1. Acâş, com. Acâş, jud. Satu Mare


Pâclişa, mun. Alba Iulia, jud. Alba



Yüklə 4,41 Mb.
səhifə88/139
tarix28.10.2017
ölçüsü4,41 Mb.
#19357
1   ...   84   85   86   87   88   89   90   91   ...   139

146. Pâclişa, mun. Alba Iulia, jud. Alba

Punct: “La Izvoare”


Cod sit: 1062.01
Colectiv: Horia Ciugudean, Aurel Dragotă (MNUAI)

În anul 1970 (1972 ?), la ieşirea din suburbia Pâclişa, aproape de drumul spre Vurpăr, în punctul numit de localnici “La Izvoare”, s-au descoperit accidental trei morminte de înhumaţie. Inventarul funerar al acestora, consta din cercei de tâmplă, prevăzuţi cu o extremitate în formă de “S” (V. Moga, H. Ciugudean, Repertoriul arheologic al judeţului Alba, Alba Iulia, 1995, p. 147). În această perioadă de timp, perimetrul în cauză a fost afectat de o alunecare de teren, care a blocat şi accesul spre Vurpăr, fapt ce a impus intervenţia utilajelor mecanice. Nu este exclus, ca tocmai în această conjunctură, să se fi produs şi descoperirea fortuită la care facem referire. Fiind informat despre această descoperire inedită, Gheorghe Anghel a reuşit să localizeze cu aproximaţie cimitirul, salvând totodată şi alte accesorii, care au intrat în colecţiile Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia. Din analiza materialului metalic prelevat cu acest prilej, putem remarca cercei întregi sau cu “S”-ul fragmentar, confecţionaţi din fir de sârmă de argint, circular în secţiune, cu grosimea de 0,03 cm şi deschiderea diametrică cuprinsă între 1,5 - 1,8 cm.

Din aceste considerente, sondajul arheologic din noiembrie 2000, a urmărit localizarea exactă a perimetrului necropolei, precum, şi obţinerea unor date, referitoare la ritul şi ritualul funerar.

În acest sens, s-a trasat lângă axul drumului o primă secţiune - S. 1 = 10 x 2 m, orientată VSV - ENE (teren: Olar Petru). Cercetările din această secţiune, au condus la dezvelirea unui complex hallstattian (caroul 1, adâncimea de -1 m). Complexul, consta dintr-o aglomerare de bolovani de râu şi fragmente ceramice, acoperind o suprafaţă de circa 1 m2, suprafaţa sa reală putând fi însă mai mare, având în vedere că nu s-a procedat la o dezvelire integrală prin casetare. În cadrul ceramicii descoperite, s-au putut reconstitui parţial un vas borcan, decorat cu brâu alveolar şi butoni, o strachină cu buza evazată şi o alta cu buza invazată. Din punct de vedere tipologic, formele se înscriu în repertoriul culturii Basarabi. Prin factura pastei şi lipsa decorului de pe cele două străchini, se poate avansa ca ipoteză de lucru, apartenenţa complexului respectiv la o fază târzie a culturii Basarabi.

Prezenţa unor resturi osteologice, răvăşite cu ocazia lucrărilor agricole, pe a doua terasă a Mureşului, ne-au determinat să deschidem o altă secţiune, S. 2 = 10 x 1,2 m x -0,5 m, orientată SV - NE (teren: Iancu Alexandru).

Toate cele 3 morminte salvate, au fost afectate într-un fel sau altul de lucrările amintite.



M. 1. Identificat în dreptul m. 6,40, mai păstra intacte doar discurile intervertebrale şi vertebrele regiunii cervicale, fapt care ne-a permis să deducem că se afla orientat pe axul E - V, situaţie similară constatată dealtfel şi la M. 2 şi M. 3.

M. 2. Scheletul a fost depus în decubit dorsal. Osul frontal al neurocraniului a fost atins în timpul lucrărilor agricole, iar regiunea cervicală şi discurile intervertebrale erau uşor deplasate. Membrele superioare se aflau dispuse pe lângă corp, iar radiusul de la antebraţul stâng era poziţionat oblic pe regiunea lombară. Accesorii: inel digital torsadat, cercel de tâmplă cu o extremitate în formă de “S” şi monede.

