2012 Л.І. Фєтєску, В. В. Кьося
Yüklə 159,6 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 48. Mere domneşti
- 50. Legenda mărţişorului
|
L.I. Fetescu,V. V. Chiosea ATESTARE FINALĂ DE STAT LIMBA MOLDOVENEASCĂ Culegere de texte pentru dictări clasa a 9-a 2012 Л.І. Фєтєску, В.В. Кьося ДЕРЖАВНА ПІДСУМКОВА АТЕСТАЦІЯ МОЛДОВСЬКА МОВА Збірник текстів для диктантів 9 клас 2012 PREFAŢĂ
În culegere au fost selectate texte conform cerinţelor programei şcolare pentru şcolile de 12 ani. Textele propuse sînt fragmente din opere diverse ca stil: artistice, publicistice şi ştiinţifice. Corespund vîrstei elevilor. Materialul selectat poartă un caracter educativ şi corespunde necesităţilor liniei socioculturale a programei de limba moldovenească în clasa a 9-a în vigoare.
Dictărea de control se înfăptuieşte după metodica tradiţională. Cu ajutorul ei se controlează: la ortografie – însuşirea cuvintelor cu ortograme care pot fi controlate şi care nu pot fi controlate; capacitatea de a scrie corect cuvintele cu ortogramele studiate; la punctuaţie – capacitatea de a pune corect semnele de punctuaţie conform regulilor de punctuaţie învăţate. La verificarea dictărilor se iau în considerare următoarele criterii: – dacă au fost studiate ortogramele sau punctogramele propuse în dictare în momentul scrierii ei; – diferenţierea greşelilor în greşeli grave şi mai puţin grave; – greşeli care se repetă şi care nu se repetă, greşeli de acelaşi tip şi greşeli de tip diferit; – deosebirea greşelilor ortografice şi factice; – deosebirea greşelilor ortografice şi gramaticale. Greşeli ortografice grave se consideră: – scrierea incorectă a unei litere sau a unui grup de litere în cuvînt (radical, prefix, sufix); – scrierea incorectă a două cuvinte (împreună, separat, prin cratimă); – scrierea corectă a formei cuvîntului (desinenţele); –scrierea corectă cu litera majusculă sau minusculă a unor categorii de cuvinte; – scrierea abreviată incorectă a unor categorii de cuvinte. Greşeli de punctuaţie se consideră: – lipsa semnelor de punctuaţie necesare; – utilizarea semnelor de punctuaţie de prisos; – înlocuirea nejustificată a unor semne de punctuaţie prin altele. Greşeli mai puţin grave se consideră: – înlocuirea unei litere prin alta, fără ca aceasta să fie preconizată de o ortogramă sau alta; – omiterea unor semne de punctuaţie, care de regulă, se utilizează în cuplu (ghilimelele, virgulele etc.); – scrierea incorectă a cuvintelor ce fac excepţie de la regula generală; – greşelile atestate în diferite cuvinte, însă care se referă la una şi aceeaşi regulă ortografică, sînt considerate de acelaşi tip şi, deşi se corectează de fiecare dată, la evidenţă se ia în considerare drept una: ortografia pronumelor ce preced verbele de la perfectul compus, ortografia desinenţei imperfectului etc.; – două greşeli mai puţin grave echivalează cu una gravă; – dacă lucrarea conţine multiple rectificări, ceea ce dovedeşte nesiguranţa şcolarului privind scrierea ortogramei sau punctogramei concrete, nota va fi micşorată cu un punct; – cînd în locul unui semn este întrebuinţat altul; – scrierea împreună şi separat a prefixelor în adverbele formate din substantive cu prepoziţii; – scrierea cu majuculă în denumirea din cuvinte compuse; – omiterea unui semn de unire ori despărţire sau încălcarea succesivităţii şi consecvenţei acestora. La greşeli de acelaşi tip se atestă greşelile care se referă la aceeaşi regulă, în cuvinte diferite, se consideră greşeli aparte. Primele trei greşeli de acelaşi tip se socot ca o singură greşeală, fiecare următoare greşealăla evidenţă se ia în considerare ca una aparte. La greşelile care se repetă în unul şi acelaşi cuvînt din dictare de cîteva ori se consideră o singură greşeală. Se corectează, dar nu se iau în considerare: – greşelile la regulile, care n-au fost studiate în programa şcolară; – greşelile care în momentul scrierii dictării n-au fost studiate; – greşelile în cuvintele cu inscripţii care nu pot fi controlate, asupra cărora nu s-a lucrat; – greşelile care s-au constatat în transmiterea punctuaţiei de autor. Însă dacă în dictare au fost comise mai mult de cinci rectificări nota se micşorează cu un punct. Verificînd dictările de control profesorul se va conduce de următoarele criterii de apreciere a cunoştinţelor elevilor claselor a 9-a la ortografie şi punctuaţie:
Culegerea de dictări este menită verificării, evaluării competenţelor ortografice şi de punctuaţie ale elevilor şi poate fi folosită drept material didactic pentru petrecerea lucrărilor de control semestriale. În textele dictărilor de contol semestriale pot fi incluse numai ortogramele şi punctogramele studiate şi consolidate suficient pe parcursul temelor precedente. În cazul cînd dictarea de control semestrială este însoţită de o însărcinare suplimentară, volumul va fi micşorat respectiv cu 10-15 cuvinte. 1. Academia Kievo-Movileană Academia Kievo-Movileană este prima instituţie de învăţămînt superior şi unul din cele mai importante focare de cultură ale Ucrainei în sec. XVII-XVIII. A exercitat o mare influenţă asupra dezvoltării culturii popoarelor Europei de Est şi de Sud-Eest. Fondată în 1632 de Petru Movilă în urma contopirii Şcolii de la Lavra Pecerskaia, înfinţată tot de el în 1631, cu Şcoala frăţieie ortodoxe din Kiev, deschisă în 1615, ea a primit iniţial denumirea de Colegiu Kievo-Movilean. În 1701 devine academie. Programul de studiu al Academiei Kievo-Movileană (limbile şi literaturile vechi şi noi, istoria, geografia, filozofia, teologia, matematica, fizica, astronomia, arhitectura, medicina ş.a.) era organizat după sistemul învăţămîntului din universităţile apusene. Mulţi absolvenţi ai Academiei Kievo-Movilene au devenit ilustre personalităţi de cultură, savanţi, militanţi pe tărîm obştesc. După modelul şi cu sprijinul Academiei Kievo-Movilene se înfiinţează la Iaşi Colegiul slavo-greco-latin (1640) cu sediul la biserica Trei Ierarhi. Academia Kievo-Movileană şi-a început activitatea în 1817. În locul ei a luat fiinţă Academia teologică, unde a învăţat şi poetul moldovan A. Mateevici. (160 cuvinte) (După Literatura şi Arta Moldovei.)
