Agricultura

II. Zootehnia

Constituie a doua ramură a agriculturii, la fel de importantă, furnizând o gamă variată de produse utilizate atât în alimentaţie cât şi în industrie. Alimentele obţinute în urma acestei activităţi au mare valoare nutritivă fiind principalul furnizor de proteine, grăsimi şi lipide (carne, lapte, ouă, miere) iar materiile prime destinate industriei au mare valoare economică (blănuri, piei, lână, păr, oase). Strâns legată de cultura plantelor, unele specii de animale fiind utilizate din vechi timpuri la efectuarea lucrărilor agricole (arat, semănat, tracţiune etc.) la care se adaugă îngrăşămintele naturale rezultate din dejecţiile acestora şi valorificarea superioară a unor plante prin consumul unor deşeuri rezultate în urma recoltării sau prelucrării acestora (floarea soarelui, soia, sfecla de zahăr etc.).

Domesticirea animalelor este cel puţin la fel de veche ca luarea în cultură a plantelor. Ca şi acestea s au constituit anumite arii unde s a format baza genetică a speciilor crescute astăzi. Spre deosebire de plante, numărul animalelor care fac obiectul activităţilor agricole este mult mai redus. Dintre cele câteva specii de mamifere se remarcă prin importanţă economică deosebită, bovinele, ovinele, caprinele, porcinele şi cabalinele, iar dintre păsări găinile, palmipedele, curcile.

Se pot încadra aici şi activităţi specifice precum apicultura (creşterea albinelor pentru miere), sericicultura (creşterea viermilor pentru mătase), acvacultura şi marecultura (creşterea dirijată a unor specii de vertebrate şi nevertebrata ce trăiesc în apă ( peşti, scoici, moluşte, crustacee).

1. Creşterea bovinelor

Constituie ramura de bază a zootehniei, prin produsele ce le pune la dispoziţie omului. Laptele, aliment complet, larg folosit de toate categoriile de populaţie este consumat atât în stare proaspătă cât şi preparat, conservat sau drept component al unor produse de patiserie. Carnea bovinelor este larg utilizată, talia acestor animale permiţând o productivitate ridicată. Pieile rezultate prin sacrificare constituie baza industriei pielăriei iar subprodusele (oase, unghii, sânge) îşi găsesc utilizare în diverse ramuri industriale. În plus, valoarea lor creşte prin cantitatea importantă de dejecţii ce sunt larg utilizate drept fertilizant natural iar în trecut au constituit principala forţă de tracţiune animală.

1. 
   Creşterea bovinelor
   

În funcţie de nivelul investiţiilor şi de gradul de concentrare al şeptelului se disting două sisteme de creştere: cel clasic, gospodăresc şi cel intensiv, industrial, cu întrepătrunderi fireşti. Primul sistem este utilizat mai ales pentru vacile de lapte sau mixte practicându se în gospodării individuale cu efective mici, tehnologia de hrănire utilizând păşunatul vara şi stabulaţia iarna sau acolo unde păşunile sunt puţine, hrănirea cu nutreţ verde la grajd (mai ales în zonele de deal şi câmpie). Sistemul industrial intensiv se practică în complexe specializate cu un grad ridicat de automatizare şi mecanizare ce asigură o activitate productivă în flux continuu, combinat cu un sector de cultură a cerealelor şi plantelor furajere necesare întreţinerii efectivelor. Un caz particular îl constituie păşunatul nomad al unor populaţii din Africa (Sahel, platourile est africane) ce grupează cirezi enorme aflate permanent în căutarea hranei pe întinsele savane, la cheremul factorilor climatici.

Efectivele mondiale sunt estimate la 1 346 milioane capete (în anul 2000), repartizate astfel: 34 % în Asia, 26 % în America Latină, 15 % în Africa, 13 % în Europa (inclusiv Federaţia Rusă), 9 % in America Anglo Saxonă şi 3 % în Oceania.

Cel mai mare efectiv îl deţine India, cu 219 milioane capete în anul 2000. Productivitatea este însă extrem de redusă (793 litri de la o vacă faţă de media mondială de 2110 litri). Animalele sunt crescute în primul rând pentru lapte şi tracţiune, consumul de carne fiind prohibit de hinduism. Producţia de lapte este redusă faţă de alte state cu şeptel mult mai modest. Deşi larg răspândită, se constată o concentrare a acestei activităţi în Câmpia Gangelui şi Deccan. Rasele crescute sunt în general inferioare ca în cea mai mare parte a Asiei.

