Afară strada a luat foc

Când se termină strofa, Nick îşi croi drum la capătul rândului, iar acolo, în mijlocul poienii, se găsea o casă nu cu mult mai mare decât un bordei, cu un tomberon ruginit în stânga şi un leagăn făcut dintr-o anvelopă veche în dreapta. Leagănul atârna de un măr noduros, dar încă verde şi plin de viaţă. În faţa casei se afla o verandă veche şi şubredă, susţinută de stâlpi hidraulici vechi şi mânjiţi de ulei. Ferestrele erau deschise, iar briza plăcută a verii făcea să fluture perdelele albe şi zdrenţuite când înăuntru, când afară. Din acoperiş creştea un horn din tablă galvanizată afumată şi mâncată de vreme, înclinat la un unghi ciudat. Casa aceasta se afla în mijlocul luminişului, iar porumbul se întindea în toate cele patru vânturi, cât vedeai cu ochii; monotonia era întreruptă doar la miazănoapte de un drum negru, care se pierdea apoi undeva, la orizontul perfect plan. De-abia atunci îşi dădu Nick seama unde se află: Polk County, Nebraska, la vest de Omaha şi puţin la nord de Osceola. Dacă mergeai pe drumul acela negru, departe, întâlneai US 30 şi Columbus, pe malul nordic al lui Platte.

Pe verandă stă cea mai bătrână femeie din America, o negresă sfrijită, cu păr alb, subţire şi zbârlit — îmbrăcată în halat de casă şi purtând ochelari. Pare atât de fragilă, încât ţi-e teamă să nu cumva s-o sufle vântul puternic al după-amiezei, s-o înalţe la cerul înalt şi albastru şi s-o poarte, poate, până la Julesburg, Colorado. Iar instrumentul la care cântă (poate tocmai acesta o ţine la pământ, împiedicând-o să se înalţe) este o „chitară"; Nick gândeşte astfel în visul lui: Iată cum sună o „chitară". Frumos. Ar fi rămas acolo toată ziua, privind-o pe bătrâna negresă stând pe veranda susţinută de stâlpii hidraulici în mijlocul nesfârşitului lan de porumb din Nebraska, ar fi rămas aici, la vest de Omaha şi puţin la nord de Osceola, în ţinutul Polk — ascultând. Faţa ei este brăzdată de un milion de cute, ca harta unui stat cu geografie încă nestabilizată — fluvii şi canioane dc-a lungul obrajilor ei din piele cafenie, culmi muntoase dincolo de bărbie, dealuri sinuoase din os la baza frunţii şi caverne în jurul ochilor.

Începuse să cânte din nou, acompaniindu-se la chitara cea veche:
Ii...sus, nu vrei să vii pe aici,

O, Ii...sus, nu vrei să vii pe aici,

Isus, nu vrei să vii pe aici?

Pentru că acum... sunt vremuri de restrişte

Vai, acum... sunt vremuri de restrişte

Acum e...
Ia zi, băiete, cine te-a bătut în cuie acolo?

Îşi aşează chitara în poală, ca pe un copil, şi-i face semn să se apropie. Nick se conformează. Îi spune că n-a vrut decât s-o asculte cântând, şi că muzica ei i se pare minunată.

Păi, cântatul este nerozia lui Dumnezeu, acum asta fac aproape toată ziua... cum te descurci cu omul acela negru?

Mă sperie. Mi-e frică de el...

Băiete, chiar trebuie să-ţi fie frică. Chiar şi de un copac în amurg, dacă-l priveşti cum se cuvine, trebuie să te temi. Suntem cu toţii muritori, slavă Domnului.

Dar cum să-l refuz? Cum să-l...

Cum respiri? Cum visezi? Nimeni nu ştie. Dar să vii să mă vizitezi. Oricând doreşti. Mi se spune Mother Abagail. Cred că sunt cea mai bătrână femeie de prin locurile astea, şi încă sunt în stare să-mi coc pâinea. Vino să mă vezi oricând, băiete, şi adu-i şi pe prietenii tăi.

Dar cum să ies din încurcătura asta ?