Există o asemănare între fluvii şi poeţi. Fluviile curg aducînd izvoarele stepelor şi munţilor cu apa cărora răcoresc meleagurile, poeţii adună izvoarele înţelepciunii poporului, adăpînd la rîndul lor, inimile oamenilor. Poate de aceea, cînd vezi Niprul, cînd auzi bandura, însoţind cîntecele Ucrainei, te gîndeşti întîi la Şevceko, aşa cum te gîndeşti la Eminescu atunci, cînd peste livezile şi pădurile noastre răsare Luceafărul. De multe ori am fost pe malurile Niprului, l-am văzut ziua şi noaptea, pe soare şi pe ploaie, iar în valurile lui verzi am desluşit cîntecele marelui Cobzar. Uneori, cînd se apropie o ploaie mare şi vîntul aleargă înaintea ei, Niprul se întunecă. Valurile lui devin albe şi neostoite, iar din frămîntarea lor se iscă parcă acelaşi cîntec cunoscut şi îndrăgit de toţi. După cum valurile acestea se ridică din adîncurile apei, tot aşa poetul s-a ridicat în mijlocul poporului. În asemenea clipe Niprul parcă exprimă sentimentele de revoltă, care clocoteau în vremurile celea în inima lui Şevceko. (160 cuvinte) (După A. Lupan.)
aducerea aminte de copilărie, locul unde am iubit şi am fost iubiţi, e aerul ce ne alintă la fiecare răsuflare. Patria e glorioasă, mîndră de copiii ei. Frumuseţea ochilor trebuie s-o priveşti, depărtarea drumului s-o simţi în adîncul inimii. Anume acea dragoste ce s-a născut din freamătul stejarilor şi a căpătat tăria lor, a devenit gingaşă ca murmurul izvorului şi duioasă asemei cîntecului păsărilor. Profundă ca taina codrilor, ea s-a plăsmuit din străvechi legende şi cîntece haiduceşti, din dorul de libertate şi din clocotul de mînie al răzbunătorilor poporului. Această dragoste e în stare să mişte munţi din loc, să unească mări cu-ale lor ape şi să aducă fericire oamenilor. (160 cuvinte) (G. Meniuc) 4. Pe urmele cronicarilor În preajma Lvovului aerul are limpezime de lacrimă... Acolo, de pe un deal din vechiul tîrg al Lvovului, vedeam ca-n palmă oraşul şi dincolo de el – crestele unor dealuri învăluite de depărtări. Atunci am auzit ghidul, în timp ce ne vorbea despre bătrînul Lvov, rostind un nume: „Dosoftei”. Acesta povestea despre istoria unui portret vechi de cîteva sute de ani al cărturarului moldovan. Intrînd în vorbă, l-am auzit rostind şi alte nume vechi moldoveneşti – Grigore Ureche, Vasile Lupu, Petru Movilă, Ion Potcoavă – destinul cărora a fost legat de Lvovul de altădată. Din vremuri depărtate Ţara Moldovei a avut legături dintre cele mai strînse cu Lvovul. Aici au trăit şi şi-au făcut studiile o seamă de cărturari moldoveni, aici au fost tipărite cărţile Moldovei, aici s-au scris file din letopiseţele noastre, aici şi-au găsit adăpost mulţi bejenari moldoveni, aici înspicau visele lor de a-şi vedea patria liberă. La Lvov au studiat, trăit şi poposit, în diferite vremuri, Dosoftei, Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Varlaam. (160 cuvinte) (După N. Dabija.)
Şi mai este încă ceva, poate cel mai important. Casa părintească dă prima noţiune de patern, adică este un început de Patrie! Ea, casa părintească, străjuită întotdeauna – fie de un nuc la prag, fie de un salcîm la poartă, fie de un tei la fereastră, – dar veghează, are grijă întotdeauna atît de respiraţia fierbinte şi octotitoare a mamei, cît şi de grijile nesfîrşite ale tatei... Către acest univers patern, către acest început de Patrie paşii noştri au alergat întotdeauna mai nerăbdători pe drum, inima noastră a avut bătăile cele mai înfierbîntate de dor etern: „Ce faci, mamă, ce faci, tată, ce faci, casă-ndepărtată?” (160 cuvinte) (După A. Ciocanu.)
S-au apucat de scrisoare. Cu tocul n-au avut mari greutăţi – legi o peniţă de capătul creionului şi ai toc. În vreme ce Rusanda scria, Domnica stătea la spatele ei şi se uita peste umărul prietenei, să nu-i facă vreo şotie. Au lipit plicul, au scris adresa şi Rusanda a ieşit afară. Domnica stătea dusă pe gînduri. Ceva nu-i ieşea la socoteală, îi părea că scrisoarea îi prea uscată şi soldatul s-a obijdui. A dezlipit plicul repede, a mai adăugat jos: „Îţi doresc multă fericire şi sănătate”. A încleiat scrisoarea la loc, iar cînd Rusanda a intrat, Dominca stătea neclintită... (160 cuvinte) (După I. Druţă.) 7. Un buchet de crizanteme Din grădina toamnei voi culege un buchet de crizanteme şi mă voi gîndi la Dumneata... Crizantemele, aceste flori albe ca urma cretei pe tablă. Crizantemele, această frumuseţe severă şi apropiată sufletului meu, ca şi caligrafia Dumitale... Unde să aşez acest buchet? Mă voi opri undeva la marginea satului, la răscrucea drumurilor, acolo unde de atîtea ori ţi-ai petrecut elevii cînd plecau departe. Crizantemele, aceste flori de toamnă, le voi ridica în cumpăna unei fîntîni. Şi va sta buchetul cu imaginea în oglinda izvoarelor, cu aromele risipite prin ceruri, cu petalele scuturate la pămînt. Cît ar trebui să străbat pentru a-ţi vedea elevii, pentru a-i întreba cum trăiesc şi dacă nu uită, din cînd în cînd, să-ţi trimită cîte-o scrisoare. De altfel, ştiu că nu te uită. Căci în tot ce fac, în tot ce visează şi înfăptuiesc sînt îndemnurile simple de bine şi frumos, pe care le-au primit cîndva de la Dumneata... De pe cumpăna fîntîni, de sub soarele şi florile de toamnă ţi se închină adînc buchetul meu de crizanteme. (160 cuvinte) (După L. Damian.) 8. O singură nădejde – Ştefan În văzduhul cîmpiei au răsunat îndemnuri şi rîsete. Merindele le-au cărat sub nucul de lîngă lot. Vasile a dejugat boii şi i-a mînat la păscut. Moş Dumitru a cercat secerile de-s ascuţite. Apoi şi-a luat pălăria de pe cap. Femeile au îngenuncheat la marginea lotului. Spicele grîului se aplecau reavăne de rouă. Cînta ciocîrlia. Cicoarea înflorea albastră. Sub cerul aşteptător de soare moş Majă a rostit rugăciunea „Tatăl nostru”, rugînd pîinea cea de toate zilele. Măjenii şi-au făcut cruce. Apoi Majă cel bătrîn a turnat vin în cănuţe de lut. El a urat cugetul cel bun şi pace în Ţara Moldovei, Ilie – pază de năprasnă şi de foame. Apoi Vasile, moş Dumitru şi Ilie au luat secerile în mînă. Moş Dumitru a spus: „Doamne ajută”, ceilalţi au răspuns: „Dă doamne”. Bărbaţii au prins a înşfăca cu palme fierbinţi stiblele şi să le secere. Din urmă, mătuşa Dochia a legat snopii, iar Anuţa i-a clădit în clăi. În zare s-au arătat globnicii călări. (160 cuvinte) (L.Istrati)
Radu-Vodă porunci să bată puşcile valahe la mijloc de cei împrejmuiţi, iar Ştefan-Vodă se repezea de la o ceată la alta, cum se repedea cloşca să-şi apere puii. Şi numai Gangur învîrtea la buzdugan ca la îmblătit snopii, de se tupilau valahii împrejurul lui, şi alt gînd decît să dovedească n-avea, că, rămas singur, nu da înapoi, dar se afunda tot mai departe şi tot mai singur. Deodată s-au auzit chiote de oameni. Valahii au săltat bucuroşi de ajutor. Dar aceia erau ţărani moldoveni. Gloata curgea de pretutindeni cu ţăpoaie şi coase, cu furci şi topoare, şi era negru dealul, şi l-a ajuns pe Ştefan-Vodă. Valahii se apărau ca de muşte, iar oştenii lui Ştefan-Vodă îi doborau adunaţi toţi laolaltă şi, cînd Radu-Vodă a rupt-o la fugă peste deal, Ştefan-Vodă a descălecat şi s-a cuprins cu bătrînii şi bătrînele Moldovei. El a plîns şi cei care l-au văzut plîngînd au plîns şi ei. (160 cuvinte) (L.Istarti)
