2. Teorii ale personalităţii. Delimitare conceptuală. Clasificarea teoriilor

3.2.3.1.2. Personalitatea nevrotică

Horney a fost de acord cu Freud în ceea ce priveşte rolul primilor ani de viaţă în conturarea personalităţii adulte, cu toate că opiniile despre modul în care aceasta se formează diferă. Nevoile sociale ar fi cele care influenţează formarea personalităţii, consideră Horney, neexistând nici stadii universale de dezvoltare nici conflicte timpurii inevitabile. Copilăria este caracterizată de existenţa a două nevoi universale: cea de securitate, mai importantă, şi cea de satisfacţie, aceasta referindu-se la nevoia de îndeplinire a nevoilor fiziologice fundamentale. Nevoile de satisfacţie nu sunt considerate fundamentale în formarea personalităţii, nevoia de securitate este esenţială, înţelegând prin aceasta siguranţa şi absenţa fricii, modul în care copilul trăieşte sentimentul de siguranţă şi absenţă a fricii determină normalitatea dezvoltării personalităţii (Horney, 1996).

Securitatea copilului depinde în întregime de comportamentul părinţilor, lipsa afecţiunii este cea care poate să ducă la scăderea securităţii, bătăile încasate ocazional nu au efect câtă vreme copilul se simte dorit şi iubit. Scăderea securităţii poate să se producă şi prin manifestarea preferinţei părinţilor pentru unul dintre fraţi, pedepse percepute ca fiind nedrepte, umilire şi izolare. Toate acestea duc la acumularea de ostilitate, care poate fi reprimată în cazul în care copilul se simte neajutorat, îi este frică de părinţi, percepe că dragostea părinţilor nu este autentică sau se simte vinovat (Schultz, 1986). Asupra acestor aspecte ne vom opri în continuare:

1. 
   neajutorarea după Horney depinde de comportamentul părinţilor, răsfăţul excesiv poate duce la dependenţă de părinţi, iar neajutorarea este astfel încurajată, ceea ce va duce la reprimarea oricăror sentimente de opunere faţă de părinţi;
   
2. 
   frica de părinţi se poate dezvolta prin pedepse fizice repetate sau ameninţări, copilul poate să înceapă să se teamă şi de alte obiecte (maşini, alţi copii etc.), în funcţie de reacţia părinţilor faţă de acestea. Cu cât copilul se teme mai mult de lumea externă şi de părinţi, cu atât ostilitatea va fi mai puternic reprimată;
   
3. 
   manifestările excesive de dragoste ale părinţilor, care îi spun permanent copilului cât de mult îl iubesc şi cât de multe sacrificii fac pentru el pot să ducă de asemenea la reprimarea ostilităţii, copilul ar putea să perceapă că părinţii nu îl iubesc cu adevărat, manifestările lor verbale fiind singura dovadă, pentru a nu le pierde îşi reprimă ostilitatea faţă de ei;
   
4. 
   sentimentele de vinovăţie apar datorită normelor pe care copiii le învaţă de la societate, conform cărora exprimarea ostilităţii faţă de părinţi nu este acceptabilă, copilul se va simţi fără valoare, şi cu cât sentimentul de vinovăţie este mai acut cu atât el va încerca mai mult să îşi reprime ostilitatea.
   

Anxietatea bazală este conceptul fundamental al teoriei lui Horney (1998), care spre deosebire de Freud, nu o consideră ca parte inevitabilă a vieţii umane, afirmând că aceasta este cauzată de factori sociali. Ca fiinţe umane, provocarea cea mai importantă căreia trebuie să îi facem faţă este să ne relaţionăm cu ceilalţi. Anxietatea bazală ca sentiment cu intensitate crescândă de singurătate şi neajutorare într-o lume ostilă se formează datorită sentimentelor de insecuritate cauzate de relaţiile interpersonale pe care le stabilim. Horney desexualizează complexul Oedip, interpretându-l ca rezultat al unor relaţii interpersonale nesatisfăcătoare. Agăţarea pasională de un părinte şi gelozia faţă de celălalt este rezultatul anxietăţii bazale, produsă de o relaţie defectuoasă părinte-copil. Lipsa securităţii şi afectivităţii, izolarea şi neajutorarea în copilărie duc la apariţia nevrozei, indiferent de sex. Cauza este anxietatea bazală, care apare ca rezultat al unei relaţii deficitare părinte-copil (O’Connell, 1980).