Dumnezeu să te binecuvânteze, băiete, nimeni nu reuşeşte, niciodată. Nu poţi decât să speri şi vino s-o vezi pe Mother Abagail ori de câte ori ai chef. Cred că mă vei găsi tot aici; de o vreme, nu prea mă mai mişc foarte mult. Aşa că poţi să vii să mă vezi. Voi fi chiar...

...aici, chiar aici...

Se trezi încetul cu încetul; dispărură Nebraska, parfumul porumbului şi figura brăzdată şi neagră a lui Mother Abagail. Lumea reală se filtra până la el, nu atât înlocuind lumea aceea de vis cât suprapunându-i-se, până ce dispăru complet.

Se afla la Shoyo, Arkansas, numele lui era Nick Andros, nu pronunţase cuvântul şi nu auzise niciodată sunetul "chitarei"... dar se afla încă în viaţă.

Îşi lăsă picioarele jos din pat şi se uită la zgârietură. Umflă­tura se mai retrăsese puţin. Durerea se potolise. Mă fac bine, se gândi el uşurat. Cred că am să mă fac bine.

Se ridică din pat şi şchiopătă până în dreptul ferestrei. Piciorul era încă ţeapăn, însă era acel gen de înţepeneală despre care ştiai că va trece după puţină mişcare. Contemplă oraşul încremenit, care nu mai era Shoyo, ci doar cadavrul oraşului Shoyo, şi înţelese că trebuia să plece chiar astăzi. Nu avea să ajungă prea departe, important era să plece.

Încotro să plece? Ei bine, avea impresia că ştie. Visele nu sunt decât nişte vise, dar pentru început considera că ar fi bine să meargă spre nord-vest. Către Nebraska.

Nick plecă pedalând din oraş, pe la 1.15 după-amiaza, pe 3 iulie. Îşi pregătise un rucsac de dimineaţă, luând cu sine şi un stoc de pastile de penicilină, pentru orice eventualitate, şi nişte conserve. Se aprovizionă mai ales cu supă de roşii şi raviok, după care se dădea în vânt. Adăugă şi câteva cutii de cartuşe pentru revolver şi luă cu sine şi un bidon cu apă.

Apoi porni pe stradă, căutând prin garaje până ce descoperi ceea ce-şi dorea: o bicicletă cu zece viteze care se potrivea la înălţimea lui. Pedală atent pe Main Street, cu viteză mică, până ce piciorul rănit i se încălzi, încetul cu încetul. Se deplasa către vest, iar umbra îl urma, calare pe propria ei bicicletă neagră. Trecu pe lângă vilele graţioase şi frumoase de la marginea oraşului, stând la umbră, cu perdelele trase pentru veşnicie.

În seara respectivă, înnopta într-o fermă la zece mile vest de Shoyo. Până în seara de 4 iulie ajunsese aproape de Oklahoma. În noaptea aceea, petrecută la o altă fermă, înainte de a merge la culcare, îşi ridicase privirile şi urmărise o ploaie de meteori care brăzdau cerul cu focul lor rece şi alb. Se gândi că nu mai văzuse niciodată ceva atât de frumos. Indiferent ce avea să-i rezerve viitorul, era bucuros că trăieşte.

CAPITOLUL 41

LARRY SE TREZI la 8.30, în lumina soarelui şi în ciripitul păsărilor. Amândouă aceste lucruri îl scoteau din sărite. În fiecare dimineaţă, de când plecaseră de la New York, soare şi zgomotul păsărilor. Şi în chip de atracţie suplimentară, de Ofertă Gratuită Specială, dacă vreţi, aerul era curat şi proaspăt. Până şi Rita re­marcase acest fapt. El se gândea mereu: ei bine, mai bun de atât nu poate să se facă. Dar aerul devenea din ce în ce mai bun, până ce te întrebai ce făcuseră cu planeta noastră. Şi te mai întrebai dacă aerul mirosise întotdeauna aşa în nordul Minnesotei, în Oregon, pe coasta vestică a lui Rocky Mountains şi în alte ase­menea locuri.