Venit în ospeţie la bunici, umblă valvîrtej. Dragostea cea mare a bunicii sînt florile. În grădina ei găseşti de toate: viorele, brînduşe, garofiţe-de-munte. Nu lipseşte nici buna-dimineaţa cu floricele rozalbe. Bunelul a fost mecanic. Prietenul lui de-o viaţă este motocicleta cu ataş, pe care o îngrijeşte mai ceva ca pe-un copil. Dînsul este semivăzător. Ziua de bun rămas e o zi deosebită pentru ei trei. Bunica – cu merindele, cu „acuşi vin” al său, bunelul – cu sfaturile. Nepotul îşi ia rămas-bun, îi sărută pe obraji, îi lasă trişti, dar nu pe mult timp. El e student la drept, dar foarte încîntat de astrobiologie. Nici mama nu-şi uită părinţii. Trimiţîndu-mă la bunici cu pîinea numai ce scoasă din cuptor, mă roagă să mă-nchin din partea-i cu bună-cuviinţă, semn de bună purtare, consideră ea. (160 cuvinte) (A.Moraru) 11. În ţara cocorilor Fetiţa Sadako din Japonia împlinise abia doi anişori cînd americanii au aruncat asupra oraşului natal bomba atomică. Fetiţa a fost atinsă de radiaţie. Peste zece ani a fost internată în spital. Acolo a auzit legenda despre cocorii care aduc fericirea oamenilor. Fetiţa vroia să trăiască şi credea că, de va avea o mie de cocori, moartea o va ocoli. Şi cu toate că slăbea cu fiecare zi, totuşi continua să facă cocori de hîrtie. Despre aceasta au aflat copiii din întreaga lume. Micuţa Sadako a început să primească de pretutindeni zeci de cocori de toate culorile. Dar nici cîteva zeci de mii de cococri, pe care i-a primit, n-au putut-o salva de la moarte. Sadako a murit. În parcul Păcii, deasupra mormîntului ei, se înalţă un monument în cinstea copiilor morţi de pe urma exploziei atomice. Copiii japonezi organizează excursii la mormîntul micuţei Sadako, aducînd cu sine ghirlande de cocori de hîrtie. Cocorii se clatină la adierea vîntului şi povestesc lumii despre micuţa Sadako. Ei parcă şoptesc: „Oameni, fiţi vigilenţi!” (170 cuvinte ) (După A.Scoric) 12. Rugăminte Bătrînul stătea tăcut, cumunte, ţinînd mîna mea în mîna lui. Nu insistă, dar mă roagă, în limba sufletului, dacă se poate, să mai rămînem împreună... Avea palma ceea ceva din gingăşia, delicateţea, nemărginita bunătate a bunicii. Părea că însăşi bunica mi-a luat mîna mea în mîna ei şi mă ruga, dacă se poate, să mai îngădui, să mai rămîn „La Nistru, la mărgioară, să strîng fraţii grămăjoară...”. Am mai rămas o vreme cu el, comunicînd în tăcere. Ce mi-a spus acolo, în seara ceea, bunica, nu vă pot mărturisi. Sînt lucruri care nu pot şi nu vor să îmbrace haina cuvintelor. Cum vin, aşa şi se aşază, din inimă în inimă. Pentru o clipă. Pentru o viaţă. Pe vecii vecilor Amin. Nistrul e cel ce ne asigură integritatea, cel ce ne menţine ca neam. De asta şi-l cîntăm. De asta ni se tot întoarce dorul şi drumurile spre Nistru. Aici e cruntul adevăr, proba de foc a existenţei noastre. Domnilor, vă zice azi Nistru, luaţi bine seama la cele ce faceţi. (172 cuvinte) (I.Druţă)
De la părinţi a moştenit dragostea de muncă, responsabilitatea pentru lucrul făcut, credinţa în idealurile creştine şi eterne de bine, dreptate, onestitate. Cîte fapte bune a făcut ea pentru semenii săi! Timp îndelungat primadona Maria Bieşu şi-a transferat salariul în Fondul Păcii. A prezentat concerte fără să pretindă vreo recompensă. Asemenea sacrificii le-a considerat fericirea întregii vieţi. Maria Bieşu este o personalitate eminentă a culturii naţionale din Republica Moldova. Dacă pentru întreaga lume Maria Bieşu este posesoarea uneia dintre cele mai strălucite voci din istoria artei vocale, pentru Moldova ea este şi întotdeauna va fi cea mai iubită fiică, pe care moldovenii o vor păstra cu sfinţenie în inimile şi sufletele lor.
Măsurat la umblet, măsurat la cătătură, măsurat în toate poftele şi pornirile sale, şi nu se lasă furat de nici una din patimile, de nici unul din viciile acestei lumi. Purta iarna cuşmă înaltă, ţuguiată, suman lung, pînă la călcîie, iar vara –pălărie de paie, cămeşă de cînepă tot lungă, pînă la genunchi, prinsă la brîu cu un chimir bătut cu aramă, un chimir în care totdeauna purta amnar, cremene, iască, aşa încît, dacă din întîmplare într-o clipă s-ar fi tot stins toate focurile pe lume, de la chimirul cela ar fi început a se înfiripa viaţa din nou. (163 cuvinte) (I.Druţă) 15. Delfinul De cinci zile încoace, Dikomes o caută pe Ursula. O caută prin marile noianuri de apă. Îl urmărea rîsul de ştrengăriţă al Ursulei, ce-i trezea în toată făptura un fior de neconceput. Ochii ei catifelaţi, mîngîietori parcă îi răsăreau mereu dintr-o bulboană misterioasă. Totdeauna îi făcea plăcere s-o vadă, candidă şi sprintenă, lîngă el. Ursula l-a făcut să înţeleagă multe lucruri pe care înainte le trecea cu vederea. Într-o seară au nimerit pe cărarea lunii, înotau amîndoi pe această cărare de vrajă, din ce în ce mai departe, spre gura cea galbenă, înflăcărată, ce se deschise la orizont. Ursula plutea încet, visătoare, de pe cap îi lunecase un val de lumină, pe spinare îi tremurau mii de scîntei minunate. Dikomes nu se sătura privind-o. El a înţeles atunci că fără Ursula nu mai poate trăi. Era o seară de basm cînd Dikomes îi mărturisi tot ce avea pe suflet, cînd stelele din bolţile cereşti se răsfrîngeau în valuri, zburdau ca nişte peştişori de aur. (164 cuvinte) (G. Meniuc)
(171cuvinte) (După „Vreau să ştiu”) 17. Seceta Pe vremea lui Ştefan cel Mare veni o secetă mare peste Ţara Moldovei. După trei ani ploile începură, dar de arat cine să se apuce, dacă nimeni n-avea un fir de sămînţă. Şi Ştefan-Vodă dădu vestea în ţară că va răsplăti cu de toate pe cel ce-i va aduce sămînţă bună. Se zvoni la curtea domnească că nimeni n-are sămînţă, în afară de-un moşneag, dar nu o baniţă, ci într-atîta de multă, că ar putea semăna cu dînsa o jumătate din Moldovă. Vodă îl chemă şi-i zise: – Dacă ai, vinde-mi-o mie. – Ba de vîndut, n-o vînd, ci mai bine trimite plugurile să are pe unde voi semăna eu. Vodă i-a dat la îndemînă toate plugurile curţii ş-a poruncit tuturor să are pe unde va semăna uncheşul. ...Grîul a răsărit des şi frumos, iar toamna, cînd Vodă l-a chemat pe moşneag să-l răsplătească, acesta i-a spus şiretlicul pe care lesne-l înţelegem şi noi. Răsărise sămînţa scuturată în anii de zloate şi ascunsă în praful drumurilor. Vodă s-a minunat mult de înţelepciunea bătrînului.