Indiferent de modul în care persoana îşi exprimă anxietatea bazală, sentimentul este aproximativ identic pentru toată lumea, persoana se simte neajutorată, părăsită, ameninţată, într-un mediu umilitor şi înşelător. Pentru a face faţă acestui sentiment, persoana va apela la patru mijloace de apărare (Schultz, 1986):

1. 
   câştigarea afecţiunii din partea celorlalţi, chiar dacă asta înseamnă îndeplinirea dorinţelor lor, „cumpărarea” sau chiar ameninţarea acestora („dragostea cu forţa”);
   
2. 
   supunerea presupune complianţa totală la dorinţele altor persoane, cei care apelează la acest mijloc de apărare nu îndrăznesc să facă nimic ce ar putea să îi supere pe ceilalţi, îşi reprimă propriile nevoi şi dorinţe şi nu sunt capabili să se apere în faţa abuzurilor;
   
3. 
   dobândirea puterii este un mecanism prin care persoana compensează sentimentul de neajutorare şi dobândeşte securitate prin atingerea succesului;
   
4. 
   izolarea psihologică – în timp ce primele trei modalităţi presupun eforturi de a face faţă situaţiei, ultimul implică izolarea persoanei, care devine complet independentă de ceilalţi, bazându-se doar pe sine pentru satisfacerea nevoilor. Pentru ca acest lucru să se realizeze, nevoile emoţionale sunt mult diminuate.
   

Cele patru mecanisme amintite au un singur scop, apărarea împotriva anxietăţii, şi pot deveni chiar mai puternice decât nevoile fiziologice, chiar şi decât cele sexuale. Costurile sunt însă ridicate, ducând la o personalitate aflată în conflict cu mediul său. Adesea nevroticii încearcă să utilizeze o combinaţie a acestor mecanisme, ceea ce nu face decât să ducă la apariţia unor noi conflicte, mai adânci.

La un moment dat, unul dintre mecanismele amintite poate deveni atât de puternic încât capătă caracteristicile unei nevoi Horney identificând zece astfel de nevoi pe care le denumeşte nevrotice pentru că le consideră soluţii iraţionale ale problemelor persoanei:
Tabelul nr. 2. Nevoile nevrotice (Karen Horney, 1996)

Nevoia exagerată de afecţiune şi aprobare Nevoia de a avea un partener de viaţă dominant Nevoia de a simplifica viaţa Nevoia exagerată de puterea Nevoia de a-i exploata pe alţii

Nevoia exagerată de prestigiu Nevoia de a fi admirat Nevoia exagerată de realizare personală Autosuficienţa sau independenţa Nevoia exagerată de perfecţiune

Nici una dintre aceste nevoi nu este nevrotică dacă se manifestă pasager, ceea ce le face nevrotice sunt intensitatea şi urmărirea compulsivă a satisfacerii lor ca mijloace unice de a face faţă anxietăţii. În lucrările ulterioare Horney a subliniat că de fapt ele pot fi condensate în trei grupe, în funcţie de orientarea lor: mişcarea către ceilalţi, mişcarea împotriva celorlalţi sau distanţarea de ceilalţi. De exemplu, nevoile de aprobare şi de un partener dominant implică mişcarea înspre ceilalţi. Aceste orientări au fost numite de Horney tendinţe nevrotice (O’Connell, 1980).

Fiecare tendinţă nevrotică duce la un anumit tip de comportament: tipul compliant (care este îndreptat spre ceilalţi), tipul agresiv (îndreptat împotriva celorlalţi) şi tipul detaşat (distanţat de ceilalţi).

Tipul compliant este caracterizat de o nevoie intensă şi continuă de afecţiune şi aprobare; manifestă această tendinţă faţă de toată lumea, dar are în general nevoie de o singură persoană care să îi conducă viaţa şi să îi ofere protecţie. Îşi manipulează partenerii pentru a-şi atinge scopurile şi este perceput adesea ca generos şi altruist. Va face orice este nevoie pentru a câştiga apreciere şi aprobare, în atitudinea faţă de sine domină sentimentul de neajutorare, pe care îl recunoaşte de altfel şi în faţa celorlalţi, pentru că asta poate constitui o sursă de afecţiune. Ca efect, îi va privi pe ceilalţi ca fiind mereu superiori, indiferent de situaţie. Reamintim că sursa acestui comportament este reprimarea ostilităţii. Persoanele compliante au de fapt puternice sentimente de sfidare, simt nevoia de a fi în control, de a exploata şi le lipseşte interesul pentru ceilalţi – toate acestea sunt însă reprimate.