Sub acoperişul din pânză al cortului scund, pentru două persoane, pe care-l adăugaseră la echipamentul lor de călătorie în dimineaţa de 2 iulie, întins în jumătatea lui din sacul de dormit dublu, Larry îşi aminti cum Al Spellman, unul dintre membrii formaţiei Tattered Remnants, încercase să-l convingă să por­nească într-o excursie, împreunuă cu el şi cu alţi doi sau trei băieţi. Ar fi urmat să meargă spre est, să facă un popas de o noapte la Vegas, apoi să-şi continue drumul spre o localitate numită Loveland, din statul Colorado. Apoi ar fi trebuit să stră­bată munţii de deasupra Lovelandului cam în cinci zile, dormind în corturi.

― Căcaturile astea cu "înălţimile lui Rocky Mountains" ai face bine să le laşi în scama lui John Denver, îl ironizase Larry. O să vă întoarceţi cu toţii plini de pişcături de ţânţar şi băşicaţi pe cur de toxicodendron, din cauza statului pe vine prin codri. Oricum, dacă vă răzgândiţi şi vă hotărâţi să întindeţi corturile la Vegas şi să staţi cinci zile, daţi-mi şi mie un telefon.

Dar probabil avea ce regreta. Ce poate fi mai plăcut decât să hoinăreşti de capul tău, fără să te certe nimeni (cu excepţia Ritei, deşi cu rarele ei observaţii se putea împăca), respirând aer bun şi dormind noaptea fără să te suceşti şi să te învârteşti, pur şi simplu să pui tâmpla pe pernă şi gata, să adormi de parcă ţi-ar fi dat careva cu un ciocan în frunte. Nici o problemă, în afară de direcţia pe care aveai s-o alegi a doua zi şi de timpul în care urma să ajungi la destinaţie. De-a dreptul nemaipomenit.

Dimineaţa aceasta, petrecută la Bennington, Vermont, lângă Highway 9 ce îi purta spre est, dimineaţa asta reprezenta un moment special. Era chiar 4 Iulie, Ziua Independenţei.

Se ridică în sacul de dormit şi se uită spre Rita, dar ea mai dormea încă profund; nu i se distingeau decât formele corpului sub ţesătura în carouri a sacului şi o şuviţă de păr. Ei bine, în dimineaţa asta hotărâse că trebuie s-o trezească cu ceremonial.

Larry trase fermoarul jumătăţii lui de sac şi ieşi afară, gol-puşcă. În primă instanţă i se făcu pielea ca de găină, apoi se adaptă la temperatura aerului, care ajunsese probabil la douăzeci şi două de grade. Urma încă o zi splendidă. Ieşi din cort pe brânci şi se ridică în picioare.

Lângă cort era parcat un Harley-Davidson de 1200 de centi­metri cubi, negru şi cromat. Fusese luat, ca şi sacul de dormit şi cortul, tot din Passaic. Până atunci, lăsaseră în urmă trei automo­bile, dintre care două în nişte blocaje de circulaţie teribile, iar cel de-al treilea, înţepenit în noroaiele de lângă Nutley, când încercaseră să ocolească un accident de circulaţie provocat de două camioane. Motocicleta era soluţia cea mai bună. Cu ea puteai să te strecori pe lângă accidente, cu viteză mică. Când nimereau într-o aglomeraţie pe şosea, o luau pe banda rezervată intervenţiilor sau chiar pe trotuar, dacă exista aşa ceva. Pentru Rita nu era o plăcere ― locul din spate o făcea nervoasă şi se agăţa de Larry cu disperare ―, dar recunoscuse că rămânea sin­gura soluţie valabilă. Ultimul ambuteiaj al omenirii friza perfecţiunea. Dar de când plecaseră de la Passaic şi intraseră în zona provincială, mergeau cu mult mai repede. Pe 2 iulie trecuseră din nou în statul New York şi-şi făcuseră tabăra în marginea oraşului Quarryville, de unde se distingeau către vest povârnişurile ceţoase şi mistice ale Munţilor Catskill. În după-a­miaza zilei de 3 cotiseră către est şi intraseră în statul Vermont chiar la căderea amurgului. Aşa se făcea că astăzi se aflau la Bennington.