...O ademeneau, nu se ştie prin ce fel, glasurile oamenilor, îi plăcea să asculte ore la rînd zarva ceea sonoră ce pluteşte zile întregi peste satele noastre, astfel încît nici cerul, nici soarele nu se mai văd de atîta vorbăraie. Cuvîntul însă, oricît de plat, oricît de banal ar fi, este, în fond, o minune ce poartă în sine pecetea unui suflet care contribuie şi el, cum poate, la acel schimb de energii şi informaţii ce se numeşte matca spirituală a unui neam. Să ne fi ghicit ea limba, graiul, stînd acolo, pe munchia ceea de deal? (170 cuvinte) (I.Druţă) 19. Frate de cruce Plugul vremii nu ştie ce-i odihna. El ară şi ară întruna... Pe răbojul dealului fac de starjă copacii şi în fiecare an se adună în desişul lor păsările, înveselind cîmpia cu trilurile lor duioase... Acum însă s-au dus păsările călătoare, se scutură frunzele, se trec florile şi, vrînd-nevrînd, te cuprinde o umbră de nostalgie. Din timpuri vechi-străvechi copacul a fost frate de cruce cu omul şi la pagubă, şi la cîştig. Cînd asupra omului se abăteau hoardele păgîne, hărţuindu-l şi măcinîndu-i cuibul, codrul îl adăpostea în inima sa, servindu-i de scut şi pavăză. Ca răsplată, omul, cînd se retăgeau urgiile, îl vindeca, îl curăţa de uscături şi-l apăra de molimi. Iar pe locurile sterpe mai sădea cîte un copac, ca o dovadă de nestrămutată credinţă a legămîntului dintre ei. Poate din aceste motive, la ruptul apelor, cînd înmuguresc copacii şi prind a fierbe musturile primăverii, omul, cît de necăjit n-ar fi, simte un fior dulce, auzind cum se desface frunza. (163 cuvinte) (A.Lupan) 20. Grîu şi cîntec Privesc bobul de grîu ce, ca o mărgică, îmi joacă în palmă şi văd întunericul de dincolo de brazdă al pămîntului, leagănul viu şi călduţ al gliei materne; văd întunericul ţărînei în care viaţa acelor vieţi face bobul de grîu să renască şi să îngîne cel mai paşnic cînt de pe pămînt – imnul belşugului. Ani la rînd m-am gîndit la rostul bobului de grîu. Întrevăd în chipul lui rotund feţele oamenilor care nu au dormit nopţi în şir, ca să-l poată creşte plin şi sănătos. Întrevăd oboseala nesomnului şi mîinilor voinice de plugari, simt împreună cu ei dogoreala zilei din luna lui cuptor, îngrijorările pentru timpul nefavorabil care s-ar putea să-i dea de sminteală. Văd ziua şi noaptea bobului de grîu, văd pămîntul şi cerul care s-au ghemuit înăuntrul bobului, văd creşterea mea care numai lîngă creşterea lui este posibilă... Ori de cîte ori pronunţ cuvîntul „pîine”, îmi vine să cînt. Iar de cînt inima nu-ţi oboseşte niciodată. (160 cuvinte) (I.Gheorghiţă) 21. Tata În zori de zi a ieşit tata la marginea Otacilor, ţinîndu-se aşa, cam prin lături, căci foiau grăniceri în jur. Sus, la marginea orăşelului, cam pe la mijlocul drumului ce vine repezit la vale, o zăreşte deodată pe mama cu o căruţă încărcată cu lemne – o fi avînd nevoie de bani şi cu ce alta poţi face un ban primăvara? Tata, cu barba şi mustăţile crescute în armata ţarului, iese din ascunzişul lui, prinde caii de căpestre, îi opreşte locului şi o întreabă pe femeie în ruseşte, iar el toată viaţa a vorbit o rusească cît se poate de pocită, fiind din moldovenii ce vorbesc corect numai o singură limbă – o întreabă de unde şi încotro se duce. Mama stătea înmărmurită de groază, căci drumul vine nebun la vale, caii se gîtuie în opritori, iar aici soldatul acesta o opreşte şi o întreabă ceva. Apoi, s-o mai fi gîndit, stai, parcă a mai auzit ea ruseasca asta pocită. Nu aveau vreme pentru emoţii... (162 cuvinte) (I.Druţă)
Da, minunate meleaguri o să stăpîneşti, Măria Ta. Ţară frumoasă şi îmbelşugată ca Moldova nu vei mai întîlni undeva! Se vedeau sate cuprinse între coaste de dealuri. Apoi se revărsau văi care ici se lăsau, ici se ridicau. Rîpi lungi şi adînci tăiau în lung şi-n lat cîmpiile. Aveau pe margini iarbă înaltă şi tufişuri nepătrunse. Drumuri pline de pulbere şi cărăruşe întortocheate se strecoară pe sub poale de codri... (159 cuvinte) (G. Madan) 23. „Dealul Omului” Se spune că Ciubuc Clopotarul era om de omenie; fiecare oaspe ce trăgea la odaia lui era primit cu dragă inimă şi ospătat cu îndestulare. Şi se dusese vestea în toate părţile despre bunătatea şi bogăţia sa. Pînă şi Vodă cic-ar fi tras odată în gazdă la Ciubuc, şi întrebîndu-l cu cine mai ţine atîta amar de bucate, el ar fi răspuns că ţine cu cei slabi de minte şi tari de virtute.” Atunci Vodă nu s-a putut stăpîni de mirare, spunînd că de-ar fi mulţi ca dînsul în domnia sa, puţină lipsă ar duce ţara de nevoi. Şi l-a bătut Vodă cu mîna pe umăr, zicîndu-i că de azi înainte este omul său, şi la domnie i-i deschisă uşa oricînd. Şi de atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omul lui Vodă, încît şi pînă astăzi un deal, în partea dinspre Plotunul, unde era mai mult aşezarea lui Ciubuc, se cheamă „Dealul Omului.” (160cuvinte) ...................................(I.Creangă)
Ieşind de după deal, am intrat într-o pădure. Acolo am dat lumină mai întîi unor iepuri, ca să poată reveni liniştit în culcuşul lor. În aceeaşi pădure am luminat un cuib de păsărele. Mă aşteptau şi, îndată ce m-au văzut, au început să cînte. M-am îndreptat apoi spre un gard, pe marginea unui drum, unde o mulţime de floricele albe şi roşii erau închise la sosirea mea. După ce le-am încălzit puţin şi le-am mîngîiat, au început să se deschidă. Am uitat să-ţi spun că totdeauna lucrez şi mă ajut cu surorile mele. Singură n-aş putea face mare lucru. Împreună coacem grîul şi toate fructele ce ţie-ţi plac atît de mult. Ne simţim foarte fericite, cînd ajutăm celor harnici, nu ne place deloc să se bucure de noi şi cei leneşi care stau în pat pînă spre amiază. Auzind acestea, fetiţei i se făcu ruşine, se ridică şi trase perdelele la o parte. (160 cuvinte ) ( Enciclopedia pentru copii)
