Alexandr Soljenitin

ALEXANDR SOLJENIŢÂN

Arhipelag GULAG 5-6-7

Partea a CINCEA
„Să facem din Siberia ocnelor şi a lanţurilor o Siberie sovietică, socialistă!”

(Stalin)
CUPRINS: Partea a CINCEA – OCNA.

Capitolul 1 – Sortiţi pierzaniei… 6

Capitolul 2 – Zefirul revoluţiei… 28

Capitolul 3 – Lanţuri, lanţuri… 42

Capitolul 4 – De ce aţi tolerat? 59

Capitolul 5 – Poezia sub lespede, adevărul sub bolovan… 77

Capitolul 6 – Un evadat convins… 99

Capitolul 7 – Motănelul alb… 120

Capitolul 8 – Evadări întâmplătoare şi evadări pregătite inginereşte. 148

Capitolul 9 – Băieţaşii cu automate… 166

Capitolul 10 – Când în zonă arde pământul. 173

Capitolul 11 – Lanţurile ni le rupem pe dibuite… 189

Capitolul 12 – Cele patruzeci de zile ale Kenghirului… 215

Partea a ŞASEA – EXILUL.

Capitolul 1 – Exilul în primii ani de libertate… 252

Capitolul 2 – Ciuma ţărănească… 263

Capitolul 3 – Exilările se îndesesc… 278

Capitolul 4 – Surghiunul popoarelor… 290

Capitolul 5 – La sfârşitul sorocului… 305

Capitolul 6 – Fericirea exilului… 317

Capitolul 7 – Zekii în libertate… 333

Partea a ŞAPTEA – STALIN nu MAI ESTE.

Capitolul 1 – Cum să priveşti astăzi peste umăr… 352

Capitolul 2 – Cârmuitorii trec, Arhipelagul rămâne. 370

Capitolul 3 – Legea în zilele noastre… 397

Postfaţă. 415

După încă un an… 417

Şi după încă zece ani… 418 [Scurt istoric]… 419

Conţinutul capitolelor… 421

Abrevieri şi sigle (vol. I-II-III)… 432

Note… 442

Tabel cronologic… 469

Dincolo de literatură (eseu de Ion Vasile Şerban)… 485

OCNA

Capitolul 1

SORTIŢI PIERZANIEI.

REVOLUŢIA este grozav de generoasă când este vorba de zor. Ea se grăbeşte să renunţe la o mulţime de lucruri. De pildă – la cuvântul ocnă. Iar acesta este un cuvânt frumos, cu greutate, nu poate fi comparat cu avortonul DOPR, nici cu alunecosul ITL. Cuvântul „ocnă” se prăvăleşte asupra condamnatului de la înălţimea estradei judecătorilor ca o ghilotină cu încetinitor şi încă din sala de judecată îi frânge coloana vertebrală, îi spulberă orice speranţă. Cuvântul „ocnaşi” este atât de cumplit, încât alţi deţinuţi, nu ocnaşi, îşi zic între ei: ăştia sunt, fără îndoială, ucigaşi! (Omul este înzestrat cu această însuşire poltronă şi salvatoare: să creadă că nu el este cel mai rău şi nu el se află în cea mai proastă situaţie. Ocnaşii poartă numere înseamnă că sunt dintre cei mai înrăiţi! Pe noi însă u-or să ne numeroteze!… Aveţi răbdare, n-o să scăpaţi, o să primiţi şi voi numere!)

Stalin îndrăgea tare mult cuvintele vechi, el ştia că pe ele statele se pot ţine veacuri de-a rândul. Fără nici cea mai mică necesitate proletară, el a transplantat cuvinte care fuseseră suprimate în pripă: „ofiţer”, „general”, „director”, „suprem” 1* Şi după douăzeci şi şase de ani de când revoluţia din februarie a desfiinţat ocna, Stalin a introdus-o din nou. Asta s-a întâmplat în aprilie 1943, când Stalin a simţit că arca lui a ieşit la liman. Cele dintâi roade civile ale victoriei naţionale de la Stalingrad au fost: Decretul privind militarizarea căilor ferate (copiii şi femeile să fie judecaţi de tribunal) şi, peste o zi (17 aprilie), Decretul privind introducerea ocnei şi spânzurătorii. (Spâuzu-rătoarea este, de asemenea, un stabiliment vechi şi bun, ce nu poate fi comparat cu un pocnet de revolver, spânzurătoarea prelungeşte moartea şi permite să fie arătată detaliat şi dintr-o dată unei mari mulţimi de privitori.) Toate victoriile următoare au trimis la ocnă şi la spânzurătoare noi rezerve de oameni sortiţi morţii: mai întâi din Kuban şi de pe Don, apoi din Ucraina de pe malul stâng al Niprului. Din Kursk, Oriol, Smolensk. În urma armatei veneau tribunalele, pe unii îi spânzurau pe loc, în public, pe alţii îi expediau în lagărele-ocne nou create.