Îşi ridicaseră cortul pe o înălţime din apropierea oraşului, iar acum, urinând în apropierea motocicletei, Lany putea să admire priveliştea ca de carte poştală a oraşului tipic New England. Doua biserici de un alb imaculat, cu turle ascuţite, vrând parcă să stră­pungă cerul albastru al dimineţii, o şcoală particulară, clădiri din piatră cenuşie, acoperite cu iederă, o fabrică, două şcoli clădite din cărămidă roşie, o mulţime de copaci îmbrăcaţi în straiele lor verzi, de vară. Singurele elemente care stricau, în mod subtil, tabloul, erau faptul că din coşurile fabricii nu ieşea fum şi numărul foarte mare de maşini strălucitoare, ca de jucărie, presărate în eele mai ciudate unghiuri pe strada principală, una şi aceeaşi cu şoseaua pe care o urmau şi ei. Dar în liniştea aceea însorită (linişte întreruptă doar de păsări, din când în când), Larry ar fi putut să repete, dacă ar fi apucat s-o cunoască, vorba Irmei Fayette: nici o pagubă.

Numai că era 4 Iulie, iar el mai era încă american.

Îşi drese glasul, scuipă şi fredonă puţin, ca să-şi facă vocea. Trase aer în piept, conştient de adierea uşoară a dimineţii ce-i mângâia pieptul şi spatele gol, apoi începu să cânte din toată inima:
O! spune, poţi să vezi,

În lumina primilor zori,

Ceea ce am întrevăzut cu mândrie,

În ultimele sclipiri ale amurgului?...
Cântă imnul până la capăt, cu faţa întoarsă spre Bennington, executând în final un mic dans burlesc, deoarece era convins că Rita ieşise şi ea în pragul cortului, zâmbindu-i.

Încheie cu un salut energic în direcţia clădirii despre care bănuia că adăposteşte judecătoria din Bennington, apoi se în­toarse, gândindu-se că cel mai potrivit fel în care putea să înceapă un alt an de independenţă în bătrânele State Unite ale Americii ar fi fost un futai în cea mai bună tradiţie americană.

― Larry Underwood, tânăr patriot, îţi urează o dimineaţă cât se poate de b...

Dar uşa cortului rămăsese în continuare închisă, iar Larry se simţi iarăşi cuprins de o trecătoare iritare împotriva ei. Şi-o reprimă cu hotărâre. Ea nu avea cum să fie tot timpul pe lungimea lui de undă. Asta era tot. Dacă înţelegi acest lucru şi te împaci cu el, înseamnă că eşti pe cale să ajungi la o relaţie matură. Se străduise din răsputeri să se poarte cum se cuvine cu Rita de la experienţa aceea cumplită din tunel, şi se descurcase foarte bine, după părerea lui.

Nu era nici o filozofie, toată chestia era să te pui în locul ei. Trebuia să pleci de la premisa că ea e cu mult mai în vârstă şi că fusese obişnuită ca lucrurile să meargă într-un anume fel. Era cât se poate de normal să se adapteze mai greu la o lume care se întorsese cu dosul în sus. Pilulele, de exemplu. Nu se prea bucurase constatând că-şi luase cu ea o afurisită de farmacie, pusă într-un borcan cu capac care se înşuruba. Yellowjackets. Quaalude, Darvon, şi altele, pe care ea le numea "pastiluţele mele de revenit". Acestea erau amfetamine. Dacă luai trei pastiluţe cu o gură de tequila, te ţinea bâţâitul o zi întreagă. Atâtea pastile de toate categoriile, calmante sau stimulente, însemnau nici mai mult, nici mai puţin decât toxicomanie. Toxicomanie cât casa. Iar chestia asta nu-i plăcea, pentru că dacă mergeai cu logica până la capăt, era un soi de palmă pe obrazul lui, nu? De ce era nervoasă? De ce-i venea greu să adoarmă noaptea? El n-avea nici o treabă din punctul ăsta de vedere. Ce, n-avea grijă de ea? Păi nu încăpea nici o îndoială că da.