Continuă să se uite prin geam. Dar ceea ce ne-a zis era aşa de serios, încît ne-am stăpînit şi am început să cîntărim cuvintele, să le căutăm potrivirile. Ce-am mai compus, nu mai ţin minte, dar luceşte prin vremi caietul şi primele rînduri cu rime în coadă. O, cît de mult înseamnă să îndrăgosteşti copilul, să-l îndemni la faptă, la dragoste! Trec anii, multe se dau uitării, însă nu se uită clipele acestea, nişte ecouri, tainele pătrunse uşor de dragoste, îndemnul cuminte al învăţătorului. O profesie grea, o profesie responsabilă. Nu e destul să fii punte între manual şi copil, e puţin. A expune în limba cărţii în faţa copiilor înseamnă a inspira copilul. (160 cuvinte) (I. Vatamanu.) 26. Acest livădar grijuliu Primul învăţător... Primul dascăl şi vrăjitor, care ţi-a descoperit lumea cărţii, ţi-a îndrumat primii paşi... Chipul primului învăţător se apropie în memoria noastră de chipul părintelui. Şcoala devine a doua casă părintească pentru copil, iar învăţătorul e sfetnicul lui. Învăţătorul e ca un livădar iscusit, care, în afară de cunoştinţe, altoieşte în sufletul unui tînăr lăstarul dragostei de meleag natal. E greu a creşte un pom, a înălţa o clădire. E şi mai greu a creşte şi a educa un om adevărat. Iată de ce răspunderea învăţătorului în faţa societăţii e mare, iată de ce numele de învăţător se bucură de stima tuturor oamenilor. Fiecare dintre noi poartă prin ani calităţile sufleteşti ale învăţătorului său iubit şi le transmite ca pe o ştafetă urmaşilor săi. Învăţătorul e acea călăuză de credinţă, care pentru prima dată deschide cartea în faţa copilului, îl cheamă şi-l însoţeşte în lumea miraculoasă a cărţii. (152 cuvinte) (După A. Lupan) 27. Arta lemnului Un loc de seamă în cultura poporului moldovenesc îi revine prelucrării artistice a lemnului. Prelucrarea artistică a lemnului este larg răspîndită în decorul locuinţelor moldovenilor. În raioanele din centrul Moldovei, bogate în păduri, un loc important în înfrumuseţarea caselor îl ocupă crestăturile în lemn. Porţile întotdeauna au suscitat marea grijă a meşterilor decoratori. Poarta are un acoperiş în două ape încununat cu o creastă împodobită cu crestături în jur. Cîmpul părţii inferioare a porţii conţine ornamente aplicate de diferite genuri. În arhitectura din nordul şi centrul Moldovei se foloseşte pe larg elementul numit horboţică, în care predomină motivele geometrice. Motivele de bază în prelucrarea lemnului sînt vazoanele cu flori, semnele solare, figurile de cai, lei, păsări ş.a. O mai mare varietate a motivelor ornamentale se găseşte în zona de sud a Moldovei. Trăsătura distinctă în arta lemnului din aceste raioane este culoarea: pe fonul albastru se aplică componente tăiate separat şi colorate în diferite culori. Sînt originale mesele şi scaunele din secolele XVII-XIX. Pînă în prezent şi-au păstrat însemnătatea policioarele şi dulăpioarele pentru bucătărie. (170 cuvinte) (După „Literatura şi Arta”.)
În secolele XVI-XVII multe centre de olari moldoveni capătă dreptul de a-şi vinde marfa fără a plăti impozite. Aceasta a stimulat dezvoltarea olăritului. Meşterii populari valorifică noi forme de ceramică, folosesc lustruirea, pictura policromă, smălţuirea incoloră şi cea colorată, încep să facă vase din lut alb. Pe parcursul multor secole meşteşugul olăritului s-a perfecţionat. Au fost găsite forme originale, ce corespund totodată necesităţilor practice şi estetice ale poporului. Astăzi olarii confecţionează gavanoase, oale, ulcele, ulcioare, burluie, vazoane pentru flori, diverse obiecte de ceramică decorativă. Bogăţia culturii spirituale, tradiţiile seculare în arta olăritului au în prezent posibilitatea de a se dezvolta la nivelul cerinţelor actuale. (158 cuvinte) (După „Vreau să ştiu”)
Casa părintească, leagăn al viselor, ţară a copilăriei, vatră a străbunilor, dulce cîntec al speranţelor... Cît timp tu, memorie, îmi vei aduce în oglinda ochiului imaginea acelui sat, străjuit de două păduri, adîncit într-o vale pitorească?! Oricum, voi încerca întotdeauna să mi-l fac prieten pe acest timp veşnic alergător, să-i îmblînzesc trecerea nerăbdătoare, să-l întorc adesea înapoi şi să ne aşezăm amîndoi pe un prag scăzut şi să rostesc cu inima abia auzit: „Bună ziua, mamă! Bună ziua, tată! Bună ziua, casă-ndepărtată!” Şi se deschide uşa casei părinteşti, cu universul ei de altădată... Aici, în casa părintească, nostalgia primelor clipe, care este mai mult a memoriei, se transformă în duioase clipe de bucurie, regretele cedează locul unei ascunse mîndrii, unei neclintite demnităţi că anume de aici, de la acest prag părintesc, ai pornit în lume, ai cunoscut ţara, te-ai împrietenit cu oamenii şi cu ei împreună – umăr la umăr şi inimă lîngă inimă – ai primenit, ai făcut mai bogat şi mai frumos pămîntul. (163 cuvinte) (După A. Ciocanu.)
Pacea are toate culorile posibile – de la verdele deschis al coltelui pornit spre a face rod pînă la albul imaculat al zăpezilor depuse peste tihna pămîntului. De aceea pacea ar trebui să fie scrisă totdeauna cu majusculă. (150 cuvinte) (După V. Teleucă.)