Tot în Asia se remarcă prin numărul şi dinamica efectivelor, China (104,6 milioane capete, faţă de 77 milioane în 1990 sau 52 milioane. în 1980, ceea ce justifică importurile de cereale). Randamentul este sensibil mai ridicat decât în India, 1482 litri lapte/vacă furajată, dar predomină în primul rând rasele pentru carne. Principala arie de creştere este situată în nord-est   Gansu, Ningxia, Mongolia interioară şi Manciuria. Efective importante deţin şi alte state asiatice: Bangladesh cu 23,7 milioane capete, Pakistan cu 22 milioane, Indonezia cu 12,1 milioane, Turcia, Birmania, Iran, Thailanda etc. În general randamentul este scăzut şi animalele sunt utilizate larg pentru tracţiune, secundar pentru lapte şi carne, ca în India. Excepţie face Japonia, Israelul iar mai recent Coreea de Sud, cu efective modeste, dar productivităţi din cele mai ridicate (9398 litri lapte/vacă furajată în Israel, locul I pe glob).

America Latină are ca principal crescător, Brazilia ce deţine locul 2 pe glob la efective (167,5milioane capete în anul 2000). Activitate larg răspândită cu o concentrare evidentă în partea central sudică, utilizând atât savanele din Matto Grosso cât şi păşunile subtropicale din sudul ţării. Altădată exporta cantităţi mari de carne uscată, azi tehnicile de refrigerare permit exportul masiv de carne crudă, sub forma unor produse de calitate (peste 8 milioane tone carne produse în 2000, locul 2 în lume). Producţia de lapte este secundară, randamentul fiind redus, similar celui din China, dar asigurând consumul intern. Efective importante le deţine Argentina (55 milioane capete), care valorifică vastele păşuni (50% din suprafaţă agricolă   Pampasul). Concentrările cele mai mari sunt în jurul estuarului La Plata, strâns legat de concentrarea populaţiei şi apropierea de Buenos Aires, debuşeul principal al unei producţii de calitate, dirijată în mare parte spre export. Spre deosebire de Brazilia, se cresc şi vaci pentru lapte, randamentul la acest produs fiind sensibil mai ridicat decât media mondială. Al treilea stat latin american ce se remarcă prin efective, este Mexicul, cu 30,3 milioane capete, cu efective în declin continuu (37 milioane capete în 1984), concurenţa S.U.A. fiind în parte responsabilă. Aici, ele se cresc mai ales în partea nord estică, valorificând păşunile semiaride ale platoului mexican. Randamentul este intermediar între cel al Argentinei şi Braziliei, producţia fiind destinată în bună parte consumului intern, în S.U.A. exportându se mai ales animale vii. Celelalte state latin americane deţin şi ele efective considerabile (Columbia cu 26 milioane capete, Venezuela, Paraguay) şi caracteristici similare celorlalte state din zonă. Excepţie face Uruguayul cu un şeptel bovin de 0,9 milioane capete, în stagnare, dar cu cel mai ridicat randament din zonă.

Europa se distinge prin dominanţa sistemului intensiv de creştere, mai ales în regiunile joase, în cele înalte, sistemul gospodăresc fiind încă larg prezent (Alpi, Carpaţi ori masivele hercinice), dar cu producţii de bună calitate. Rasele crescute sunt în general selecţionate şi specializate, de multe ori adaptate unor condiţii climatice specifice (climat montan, climat temperat oceanic, climat temperat continental). Cel mai însemnat efectiv îl deţine Federaţia Rusă, 27,5 milioane capete, aflat în scădere continuă, dublată de degradarea calităţii după 1990, fenomen comun celor mai multe ţări fost comuniste (60 milioane în 1985). Concentrarea lor este legată de zonele de consum, remarcându se partea europeană unde specializate în producţia de lapte sunt ariile periurbane ale Moscovei şi St. Petersburgului, iar pentru carne, zona Uralului. Ucraina deţine 10,6 milioane capete (26 milioane în 1985), fiind specializată în producţia de carne, iar statele baltice se remarcă prin randamentul net superior, apropiat de cel occidental, specializate în producţia de lapte.