Tipul agresiv consideră că toată lumea din jur este ostilă şi doar cei mai puternici pot să supravieţuiască. Lumea este o junglă în care puterea şi ferocitatea sunt valorile preţuite, nu îşi manifestă teama de a fi respins şi se manifestă într-o manieră dominantă, aparent fără a avea nici o preocupare pentru ceilalţi. Pentru că se străduieşte din răsputeri să fie competitiv, are de multe ori succes în muncă, deşi nu va fi motivat intrinsec de munca în sine, munca fiind doar un instrument (O’Connell, 1980).

Tipul detaşat menţine o distanţă emoţională faţă de ceilalţi, consideră că nu trebuie să iubească, să urască şi nici măcar să coopereze cu nimeni. Încearcă să fie autosuficient şi să se bazeze doar pe propriile resurse. Manifestă o nevoie aproape disperată de intimitate, încercând să petreacă un timp cât mai îndelungat singuri, şi devine sensibil la orice încearcă să îl influenţeze. Evită orarele şi angajamentele pe termen lung (mariajul sau ratele) şi pune accent pe puterea logicii, a raţionamentului, a inteligenţei.

Nu există un tip pur de personalitate nevrotică, putem să vorbim doar de o dominantă, care va determina comportamentul şi care va ţine anxietatea bazală deoparte; manifestarea în paralel a uneia dintre celelalte două cauzează conflicte intraindividuale severe, considerate centrul nevrozei. Deşi conflictele pot să apară şi la persoanele normale, ceea ce le diferenţiază pe cele nevrotice este intensitatea crescută a conflictelor. Mai mult, la persoanele normale toate cele trei tipuri se pot manifesta, în funcţie de situaţie, nevroticul se străduieşte să reprime două tipuri şi să-l menţină dominant pe al treilea; personalitatea normală este flexibilă în comportament şi atitudini; nevroticul este rigid, abordând toate situaţiile în acelaşi fel, indiferent de condiţii.

Horney susţinea că fiecare dintre noi îşi construieşte o imagine de sine, o imagine idealizată care poate sau nu să fie bazată pe realitate. Funcţionarea necorespunzătoare a personalităţii duce la alienarea de sinele real şi adoptarea unui sine idealizat, neconform cu realitatea. În încercarea de a recâştiga securitatea, nevroticul încearcă să adopte tipare valorizate cultural, de care se agaţă indiferent de situaţie. La persoanele normale, imaginea de sine este bazată pe o evaluare realistă a abilităţilor, potenţialului, slăbiciunilor şi a relaţiilor cu ceilalţi. Această imagine oferă sentimentul unităţii, fiind cadrul de referinţă al modului în care ne percepem pe noi şi pe ceilalţi. Pentru a ne autorealiza, imaginea noastră de sine trebuie să reflecte cât mai adecvat sinele nostru real (O’Connell, 1980).

Imaginea de sine realistă este flexibilă şi dinamică, adaptabilă, transformându-se pe măsură ce se schimbă şi individul, reflectând noile abilităţi şi scopuri ale acestuia. Imaginea de sine a nevroticului este statică şi inflexibilă, devenind un dictator care cere o aderenţă rigidă la prescripţiile lui. Viaţa nevroticului este guvernată de tirania lui ar trebui; în loc să facă faţă unor nevoi reale, nevroticul creează unele false (Engler, 1999). Imaginea de sine a nevroticului îl depărtează din ce în ce mai mult de adevăratul sine; cea mai mică lipsă sau deficienţă a acesteia poate să ducă la prăbuşirea întregului edificiu care a fost construit pe baza ei. Horney afirma că imaginea de sine nevrotică este o casă de comori plină cu dinamită.

