul de construcţie al turnului de poartă a fost pus în evidenţă în exteriorul acestuia spre E, în rest fiind ras de amenajările ulterioare şi anume cele din 1821. Tot în această zonă printr-un pietriş mărunt gros de 4 cm a fost pus în evidenţă şi drumul existent la mijlocul sec. XVII.

Straturi mai vechi de sec. XVII nu s-au găsit decât tot în capătul estic al secţiunii 1 şi anume un strat, gros de 0,2 m de moloz şi cărămidă, provenit credem de la reparaţii ale Curţii Domneşti anterioare momentului mai sus menţionat. Pavajul din pietriş mare executat la începutul sec. XIX, suprapune o depunere sau mai bine zis depuneri succesive ce se observă foarte bine în zona încăperii subterane unde au o grosime de peste 2 m. În caseta 4 se poate urmări şi nivelul de reconstrucţie corespunzător acestei etape cât şi unele intervenţii la construcţii. Turnul de poartă se va dărâma progresiv, peste drumul menţionat anterior se găseşte un strat consistent de depuneri cu materiale de construcţie peste care se amenajează la sfârşitul secolului trecut pavajul din bolovani de râu, acoperit cu asfalt după 1970.

Construcţia. Se prezintă sub forma unui masiv de zidărie cu laturile de 9,6 m pe direcţia E - V, respectiv 9,3 m pe cea opusă (perimetru măsurat la 0,5 m sub actualul nivel de călcare). Materialul de construcţie este exclusiv cărămida cu dimensiunile de 26 x 14 x 4,5 cm, specifică construcţiilor executate la Târgovişte în timpul domniei lui Matei Basarab, grosimea zidurilor în funcţie de locul şi rolul lor în ansamblu variind între 1 - 1,4 m.

Degajarea turnului de poartă, ce era pur şi simplu înecată în resturi de natură şi provenienţă diversă 1,2 - 1,7 m diferenţă faţă de drumul iniţial din sec. al XVII-lea a dat la iveală structura originală. În primul rând s-a dovedit că este vorba de o construcţie unitară, ridicată într-o singură etapă. În al doilea rând 2/3 din perimetrul interior era ocupat de o construcţie subterană “Încăperea capcană” ridicată special pentru a îngreuna accesul intruşilor. Situată spre ieşirea de NE încăperea prezintă o formă dreptunghiulară cu dimensiunile la interior de 3,66 m pe axul căii de acces, respectiv 5 m pe cel opus. Este construită tot din cărămidă zidurile fiind groase de 1,2 m până la cca. 1 m de pavajul iniţial, subţiindu-se prin două socluri plasate în exterior pe axele lungi şi interior pe cele scurte scăzând astfel grosimea la partea superioară la 0,9 - 1 m. Zidurile sunt continue asigurând stabilitatea întregii construcţii şi facem această menţiune pentru faptul că la suprafaţa terenului astăzi observăm două pile de zidărie separată. În plus, chiar pe accesul păstrat dinspre V, arcul porţii, respectiv cele două masive ce-i asigură stabilitatea, sunt legate între ele printr-un zid de bolovani de râu gros de 0,4 m şi plasat sub nivelul drumului.

Revenind la încăperea subterană arătăm că în privinţa adâncimii a nivelului de săpare a fundaţiilor nu putem face precizări, chiar dacă săpătura a ajuns la -4,5 m din cauza infiltraţiilor masive ale pânzei de apă freatică. Pe latura de NE imediat la interior se păstrează încă stâlpii din lemn cu diametrul de 0,2 m, plasaţi din 0,6 m în 0,6 m în lungul lui pe care se sprijinea podul ridicător propriu-zis executat din loazbe tot din stejar, late de 0,3 m şi groase de 0,05 m, căzute în umplutură. Pe laturile opuse, podul se sprijinea şi de fapt întreaga structură era asigurată de două grinzi masive încastrate parţial în zidărie în secţiune pătrată cu latura de 0,25 m, iar capetele la rândul lor îngropate în cele patru colţuri ale turnului de poartă. De remarcat că la construcţia încăperii subterane groapa de fundare a urmărit pe trei părţi conturul exterior al zidăriei iar spre V depăşindu-l cu 1 m. De asemenea subliniem încă odată că întreaga construcţie se ţese perfect, probabil constructorul a ridicat iniţial camera subterană până la partea inferioară a elevaţiei construite ce nu prezintă subsol, s-a practicat fundaţia pentru restul construcţiei elevaţia fiind construită apoi unitar. Nu cunoaştem modalităţile concrete de construcţie a podului, elementele lui de recunoaştere fiind de mult dispărute, dar el acoperea camera subterană, iar după înălţimea la cheia de boltă a arcului păstrat, pentru a optura complet accesul, baza lui se sprijinea pe zidul transversal din centrul construcţiei. Sistemul de scripeţi se afla undeva într-o încăpere situată deasupra intrării. În primăvara anului 1821, trupele eteriste cantonate în Târgovişte sub presiunea pericolului otoman refac întregul sistem de apărare inclusiv porţile. În această etapă se va renunţa definitiv, dacă acest lucru nu se produsese mai înainte, la modalitatea iniţială de obturare a accesului dinspre Ialomiţa, umplându-se definitiv încăperea subterană, pavajul drumului fiind acum continuu în spaţiul interior al turnului. Am sesizat şi intervenţii la structură, consolidându-se zidăria prin introducerea de bucăţi de lespezi de piatră, fragmente de pietre de mormânt provenite de la biserica Sf. Vineri ce se afla în proximitatea nordică.