Europa Central-Estică nu se remarcă prin efective prea importante, cu excepţia Poloniei şi României (11 milioane capete, respectiv 7 în 1989) ajustate drastic după 1990 (6,1 milioane capete, respectiv 3,2 în 2000), fără să se remarce o specializare strictă sau un grad ridicat de intensivizare. Comună este scăderea bruscă a efectivelor după 1990, efect al bulversării pieţelor de consum şi concurenţei vest europene.

Europa Occidentală formează o arie cu un randament foarte ridicat. Efectivele nu sunt prea mari (Franţa   20,6 milioane capete, Germania 14,7 milioane, Marea Britanie 11,1 milioane, Italia cu 7,2 milioane etc.), dar sunt stabile, iar specializarea este foarte avansată cu un grad maxim de intensivizare (producţii de peste 6000 litri lapte/vacă furajată în Danemarca, Olanda, Suedia sau Belgia. Aceasta a şi determinat de altfel stagnarea sau chiar reculul efectivelor acolo unde concurenţa, sau recenta criză a “vacii nebune”, a impus o (Marea Britanie, Italia în primul rând). Se remarcă anumite arii specializate : nord vestul Franţei, din Bretagne în Picardia, cu producţii importante de carne şi lapte, zona alpină şi cea prealpină, având în centru Elveţia şi vestul Austriei (Tirol, Salzburg) cu sisteme tradiţionale de creştere şi o producţie apreciată de produse lactate, Olanda cu cel mai înalt grad de mecanizare, specializată atât în producţia de carne cât şi de produse lactate, destinate exportului, Danemarca, orientată spre producţia de lapte etc. Cu toate acestea Europa Occidentală este un importator constant, dat fiind nivelul mare al consumului şi densitatea ridicată a populaţiei.

America de Nord impune în primul rând S.U.A., ale căror efective de 98 milioane capete în anul 2000 le situează pe locul 3 în lume. Nivelul tehnic deosebit de ridicat şi utilizarea intensivă a păşunilor imense ca şi utilizarea masivă a plantelor furajere sau nutreţurilor concentrate le asigură locul 1 în lume la producţia de lapte şi carne de bovine (7295 litri lapte/vacă furajată în 2000, locul 2 în lume). Producţia de carne de vită (10 milioane tone), cea de lapte (70 milioane tone) şi cea de unt (0,6 milioane tone) îi asigura rolul de lider în domeniu şi de principal exportator. Remarcabilă este specializarea regională: Noua Anglie şi zona Marilor Lacuri, unde domină fermele mici, este axată pe producţia de lapte, creşterea bovinelor fiind aici sectorul de bază, cultura plantelor fiindu i subordonată (Milk Belt). Vestul mijlociu se impune prin sistemul original de creştere, animalele sunt păşunate până la vârsta de un an, în ferme imense ce utilizează vastele preerii, după care sunt vândute în zona de cultură a porumbului pentru a fi îngrăşate şi valorificate, producţia de carne fiind dominantă. În Vestul îndepărtat, se practică un sistem extensiv, tot pentru producţia de carne, cu excepţia Californiei unde existenţa aglomeraţiilor urbane impune specializarea în producţia de lapte. Canada deţine un şeptel relativ important (12,8 milioane capete), specializarea urmând o zonare similară celei din S.U.A. (pentru lapte în sud est şi în zona pacifică din jurul oraşului Vancouver), pentru carne în zona preeriilor. Calitatea producţiei şi randamentul o impun pe piaţa exportatorilor de produse din carne şi lapte.

Africa deşi deţine o pondere importantă în efectivele mondial, se remarcă prin cel mai redus randament. Numărul animalelor este foarte mare în unele state (Etiopia cu 35 milioane capete, Sudan cu 37 milioane, Nigeria cu 19,8 milioane, Kenya cu 13,8 milioane, Tanzania cu 14,1 milioane, Africa de Sud, Madagascar etc.) remarcându se o concentrare evidentă în Africa de Est unde sunt crescute în sistem extensiv tradiţional ce a eliminat aproape complet păstoritul seminomad al unor populaţii specializate (Massai, Galla).Faţă de efectivul imens de 195 milioane capete (în anul 2000) participarea la producţia mondială de lapte şi carne de vită este aproape nesemnificativă, o oarecare importanţă având o comerţul cu piei. Unele triburi cresc cirezi imense doar din necesităţi simbolice sau din orgoliu. Absenţa unei tehnici şi a unei specializări diferenţiază net Africa chiar şi de sudul Asiei. Se distinge doar Africa de Sud unde randamentul este superior mediei mondiale, reuşind să şi asigure un important surplus pentru export.