3.2.3.1.3. Psihologia feminină

Interesul lui Horney pentru psihologia feminină a fost stimulat de observaţiile clinice pe care le-a realizat şi care au părut să fie în contrast cu teoria lui Freud privind libidoul. După Freud, activităţile şi atitudinile sexuale sunt instinctuale, neafectate de cultură sau societate. Invidia de penis duce la dezvoltarea feminină, femeile fiind victimele propriei anatomii, nişte masculi castraţi. Horney a scos în evidenţă faptul că atât femeile cât şi bărbaţii apelează la fantezii pentru a trece peste conflictele oedipale, accentuând că sexul masculin manifestă invidie faţă de femei, datorită capacităţii acestora de a aduce pe lume copii. Horney a numit acest fenomen invidie de uter şi a sugerat că invidia de penis şi invidia de uter sunt complementare, reflectând atracţia reciprocă şi totodată invidia pe care sexele o au unul faţă de celălalt. Dacă femeile invidiază ceva, aceasta este poziţia superioară a bărbaţilor în societate (O’Connell, 1980).

Horney susţine că femeia are un rol sexual mai mare (ea fiind cea care poartă şi naşte copiii), de aici provenind invidia bărbaţilor, a căror superioritate este ameninţată. Invidia de uter ia adesea forme subtile, cum ar fi minimizarea realizărilor femeilor, considerarea lor ca fiind inferioare etc. Prin aceasta bărbaţii şi-ar menţine intactă iluzia aşa zisei superiorităţi naturale. Cu toate că ambele sexe sunt creative şi productive, femeile pot să realizeze aceste lucruri pe plan intern, dând naştere copiilor, în timp ce bărbaţii trebuie să caute realizări în lumea externă, Horney sugerează că realizările remarcabile ale bărbaţilor în diferite domenii sunt de fapt compensări ale incapacităţii lor de a purta copii şi de a naşte.

Factorii culturali şi rolurile de sex aprobate social încurajează femeile să fie dependente de bărbaţi, pentru că astfel obţin dragoste, prestigiu, protecţie şi bunăstare financiară. Toate acestea duc la o dorinţă mai mare de a-i mulţumi pe bărbaţi. Viaţa femeii capătă astfel sens doar prin intermediul celorlalţi (soţ, copii, familie) (O’Connell, 1980).

Pe de altă parte, Horney a luat în calcul şi aşa numita „fugă de condiţia de femeie” sau „fugă de feminitate”, observată în anii 1920, când foarte multe femei inhibate de feminitatea lor deveneau frigide, nu aveau încredere în bărbaţi şi le respingeau avansurile. Acestea au fost interpretate de Horney ca dorinţă a lor de a deveni bărbaţi. O asemenea fugă de feminitate nu este un efect al instinctelor, ci al factorilor culturali, pentru că nonresponsivitatea sexuală nu este caracteristică femeilor.
3.2.3.1.4. Evaluarea teoriei lui Horney

Criticile aduse sunt similare cu cele aduse la adresa lui Freud, Jung sau Adler: utilizarea studiului de caz ca metodă de lucru. Datele şi interpretările pe care le-a oferit au aceleaşi lipsuri. Cu toate acestea, Horney a încercat să fie riguroasă şi ştiinţifică în observaţiile pe care le-a realizat. Pe baza lor, a formulat ipoteze pe care le-a testat în şedinţele de terapie. Din păcate, foarte puţine cercetări au încercat verificarea conceptelor propuse de Horney.

Contribuţia ei la dezvoltarea psihologiei, deşi este impresionantă, nu este la fel de bine cunoscută precum aceea a lui Freud, Jung sau Adler. Nu a format o şcoală de gândire şi nici nu a adunat discipoli care să dezvolte apoi teoria. Acesta este de altfel şi motivul pentru care au fost realizate atât de puţine cercetări care să îi confirme teoria. Spre deosebire de Jung şi Adler, nu a pus bazele unor reviste dedicate examinării ideilor propuse.