Cel dinţii de acest fel a fost fără îndoială lagărul de la mina 17 din Vorkuta (curând, au urmat altele şi în Norilsk, şi în Djezkazgan). Scopul nici nu era ascuns: ocnaşii trebuiau exterminaţi. Era un homicid făţiş, dar, în

*Notele din subsolul paginii, marcate cu asterisc, aparţin autorului. Notele traducătorului, numerotate în cadrul fiecărui capitol, sunt amplasate la sfârşitul volumului, care conţine un index general de sigle şi abrevieri. (Vezi şi N. B. La voi. I pag. 9. Voi II pag. 7.) tradiţia GULAG-ului, prelungit în timp, pentru ca deţinuţii sortiţi pieirii să sufere cât mai multă vreme şi să mai lucreze o perioadă de timp.

Ei erau instalaţi în „corturi” şapte metri pe douăzeci, obişnuite în zonele nordice. Căptuşite cu scânduri şi presărate cu rumeguş, aceste corturi deveneau un fel de barăci uşoare. Un asemenea cort era prevăzut pentru optzeci de persoane, dacă erau utilate sistem vagonaş^, şi pentru o sută – în cazul priciurilor comune. Ocnaşii erau instalaţi câte două sute.

Asta însă nu era o restrângere3 de spaţiu! Era doar o utilizare judicioasă a spaţiului de locuit. Ocnaşii aveau un regim de lucru, în două schimburi, de douăsprezece ore, fără nici o zi de odihnă, şi astfel, întotdeauna, o sută erau la lucru, iar cealaltă – în baracă.

La locul de muncă erau înconjuraţi de escorta cu câini, oricine putea să-i bată după pofta inimii sau să-i îndemne la lucru înghiontindu-i cu automatul, în drum spre zonă4, după bunul plac al celor din escortă, coloana lor putea fi împroşcată cu rafale de automat, şi nimeni nu cerea socoteală soldaţilor pentru cei morţi. Coloana istovită a ocnaşilor putea fi deosebită de departe cu uşurinţă de o coloană de simpli deţinuţi: oamenii de-abia îşi târau picioarele, chipurile lor erau răvăşite de disperare şi consternare.

Cele douăsprezece ore de lucru erau măsurate în cea mai lungă durată a lor. (La spart de piatră brută în viscolele polare din Norilsk, li se dădea, în cele douăsprezece ore, o singură dată, zece minute de răgaz în încăperea unde se puteau încălzi.) Şi cât de stupid erau folosite cele douăsprezece ore de odihnă! În contul acestor douăsprezece ore, ei erau duşi dintr-o zonă într-alta, erau aliniaţi în coloană, erau percheziţionaţi, în zona locativă erau introduşi numaidecât îiitr-un cort niciodată aerisit, fără ferestre, şi încuiaţi acolo, în timpul iernii, în cort dăinuia un aer dens, umed, împuţit şi acru, pe care un om neobişnuit cu astfel de condiţii nu l-ar fi suportat nici două minute. Zona locativă era şi mai puţin accesibilă ocnaşilor decât zona de lucru. Nu li se permitea niciodată să meargă nici la toaletă, nici la sala de mese, nici la infirmerie. Pentru orice trebuinţă aveau fie un hârdău, fie un ghişeu. Ocna stalinistă din anii 1943-1944 însemna îmbinarea a tot ceea ce era mai rău îutr-un lagăr cu tot ceea ce era mai rău într-o puşcărie.

Ocna ţaristă, după mărturia lui Cehov~>, era mult mai puţin inventivă. Ocnaşii din închisoarea Mexandrovsk (Sahalin) nu numai că puteau să iasă zi şi noapte în curte şi la toaletă (acolo nu era folosit hârdăul), dar şi toată ziua în oraş! Astfel incit sensul autentic al cuvântului, ocnă” – vâslaşii să fie înlănţuiţi lingă vâsle – îl înţelegea doar Stalin.

În cele douăsprezece ore de „odihnă” intra, de asemenea, controlul de dimineaţă şi de seară al ocnaşilor, care nu era o simplă verificare a numărului capetelor de vită, precum în cazul zekilor^, ci un apel amănunţit, nominal când fiecare dintre cei o sută de ocnaşi trebuia, de două ori pe zi, să-şi strige, fără să se poticnească, numărul, numele lui nesuferit, prenumele şi patronimicul, anul şi locul naşterii, articolele, durata condamnării, cine l-a condamnat şi când ia sfârşit condamnarea; iar ceilalţi nouăzeci şi nouă trebuiau, de două ori pe zi, să asculte toate acestea şi să se chinuiască. Tot în contul acestor douăsprezece ore se distribuia de două ori hrana: castroanele cu mâncare se împărţeau prin ghişeu şi tot prin ghişeu se înapoiau. Nici un ocnaş nu avea dreptul să lucreze la bucătărie ori să transporte găleţile cu hrană, întregul personal de serviciu era alcătuit din hoţi şi, cu cât mai impertinent şi mai necruţător îi escrocau pe blestemaţii de ocnaşi, cu atât mai bine trăiau ei înşişi şi cu atât mai mulţumiţi erau stăpânii ocnei: aici, ca întotdeauna pe seama articolului Cincizeci şi Opt, coincideau interesele NKVD-ului şi ale tagmei hoţilor.

Dar îhtrucât nu trebuiau să păstreze tabele pentru istorie, să se vadă că ocnaşii erau exterminaţi şi prin înfometare, conform acestor tabele lor li se cuveneau nişte jalnice suplimente – vămuite de trei ori – sub formă de „raţii pentru mineri” şi „gratificaţii alimentare”. Şi toate acestea se realizau prin ghişeu, după o lungă procedură: strigarea nominală şi schimbul castroanelor pe taloane. Şi când, în sfârşit, puteau să se prăvălească pe prici şi să adoarmă, din nou se deschidea ghişeul, din nou începea strigarea numelor şi predarea aceloraşi taloane pentru a doua zi (zekii simpli nu-şi băteau capul cu taloanele pentru castroane, ele erau primite şi predate la bucătărie de către brigadier).

Astfel, din cele douăsprezece ore de „timp liber”, de-abia mai rămâneau patru ore liniştite pentru somn.

În plus, bineînţeles, ocnaşilor nu li se dădea nici un ban, nu aveau dreptul să primească pachete, nici scrisori (în capul lor năuc, care le vâjâia necontenit, trebuia să se stingă gândul la fosta libertate şi nimic să nu mai rămâhă pe pământ în neagra noapte polară decât munca şi această baracă).

Toate acestea îi făceau pe ocnaşi să cedeze cu uşurinţă şi să moară repede.

Cel dintâi alfabet vorkutean (douăzeci şi opt de litere^, pentru fiecare literă numerotarea era de la unu la o mie), prin urmare primii douăzeci şi opt de mii de ocnaşi din Vorkuta au intrat cu toţii în mormânt într-un singur an.

Este de mirare că nu într-o lună*.

În Norilsk, la uzina de cobalt nr. 25, au tras o garnitură în zonă pentru a încărca minereu, şi ocnaşii s-au culcat sub tren pentru a sfârşi mai repede cu chinurile. Douăzeci şi patru de oameni, ajunşi la disperare, au fugit în tundră. Au fost descoperiţi din avioane şi împuşcaţi, iar cadavrele lor au fost stivuite pe platforma de adunare din lagăr.

La mina nr. 2 din Vorkuta se afla un lagăr-ocnă pentru femei. Femeile purtau numere pe spate şi pe basmalele de pe cap. Ele participau la toate lucrările subterane şi chiar, şi chiar. Depăşeau planul! *

Dar eu aud cum compatrioţii şi contemporanii mei îmi strigă cu mânie: opreşte-te! Despre cine cutezi sa ne vorbeşti? Da, aşa este! I-au ţinut acolo pentru a-i extermina, şi bine au făcut! Căci erau trădători, poliţai8 şi

*Câţi ocnaşi credeţi că se aflau în Sahalin pe vremea lui Cehov? Cinci mii nouă sute cinci persoane, erau de ajuns şase litere. Aproape la fel era şi Elabastuzul nostru, însă Spassk era mai mare. Cuvântul însuşi era cumplit – „Sahalin”, dar, în realitate, nu era decât o flilială, o subdiviziune de lagăr! Doar în Steplag erau douăsprezece de acest fel. Lagăre precum Steplag-ul erau zece. Socotiţi câte Sahaline.

Burgomiştri9! Aşa le trebuie! Nu cumva îţi este milă de ei? (în acest caz, după cum se ştie, critica iese din cadrul literaturii şi trece în atribuţiile Organelor.) Iar acolo, femeile nu erau decât aşternuturile nemţilor! Îmi strigă nişte voci de femei. (Oare am exagerat eu? Se poate ca nişte rusoaice să le numească aşternuturi pe alte rusoaice?)

Cel mai uşor mi-ar fi să răspund cum se obişnuieşte acum, „demascând cultul”. Să povestesc despre câteva cazuri de trimitere la muncă silnică. (De pildă, despre cele trei comsomoliste voluntare, care, pilotând nişte bombardiere uşoare, s-au speriat şi, în loc să arunce bombele asupra ţintei, le-au aruncat în câmp deschis; s-au întors cu bine la bază şi au raportat că şi-au îndeplinit misiunea, însă pe urmă, pe una dintre ele a mustrat-o conştiinţa de comsomolistă şi a povestit totul secretarului de comsomol al unităţii de aviaţie, tot o fată, care, bineînţeles, a raportat la Secţia Specială, şi cele trei fete s-au pricopsit cu douăzeci de ani de ocnă.) Şi să exclam: iată ce oameni sovietici cinstiţi au fost pedepsiţi de către samavolnicia stalinistă! Apoi să mă las cuprins de indignare nu din pricina samavolniciei la drept vorbind, ci din pricina erorilor fatale săvârşite faţă de comsomolişti şi comunişti, acum corectate într-un mod fericit.

Ar fi însă nedemn să nu examinăm problema în toată profunzimea ei.

Mai întâi despre femei, acum, după cum se ştie, dezrobite, eliberate. E drept, nu de munca lor dublă, ci de cununia religioasă, de jugul dispreţului social, de tirania Kabanihăi10. Dar ce-i asta? Oare nu le-am pregătit o Kabaniha şi mai cruntă, socotindu-le crimă de antipatriotism şi de drept comun faptul de a dispune libere de corpul şi de personalitatea lor? Şi oare nu întreaga literatură universală (prestalinistă) a proslăvit iubirea eliberată de discriminările naţionale? De voia generalilor şi a diplomaţilor? Noi însă şi aici am aplicat criteriul stalinist: fără Decretul Prezidiului Sovietului Suprem nu îţi este permis să intri în contact cu nimeni. Corpul tău este, înainte de toate, bunul Patriei.

Dar, întâi şi-ntâi, ce vârstă aveau ele când au intrat în contact cu inamicul nu pe câmpul de luptă, ci în pat? Cu siguranţă că erau femei nu mult mai în vârstă de treizeci de ani, ba chiar şi de douăzeci şi cinci. Rezultă că de la primele impresii din copilărie ele au fost educate după Octombrie, în şcolile sovietice şi în spiritul ideologiei sovietice! Aşadar, ne-am supărat pe roadele mâinilor noastre? Unora dintre fete li s-a întipărit în minte tot ceea ce noi vreme de cincisprezece ani am strigat fără istovire: că nu există nici o ţară natală, că patria este o născocire reacţionară. Altora li se făcuse lehamite de puritanismul searbăd al adunărilor, mitingurilor, demonstraţiilor noastre, al filmelor fără sărutări, al dansurilor fără îmbrăţişări. Cele din a treia categorie erau cucerite de amabilitatea, de politeţea, de acele nimicuri ale aspectului exterior al bărbatului şi ale modului de a face curte, despre care nu i-a învăţat nimeni pe ^flăcăii cincinalelor noastre şi pe ofiţerii care au absolvit Academia Frunze11, în categoria a patra intrau fetele care erau pur şi simplu flămânde, flămânde la propriu, adică nu aveau ce să mănânce. Cele din categoria a cincea poate că n-au găsit alt mijloc de salvare, a lor şi a rudelor, de a nu se despărţi de ele.

În oraşul Starodub din regiunea Briansk, unde ajunsesem pe urmele proaspete ale inamicului în retragere, mi s-a povestit că acolo a staţionat multă vreme o garnizoana de unguri, pentru a apăra oraşul de partizani. La un moment dat, au primit ordin de transferare, şi zeci de femei localnice, uitând de orice ruşine, au venit la gară şi, luându-şi rămas-bun de la ocupanţi, boceau de mama focului, cum n-au bocit (a adăugat un cizmar zeflemitor) nici când „şi-au petrecut bărbaţii la război”.

Tribunalul militar a intrat în Starodub câteva zile mai târziu. Şi, cu siguranţă, au acordat atenţia cuvenită denunţurilor. Şi, fără îndoială, pe careva dintre bocitoarele din Starodub le-a trimis la mina nr.2 din Vorkuta.

Dar cine-i vinovat de toate astea? Cine? Aceste femei? Sau noi, noi toţi, compatrioţi şi contemporani? Ce fel de oameni am fost noi, daca femeile noastre au preferat să se arunce în braţele ocupanţilor? Oare nu este acesta unul din nenumăratele preţuri pe care le plătim, le plătim şi le vom plăti încă multă vreme pentru calea noastră comunistă, adoptată în pripă, parcursă în mare zăpăceală, fără a arunca o privire îndărăt pentru a vedea pierderile, fără a privi înainte?

Poate că toate aceste femei ar fi trebuit supuse oprobriului public (însă nu înainte de a le asculta şi pe ele), poate ar fi trebuit ridiculizate fără cruţare, dar să le trimiţi pentru aşa ceva la ocnă? În lagărele polare de exterminare?

Păi, Staliu le-a trimis! Beria!

Nu, nu, scuzaţi-mă! Cei care le-au trimis, care le-au ţinut acolo şi le-a u lichidat tronează acum în consiliile publice ale pensionarilor şi veghează în continuare la moralitatea noastră. Iar noi toţi? Noi auzim: „aşternuturile nemţilor”, şi dăm aprobator din cap. Faptul că şi acum le socotim pe aceste femei vinovate este cu mult mai periculos pentru noi chiar şi decât faptul că ele au fost condamnate la vremea lor.

— Bine, bine, dar bărbaţii u-au ajuns acolo degeaba?! Erau trădători de patrie şi trădători sociali.

Dar şi aici ne putem eschiva. Am putea menţiona (şi ar fi adevărat) că principalii criminali n-au rămas, de bună seamă, pe loc, în aşteptarea tribunalelor şi spânzurătorilor noastre. Ei s-au grăbit cum au putut spre Occident şi mulţi au izbutit să plece. Anchetele noastre penale de pedeapsă ajungeau la cifrele propuse pe seama mieluşeilor (aici au fost de mare ajutor denunţurile vecinilor): în locuinţa aceluia, nu se ştie de ce, au fost încartiruiţi nemţi, de ce l-au îndrăgit pe el? Iar acesta a cărat nemţilor fin cu sania lui: colaborare direca cu inamicul*.

Astfel s-ar putea minimaliza şi din nou să se pună pe seama cultului: au existat exagerări, acum sunt corectate. Totul este normal.

Dar, fiindcă am început, să continuăm.

Ce soartă au avut dascălii de şcoală? Acei dascăli pe care armata noastră, în timpul retragerii pline de panică, i-a părăsit cu scoli şi cu şcolari cu tot: care pentru un an, care pentru doi, care pentru trei. Fiindcă intendenţii au fost Proşti, generalii incompetenţi, ce trebuie să facă acum dascălii: să-i mai înveţe carte pe copii ori să nu-i mai înveţe? Şi ce pot să facă acum copiii -nu cei care au cincisprezece ani, care pot să muncească şi să se întreţină, ori să se facă partizani, ci copiii mici? Să înveţe ori să piardă vremea vreo doi-trei ani pentru ispăşirea greşelilor Comandantului Suprem? Nu mi-a dat tata căciulă, deci urechile pot să-mi îngheţe, nu-i aşa?

Nu se ştie de ce, dar această problemă nu s-a pus nici în Danemarca, nici în Norvegia, nici în Belgia, nici în Franţa, în aceste ţări, nimeni n-a considerat că poporul, aruncat cu uşurinţă sub ocupaţie germană de către cârmuitorii lui nesăbuiţi ori în virtutea unor circumstanţe covârşitoare, acum trebuie să înceteze de a mai trăi. În aceste ţări au continuat să funcţioneze şi şcolile, şi căile ferate, şi administraţia locală.

Există oameni (la ei, fireşte) care au creierul întors cu o sută optzeci de grade. Pentru că la noi, dascălii de şcoală au primit scrisori anonime de la partizani: „Să nu îndrăzniţi să ţineţi lecţii! Cei vinovaţi vor plăti scump!” Lucrul la căile ferate a devenit, de asemenea, colaborare cu inamicul. Iar administraţia locală – trădare nemaiauzită.

Toată lumea ştie că un copil care a întrerupt învăţătura poate să n-o mai reia ulterior. Astfel, dacă Genialul Strateg al tuturor timpurilor şi popoarelor a dat greş, ce să facă iarba în vremea asta – să crească ori să se usuce? Iar copiii, în vremea asta, să meargă sau nu la şcoală?

De bună seamă, totul se plăteşte. Din şcoală vor trebui scoase portretele cu mustaţă1^ şi; poate, introduse cele cu mustăcioară^. Bradul nu va mai trebui împodobit de Anul Nou, ci de Crăciun, şi, cu această ocazie (şi la altă aniversare imperială în locul celei din octombrie), directorul va trebui să cuvânteze şi să proslăvească minunata viaţă nouă, care de fapt este proastă. Dar şi înainte se ţineau discursuri care proslăveau viaţa cea minunată, iar ea era tot proastă.

Cu alte cuvinte, înainte trebuia să-ţi calci pe conştiinţă şi să-i minţi pe copii incomparabil mai mult, fiindcă minciuna a avut timp să se decanteze şi să se insinueze în programele de învăţământ, fiind elaborată cu meticulozitate de către metodiştii şi inspectorii şcolari. La fiecare lecţie, fie că se potrivea ori nu se potrivea, fie că era vorba de structura organismului râmei sau de conjuncţiile subordonatoare, trebuia neapărat să-L huleşti pe Dumnezeu (chiar dacă tu personal crezi în El); trebuia să nu scapi prilejul ca să proslăveşti libertatea noastră nelimitată (chiar dacă n-ai dormit toată noaptea, aşteptând să auzi ciocănituri în uşă); fie că citeai cu glas tare din Turgheniev, fie că plimbai bagheta pe cursul Niprului, trebuia negreşit să afuriseşti sărăcia din trecut şi să elogiezi belşugul din prezent (când sub ochii tăi şi ai copiilor, cu mult înainte de război mureau sate întregi, iar pe o cartelă de copil, la oraş, se dădeau trei sute de grame de pâine).

Şi toate acestea nu erau socotite crimă nici împotriva adevărului, nici împotriva sufletului de copil, nici împotriva Duhului Sfânt.

Acum, însă, sub regimul provizoriu şi instabil al ocupanţilor, trebuia să minţi mult mai puţin, doar că în altă direcţie, în altă direcţie! – Asta era problema! Iată de ce glasul patriei şi creionul raikom-ulm interziceau predarea Limbii materne, a geografiei, aritmeticii şi ştiinţelor naturale. Pentru o astfel de activitate – douăzeci de ani la ocnă!

Compatrioţi, încuviinţaţi din cap! Iată, îi conduc, însoţiţi de crini, într-o baracă dotată cu hârdău! Azvârliţi cu pietre în ei, căci i-au învăţat carte pe copiii voştri!