Trecînd, am văzut, rezemată într-un colţ, o creangă lungă, fără ramuri, cu coaja netedă, presărată cu o pulbere roşie-ruginie. Am întrebat ce creangă e aceea. Mama a clătinat din cap şi a spus că nu e o creangă, ci o rădăcină. Apoi, uitîndu-se spre vîrful nucului aurit de soare, a rostit: „Bunelul meu spunea că un copac cît creşte în sus, atîta creşte şi în pămînt”. Mi-am adus aminte această spusă a mamei, auzită de ea din bătrîni, cînd am numărat şirul poeziilor publicate de Eminescu în timpul vieţii cu cele ce au văzut lumina abia după ce a părăsit această lume. Şi am încercat aceeaşi uimire, ca atunci cînd am auzit vorba mamei. Marele poet mi-a apărut ca un arbore gigant, care a crescut de trei ori în adîncime şi doar odată în afară, iar furtuna,oricît de mare, nu-l va smulge şi prăvăli. (170cuvinte) (V. Beşleagă) 32. Ştefan Costanda Numai pe Costanda nu-l vedeam cu ochi buni. Era ca un făcut. Dintre toţi şoferii, cîţi îi avea satul, unul Ştefan Costanda era paiul cela pripăşit în ochi. Umbla mereu zăvorît în sine, ursuz. N-aveai cum să-l pricepi. Cercai să-l descoşi cumva, îţi tăia apele de departe. Ciudat om. Vine Ştefan Costanda în lungul satului – păzea cînd vine!? Gospodinele au numaidecît în grijă după asta să-şi numere odraslele. Iar smuncitului îi trimit de pricopseală acafiste, pomeneli, cîte şi mai cîte. Hortensia ţinea pe atunci la garaj locul de dispecer. Avea în grijă facerea hîrtiilor şi desfacerea lor. Era mult de lucru, dar Hortensia mai avea cînd să se pună pe contra gurilor rele. Îi lua apărarea. Avea cifre la îndemînă. Ele spuneau cu gura fetei cum că-i harnic Ştefan acesta şi că multora le dă de furc (140 cuvinte) (P. Boţu.) 33. Nistrul Răsar în depărtare frumoasele împrejurimi ale Sorocii. Nistrul vine blînd şi încetinel la vale. La cotitura apelor se înalţă vechea cetate a oraşului. Tata umblă crucit în jurul ei, numără, îmboldind cu degetul, turnurile, apoi se întoarce cu faţa spre rîu şi rămîne în poza unui vrednic oştean, arcaş din neamul arcaşilor. Peste un timp coboară spre Nistru, alege un petec de iarbă pe mal. Nistrul îl vrăjeşte. Bătrînul urmăreşte calea undelor, ascultă şopotul lor domol şi se trezesc în sufletul lui cîntece vechi din cîntecele neamului ista. Tata, pare-se, nici odată nu s-a scăldat în Nistru – n-avea cînd. Nu l-a auzit nimeni să se laude că o fi prins peşte pe aici. Şi totuşi, în fiece clipă el ştia că, dacă a pornit-o spre răsărit, peste treizeci şi ceva de verste, a ieşi la apele Nistrului. Fiecare popor îşi are un rîu mare al lui. Noi avem Nistrul şi, fie că sînt în creştere, fie că scad apele, pentru noi el rămîne pururea limpede, tînăr şi mare. (165 cuvinte) (După I. Druţă.)
Pacea e proslăvită şi de acel ce ne învaţă s-o apărăm şi s-o păstrăm. Dacă vrem să ne învăţăm a sluji cauzei păcii, trebuie să ne învăţăm totodată a trăi şi a turna în viaţă un conţinut nou, minunat pentru toată lumea. Cine preţuieşte cu adevărat viaţa în ceea ce are mai nobil şi mai neprihănit, acela nu poate rămîne indiferent cînd e vorba de apărarea ei, de lupta împotriva războiului. Acela se va încadra activ în primele rînduri ale luptătorilor pentru pace. Fericită este generaţia ce n-a cunoscut războiul. Pacea înseamnă prosperare pentru orice popor. (159 cuvinte) (După L. Damian) 35. Măreaţa, nestinsa făclie Taras Şevcenko e mai mult decît un poet. El rămîne a fi expresia sublimă a culturii artistice a ucrainenilor, poetul lor naţional. El simbolizează un neam cu tradiţii vechi şi frumoase. În milioane de inimi, creaţiile sale trezesc o “ bucurie etern înflorindă” – extrem de preţios tezaur, dar oferit, cu părere de rău, după moarte. Înrudit prin sînge, gîndire şi simţire cu poporul, cel mai mare cobzar al Ucrainei se bucură şi de dragostea noastră, a moldovenilor. Slova sa emană o rară duioşie cînd evocă destinul omului truditor.Gingaş ca apele dorului, cîntecul şevcenkian ca un om îşi face loc printre plugarii Moldovei. Expresie vie şi adecvată a năzuinţei maselor. Opera genialului scriitor ucrainean a devenit un bun spiritual şi al moldovenilor, o călăuză sigură a lor spre adevăr şi frumos, un nesecat izvor de lumină etern primenitoare, o măreaţă şi nestinsă făclie peste ani şi secole. (152 cuvinte) ( D. Apetri.)