Pe de altă parte, cărţile scrise de ea au o adresabilitate largă, teoria sa are înţeles pentru o largă categorie de persoane. Pe vremea când ţinea o serie de prelegeri în Statele Unite, era considerată un simbol în viaţă al femeii emancipate (O’Connell, 1980). Avântul mişcării feministe a dus la înnoirea interesului pentru cărţile sale, cu toate că mulţi sunt de acord că ideile sale sunt potrivite mai ales culturii americane şi mai ales clasei de mijloc a societăţii. Criticile au venit mai ales din partea susţinătorilor lui Freud, care au dezaprobat deviaţia lui Horney de la psihanaliza ortodoxă. Ei susţin că teoria lui Horney nu este nici pe departe la fel de bine dezvoltată şi conturată precum aceea a lui Freud, mai mult, cu toate că Horney accentuează rolul factorilor sociali, ea nu a utilizat niciodată date oferite de sociologie sau antropologie.

Faptul că teoria lui Horney este recunoscută este dovedit de înfiinţarea în 1955 a Clinicii Karen Horney, în New York, care a devenit un centru de pregătire pentru psihanalişti, cu toate că din punct de vedere teoretic nu aderă strict la sistemul ei, clinica operează sub imperiul optimismului promovat de munca sa (Schultz, 1986).

3.2.3.2. Erich Fromm (1900-1980)

Alături de Adler şi Horney, Fromm este considerat un teoretician al psihologiei sociale. Modul în care cei trei se integrează psihologiei sociale este însă diferit de alţi autori, pentru că Adler, Horney şi Fromm pornesc de pe poziţiile psihanalizei. La fel ca şi Adler şi Horney, Fromm contrazice ideile lui Freud conform cărora viaţa este condusă de forţe biologice, de natură instinctuală, el neagă de asemenea rolul sexului ca forţă determinantă a comportamentului nevrotic. Fromm consideră că personalitatea este influenţată de factori sociali şi culturali, care acţionează încă de la începuturile umanităţii, dar omul este capabil să îşi creeze propria natură şi de aceea trebuie examinată istoria umanităţii pentru a înţelege personalitatea. Istoricul dezvoltării umane este cel care determină apariţia sentimentelor de singurătate şi izolare. Nevoile noastre de bază sunt aşadar cele de a scăpa de aceste sentimente şi de a găsi un sens vieţii. În mod paradoxal, libertatea pe care oamenii au câştigat-o de-a lungul timpului a dus de fapt la accentuarea sentimentelor de singurătate şi izolare, libertatea excesivă devine un factor nociv, de care trebuie să încercăm să ne eliberăm.

3.2.3.2.1. Date biografice

Erich Fromm s-a născut în 1900, la Frankfurt, în Germania. Tatăl său era un om de afaceri foarte irascibil, mama sa era frecvent depresivă. Ca şi în cazul celorlalţi teoreticieni pe care i-am trecut până acum în revistă, copilăria lui nu a fost foarte fericită. În copilărie, a studiat intens Vechiul Testament, bunicul lui fiind Rabbi. La maturitate însă a tăiat toate legăturile cu religia organizată şi s-a definit ca un „mistic ateu”.

Două evenimente ale adolescenţei timpurii i-au marcat parcursul vieţii, primul dintre acestea o implică pe una dintre prietenele de familie, o tânără în vârstă de 25 de ani, foarte atractivă, aceasta era logodită, dar în scurtă vreme a rupt logodna şi a început să petreacă foarte mult timp în compania tatălui ei văduv, un om considerat de Fromm bătrân, neinteresat şi urât. După o perioadă tatăl ei a decedat, iar ea s-a sinucis, cerând prin testament să fie înmormântată alături de tată. Evenimentul l-a şocat pe Fromm, şi mai târziu a început să găsească răspunsuri – ce-i drept, parţiale – în teoria lui Freud.

Alt eveniment marcant a fost primul război mondial, Fromm a fost martorul comportamentelor extremiste la care naţionalismul poate să ducă, din nou încercând să înţeleagă iraţionalul – de data aceasta iraţionalitatea maselor – şi a găsit răspunsuri în scrierile lui Karl Marx. A început să creadă că personalitatea este profund afectată de factorii sociali, economici, politici şi istorici, şi că o societate nefuncţională creează oameni nefuncţionali.