Se întoarse la cort, apoi ezită. Poate ar trebui s-o lase să doarmă. Poate era extenuată. Dar...

Se uită în jos, către scula lui cea bătrână, care nu era deloc de acord s-o lase să doarmă. Interpretarea lui Star-Speckled Banana îl excitase. Prin urmare, Larry ridică pânza de la intrarea cortului şi pătrunse înăuntru.

― Rita?

După aerul curat şi proaspăt al dimineţii de afară, îl izbi imediat; probabil înainte fusese foarte adormit, de nu-şi dăduse seama. Fără să fie foarte puternică, pentru că înăuntrul cortului era ventilat, duhoarea nu putea fi trecută cu vederea: era mirosul acela dulce-acru al vomei.

― Rita?

Încremenirea în care zăcea îl îngrijora tot mai tare; din sacul de dormit ieşea în continuare acea unică şuviţă de păr. Se târî către ea în patru labe, iar mirosul de vomă devenea tot mai puter­nic, făcând să i se strângă stomacul.

― Rita, te simţi bine? Scoală-te, Rita!

Nici o mişcare.

O întoarse cu faţa în sus, constatând că fermoarul sacului era pe jumătate desfăcut, ca şi cum peste noapte s-ar fi chinuit să iasă din el, înţelegând poate ce se întâmpla cu ea, zbătându-se zadarnic, în timp ce el, domnul înălţimile lui Rocky Mountains în persoană, dormea împăcat alături. O întoarse cu faţa în sus şi unul dintre flacoanele cu pilule îi căzu din mână, ochii ei erau ca nişte bile acoperite de ceaţă şi lipsite de strălucire îndărătul pleoapelor pe jumătate închise, iar gura îi era plină cu voma aceea verde, care o sufocase.

Îi cercetă faţa vreme îndelungată. Stătea foarte aproape de ea, iar cortul părea să devină din ce în ce mai fierbinte, până când se făcuse ca într-un pod la sfârşitul unei după-amieze de august, chiar înainte de izbucnirea unei furtuni cu fulgere şi tunete care să răcorească atmosfera. Avea senzaţia că i se umflă tot mai mult capul. Gura femeii era plină de porcăria aia. Nu reuşea să-şi dezlipească ochii de pe imaginea aceea. Iar în minte i se rotea mereu aceeaşi întrebare, ca un iepure mecanic la cursele de ogari: Oare câtă vreme am dormit alături de ea după ce-a murit? Scârbos, domnule. Scâââr-bos.

Scăpă de scurta lui paralizie şi ieşi în grabă din cort, julindu-şi ambii genunchi când intră în contact cu pământul gol de alături. Crezu că va vărsa şi el şi se luptă din răsputeri cu greaţa, pentru că ura mai mult decât orice să borască, dar după aceea îi trecu prin minte: Dar eu mă întorceam acolo ca să mă CULC cu ea, domnule!, şi atunci totul ţâşni din el cu furie: se târî departe de oribila masă aburindă, plângând şi blestemând gustul oribil din gura şi din nasul lui.

Se gândi la ea aproape întreaga dimineaţă. Într-o măsură oarecare, moartea ei reprezenta o uşurare ― de fapt, chiar în mare măsură. Acest lucru nu avea să-l spună nimănui niciodată. Con­firma tot ceea ce spuseseră despre el maică-sa, Wayne Stukey, ba chiar şi proasta aia ordinară care avea apartamentul lângă Fordham University. Larry Underwood, Exhibiţionistul din Fordham.

― Nu sunt un tip de treabă, zise el cu voce tare.