Australia se remarcă printr un efectiv important (26,7 milioane capete în anul 2000) unde ponderea cea mai mare o deţin taurinele pentru carne, în nord mai ales, cele pentru lapte concentrându se în sud est, legat de concentrarea populaţiei urbane. Noua Zeelandă deţine efective importante, raportat la suprafaţă şi populaţie (9,5 milioane), ce îi asigură unul din locurile de frunte la exportul produselor derivate din lapte, în care este de altfel specializată. Randamentul este ceva mai scăzut decât în Europa Occidentală sau S.U.A. acesta şi datorită sistemului mai extensiv.

Produsele obţinute din acest sector de activitate sunt intens comercializate. Se remarcă aşa cum s a subliniat deja, S.U.A. cu mari disponibilităţi dar şi state precum Olanda, Danemarca, Noua Zeelandă la produsele lactate, sau Brazilia, Argentina, China la cea de carne. Fluxurile de export sunt dirijate în bună parte spre zonele dens populate şi intens urbanizate ale ţărilor dezvoltate (Europa Occidentală, Japonia) dar şi spre state recent industrializate care nu au condiţii necesare dezvoltării unei zootehnii performante (ţările arabe petroliere, Singapore sau Taiwan etc).

2. 
   Bubalinele
   

Bivolul este un animal domestic comun în zonele mlăştinoase din subcontinentul indian, Indochina şi sudul Chinei, de unde s a răspândit spre Orientul Apropiat şi Europa. Bivolii africani sunt mai primitivi, se îmblânzesc mai greu şi au o importanţă economică redusă. Bivolul domestic are o putere de tracţiune superioară celei a boilor, fiind în consecinţă foarte utilizaţi pentru muncă. Laptele bivoliţelor este gras, dar randamentul este inferior faţă de taurine (maximum 2000 litri), iar carnea este de calitate inferioară, cu excepţia celei de viţel tânăr. Efectivele mondiale se cifrează la 154 milioane capete (2000), larg concentrate în Asia. India deţine mai mult de jumătate din şeptel (79,5 milioane), urmată de China (22,6 milioane) şi Pakistan cu 20 milioane. Restul este concentrat în celelalte state din sudul şi sud estul Asiei. În Africa se distinge Egiptul cu 3,25 milioane capete iar în Americi, Brazilia cu 1,44 milioane. În Europa aria lor de răspândire cuprinde partea central estică   bazinul panonic, sudul Federaţiei Ruse.

3. 
   Ovinele
   

Importanţa acestei ramuri a zootehniei constă în faptul că cele două specii asigură o serie de produse de primă necesitate   lâna, carnea, laptele, pieile. Are un grad înalt de rentabilitate, fiind animale mai puţin pretenţioase valorificînd şi păşunile de calitate inferioară. Chiar în sistem intensiv reclamă dotări şi investiţii reduse. Originea oii domestice este polifiletică, derivând din toate aceste specii sălbatice. Numărul raselor de ovine este foarte mare dată fiind adaptabilitatea lor la diverse condiţii de mediu şi diferitele încrucişări sau selecţii efectuate de a lungul timpului, pornind de la speciile menţionate. De obicei rasele se clasifică după două criterii, cel al productivităţii şi al fineţei lânii. Astfel, se deosebesc rase pentru lână (Merinos), rase pentru lapte (Friza) sau carne (Covriedale) ori după fineţea lânii   rase cu lână fină (Merinos), semifină (ţigaie), semigrosieră (Stogoşa, Friza) sau grosieră (ţurcană, Karakul).

Sistemul cel mai răspândit de creştere este cel extensiv, bazat pe păşuni, practicându se şi semistabulaţia sau stabulaţia permanentă. Efectivul mondial este mai redus ca cel al bovinelor (1 058 milioane. capete în 2000), însă distribuţia lor la nivel global este sensibil diferită: Asia cu 38 %, Africa cu 19 %, Europa cu 15 %, Australia si Oceania cu 17 %, restul în Americi unde are un rol secundar în economia agricolă.

China dispută primul loc în lume cu Australia, deţinând 131 milioane capete (2000). Principala arie specializată se localizează în zonele aride din nord vest, cu păşuni extinse. Destinate producţiei de carne (populaţiile ce practică păstoritul ovin sunt îndeosebi musulmane), secundar pentru lapte, lână şi pielicele de tip Karakul. Această arie se extinde spre nord în Mongolia (14 milioane capete). Subcontinentul indian este o altă importantă: India, care cu cele 58 milioane capete are centrată această activitate în regiunea hymalaiană şi în deşertul Thar; Pakistanul, cu 24,1 milioane capete, se impune prin producţia de carne, creşterea ovinelor fiind larg difuzată, în special în ariile marginale. Sud vestul Asiei, este o arie tradiţională cu mari producători: Iranul cu 55 milioane capete, Turcia cu 29,4 milioane, Afganistan, Siria, apoi statele din Asia Centrală în frunte cu Kazahstanul. În această arie se mai practică încă nomadismul, seminomadismul sau transhumanţa. Pendularea între locurile de păşunat de vară şi cele de iarnă este încă frecventă pe platourile iraniene sau în Anatolia, cu tot efortul de sedentarizare a nomazilor de origine turcică. Important pentru Asia este faptul că acest sistem în mare parte tradiţional nu lasă loc unei specializări stricte, poate cu excepţia pielicelelor de Karakul, mai ales în Asia Centrală. Oile sunt crescute aici atât pentru carne cât şi pentru lână sau lapte.

Europa se impune prin specializarea mai strictă, chiar dacă reminiscenţe ale sistemului de creştere pendulatoriu se mai menţin, în zonele mediteraneene mai ales. Se remarcă trei areale distincte:

  estul Europei, unde se impune prin efective Federaţia Rusă (14 milioane capete în anul 2000, în scădere spectaculoasă, de la 60 milioane. în 1985). Aici se cresc mai ales merinosul pentru lână şi karakulul pentru blăniţe, îndeosebi în stepele din jurul Mării Caspice. Similară e situaţia şi în Ucraina, chiar mai dramatică (1 milion în 2000 faţă de 8,5 în 1990) sau România (8 milioane faţă de 18,2 în 1990) ori Bulgaria (2,5 milioane faţă de 11 milioane), regresul ţinând de lichidarea structurilor agrare instaurate de regimul comunist, dar şi de conjunctura nefavorabilă a pieţei mondiale de lână, în care acestea erau specializate, pe lângă creşterea rasei Karakul pentru blăniţe. Cele două state balcanice menţionate se deosebesc prin ponderea produselor din lapte (caş, caşcaval, obţinute mai ales în zonele montane);

  Europa mediteraneană este o arie tradiţională de păstorit transhumant, remarcându se prin efective Spania cu 23,7 milioane capete, Franţa cu 10 milioane şi Italia cu 11 milioane capete, Grecia cu 9 milioane, specializate în producţia de lapte (brânzeturi apreciate), dar şi pentru carne sau lână. Sunt aici regiuni specializate cum este Messeta spaniolă sau în Italia, Sardinia şi Apeninii Centrali sau în sudul Franţei, Munţii Cevennes;

  Insulele Britanice, specializate tradiţional în producţia de lână, relansată recent după un declin îndelungat (42,2 milioane capete în Marea Britanie), mai ales în regiunile muntoase ale Scoţiei, Walesului şi Irlandei.

În Oceania se remarcă Australia (115,7 milioane capete în 2000, locul 1 în unii ani), în relativ declin din diverse cauze (concurenţa fibrelor artificiale, degradarea păşunilor). Specializată în producţia de lână (asigură 1/3 din totalul mondial), practică un sistem extensiv utilizând vastele păşuni situate la vest de Alpii Australieni (Sheep Belt). Cele mai multe sunt oi cu lâna fină din rasa Merinos. Producţia de carne deşi secundară asigură mari disponibilităţi pentru export. Noua Zeelandă, cu cele 45,8 milioane capete o urmează îndeaproape situându se pe primul loc în lume la producţia pe locuitor ca şi la densitatea raportată la suprafaţa agricolă. Concentrarea maximă este în vestul Insulei de Nord şi în câmpiile Canterbury din Insula de Sud. Ocupă locul 2 la producţia de lână.

Africa deţine efective impunătoare, dar randamentul, ca şi la alte specii, este scăzut. Crescute în primul rând pentru carne, într o arie conturată în nord estul continentului, legată de cele din sudul Europei şi Asia de Sud Vest (din Mauritania până in Etiopia, cu extinderi spre zona saheliană). Se impun prin efective: Sudanul cu 42,8 milioane, Etiopia cu 21 milioane, Algeria cu 18,2 milioane, Maroc cu 17,3 milioane iar în Africa de Vest, Nigeria, Mauritania, Burkina Fasso, Mali etc. Sistemul de creştere este grevat de absenţa unei specializări şi de factorul climatic. Un caz aparte îl constituie Africa de Sud (28,7 milioane), specializată în producţia de lână, în sistem similar celui australian. În Americi efective mai mari deţin statele din extremitatea sudică şi din Cordiliera Andină (Uruguay, 13 milioane, Argentina, 14,5 milioane, Brazilia, 15 milioane etc.), această ramură fiind mai slab reprezentată în S.U.A. şi Mexic. Specializarea este mai evidentă decât în Asia sau Africa, dominând rasele pentru lână (Argentina, locul 4).

d) Caprinele

Creşterea acestora este de obicei combinată cu cea a ovinelor deşi efectivele sunt mai reduse (682,2 milioane capete în 2000). Este la fel de rentabilă, caprele fiind mai rezistente şi mai puţin pretenţioase, adaptându se uşor condiţiilor extreme. Spre deosebire de oi au valoare economică mai redusă şi se concentrează în Asia (60%) şi Africa (30%).

China şi India îşi dispută primul loc în privinţa numărului efectivelor (148,4 milioane respectiv 123 milioane capete în 2000), în India fiind mult mai larg prezente decât oile. Urmează statele vecine Indiei, Pakistan (47,4 milioane) şi Bangladesh (33,8 milioane), Nepal, în efective mici pătrunzând mai mult decât ovinele în sud estul Asiei (Birmania, Filipine şi mai ales în Indonezia). Ariile de creştere extensivă sunt similare cu cele ale creşterii oilor, vestul Chinei, regiunea himalayană, aceasta din urmă fiind cunoscută prin capra de Kashmir din părul căreia se produce o stofă remarcabilă.

Un areal important este şi cel conturat în sud vestul Asiei unde se impune Iranul cu 26,8 milioane capete, Turcia, Arabia Saudită, Afganistan etc. Aici este frecventă rasa de Angora de la care se obţine “lâna de Angora”, din care se fabrică mohairul (Turcia mai ales, 6,3 milioane capete). Departe în interiorul Asiei se remarcă şi Mongolia.

Larg răspândită, este creşterea caprinelor în Africa, unde state ca Nigeria (24,3 milioane), Sudan (16,9 milioane) şi Etiopia (16,8 milioane) sau Somalia (12,3 milioane) trec drept mari crescătoare. Arealul de răspândire este mai difuz, pătrunzând masiv în regiunile de savană din estul Africii (Tanzania, Kenya) şi chiar în cele ecuatoriale. Africa de Sud este specializată în creşterea caprelor pentru carne (capra Boer), dar a adaptat şi rasa Angora concurând cu succes astăzi Turcia în producţia de mohair (6,2 milioane capete). În Americi creşterea caprinelor este o activitate subordonată zootehniei ovine, de importanţă secundară, prin efective doar Mexicul şi Brazilia impunându se, în nord fiind prezentă doar sporadic. Europa cunoaşte o oarecare răspândire în peninsulele mediteraneene (mai ales în Grecia – 5,3 milioane), Spania, Italia, Albania, Franţa, cu extinderi spre est (Bulgaria, România, Ucraina, Federaţia Rusă). Rasa dominantă aici este cea alpină, bună producătoare de lapte, utilizat în mare parte la fabricarea brânzeturilor. Prin nivelul tehnic al producţiei se remarcă Franţa şi Spania unde se cresc şi rase pentru carne.

Produsele obţinute din creşterea ovinelor şi caprinelor constituie obiectul unui comerţ important. Se exportă în primul rând lână (Australia şi Noua Zeelandă deţin 40% din totalul de 3 milioane tone, Argentina, Africa de Sud), având ca destinatar industriile textile din Europa Occidentală, Japonia şi S.U.A.; carnea (16 % din producţie) are ca principali exportatori Noua Zeelandă (53 %) şi Australia (26 %) la care se adaugă unii producători din sud estul Europei, ca destinatari remarcându se ţările musulmane cu efective mai reduse de ovine (cele petroliere arabe), Japonia, C.E.E. ; brânzeturile, produse şi comercializate mai ales în regiunea circummediteraneană, din Maroc şi Franţa până în zona carpatică (80 % din producţia de lapte de ovine şi caprine este concentrată aici); pielicelele, la care furnizori principali sunt statele din Asia Centrală şi estul Europei; lâna de Angora, unde Turcia şi Africa de Sud monopolizează această materie prima de lux.

e) Creşterea cabalinelor

Calul este un erbivor agil şi rezistent, cea ce-l face util în muncile agricole sau la tracţiune în regiunile cu relief accidentat. Astăzi în regres continuu, prin mecanizarea agriculturii, în ţările dezvoltate fiind utilizat mai ales în scopuri sportive sau de agrement. În unele arii ale globului (Asia Centrală) este utilizat şi laptele de iapă consumat proaspăt sau preparat (iaurt, kumâs). Carnea deşi are o valoare nutritivă comparabilă cu cea a bovinelor, este mai puţin utilizată, de obicei ca adaos în unele preparate (22 mii tone în Italia de ex.). Pieile constituie un valoros material în marochinărie. În funcţie de aptitudinile productive, rasele de cai se clasifică în rase uşoare, folosite pentru călărie şi tracţiuni uşoare (Arab, Gidran, Huţul), intermediare, adecvate muncilor agricole şi transportului (Trăpaş, Lipiţan, Nonius) şi grele, folosite la tracţiune şi munci grele (Ardenez, Boulognez, Pinzgau etc).

Efectivele mondiale sunt relativ stabile în ultimul deceniu – 58,8 milioane capete în 2000, deci este incomparabil mai restrâns decât al altor specii de animale domestice. Aceasta se datorează restrângerii utilizării în muncile agricole în statele dezvoltate dar şi pentru că subprodusele obţinute (lapte, carne) au o utilizare locală. În prezent cea mai mare parte a cailor se concentrează pe continentul american (circa 45 %)   în S.U.A. (6 milioane, în regres rapid), concentraţi în câmpiile din partea centrală şi platourile de la poalele Stâncoşilor, în Brazilia (6,3 milioane), crescuţi îndeosebi în sud, în Mexic (6,2 milioane) specifici în platourile centrale şi în Argentina (3,3 milioane), prezenţi în Pampas. În ţările latin americane sunt utilizaţi în primul rând pentru tracţiune. Asia deţine 30 % din efective, având ca principal crescător China (9,8 milioane, locul 1 în lume), secondată de Mongolia (2,2 milioane) şi Kazahstan (1,8 milioane), urmate la distanţă de India, Indonezia şi statele din sud vest. În afara utilizării pentru tracţiune şi munci agricole în Asia centrală se remarcă utilizarea subproduselor (lapte, carne).

În Europa calul este prezent difuz pe tot continentul (6 milioane total) dar efectivele sunt net concentrate în câteva state din centru şi est   Federaţia Rusă cu 2,1 milioane, România cu 1 milion, Ucraina, Polonia, şi Germania, cu excepţia celei din urmă fiind larg utilizat în muncile agricole şi tracţiune, fiind una din puţinele arii de pe Glob în care efectivele sunt în creştere. În Africa este rar întâlnit fiind concurat de cămile şi asini, Etiopia concentrând cea mai mare parte a efectivelor (2,75 milioane în 1996, locul 6 în lume), urmată de statele din Maghreb, Sahel şi Africa de Sud. În Australia cabalinele au un rol cu totul secundar. Calul face obiectul unui comerţ restrâns, de obicei în viu, produsele obţinute fiind de interes local.

Tot pentru tracţiune şi munci agricole sunt crescuţi şi măgarii, specifici mai ales în jurul Mării Mediterane şi în America Latină. Efectivele mondiale erau de 57 milioane capete în anul 2000 (inclusiv catârii). Cămilele sunt larg crescute în zona tropicală aridă din nordul Africii şi sud-vestul Asiei, ca şi în Asia Centrală (18,2 milioane capete).