M. 3. Pentru dezvelirea lui, s-a impus realizarea unei casete - C. 1 = 2,4 x 1 m, între m. 5,3 şi 7,7. Defunctul a fost depus în decubit dorsal. Cu excepţia calotei craniene şi a humerusurilor, restul scheletului s-a păstrat intact, în poziţia anatomică firească. Braţele erau aşezate pe lângă corp.

Din zona cuprinsă între M. 1 şi M. 3, s-au recuperat din stratul arabil şi alte piese metalice (inel digital, cercei de tâmplă) din inventarul funerar, antrenate din unul din aceste morminte, în timpul lucrărilor agricole sezoniere. În ultima secţiune S. 3 = 10 x 1 m x -0,5 m, deschisă la 5 m distanţă de S. 2, pe axul NE, nu s-a mai depistat nici un mormânt.

Pe a treia terasă (teren: Florea Sofica), la aproximativ 30 m spre N, au apărut alte resturi osteologice, între care fragmente de calotă răvăşite, fapt care ne determină să admitem că necropola se întinde şi pe această terasă. Din punct de vedere al încadrării culturale, toate accesoriile complementare, au corespondenţe tipologice destul de clare, în orizontul Bjelo Brdo.

La momentul actual, datorită situaţiei concrete din teren, riscul ca necropola să fie afectată considerabil de lucrările agricole este foarte mare, fapt pentru care, considerăm că unica soluţie o reprezintă cercetările de salvare.




147. Pâncota, jud. Arad

Punct: Cetatea turcească


Cod sit: 9663.01
Colectiv: Daniela Marcu - responsabil (S.C. Damasus S.R.L.); George Pascu Hurezan (CMJ Arad); Suzana Heitel (IIA Bucureşti)
Cetatea denumită "turcească" este o cetate de pământ cu şanţ exterior, relativ bine conservată, amplasată în partea sud-estică a oraşului Pâncota. Situl a fost cunoscut încă în secolul al XIX-lea, când au fost efectuate o serie de săpături amatoriceşti care au scos la iveală, în interiorul cetăţii, ruinele unei biserici, incinta acesteia şi peste 60 de morminte din cimitirul exterior. În urma acestor intervenţii au fost realizate câteva desene sumare, din care rezultă mai multe variante planimetrice ale unui lăcaş de cult înzestrat cu o excepţională decoraţie parietală. Multe decenii pierdută, niciodată prelucrată în mod ştiinţific, această "documentaţie" a fost recuperată parţial de Suzana Heitel, care, pe baza unei minuţioase analize a detaliilor constructive şi artistice, a avansat ipoteza că biserica de la Pâncota are analogii perfecte în arhitectura sud-dunăreană din secolele X - XI, reprezentând astfel o importantă verigă în transferul acesteia spre Europa Centrală.

Pe această bază documentară a fost iniţiată cercetarea arheologică a complexului, având drept principale obiective delimitarea amplasamentului şi fixarea coordonatelor tehnice şi cronologice ale monumentului.

Folosind drept principal izvor topografic o schiţă realizată de Romer Floris, care plasează ruinele bisericii în partea de SE a cetăţii turceşti, a fost trasată Secţiunea 1, orientată NE - SV 40°; săpătura a traversat oblic nava bisericii, în jumătatea estică a acesteia. Secţiunea 2 a fost apoi orientată corect în axul longitudinal al bisericii, deviat cu 40° de la E spre N.

Biserica. Cercetarea arheologică a confirmat faptul că în partea nord-estică a cetăţii de pământ a funcţionat o biserică cu absidă semicirculară. În S. 2 a fost surprinsă ruina absidei, respectiv fundaţia cu o lăţime maximă de 1,25 m şi un fragment din miezul elevaţiei. Fundaţia este realizată din bolovani de piatră (predominant tuf vulcanic) de dimensiuni mari, cu pietre mărunte folosite pentru egalizare; liantul este un mortar de var destul de rezistent. Şanţul pentru realizarea fundaţiei a fost săpat în stânca nativă, adâncindu-se oblic. Structura zidăriei sugerează o preocupare consecventă a constructorilor pentru aspectul zidăriei, chiar dacă aceasta era subterană: spre interior paramentul prezintă o alternanţă a asizelor din bolovani mari, relativ uniformi, cu asize formate din piatră mărunţită. Spre exteriorul bisericii fundaţia este parţial înecată. În ceea ce priveşte elevaţia, presupunem că paramentul vizibil era alcătuit din blocuri de piatră ecarisată, miezul fiind un emplecton din piatră de dimensiuni variabile şi o cantitate importantă de mortar. Partea superioară a ruinei se află la -0,8 m sub actualul nivel de călcare, iar limita dintre fundaţie şi elevaţie la -1,1 m. Rezultă că elevaţia se păstrează pe o înălţime maximă de 0,3 m, ceea ce din punct de vedere tehnic corespunde unei asize de blocuri din piatră; după cum s-a precizat, in situ se află numai miezul elevaţiei, blocurile fiind extrase.