Şi ce primire! Să crăpaţi de ciudă voi, scepticilor, ce mi-aţi descris viitorul în cele mai mohorîte culori. Cînd am coborît din autobuz, m-a luat în primire învăţătoarea de lucrul manual. În zece minute, cît am făcut pînă la şcoală, am reuşit să cunosc cursul scurt al tuturor biografiilor corpului didactic! M-au primit bine, iar pînă la gazdă m-a condus Radu Negrescu, învăţător de fizică şi matematici, un bărbat de-o frumuseţe să-ţi stea ceasul. În aceeaşi zi am avut consiliul pedagogic. (164 cuvinte) (A. Busuioc) 37. Gheorghe Şi, pentru că a venit vorba de fratele Gheorghe, ne mai întoarcem o dată la tata. Azi nu mai sînt pe lume nici părintele, nici feciorul, dar, sfinte Dumnezeule, au fost atît de fericiţi, încît deseori părea că nu le va rămîne să facă doar un singur pas pentru a deveni duşmani. Cînd s-a ridicat flăcăuan, fratele Gheorghe era voinic, harnic, gospodăros, şi nu prea vedea cu ochi buni slăbiciunile tatei. Cît despre tata, pe el îl cam supăra faptul că Gheorghe, la optsprezece ani, intra în moară cu doi saci plini la subţioară – şi nu atît puterea ca atare, cît manifestarea ei îl enerva. Cu anii, deseori, gîndindu-mă la fratele Gheorghe, mă duce gîndul la neamul moldovenilor. Voinic, isteţ, harnic, talentat în felul său – Doamne, ce i-ar trebui unui om pentru a trăi o viaţă fericită? Din păcate, aceste orizonturi deseori sînt umbrite de un interes personal –individualismul – ce e o molimă, un vierme în stare să distrugă toate darurile ce ţi s-au fost date de Cel de Sus. (165 cuvinte) I.Druţă)
Pe un mic scăunel şedea Glebus Sainciuc, tăcut şi concentrat cum nu-l mai văzusem pînă atunci. În faţa lui, pe un şavalet înalt se afla un tablou. Un amestec de negru dens cu mari pete de alb sclipitor. Cînd privirea, limpezindu-le, le-a aşezat la locurile lor, s-a dovedit că e portretul unei tinere şi frumoase femei, înveşmîntată în alb. – E Maria Cebotari..., am şoptit uimită, înţelegînd imediat că şi vocea ce se revarsă din picupul de pe un taburet de alături e tot a ei. Ce interesant tablou, am adăugat. Vederea portretului m-a bucurat nespus. M-a bucurat că întruchiparea acestui suflet rătăcitor, a cărui imagine o mai păstrează doar cîţiva bătrîni dintr-o mahala a Chişinăului, s-a întors pe aceste meleaguri în toată frumuseţea şi strălucirea lui. Valentina mi-a spus că portretul este executat de Glebus şi că lucrează demult la el. Şi m-a uimit că şi-a mai adus cineva aminte de vestita cîntăreaţă, pictîndu-i acest portret. 165 cuvinte) După V. Malev)
Într-o zi am fost invitată la spectacolul „Spada frîntă”, montat la teatrul nostru de operă şi balet. Muzica, scenografia, jocul actorilor erau impresionante! Pentru mine a fost o zi nemaipomenită. Andrei Lupan era şi el fericit. – Avem multe talente, spuse le, dus pe gînduri, cînd ieşeam din teatru. Am putea face multe, să uimim o lume, dacă nu ni s-ar pune atîtea beţe în roate. Mulţi nu-l agreau. Felul lui franc de a spune ce crede nu era multora pe plac. Prin activitatea-i fără preget pentru propăşirea culturii, prin susţinerea şi apărarea în permanenţă a reprezentanţilor literaturii şi artelor, ajunsese să-şi facă mulţi răuvoitori, ba chiar şi duşmani. Însă el îşi continua menirea. Trecea aparent nepăsător printre privirile acelea otrăvite, gata să-l sfîşie, şi înfăptuia ceea ce credea că e necesar pentru cultura unui neam. (160 cuvinte) (După V. Malev) 40. Forţa cuvîntului Cuvîntul, acest har dumnezeiesc, pe care-l are numai omul, are puteri miraculoase. Cuvîntul poate ucide şi poate învia, poate coborî şi înălţa. Acele prime cuvinte, pe care le aude un prunc în cîntecele de leagăn ale mamei, îl vor însoţi toată viaţa, mîngîindu-i sufletul şi ocrotindu-l pe drumurile grele ale vieţii. Cuvîntul „mama” are forţă deosebită, semnificînd dragoste, gingăşie, sacrificiu. Acest cuvînt e în stare să ne întoarcă de pe căi străine la casa părintească, acolo unde ne aşteaptă cea care ne-a dat viaţă. Ce forţă miraculoasă are cuvîntul unui medic care, cu vorba lui caldă, îţi insuflă speranţă în ziua de mîine! Dar un cuvînt, spus la întîmplare, poate răni şi chiar ucide. Nu în zadar în popor se spune că rana de cuţit se va tămădui, rana de cuvînt niciodată. Ce zice sufletul unei bătrîne cînd i se spune în autobuz: „Mişcă-te! N-ai putut sta acasă?” Aş vrea ca toţi oamenii să vorbească blînd şi duios. (160 cuvinte) (D.Vasilos.) 41. Rugăciune Arde o lumînare în sufletul bietei fiinţe. Se roagă: „Tatăl nostru care eşti în ceruri...”. Se deschide cerul, intră, răzbate rugăciunea în cer, în lumea îngerilor, în lumea lui Dumnezeu. Bate vîntul vijelios, păgîn, vrea să stingă lumînarea, dar mînuţele ostenite, plămădite de muncă păzesc lumînarea, ... „Tatăl nostru care eşti în ceruri...”. Se mai aude rugăciunea murmurată de buzele bătrînei, se roagă, se închină, se chinuie. Un murmur de nemulţumire, de cerere, de slavă, de iubire? Nu! Un murmur ce ţese toate rugăciunile, un şopot sufletesc. O lacrimă se prelinge pe obrazul bătrînei, brăzdat de riduri, de vreme, griji, dar lumînarea tot mai are forţe să ardă sfînt, blînd la fereastra destinului. Rugăciunea curge în trupul gîrbovit al bătrînei ca într-o vastă rană a sufletului. Fiecare cuvînt din rugăciune are lumea, viaţa sa, dar, în cele din urmă, creează o lume în care sufletul bătrînei se refugiază şi se tămăduieşte de toate durerile. Se aude clopotul bisericii în sufletul ei. Se aude un freamăt de rugăciune. (160 cuvinte) (R. Tatarciuc.)
Asupra tututor acestora s-a atentat de multe ori, uneori chiar cu lovituri de moarte, dar ceea ce-i veşnic nu poţi nimici. A mai rămas. A rămas cea mai de preţ parte a sufletului care abia mai suflă- limba, a mai rămas din valul curat al melosului de suflet , din belşugul sufletului. Şi numai îngrijind toate acestea, valorificîndu-le zi de zi, an de an, veac de veac, acceptînd sufletul pămîntului, vom obţine un pic de vîrf ce ne prezintă, ce ne face să fim cunoscuţi şi recunoscuţi în lume, adică: teatrul nostru naţional, baletul nostru naţional şi celelalte valori spirituale înţelese, acceptate şi recunoscute de-o lume, dar create numai de sufletul nostru. (160 cuvinte) (S. Ghimpu)