După ce o făcu, se simţi mai bine. Îi era mai simplu să spună astfel adevărul, iar adevărul era acum cel mai important lucru, încheiase un pact cu el însuşi, în acel spaţiu al subconştientului în care trag sforile Puterile din Spatele Tronului, că va avea grijă de ea. Poate că nu era un tip prea amabil, dar nici criminal nu era, deşi întâmplarea din tunel putea fi considerată chiar o tentativă de omor. Prin urmare avea de gând să se îngrijească de ea, nu avea să mai ţipe la ea, indiferent cât de enervat ar fi fost ― ca atunci când se agăţase de el cu disperare, când se suise pe Harley ―, nu avea de gând să se înfurie, indiferent cât de mult trebuia să întârzie din cauza ei şi indiferent cât de prosteşte se purta în anumite situaţii. Cu două seri în urmă, ea pusese o conservă cu mazăre în cărbunii focului de tabără fără să dea o gaură în capac, iar el pescuise cutia carbonizată şi umflată, cam trei secunde înainte să explodeze ca o bombă, orbindu-i poate cu vreun fragment ascuţit din tablă. Şi-i ţinuse oare vreo morală din cauză asta? Nu. Nu-i ţinuse. Făcuse o simplă glumă şi trecuse peste incident. La fel şi cu pilulele. Îşi făcuse socoteala că pastilele sunt treaba ei.

Poate c-ar fi trebuit să stai de vorbă cu ea despre chestiunea asta. Poate ca şi-ar fi dorit asta din partea ta.

― Nu era vorba de o afurisită de întâlnire, spuse el tare.

Ci de supravieţuire. Iar ea nu fusese în stare să facă faţă. Poate că fusese conştientă de acest lucru, chiar din ziua aceea, când se întâlniseră în Central Park, iar ea trăsese aproape la întâmplare, spre un copac, cu un pistol ieftin, după cum arăta, care ar fi putut foarte bine să-i explodeze în mână. Poate că...

― Poate că, pe dracu'! strigă Larry furios.

Ridică bidonul la gură, dar nu mai era apă, iar în gură îi stăruia încă gustul acela neplăcut. Poate că oameni ca ea existau în toată ţara. Gripa nu a lăsat în urma ei doar supravieţuitori perfecţi, de ce-ar fi făcut-o? S-ar putea să existe chiar acum în ţară un tânăr într-o perfectă condiţie fizică, imun la gripă, dar care moare din cauza amigdalitei. După cum ar fi zis Henry Youngman: "Hei, oameni buni, există milioane şi milioane."

Larry stătea chiar în apropierea autostrăzii, într-o zonă pavată, de unde se deschidea o panoramă unică. Priveliştea Vermontului coborând lin spre New York, în ceaţa aurie a dimineţii, îţi tăia răsuflarea. Un indicator informa că "aici se află Twelve-Mile Point".

Larry gândea că el poate să vadă mult mai departe, nu doar optsprezece kilometri. Iar într-o zi senină ai putea vedea chiar şi veşnicia. La capătul opus al parcării era un zid de piatră, până la înălţimea genunchilor, cimentat, şi câteva sticle sparte de Budweiser. Şi un prezervativ folosit. Presupunea că elevii de liceu obişnuiau să urce până aici, la apus, urmărind aprinderea luminilor în oraşul de dedesubt. Mai întâi se înflăcărau, apoi treceau la amor. Adică, ce pizda mă-sii, după cum obişnuiau ei să zică.

Prin urmare, de ce se simţea el atât de rău, dacă-i pe-aşa? Spunea adevărul adevărat, nu? Da. Iar partea cea mai rea a adevărului era că se simţea uşurat, este? Din cauză că scăpase de piatra atârnată de gât?

Nu, cel mai rău lucru era izolarea. Faptul că era singur.

Siropos, dar adevărat. Ar fi vrut să poată să se bucure de privelişte împreună cu cineva. Cineva către care să se poată întoarce şi să-i comunice un gând, fie el şi modest: Într-o zi senină ai putea vedea chiar şi veşnicia. Dar singura persoană care l-ar fi putut însoţi se găsea într-un cort rămas cu doi kilometri în urma lui, cu gura plină de borâtură verde. Pe cale să înţepenească. Atrăgând muştele.

Larry îşi puse capul pe genunchi şi închise ochii. Se strădui să nu plângă. Ura plânsul aproape la fel de tare ca borâtul.