În 1922 a început pregătirea psihanalitică, la Institutul de Psihanaliză din Berlin, unde a întâlnit-o pe Horney. A întâlnit opoziţia unor psihanalişti care susţineau că pregătirea medicală este indispensabilă pentru practicarea terapiei psihanalitice - Fromm nu avea o asemenea pregătire. Freud a susţinut însă în repetate rânduri că este nevoie de o deschidere către aşa zişii laici (psihanalişti fără pregătire medicală), iar Fromm a devenit în cele din urmă primul psihanalist laic. Lărgimea vederilor lui Fromm l-a determinat însă începând cu anii 1930 să scrie articole critice la adresa lui Freud, care refuza să admită impactul factorilor socioeconomici asupra personalităţii (Bos şi colab., 2005). Din cauza ameninţării naziste, a fost nevoit să emigreze în Statele Unite în 1934 şi s-a stabilit la New York, aici s-a reîntâlnit cu Horney, cu care a fost implicat într-o relaţie intimă. Spre sfârşitul carierei, s-a mutat în Mexico City pentru a preda, în Mexic a realizat cercetări multidisciplinare privind relaţia dintre clasele sociale şi tipurile de personalitate.

În 1976 s-a mutat în Elveţia, unde a decedat patru ani mai târziu, din cauza unui infarct.

3.2.3.2.2. Dezvoltarea personalităţii

Teoria lui Fromm este un amestec unic între ideile lui Freud şi cele ale lui Marx, Freud accentuând rolul inconştientului şi al instinctelor, afirmând că personalitatea este determinată biologic, pe de altă parte, Marx susţinând că oamenii sunt influenţaţi de societate şi în special de sistemele economice ale acesteia. Fromm a adăugat ideea libertăţii, considerată caracteristica esenţială a naturii umane. În istoria omenirii, sublinia Fromm, oamenii au dobândit din ce în ce mai multă libertate, dar în acelaşi timp au început să se simtă mai singuri, mai puţin protejaţi. Libertatea pare a fi în antiteză cu nevoile umane de securitate. Pentru a înţelege mai bine această antiteză, vom examina pe scurt istoria civilizaţiei occidentale, din perspectiva lui Fromm.

Fromm face distincţie între natura animală şi natura umană, afirmând că oamenii sunt liberi de mecanismele biologice instinctive care ghidează fiecare mişcare a animalelor. Cu cât animalul este mai jos pe scara filogenetică, cu atât comportamentele sale sunt determinate biologic mai ferm. Fiinţele umane au cel mai flexibil comportament, fiind cel mai puţin legate de mecanismele instinctive (Schultz, 1986). Însă fiinţele umane au şi alte caracteristici: ele sunt conştiente de sine şi de mediu; prin învăţare dobândesc cunoştinţe despre trecut şi încep să stăpânească natura, fiind în continuare o parte a ei.

Faptul că oamenii îşi dau seama că sunt diferiţi de celelalte animale este un fel de libertate; din altă perspectivă însă, această separare aduce cu sine alienarea, izolarea de restul naturii. Fiinţele umane nu se pot elibera de cunoaştere, dar încearcă să se elibereze de izolare. Fromm afirma că primii oameni încercau să scape de alienare identificându-se complet cu triburile sau clanurile, prin împărtăşirea miturilor şi a ritualurilor, ceea ce ducea la acceptare.

Acest tip de securitate relativă nu putea însă să dureze, şi oamenii care au urmat comunei primitive s-au revoltat împotriva grupului, după Fromm, fiecare perioadă majoră a istoriei este caracterizată de un apogeu al individualităţii, când individul a încercat să câştige mai multă independenţă şi libertate de creştere. Ultima etapă de stabilitate este identificată de Fromm ca fiind Evul Mediu, perioadă caracterizată de lipsa libertăţii individuale, sistemul feudal indicând clar locul fiecăruia în societate. Structurile sociale rigide delimitau clar ocupaţia fiecăruia, obiceiurile sau îmbrăcămintea (Schultz, 1986). Perioada Renaşterii şi cea a Reformei au distrus acea stabilitate şi oamenii au dobândit o libertate mai mare, dar au slăbit legăturile care le ofereau securitate şi sentimente de apartenenţă. Ca şi rezultat, au început să fie măcinaţi de îndoieli privind sensul vieţii.