Deşi datorită condiţiilor de desfăşurare şi a intervenţiilor anterioare, a spaţiului limitat, cercetarea nu a fost completă existând încă dubii asupra cotei de săpare a încăperii subterane, a modului de închidere şi a formei porţii propriu-zise, a continuării spre S cu alte construcţii cum sugerează un capăt de zid observat la exterior în colţul de E, totuşi au fost clarificate câteva probleme fundamentale şi anume:

- turnul porţii face parte din sistemul defensiv ridicat de Matei Basarab menţionat la 1645, chiar dacă el nu se află pe traseul “Şanţului şi valului Cetăţii”;

- în forma şi pentru scopul iniţial a funcţionat o perioadă scurtă de timp, cel mult până în 1714 când scaunul domnesc este mutat definitiv la Bucureşti şi rolul lui de apărare dispare rămânând numai cel de vamă, pentru mărfurile ce pătrundeau în oraş, funcţie care s-a păstrat până la mijlocul sec. al XIX-lea. Argumentul arheologic este colmatarea progresivă a spaţiului interior al camerei subterane înainte de refacerea din 1821.

- cercetarea a rezolvat şi întrebarea ce persista în privinţa traseului urmat de “Iazul morilor” şi implicit a existenţei unui şanţ de apărare pe latura estică a Curţii Domneşti. Urmărind traseul canalizării proiectate s-a observat clar că el traversa drumul la cca. 100 m în aval de turnul de poartă şi delimita spre E, probabil şi grădina domnească. Aşa se explică de ce podul ridicător se afla amplasat peste “încăperea capcană” în perimetrul interior al turnului de poartă şi nu în exterior peste şanţul de apărare cum a fost observat în 1988 -1989 la poarta de S a oraşului, cu menţiunea că aceasta făcea parte integrantă din fortificaţia lui Matei Basarab;

- turnul de poartă fiind singular în cadrul sistemului de apărare sus menţionat (Pavel Chihaia, SCIA, 17, 1, 1970, fig. 7). Arheologic am încercat identificarea unui zid de legătură între latura de N a acestuia şi incinta exterioară a Curţii Domneşti ridicată de Petru Cercel în 1584, fortificaţie ce se află la o distanţă de 3 - 5 m faţă de latura nordică a porţii. De altfel, nici la restaurările şi consolidările de care au beneficiat ambele construcţii în urmă cu 30 de ani şi care în acest sector au atins o adâncime apreciabilă, nu au adus nici o clarificare. Este posibil ca între cele două construcţii să fi existat un val de pământ, cum se observă dintr-o imagine fotografică de la începutul secolului. Dar aceasta putea fi şi opera eteriştilor la reparaţiile din 1821. De menţionat că în acest perimetru a fost identificat şi un canal din cărămidă a apelor pluviale provenite din zona bisericii Sfânta Vineri, biserică ce se află la o cotă superioară cu 4 m faţă de cea a turnului de poartă. “Şanţul şi valul cetăţii” a fost construit numai pe trei laturi respectiv pe terasa înaltă a Ialomiţei pe care se află amplasat oraşul, neexistând nici o urmă a lui la partea superioară a piciorului pantei ce delimitează terasa de lunca râului. Considerăm că funcţia principală a porţii era cea de vamă, având în vedere că întreg traficul dinspre nordul judeţului şi parţial dinspre Târgşor - Ploieşti - Gherghiţa - s-a desfăşurat până la sfârşitul sec. XVIII prin acest punct.

- supravegherea săpăturii pentru apeduct a mai rezolvat o dispută. Unii cercetători pe baza unor consemnări târzii considerau că “şleaul drumului” ce trecea pe sub turn a constituit şi traseul pârâului “Târgoviştioara” ce ar fi tăiat oraşul în două de la V la E, ceea ce ar fi eliminat existenţa drumului cel puţin până la 1645 când împreună cu pârâul Mirioara ar fi fost deviate spre S pe şanţul fortificaţiei. Ipoteza este eliminată complet neexistând nici o urmă a acestui presupus pârâu în perimetrul de care ne-am ocupat. O singură observaţie, drumul între Calea Domnească şi poartă urmărea un traseu diferit faţă de cel actual urmând traseul incintei până în dreptul drumului Câmpulungului.

Planşa 66
Resumé

On presente le resultat des fouilles archeologiques de la Porte “Vânătorilor - Dealu”, porte qui a fait partie d’une nouvelle fortification urbaine qui s’etendait sur 5 km, batie par Matei Basarab à 1645. Elle est située pres de la Cour princiere de Târgovişte.