Stratigrafic nu sunt vizibile nivele de construcţie sau de călcare. În interiorul absidei solul viu se înregistrează la adâncimi cuprinse între -0,4 şi -1,1 m, dar întreg pământul a fost răscolit în epoca modernă astfel că depunerile sunt simple şi relativ uniforme. În exterior singura depunere care poate fi legată de funcţionarea absidei este un strat gros de moloz provenit din demolare.

În secţiunea 1 au fost cercetate patru ziduri aproximativ paralele, orientate ENE - VSV 40°, care au aparţinut navei sau navelor (?) bisericii. În stadiul actual al cercetărilor relaţia dintre aceste ziduri, precum şi raportarea la absida semicirculară descoperită în S. 2 nu pot fi discutate decât cu titlu de ipoteză.

Astfel, se poate presupune că într-o primă etapă biserica de la Pâncota a avut o navă cu lăţimea interioară de 4,4 - 4,5 m, ulterior lărgită cu aproximativ 1 m spre NV, respectiv 0,75 m spre SE. Zidurile acestei etape au o lăţime medie de 1 m, iar la intervale regulate (probabil) prezintă lăţiri atât spre interior cât şi spre exterior până la o grosime de 1,6 - 1,7 m. Presupunem că spre interiorul bisericii aceste decroşuri foloseau pentru susţinerea sistemului de închidere, iar spre exterior formau un fel de contraforturi, cu rol mai degrabă decorativ decât static. Coordonatele tehnice ale acestor ziduri sunt structural diferite de cele ale absidei, şi este puţin probabil ca ele să aparţină unei aceleiaşi etape de construcţie; putem lua în calcul posibilitatea ca această primă biserică să fi funcţionat cu un altar pe care încă nu îl cunoaştem.

A doua pereche de ziduri delimitează o navă cu lăţimea interioară de 6,15 - 6,25 m. Zidurile au o lăţime maximă de 1,2 m, şi se prezintă sub forma unor structuri uniforme, fără să fie posibilă delimitarea dintre fundaţie şi elevaţie; presupunem însă că nu a fost dislocată decât elevaţia. Materialul de construcţie este format din bolovani de piatră de dimensiuni diferite, iar spre interiorul bisericii se creează aceeaşi impresie de parament alternativ pe care am descris-o în cazul absidei; în stadiul actual al cercetărilor putem să avansăm ipoteza că acestea aparţin aceleiaşi etape de construcţie, respectiv unei a doua biserici. Nava acesteia pare să fi fost prevăzută spre NE cu o sacristie.

Cimitirul. În interiorul şi exteriorul bisericii s-a dezvoltat un cimitir din care au fost cercetate 14 morminte, grupate după cum urmează:

a. morminte cu cistă din piatră: 3 morminte, toate exterioare, toate jefuite. (M. 1, M. 13, M. 14)

b. morminte cu nişă rotundă pentru cap: un mormânt interior, parţial deranjat (M. 3), 3 morminte cu sicriu din lemn, 4 morminte exterioare (M. 5, 10, 11, 12), 6 morminte interioare (M. 2, 4, 6, 7, 8, 9).

Indiferent de categorie, toate mormintele sunt orientate în axul bisericilor, deviat spre N cu 40°; în stadiul actual al cercetărilor este însă dificil de precizat căreia dintre biserici îi aparţin. Mormintele din interior ar putea fi legate de biserica I, în limitele căreia se grupează în mod evident. Mormintele cu cistă par a fi exclusiv în exteriorul bisericii II, şi pot să reprezinte cimitirul acesteia. În umplutura gropilor au fost descoperite diverse obiecte de inventar (monede, ceramică, metal) datând din secolele XIV - XVI, dar sunt prea puţin semnificative pentru datare deoarece în mod clar au fost purtate de intervenţiile de jefuire.