Fromm numea libertatea câştigată de civilizaţia occidentală ca libertate de… şi nu libertate să…. Oamenii au devenit liberi de sclavie, dar nu liberi să îşi dezvolte potenţialul şi să se bucure de libertatea câştigată. Pentru a găsi înţelesul vieţii, fiinţele umane pot să aleagă două căi. Prima cale, a libertăţii pozitive, presupune încercarea de reunire cu ceilalţi, fără a renunţa la propria integritate (modalităţile practice de realizare ar fi dragostea şi munca). O astfel de societate ar fi una umanistă, în care nimeni nu s-ar simţi singur. Cealaltă cale este renunţarea la libertate prin cedarea completă a integrităţii personale, această soluţie nu duce la autoîmplinire, dar va reduce anxietatea singurătăţii, explicând de ce atât de mulţi oameni sunt dispuşi să accepte regimuri totalitare de tipul celui nazist de exemplu (Schultz, 1986).

Pe lângă aceste moduri generale de a fugi de libertate, Fromm descrie trei mecanisme specifice, considerate asemănătoare tipurilor nevrotice propuse de Horney:

1. 
   autoritarismul – se manifestă prin tendinţe masochiste (persoanele se cred inferioare, manifestă o dependenţă puternică de alţii, se supun total cerinţelor acestora şi dobândesc astfel sentimentul securităţii) sau sadice (persoanele încearcă să îi facă pe ceilalţi dependenţi, îi exploatează sau doresc să îi vadă suferind, fizic sau psihic);
   
2. 
   distructivismul – are ca scop eliminarea, dacă dorinţa unei persoane de a distruge este blocată de circumstanţe, atunci această dorinţă poate fi orientată spre interior, cea mai evidentă formă de autodistrugere fiind sinuciderea, aici putem să includem şi dependenţa de droguri sau alcoolismul;
   
3. 
   conformismul automat – persoana care foloseşte acest mecanism este un cameleon social, de vreme ce se aseamănă cu multe alte persoane, nu se mai simte singură, dar nici nu mai este ea însăşi. Individul se transformă într-o componentă a unei maşinării, bine îmbrăcat şi bine hrănit, dar nu mai este un om liber ci un automat. Treptat, capacitatea sa de gândire critică se va şterge şi nu va mai fi capabil să înţeleagă imaginea de ansamblu a societăţii (Brookfield, 2002).
   

De vreme ce adevărata natură a umanităţii este libertatea, oricare dintre modalităţile de a scăpa de ea, descrise mai sus, ne alienează de sinele nostru.

Privitor la dezvoltarea personalităţii Fromm susţine că dezvoltarea individului în copilărie urmează modelul dezvoltării umanităţii, istoria speciei se repetă în dezvoltarea fiecărui individ. Pe măsură ce individul creşte, câştigă din ce în ce mai multă independenţă şi libertate, devine mai puţin dependent de mamă şi ca urmare cresc sentimentele de nesiguranţă. Va încerca să recâştige legăturile pierdute, mecanismele la care apelează fiind determinate de natura relaţiei părinte-copil şi fac trimitere la (Boeree, e-text, http://www.ship.edu/~cgboeree/perscontents.html):

1. 
   înrudirea simbiotică datorită căreia persoana nu va ajunge independentă, ci va încerca să scape de singurătate devenind o parte a altcuiva, integrându-se sau fiind integrată. Integrarea copilului duce la apariţia comportamentelor masochiste, copilul fiind total dependent de părinţi. Sadismul apare când copilul integrează părinţii, aceştia transferându-i întreaga autoritate, indiferent de situaţie, copilul are nevoie de părinţi pentru a fi în siguranţă.
   
2. 
   interacţiunea de tip retragere-distrugere este caracterizată de separarea de ceilalţi, părinţii care manifestă comportamente distructive faţă de copii vor duce la retragerea acestuia, iar cei care se retrag vor duce la apariţia comportamentelor distructive;
   
3. 
   dragostea este a treia formă de interacţiune şi este cea dezirabilă în relaţia părinte-copil. În relaţiile în care predomină dragostea, părinţii îi oferă copilului cele mai mari oportunităţi de dezvoltare a sinelui, menţinând echilibrul între securitate şi responsabilităţi.
   

Fromm este de acord cu Freud că primii cinci ani de viaţă sunt cruciali, dar nu consideră că personalitatea este conturată ferm la această vârstă, deoarece evenimentele ulterioare pot să aibă o influenţă foarte ridicată. Familia este văzută ca un agent al societăţii, prin interacţiunea cu aceasta copilul învăţând să se adapteze societăţii în moduri unice.