Până la urmă, se dovedise un laş. Nu fusese în stare s-o îngroape. Invocă cele mai negre gânduri de care era în stare ― viermi şi gândaci, marmotele care ar simţi-o şi-ar veni să se înfrupte, purtarea incorectă a unei fiinţe omeneşti care-o lasă pe o alta în părăsire, ca pe un ambalaj de bomboane sau ca pe o cutie goală de Pepsi. Pe de altă parte, îngroparea ei avea, aparent, unele vagi implicaţii ilegale deşi, ca să spunem adevărul (iar el spunea acum purul adevăr, nu-i aşa?), ăsta nu era decât un argument raţional ieftin. Ar fi fost capabil să coboare până în Bennington şi să pătrundă prin spargere în magazinul de fierărie Ever Popular, de unde să ia sapa Ever Popular şi un târnăcop Ever Popular pe măsură; ar fi fost capabil chiar şi să se întoarcă aici, la înălţime, unde era linişte şi splendoare, şi să sape mormântul Ever Popular în apropierea Belvederii Ever Popular. Dar ca să se întoarcă în cortul ăla (în care puţea probabil exact ca în toaleta din Transverse Number One din Central Park, unde bomboana râncedă Ever Popular va rămâne pentru eternitate) şi să tragă fermoarul sacului de dormit până la capăt în partea ei, să scoată afară trupul ţeapăn şi puhav şi s-o tragă de subsuori până la groapă şi s-o arunce înăuntru şi apoi să împingă bulgării peste ea, urmărind cum cade pământul peste picioarele albe, cu nodulii proeminenţi ai varicelor, şi cum i se agaţă ţărâna în păr...

Vai, vai, băiete. Cred că o să sar peste chestia asta. Dacă sunt o găină laşă, asta-i situaţia. Co-co, co-co, co-co.

Se întoarse la cort. şi ridică din nou bucata de pânză de la intrarea cortului. Găsi un băţ lung. Inspiră profund aer proaspăt, îşi ţinu respiraţia şi-şi pescui hainele cu băţul. Apoi se retrase câţiva paşi şi se îmbrăcă. Mai inspiră o dată, îşi ţinu respiraţia şi se folosi de băţ ca să-şi recupereze cizmele. Se aşeză pe un arbore doborât şi se încalţă.

Mirosul se strecurase în haine.

― Fir-ar al dracului, şopti el.

Din locul acela o vedea, pe jumătate ieşită din sacul de dormit, cu mâna întinsă, încremenită într-o poziţie crispată, căutând parcă flaconul cu pastile care îi căzuse. Ai fi zis că ochii ei cu pleoapele coborâte pe jumătate îl privesc acuzator. Asta îi aduse iarăşi aminte de tunel şi de viziunea pe care o avusese acolo, cu morţii care porniseră să meargă. Se grăbi să închidă cortul la loc, cu băţul.

Dar cu asta nu scăpase de mirosul ei.

Prin urmare, făcu totuşi un prim popas la Bennington, iar în Bennington Men's Snop se descotorosi de toate hainele şi-şi alese altele noi, trei schimburi plus patru perechi de ciorapi şi pantaloni scurţi. Îşi găsi până şi o pereche nouă de cizme. Privindu-se în oglinda triplă, vedea în spatele lui magazinul pustiu şi Harleyul sprijinit neglijent lângă trotuar.

― Ce ţoale mişto, murmură el. Nemaipomenite!

Însă în jur nu era nimeni care să-i admire gustul.

Ieşi din magazin şi porni motorul. Se gândi că ar fi trebuit să se oprească la un magazin şi să-şi facă rost de un alt cort şi de un sac de dormit, dar în momentul respectiv îşi dorea cel mai tare să plece din Bennington. Avea să se oprească altundeva.

Ieşind din oraş, căută din priviri culmea domoală şi distinse Twelve-Mile Point, însă nu şi locul unde ridicaseră cortul. Era cu atât mai bine, chiar...

Când se concentră din nou asupra drumului, Larry simţi că îngheaţă de spaimă. Un camion Internaţional Harvester, cu o rulotă pentru cai, derapase, probabil încercând să evite o maşină, iar remorca se răsturnase. Era pe cale să intre cu motocicleta drept în obstacol, pentru că nu fusese atent la şosea.