Construcţia "turcească". În jumătatea estică a S. 2 a fost surprins un zid masiv din piatră, cu un traseu mult deviat spre N faţă de axul bisericii. În acest stadiu al cercetărilor considerăm zidul ca aparţinând unei construcţii din evul mediu târziu, după demolarea (cel puţin parţială) a bisericii. Ipotetic poate fi luată în discuţie etapa turcească.

Zidul are o lăţime maximă de 1,5 m, iar talpa fundaţiei se află la -2 m faţă de nivelul actual de călcare; materialul de construcţie este alcătuit din bolovani de piatră de dimensiuni foarte variabile, şi destul de frecvent din fragmente de piatră de talie provenite din demolarea bisericii. Partea superioară a zidului este demolată neregulat, în pantă, şi în general apare imediat sub stratul vegetal. În ansamblu zidăria este extrem de neregulată, şi nu permite delimitarea paramentului vizibil de cel subteran.

În imediata apropiere a absidei bisericii, şanţul de fundare a intersectat groapa unui mormânt cu cistă din blocuri şi lespezi de piatră (M. 14); o parte dintre acestea au rămas in situ.

Materiale. În cursul săpăturii au fost descoperite o serie de materiale datând în principal din secolele XIV - XVI, cu excepţia sticlăriei care aparţine predominant secolelor XVIII - XIX, fiind recoltată dintr-o groapă de gunoi. Ceramica aparţine tipurilor obişnuite pentru această perioadă, este de calitate bună şi foarte bună, arsă oxidant sau inoxidant. În mod deosebit subliniem prezenţa masivă a ceramicii albe şi galbene de lux, cu pereţi foarte subţiri şi forme mai puţin uzuale. Ceramica roşie smălţuită în interior sau exterior este în schimb destul de puţin reprezentată.

La categoria obiecte speciale menţionăm:

a). obiecte din metal: podoabe (fragment de inel din bronz, 6 catarame din fier întregi sau fragmentare, mărgele, pandantive, nasturi), cuţite, un vârf de săgeată, ghiulele de dimensiuni mici;

b). obiecte din os: aplică, mărgele, nasturi, un zar;

c). obiecte din sticlă.

Cercetările arheologice efectuate în cetatea de la Pâncota au identificat amplasamentul bisericii şi au pus în evidenţă două etape distincte din evoluţia acesteia. Întâmplător, săpăturile s-au concentrat în zona cea mai afectată de intervenţiile anterioare, care au excavat aproape toate depunerile istorice, astfel încât nu dispunem în urma acestei prime campanii de repere cronologice clare şi nici nu putem discuta despre o planimetrie coerentă. În limitele informaţiilor pe care le avem la dispoziţie se poate însă afirma că desenele realizate în secolul al XIX-lea reflectă o realitate de principiu, deficienţele fiind la nivel de etape de construcţie, relaţii între ziduri, dispunerea cimitirului etc. Ipoteza formulată de Suzana Heitel pe baza acestor desene, privind sorgintea bizantină şi datarea timpurie a primei sau a primelor două biserici, dispune deja de argumente arheologice solide. Dacă biserica II poate fi datată, în limitele informaţiilor pe care le deţinem în prezent, în secolul al XII-lea, atunci desigur trebuie să considerăm biserica I ca fiind edificată cel puţin în veacul anterior.

Cercetările viitoare urmează să se concentreze pe suprafeţe mai puţin "investigate" de diferiţii amatori: zona absidei, a sacristiei şi partea de V a bisericii, unde sunt mari şanse să se identifice fragmente importante din elevaţia zidurilor, precum şi straturi istorice depuse în ordine cronologică. Principalele aspecte care urmează a fi clarificate sunt:

a). delimitarea planimetrică a primei biserici şi identificarea altarului acesteia

b). stabilirea relaţiei planimetrice şi cronologice dintre nava etapei II şi absida semicirculară

c). cercetarea sacristiei

d). cercetarea părţii de V a bisericii.



Yüklə 4,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   84   85   86   87   88   89   90   91   ...   139




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin