Alexandr Soljenitin

O fisură în uniformitate o constituiau numai căsătoriile mixte (nu degeaba statul nostru socialist a fost împotriva lor). Când au fost deportaţi nemţii şi apoi grecii, astfel de cupluri au rămas pe loc. Dar acest lucru crea mare

*În anii ’60 ai secolului al XlX-lea, moşierii şi administraţia guberniei Taurida au făcut demersuri pentru strămutarea tuturor tătarilor din Crimeea în Turcia; Alexandru al II-lea a refuzat, în 1943, aceleaşi demersuri le-a făcut gauleiterul Crimeii; Hitler a refuzat.

*Fireşte, nici Cârmaciul cel înţelept nu putea să prevadă toate întorsăturile, în 1929 au alungat din Crimeea pe prinţii tătari şi toate persoanele de vază. Cu ei au procedat mai blând decât cu nobilii ruşi: nu au fost arestaţi, au plecat de bunăvoie în Asia Centrală. Aici, printre populaţia musulmană înrudită, ei s-au acomodat încet-încet, şi-au aranjat o situaţie prosperă. Şi iată că după cincisprezece ani. Tot acolo i-au adus – până la unul – pe toţi tătarii care aparţineau clasei muncitoare! Vechile cunoştinţe s-au întâlnit. Numai că muncitorii erau trădători şi deportaţi, iar foştii prinţi ocupau posturi solide în aparatul sovietic, mulţi în partid,:.

Confuzie şi lăsa în locuri, chipurile, purificate, focare de infecţie. (Precum acele bătrâne grecoaice, care se întorceau să moară la copii.)

Unde erau deportate naţiunile? Multe şi cu plăcere erau aduse în Kazahstan, unde, împreună cu exilaţii obişnuiţi au alcătuit o jumătate bună din republică, încât astăzi poate fi cu succes numită Kazekstan, însă nu au fost nedreptăţite nici Asia Centrală, nici Siberia (o mulţime de calmuci aii murit pe Enisei), n-a fost uitat nici Uralul de Nord şi nici Nordul părţii Europene.

Oare trebuie ori nu trebuie să considerăm exil al popoarelor deportarea balticilor? Ea nu îndeplineşte condiţiile normale: nu i-au deportat pe toţi până la unul, popoarele parcă au rămas pe loc (erau prea aproape de Europa, altfel ce le-ar mai fi deportat!). Parcă au rămas, dar i-au rărit clasa-ntâi!

Curăţirea lor a început mai înainte: încă din anul 1940, îndată ce trupele noastre au intrat acolo, şi înainte ca popoarele să voteze încântate în majoritate pentru intrarea în Uniunea Sovietică. Epurarea a început cu ofiţerii, îuchipuiţi-vă ce a însemnat pentru aceste state tinere prima (şi ultima) lor generaţie de ofiţeri: ei reprezentau toată seriozitatea, responsabilitatea şi energia naţiunii, încă liceeni în zăpezile de lângă Narva6, ei au învăţat cum să apere cu pieptul lor fragil o ţară care încă nu prinsese puteri. Acum această experienţă şi energie concentrate au fost doborâte dintr-o lovitură, asta a fost cea mai importantă pregătire pentru plebiscit. Era o reţetă verificată: oare nu tot aşa au făcut şi în Uniunea de bază? Să fie nimiciţi discret şi rapid aceia care pot să se pună în fruntea rezistenţei, şi încă aceia care ar putea să agite prin idei, discursuri, cărţi. – Şi poporul este parcă tot la locul lui, când de fapt el nu mai există. Un dinte mort, privit din afară, la început seamănă perfect cu unul nou.

Dar în 1940, pentru Ţările Baltice u-a fost deportare, au fost lagăre, iar pentru mulţi – moarte prin împuşcare în curţile de piatră ale puşcăriilor. Şi în 1941, în timpul retragerii, au înhăţat câţi au putut: oameni înstăriţi, oameni de seamă, oameni de vază, i-au târât după ei ca pe nişte trofee scumpe, apoi i-au aruncat ca pe bălegar pe pământul îngheţat ar Arhipelagului (îi ridicau neapărat noaptea, o sută de kilograme bagaj pentru întreaga familie, şi pe capii de familie, chiar de la îmbarcare, îi separau pentru puşcărie şi exterminare). Apoi, mereu, în timpul războiului (la radio Leningrad), Ţările Baltice erau ameninţate cu răzbunarea necruţătoare, în 1944, îiitorcându-se, şi-au împlinit ameninţările, au arestat din belşug, cu nemiluita. Dar nici asta încă nu se putea numi deportare în masă a poporului.

Deportarea principală a balticilor s-a declanşat în anul 1948 (lituanienii nesupuşi), în 1949 (toate cele trei naţiuni) şi în 1951 (încă o dată lituanienii), în aceiaşi ani, care coincid, au pieptănat şi Ucraina de Vest, şi ultima deportare s-a efectuat de acolo tot în anul 1951.

Pe cine se pregătea Generalisimul să deporteze în 1953? Pe evrei? Şi pe mai cine? Acest proiect u-o să-l cunoaştem niciodată. Eu, de pildă, bănuiesc că Stalin dorea cu ardoare să deporteze întreaga Finlanda undeva prin pustiurile din vecinătatea Chinei, dar n-a izbutit nici în 1940, nici în 1947

(încercarea de lovitură de stat a lui Leino). Ar fi găsit el un locşor dincolo de Ural chiar şi sârbilor, chiar şi grecilor din Pelopoues.

Dacă acest al Patrulea Stâlp^ al învăţăturii înaintate ar mai fi trăit încă vreo zece ani, harta etnică a Eurasiei ar fi fost de uerecunoscut, s-ar fi produs o mare Migraţie în sens invers.

Câte naţiuni au fost deportate, tot atâtea epopei se vor scrie cândva: despre despărţirea de pământul natal şi despre exterminarea din Siberia.

Totuşi, pentru ca lectorul să se convingă că este vorba de aceeaşi ţară a exilului, de care are cunoştinţă, de aceeaşi gunoişte din acelaşi Arhipelag, să urmărim puţin deportarea balticilor.

Deportarea balticilor nu numai că s-a produs fără violentarea voinţei supreme a poporalul, ci s-a dovedit a fi tocmai împlinirea acelei voinţe, în fiecare dintre cele trei republici s-a adoptat o hotărâre liberă a Consiliului de Miniştri (în Estonia la 25 noiembrie 1948) privind deportarea anumitor categorii dintre compatrioţii lor în străina şi îndepărtata Siberie, şi asta pe vecie, ca să nu se mai întoarcă niciodată pe pământul natal. (Aici se vede limpede atât independenţa guvernelor din Ţările Bahice, cât şi starea de exasperare extremă în care le-au adus netrebnicii de compatrioţi, nişte oameni de nimic.) Iată care erau acele categorii: a. Familiile celor deja condamnaţi (nu era de ajuns că părinţii erau exterminaţi în lagăre, trebuia distrasă toată familia); b. Ţăranii înstăriţi (asta grăbea foarte mult colectivizarea, care devenise o chestiune ce nu mai putea fi amânată în Ţările Baltice) şi toţi membrii familiilor acestora (studenţii din Riga au fost luaţi în aceeaşi noapte, când au fost ridicaţi părinţii din gospodăriile lor); e. Oameni importanţi, de vază, care nu se ştie cum scăpaseră filtrelor din anii 1940, 1941 şi 1944; d. Pur şi simplu cetăţenii ostili regimului, care n-au izbutit să fugă în Scandinavia, sau familii pe care activiştii aveau pică personal.

Această hotărâre, pentru a nu aduce prejudicii demnităţii marii noastre Patrii comune şi pentru a nu procura bucurie duşmanilor noştri occidentali, nu a fost publicată în ziare, nu a fost făcută publică în republici şi nici deportaţilor nu li se făcea cunoscută de la început, ci doar când soseau la destinaţie, în comenduirile siberiene.

Organizarea deportării se perfecţionase înrr-atât în anii care au trecut de la deportările coreenilor şi chiar ale tătarilor din Crimeea, experienţa valoroasă a fost generalizată şi însuşită într-atât, incit acum nu se mai număra cu zilele, nici cu orele, ci doar cu minutele. S-a stabilit şi s-a verificat că sunt prea de ajuns douăzeci-treizeci de minute de la prima bătaie în uşă, noaptea, până la ultimul pas pe care stăpânul îl face peste pragul casei spre bezna nopţii şi în camion, în aceste minute, familia trezită din somn izbutea să se îmbrace, să realizeze că va fi deportată pentru totdeauna, să semneze o hârtie că nu are nici o pretenţie în privinţa bunurilor, să-şi pregătească bătrânele şi copiii, să strângă boccelele şi, la comandă, să iasă. (Nu erau probleme cu bunurile care rămâneau. După plecarea escortei, veneau reprezentanţii secţiei financiare şi făceau un inventar de confiscare, după care apoi toată averea era vândută în folosul statului prin magazinele de consignaţie. Nu avem temeiuri să le Reproşăm că în timpul acestei operaţii mai vârau câte ceva şi în sânul lor. Nici nu prea era nevoie de aşa ceva, era de ajuns o chitanţă de la magazinul de consignaţie, şi orice reprezentant al puterii populare putea să ducă acasă cu totul legal lucrul cumpărat pe un preţ de nimic.

La ce poţi să te gândeşti în aceste douăzeci-treizeci de minute? Cum să cumpăneşti şi să alegi ce este mai necesar? Un locotenent care a deportat o familie (bunica – 75 de ani, mama – 50, fiica – 18 şi fiul – 20), i-a sfătuit: „Să luaţi neapărat maşina de cusut!” Cum să ghiceşti? Această maşină de cusut a hrănit pe urmă toată familia*.

De altfel, această viteză mare a operaţiunii de exilare era uneori şi în folosul celor osândiţi. O vijelie! A trecut, şi cu asta, basta. Chiar şi cea mai bună mătură mai lasă puţin praf. Cineva dintr-o familie, care u-a înnoptat acasă atunci, a stat departe trei zile şi trei nopţi, apoi s-a prezentat la secţia financiară, a cerat să i se ia sigiliul de la casă, şi ce credeţi? L-au luat! Să te ia naiba, stai acolo până la următorul Decret!

În acele vagoane mici de transportat animale, în care de regulă încap opt cai sau treizeci şi doi de soldaţi, sau patruzeci de puşcăriaşi, băgau câte cincizeci, chiar şi mai mulţi, deportaţi din Tallin. Din grabă mare vagoanele n-au fost echipate cu toate cele trebuincioase, şi u-au îngăduit prea repede să se perforeze o gaură. Căldarea pentru nevoi era veche şi neîncăpătoare, se umplea numaidecât, se vărsa şi stropea lucrurile. Mamifere cu două picioare -oamenii au fost siliţi din prima clipă să uite că femeile şi bărbaţii nu sunt la fel. O zi şi jumătate au stat închişi fără apă şi fără mâncare, a murit un copil. (Parcă toate astea le-am mai citit undeva, uu-i aşa? Cu două capitole în urmă, cu douăzeci de ani în urmă, acelaşi lucra…) Au stat multă vreme în gara Julemiste, afară, oameni alergau şi băteau în vagoane, întrebau de nume, încercau zadarnic să transmită cuiva alimente şi lucruri. Dar au fost alungaţi. Iar cei încuiaţi erau flămânzi. Iar pe cei neîmbrăcaţi îi aştepta Siberia.

Pe dram au început să le dea pâine, în unele gări – ciorbă. Dramul tuturor trenurilor cu deportaţi era lung: regiunile Novosibirsk, Irkutsk, ţinutul Krasnoiarsk. Numai în Barabinsk au sosit cincizeci şi două de vagoane cu estonieni. Până la Acinsk au mers paisprezece zile şi paisprezece nopţi.

Oare ce-i poate susţine pe oameni în această călătorie disperată? Speranţa pe care le-o dă nu credinţa, ci ura: „Curând o să se termine cu ei! Anul acesta o să fie război, la toamnă o să ne întoarcem acasă”.

Nici un om cu viaţă normală, fericită, fie el din lumea occidentală ori din lumea orientală, nu va înţelege, nu va împărtăşi şi poate nici nu va ierta această stare de spirit care domnea dincolo de zăbrele. Am mai scris că şi noi aveam aceeaşi speranţă şi aceeaşi dorinţă arzătoare în anii aceia: 1949, 1950. În anii aceia, nedreptatea acestei orânduiri, a acestor condamnări la douăzeci şi cinci de ani, a acestor întoarceri pentru a doua oară în Arhipelag, a ţâşnit

*Aceşti militari din escortă – ce înţelegeau ei din ceea ce făceau? Pe Maria Sumberg a deportat-o un soldat din Siberia, de pe râul Ciulâm. Curând a fost lăsat la vatră, a venit acasă şi acolo a înulnit-o. Pe faţa lui s-a aşternut un surâs larg. Şi a exclamat bucuros şi cu totul înduioşat: „Tanti! Mă mai ţii minte?”…

Cu toată puterea, atingând punctul culminant, punctul de explozie, pe care nimeni nu-l mai poate suporta şi nici o gardă nu-l mai poate apăra. (Să generalizăm: dacă regimul este imoral, supusul este eliberat de orice obligaţie faţă de el.) Cât de abominabilă trebuie să faci viaţa oamenilor, pentra ca mii de mii, în celule, în dube, în vagoane, să se roage pentra venirea unui război atomic exterminator, ca singură soluţie de salvare…?! ’ Dar nu plângea nimeni. Ura usucă lacrimile.

Şi iată la ce se^mai gândeau estonienii pe drum: cum îi va întâmpina populaţia Siberiei? În anul 1940, i-au jupuit de piele pe balticii deportaţi, le luau şi hainele de pe ei, pentra o haină de blană le dădeau o jumătate de găleată de cartofi. (Dacă ţinem seama cât eram de dezbrăcaţi în perioada aceea, într-adevăr, în ochii noştri balticii arătau ca nişte burghezi.)

De data asta, în anul 1949, siberienilor li s-a împuiat capul că li se vor aduce nişte chiaburi înrăiţi. Dar aceşti chiaburi care au coborât din vagoane erau complet istoviţi şi numai zdrenţe. La vizita medicală, infirmierele rusoaice se mirau cât de slabe sunt aceste femei şi cât de jerpelite, şi nu aveau o cârpă curată pentra copiii mici. Pe cei veniţi i-au împrăştiat prin colhozurile depopulate, şi acolo, pe ascuns de autorităţi, colhoznicele siberiene le duceau ce puteau şi ele: care o jumătate de litra de lapte, care lipii de sfeclă ori din făină foarte proastă.

Şi, iată, acum, estoniencele au izbucnit în plâns.

Dar mai era, fireşte, şi activul de comsomol.

Aceştia au crezut în mod sincer că au sosit otrepe fasciste („ar trebui să fiţi înecaţi!” exclamau ei), şi nici nu vor să muncească, nerecunoscătorii, pentru ţara care i-a eliberat din robia burgheză. Aceşti comsomolişti au devenit supraveghetori ai deportaţilor, ai muncii lor. Şi au mai fost preveniţi că la primul foc de aimă trebuie să organizeze o poteră.

În gara Acinsk s-a produs o încurcătură hazlie: mai-marii raionului Biriliussk au cumpărat de la escortă zece vagoane de exilaţi, cinci sute de oameni, pentru colhozurile sale de pe râul Ciulâm şi i-a expediat grabnic la o sută de kilometri la nord de Acinsk. Ei fuseseră destinaţi (dar, fireşte, nu ştiau de asta) direcţiei minelor Saralinsk, din Hakassia. Aceştia îşi aşteptau contingentul, iar contingentul a fost înprăştiat în colhozurile care, anul trecut primiseră câte 200 grame de grâu pentra ziua-muncă. Către primăvară, nu le mai rămăsese nici grâu, nici cartofi, şi deasupra satelor se înălţa mugetul vacilor, care se repezeau ca turbate la paiele pe jumătate putrezite. Aşa că nu din răutate şi zgârcenie şi nici pentra că ar fi vrut să-i oprime pe deportaţi, colhozul le-a dat noilor veniţi câte un kilogram de făină pe săptămână pe cap de om, acesta era un avans onorabil, aproape egal cu tot viitorul câştig! Şi estonienii au oftat amarnic după Estonia lor… (Este adevărat că în aşezarea Polevoi, aproape de ei, se aflau nişte hambare uriaşe pline cu cereale: fuseseră adunate acolo au de an pentra că nu se învredniciseră să-l expedieze. Dar grânele acestea erau de acum ale statului, nu mai figurau în evidenţa colhozului. În jur murea lumea de foame, dar nimeni nu se atingea de grâu l din hambare: era al statului. Paşkov, preşedintele colhozului, cu de la sine putere a distribuit câte cinci kilograme pentru fiecare colhoznic încă în viaţă,

Şi pentru asta a fost condamnat la lagăr. Grâul acela era al statului, restul -treaba colhozului, dar nu e locul să discutăm despre asta aici.)

Vreo trei luni s-au zbuciumat estonienii pe acest Ciulâm, asimilând cu uimire o lege nouă: ori fim, ori mori! Şi credeau că aşa va fi pentru totdeauna, când, deodată, au fost luaţi şi expediaţi în raionul Saralinsk, din Hakassia (stăpâni îşi găsiseră contingentul). Hakassieni băştinaşi – ca şi când n-ar fi fost, fiecare aşezare era alcătuită din exilaţi şi în fiecare se afla o comenduire. Peste tot – mine de aur, peste tot foraj şi silicoză. (Aceste întinderi vaste reprezentau nu atât Hakassia ori ţinutul Krasnoiarsk, cât mai degrabă trustul Hakzototo [Aurul Hakassiei] sau Eniseistroi [Amenajarea cursului Eniseiului], care nu aparţineau sovietelor raionale şi nici comitetelor raionale de partid, ci generalilor trupelor MVD, iar secretarii comitetelor raionale de partid se închinau în faţa şefilor comenduirilor raionale.) însă nu era o prea mare nenorocire pentru cei trimişi să lucreze în mine pur şi simplu. Nenorocirea mare cădea pe capul celor incluşi cu foiţa în „artelurile căutătorilor de aur”. Căutătorii de aur! Sună atât de ademenitor, aceste cuvinte parcă strălucesc aşternute cu pulbere de aur. Dar în ţara noastră oamenii se pricep foarte bine să denatureze orice noţiune pământeas-că. În aceste „arteluri” erau băgaţi strămutaţii speciali, pentru că nu îndrăzneau să riposteze. Ei erau trimişi la exploatarea minelor abandonate de stat ca nerentabile, în aceste mine nu se pomenea de nici un fel de securitate a muncii, apa curgea necontenit, ca şi cum ar fi plouat torenţial. Acolo era imposibil să-ţi justifici munca şi să câştigi acceptabil; pur şi simplu aceşti oameni pe care îi păştea moartea erau trimişi să lingă resturile de aur, pe care statul nu se îndura să le abandoneze. Artelurile erau subordonate „sectorului căutătorilor de aur” al direcţiei minelor, care nu ştia decât să întocmească şi să transmită planul, fără nici o altă obligaţie. „Libertatea” artelurilor nu depindea de stat, ci de legislaţia statului: lor nu li se cuvenea concediu plătit, duminica liberă nu era obligatorie (regimul zekilor), te puteai trezi că se declară o „lună stahanovistă”, fără nici o duminică. Iar statului îi revenea dreptul de a te judeca dacă lipseai de la luciii. O dată la două luni sosea un tribunal popular şi pe mulţi îi condamna la 25% muncă forţată^, cauze se găseau întotdeauna destule. Aceşti „căutători de aur” câştigau pe lună trei-patru ruble „de aur” (o sută cincizeci-două sute de ruble staliniste, un sfert din minimul de existenţă).

La unele mine de lingă Kopiovo, exilaţii nu primeau salariul în bani, ci în bonuri: într-adevăr, ce să facă ei cu banii care circulau în toată Uniunea, dacă, oricum, nu se pot deplasa, iar la magazinul minei li se vinde (din belşug) şi pe bonuri.

În această carte am efectuat o comparaţie amănunţită a deţinuţilor cu ţăranii iobagi. Să nu uităm însă, din istoria Rusiei, că starea cea mai grea nu era a ţăranilor iobagi, ci a muncitorilor din uzine. Aceste bonuri valabile doar în prăvălia minei ne readuc în amintire, în avalanşă, minele şi uzinele din Altai. Populaţia afectată lor, în secolele XVIII şi XIX, săvârşea intenţionat crime numai ca să ajungă la ocnă şi să ducă o viaţă mai uşoară, în minele de aur din Altai nici la sfrrşitul veacului trecut „muncitorii nu aveau dreptul să refuze munca în zilele de duminică”, plăteau amenzi (cf. Munca forţată), şi încă existau prăvăliile cu produse de calitate proastă, unde li se dădea să bea şi erau înşelaţi la cântar. „Aceste prăvălioare, nu extracţia de aur prost organizată, erau principala sursă de venituri” a proprietarilor minelor de aur (Semionov-Tian-Şanski, Rusia, voi. XVI) sau, citeşte, a trustului.

În anul 1952, micuţa şi fragila H. S. Într-o zi cu ger năprasnic nu s-a dus la lucru pentru că nu avea pâslari. Pentru asta, şeful artelului de prelucrare a lemnului a trimis-o pentru trei luni la doborât buşteni – tot fără pâslari. Cu câteva luni înainte de a naşte a rugat să i se dea ceva mai uşor de lucru, i s-a răspuns: dacă nu-ţi place, dă-ţi demisia. Iar o doctoriţă ignorantă a greşit cu o lună durata sarcinii şi i-a dat concediul legal de maternitate cu două-trei zile înainte de a naşte. Acolo, în taigaua MVD-ului nu ai prea multe de discutat Dar nici aceasta încă nu era cu adevărat sfârşitul lumii. Sfârşitul lumii îl cunoşteau numai. Acei deportaţi speciali pe care îi trimiteau în colhozuri. Astăzi unii pun în discuţie (şi nu în van) următoarea problemă: oare colhozul este mai uşor decât lagărul? Răspundem: şi dacă s-ar lua colhozul şi lagărul şi s-ar combina laolaltă? Aceasta ar fi adevărata situaţie a exilatului special în colhoz. Din colhoz putem nota faptul că nu beneficiezi de raţia de pâine, doar în perioada semănatului primeşti şapte sute de grame de pâine, şi aceea din boabe pe jumătate putrezite, cu nisip, de culoare pământie (probabil au măturat pardoseala hambarelor). Din lagăr – faptul că te bagă la KPZ: dacă brigadierul se plânge de tine la conducere, iar conducerea sună la comenduire, iar comenduirea dispune, în privinţa salariului – îţi ajunge s-o duci de azi pe mâine: pentru primul an de muncă în colhoz, Măria Sumberg a primit pentru ziua-muncă douăzeci de grame de grâu (păsările Domnului ciugulesc mai mult de-a lungul drumului) şi cincisprezece copeici staliniste (o copeică şi jumătate după reforma lui Hruşciov). Cu salariul pe un an întreg, ea şi-a cumpărat… Un lighean de aluminiu.

Atunci, ei din ce trăiau?! Păi din pachetele primite din Ţările Baltice. Căci doar poporul lor n-a fost deportat în întregime.

Dar calmucilor cine le-o fi trimis pachete? Dar tătarilor din Crimeea…?

Treceţi printre morminte şi întrebaţi…

Oare datorită aceleiaşi hotărâri a dragelor Consilii de Miniştri ale Ţărilor Baltice ori datorită principialităţii siberiene li s-a aplicat deportaţilor speciali din Ţările Baltice până în anul 1953, când Tătucul şi-a dat obştescul sfârşit, directiva specială: nici un fel de muncă, în afară de cele mai grele! Numai tâniăcopul, lopata şi ferăstrăul! „Aici trebuie să învăţaţi să deveniţi oameni!” Şi dacă producţia ridica pe vreunul mai sus, comenduirea intervenea şi îl arunca la muncile comune. Deportaţii speciali nu aveau voie nici măcar să sape pământul în grădina casei de odihnă a direcţiei minelor, pentru a nu-i insulta pe stahanoviştii veniţi la odihnă. Şeful comeuduirii a aluugat-o pe M. Sumberg chiar şi din postul de îngrijitoare de vaci: „N-ai fost trimisă la casa de odihnă, du-te la întors de fân!” Cu greu i-a obţinut preşedintele colhozului aprobarea să rămână. (Ea i-a salvat viţeii de bmceloză. Iubea vacile siberiene, găsindu-le mai bune decât cele estoniene, şi, vacile, neobişnuite cu mângâiatul, îi lingeau mâinile.)

Odată a fost nevoie să se încarce de urgenţă un şlep cu grâu, şi deportaţii speciali lucrează fără plată ori altă recompensă treizeci şi şase de ore în şir (pe râul Ciulâm). În acest răstimp au avut două pauze de masă a câte douăzeci de minute şi o dată – trei ore de odihnă. „Dacă refuzaţi – vă trimitem mai departe în nord!” Un bătrân a căzut sub greutatea sacului, comsomoliştii-su-praveghetori l-au izbit cu picioarele.

Viza la comenduire – săptămânal. Până la comenduire sunt câţiva kilometri? Aveţi o bătrână de optzeci de ani? Luaţi un cal şi aduceţi-o! La fiece viză tuturor li se aminteşte: evadarea – douăzeci de ani muncă silnică.

Alături – camera agentului operativ. Te cheamă şi acolo. Acolo eşti ademenit cu o muncă mai bună. Şi te ameninţă că o să-ţi deporteze pe unica fiică dincolo de Cercul Polar, separând-o de familie.

Da ce nu sunt ei în stare? Oare mâna lor a fost vreodată oprită de vreun fior de conştiinţă…?

Iată misiunile: să-i urmăreşti pe cutare. Să aduni material pentru arestarea lui cutare.

Dacă în izbă intră orice sergent de la comenduire, toţi straniu taţii speciali, chiar şi femeile în vârstă, trebuie să se ridice şi să nu se aşeze fără permisiune.

. >;: „; S’! -:, – ’,”.: Sper că cititorul n-a înţeles cumva că deportaţii speciali erau lipsiţi de drepturi cetăţeneşti?

O, nu, nu! Ei şi-au păstrat toate drepturile cetăţeneşti. Lor nu li s-au ridicat actele de identitate. Ei şi-au exercitat dreptul de vot universal, egal, secret şi direct Acest moment sublim – din câţiva candidaţi să-i taie pe toţi în afară de alesul lor – li s-a păstrat cu sfinţenie. Nici dreptul de a subscrie peutru împrumut nu li s-a interzis (să ne amintim de chinurile din lagăr ale comunistului Diakov, lipsit de această posibilitate). Câud colhoznicii liberi, bombănind şi drăcuind, de-abia dădeau câte cincizeci de ruble, estonienilor li se storceau câte patru sute: „Voi sunteţi bogaţi. Celor care nu semnează n-o să le dăm pachetele, îi vom trimite şi mai departe spre nord.”

Şi îi vor trimite, de ce nu?… – – –,.

Ah, cât este de plictisitor! Din nou, mereu, acelaşi lucru. Dar mi se pare că partea aceasta am început-o prin ceva nou: nu lagăr, ci exil Şi mi se pare că acest capitol l-am început cu ceva proaspăt: nu exilaţi pe cale administrativă, ci strămutaţi speciali.

Şi iată-ne ajunşi în acelaşi loc.

Şi oare mai trebuie, şi cât mai trebuie acum să mai povestesc iarăşi şi iarăşi despre alte şi alte raioane de exil? Nu despre acelaşi locuri? Despre alţi ani? Despre alte naţiuni?

Despre care?…

*

Colonizate în straturi învecinate, văzându-se bine unele pe altele, naţiunile şi-au evidenţiat trăsăturile caracteristice, modul de viaţă, gusturile, înclinaţiile.

Dintre toţi, cei mai harnici erau nemţii. Ei au fost cei dintâi care au rupt-o definitiv cu viaţa lor trecută (şi ce patrie au avut ei pe Volga şi pe Maniei?). Precum odinioară pe loturile roditoare cu care i-a înzestrat Ecaterina9, tot aşa şi acum. Ei şi-au împlântat rădăcinile în pământurile aride, nefertile ale lui S ta lin, s-au dăruit noului pământ al exilului ca şi când ar fi fost al lor pentru totdeauna. Ei au început să se instaleze nu până la prima amnistie, nu până la prima milostivire a ţarului, ci pentru totdeauna. Deportaţi în anul 1941 fără să ia nimic cu ei, dar harnici şi neobosiţi, ei nu şi-au pierdut curajul, ci s-au apucat şi aici să muncească la fel de metodic şi chibzuit.