Însă compatrioţii (mai cu seamă pensionarii MVD-ului şi KGB-ului, nişte namile, pensionaţi la patruzeci şi cinci de ani) se apropie de mine cu pumnii ridicaţi: pe cine apăr eu? Pe burgomiştril pe starosti^! Pe tălmaci? Toate canaliile şi lepădăturile?

Să ne coborâm dar, să ne coborâm şi mai adânc. Am adunat prea multe lemne, privindu-i pe oameni ca pe surcele! Oricum, viitorul ne va obliga să reflectăm la cauze.

Au început să câute Fie ca nobila mânie., i5 – şi cum să nu ţi se ridice părul pe cap? Patriotismul nostru înnăscut – interzis, ridiculizat, prigonit şi blestemat – a fost deodată îngăduit, încurajat, proclamat sfânt, şi cum să iiu ne recăpătăm curajul, noi toţi, ruşii, să nu ne unim inimile emoţionate de recunoştinţă, şi cu generozitatea firii noastre să nu-i iertăm neapărat pe călăii noştri obişnuiţi când se apropiau călăii din afara graniţelor? Şi apoi, înăbuşind vagile îndoieli şi mărinimia noastră grăbită, cu toţii laolaltă să-i blestemăm cu frenezie pe trădători, acei oameni rauchiunoşi, categoric mai răi decât noi?

De unsprezece secole de când există Rusia, ea a cunoscut mulţi duşmani şi a purtat multe războaie. Dar oare au existat mulţi trădători în Rusia? Din sânul ei au ieşit mulţimi de trădători? Parcă nu. Pare-mi-se că nici vrăjmaşii nu au acuzat caracterul rus de trădare, de cameleonism, de infidelitate. Şi toate acestea sub un regim, cum se spune, ostil poporului muncitor.

Iată însă că a izbucnit cel mai drept război, sub regimul cel mai drept, şi, brusc, poporul nostru a descoperit în mijlocul său zeci şi sute de mii de trădători.

De unde au apărut? Şi de ce?

Poate că s-o fi reaprins din nou războiul civil, care nu a fost stins definitiv? Albgardiştii care au scăpat teferi? Nu! Am menţionat mai sus că mulţi dintre emigranţii albi (inclusiv procletul Denikin) au luat partea Rusiei Sovietice împotriva lui Hitler. Ei aveau libertatea de a alege şi au ales astfel însă aceste zeci şi sute de mii – poliţai şi membri ai detaşamentelor de represalii, starosti şi tălmaci – au ieşit cu toţii din rândul cetăţenilor sovietici. Şi printre ei erau destui tineri, care, de asemenea, au crescut după Octombrie.

Ce i-o fi determinat?… Cine sunt ei?

Ei bine, în primul rând aceştia sunt aceia peste care şi peste ale căror familii au trecut şenilele anilor Douăzeci şi Treizeci. Care în valurile tulburi ale canalizării noastre şi-au pierdut părinţii, pe cei apropiaţi şi pe cei dragi. Ori cei care ei înşişi au plonjat şi au ieşit la suprafaţă în lagăre şi în exiluri, au plonjat şi au ieşit la suprafaţă. Ale căror picioare au îngheţat şi au amorţit La cozile de la ghişeele unde se predau pachete. Şi cei cărora în aceste decenii crunte le-au tăiat ori le-au drămuit cu zgârcenie accesul la ceea ce aveau mai scump pe pământ, la pământul însuşi, făgăduit, fiindcă veni vorba, prin marele Decret^ şi pentru care, între altele, au trebuit să-şi verse sângele în Războiul civil. (Nimic de-a face cu vilele-proprietate inalienabilă a ofiţerilor din Armata sovietică ori cu moşiile împrejmuite cu garduri de lâhgă Moscova: asta-i pentru noi, asta se poate.) în plus, cei care au fost luaţi „pentru culesul spicelor”. Apoi cei cărora le-au luat dreptul de a locui unde poftesc. Sau dreptul de a practica meseria îndrăgită (am nimicit cu fanatism toate meseriile, dar acest lucru s-a uitat demult).