În curînd va sosi primăvara care e şi un prilej de bucurie uimitoare, dar care vine şi cu multe griji pentru plugari. Într-o zi caldă el va ieşi în cîmp. Cu inima plină, va arunca în brazdă seminţele norocului. “ Pîine pe masă – soare în casă”, spune vorba moldovanului. Lucrul acesta l-am înţeles de mică, fiindcă părinţii mei sînt plugari şi m-au învăţat să preţuiesc pîinea ca pe cea mai scumpă comoară. De la ei am aflat cu cît greu se capăta pîinea în vremurile de demult. Pîinea este pacea din jur. Tata mi-a spus cît de neagră e pîinea războiului. E neagră şi amară. Amară şi puţină. Şi este mîncată în tranşei, prin subsoluri, prin adăposturi, sub şuier de gloanţe şi vuiet de avioane. Acum, în ajun de primăvară, le urăm plugarilor: “Într-un ceas bun şi noroc la roadă!” (160 cuvinte) E. Macovei 44. Salcia bătăuşă Cu un zgomot asurzitor se izbiră de trunchiul gros şi căzură cu o zdruncinătură puternică. Harry deschise gura, vrînd să spună ceva, dar nu apucă. Chiar atunci, ceva lovi maşina, pe partea lui, cu puterea unui taur furios, aruncîndu-l pe Ron. O altă lovitură, de aceeaşi intensitate, lovi capota. Lui Ron i se tăie respiraţia, uitîndu-se prin parbriz. Harry văzu o cracă mare cît un piton, care căzu pe maşină. Salcia de care se loviseră îi ataca! Trunchiul se îngroşase aproape de două ori, bombardînd cu crengile noduroase fiecare centimetru al maşinii. Parbrizul tremura sub loviturile repetate ale crengilor, ca o ploaie de pumni bine plasaţi, şi o ramură groasă cît un butuc lovea cu sălbătăcie acoperişul maşinii, care părea gata să cedeze din clipă în clipă. Ron, fu aruncat în poala lui Harry de o altă rafală de lovituri ale altei crengi agresive. –Îţi vine să crezi ce ghinion? făcu Ron, privind bătrînul copac care îşi mai agita încă ameninţător crengile. (160 cuvinte) (J.K. Rowling)
Numai steaua vine şi ne împresoară cu lumina ei blîndă şi darnică. Şi plîng femeiele, căci n-a ştiut Veronica Micle a te duce cu ea în pădurile sfinte ale dragostei. Scrîşnesc bărbaţii şi-i ustură palma cu gîndul la mai marii vremii!Nu s-au găsit arginţi în cămările visteriei pentru tine, bădiţă Mihai! Şi n-a avut cine curma nopţile tale de foame, şi nici umezeala pereţilor ce ţi-a pătruns măduva oaselor... Ce-i un poet,bădiţă Mihai,pentru oamenii cu creierii arşi de grijile pîntecului, pentru oamenii cu sufletul de zgură, unde vîntul vremii stîrneşte numai pulbere neagră înăbuşitoare? Pentru domniile lor poetul e numai un ratat al sorţii.Pentru noi, bădiţă Mihai,eşti grai din graiul mamei, tărie din tăria buneilor noştri, furtună de primăvară, pe care o sorbim cu nesaţ din anii prunciei. Iartă-ne, pentru că ne-am născut prea tîrziu. Prea tîrziu pentru a-ţi dărui cele cuvenite în viaţă. (160 cuvinte) (E. Loteanu) 46. Stejarul Stejarul îşi tremură o vreme bătrînele-i braţe şi începu cu glas potolit, puţin trist : - De atîta amar de vreme mă ştiţi. Dar nu s-a întîmplat vreodată să vă povestesc istoria vieţii mele. Acum, înainte de plecare, aş vrea să v-o împărtăşesc.Copiii şi nepoţii se cuvine să-şi cunoască nu din gură străină bunicii, stră-străbunicii. Plugarul care venise vara să-şi strîngă grîul de pe masiv a oprit la timp coasa, rar toamna m-a ocolit cu plugul. L-am răsplătit cu ce-am putut: îl umbream de arşiţa soarelui şi-1 doseam de ploi. .Apoi, cînd m-am văzut mai mare, v-am stat de strajă la căpătîi să creşteţi mîndri şi chipeşi. Fiecare se cuvine să aibă grijă de acei care vin din urmă. Să-şi crească schimb destoinic. Acum eu sînt bătrîn şi poate numai vă încurc. Vara îmi răresc frunzele, iarna-crengile. Mă tot gîrbovesc şi mă tot usuc.Nu mai sînt cătat şi întrebat. Aşa-i cu oricine şi orice e bun şi de folos la vremea sa. .(160 cuvinte) (M.Gh.Cibotaru) 47. Un spic de grîu Maxim, fratele mai mare al lui Serghei, a fost chemat să-şi facă datoria în rîndurile armatei. De acolo a trimis o scrisoare acasă. Scrie că-şi face serviciul pe mare. Păzeşte graniţele Patriei. Marea-i fără margini, posomorîtă şi vigelioasă; nu se domoleşte nici pentru o clipă – se zbuciumă, vuieşte. În plic a pus o foiţă mică – e o mare rugăminte, adresată lui Serghei. „Serghei, scrie fratele mai mare, acum la noi e vară. Du-te în cîmp, rupe un spicuşor de grîu, pune-l în plic şi trimite-mi-l mie”. S-a dus Serghei la marginea satului, s-a uitat la lanul de grîu. A luat în mînă un spicuşor şi a căzut pe gînduri: ce să fie în el, în spicuşorul acesta? A rupt Serghei spicuşorul, l-a pus în plic şi i-a scris fratelui: „Spicuşorul l-am rupt din holda care începe dincolo de casa noastră”. Şi după ce a scris aceste cuvinte, a înţeles îndată de ce l-a rugat fratele să-i trimită un spicuşor de grîu. (160 cuvinte) (V. Suhomlinskii) 48. Mere domneştiM-am trezit într-o zi că nu mai pot, dacă n-o văd pe Felicia. Bunica, femeie înţelegătoare, mi-a spus-o mai pe departe că trebuie să gust mere domneşti de la fata care m-a vrăjit, să mă stărui să muşc din mărul din care a muşcat ea. Cînd s-a înserat, eram de-acum în grădina Feliciei şi aşteptam s-o văd muşcând din vreun măr, dar… …În ziua balului de absolvire simţii că cineva mă trase de mînecă. Era ea, Felicia. În rochie albă-albă, precum zăpada. Am mers, stînjenit de parfumul îmbătător, după ea. Ştiam că pleacă să înveţe, iar eu voi rămîne şi, din cînd în cînd, voi trece pe lîngă poarta după care cresc mere domneşti. Cînd am ajuns la casa ei, băteau trandafirii zorile. Am vrut să plec, cînd Felicia se întoase spre mine, se ridică în vîrful degetelor şi-mi arse buzele. Am cuprins-o înflăcărat şi am simţit, prin mătasea rochiei, două mere domneşti tresărind uşor lîngă inima mea. (160 cuvinte) ........(C. Dodon)
Despre aceasta au aflat copiii din întreaga lume. Micuţa Sadako a început să primească de pretutindeni zeci de cocori de toate culorile. Dar nici cîteva zeci de mii de cococri, pe care i-a primit, n-au putut-o salva de la moarte. Sadako a murit. În parcul Păcii, deasupra mormîntului ei, se înalţă un monument în cinstea copiilor morţi de pe urma exploziei atomice. Copiii japonezi organizează excursii la mormîntul micuţei Sadako, aducînd cu sine ghirlande de cocori de hîrtie. Cocorii se clatină la adierea vîntului şi povestesc lumii despre micuţa Sadako. Ei parcă şoptesc: „Oameni, fiţi vigilenţi!” (165 cuvinte)………………………………………………..(După A.Scoric) 50. Legenda mărţişoruluiA fost, cică, demult o floare cu petale albe ca zăpada. Această floare era Ghiocelul. Într-o zi însorită Ghiocelul apăru pe coasta dealului. Îl salvase de gerul aspru o Zână frumoasă, pe care o chema Primăvara. Dar crivăţul supărat a smuls o tufă de mărăcine şi, aruncând-o cu furie, a rănit-o pe frumoasa Primăvară la degetul cel mic. A ţâşnit sângele roşu şi fierbinte, care a început să picure pe ghiocel şi l-a readus la viaţă. De bucurie şi-a săltat în sus căpşorul alb, iar peste dealuri şi văi a răsunat frumoasa lui voce:
Această faptă a zânei a dat naştere frumoasei tradiţii de a purta mărţişoare în luna martie. Mărţişorul este simbolul primăverii şi al înnoirii naturii. Roşul – dor şi cânt. Albul-pace pe pământ. Oamenii îşi dăruiesc unul altuia mărţişoare făcute din aţă roşie şi albă. Mărţişorul este un simbol al primăverii, al prieteniei dintre oameni. Culoarea roşie înseamnă iubire, putere, sănătate, iar cea albă – fericire, curăţenie sufletească. (164 cuvinte) ...................(R. Demian) Yüklə 159,6 Kb. Dostları ilə paylaş:
|