Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,56 Mb.
səhifə8/60
tarix06.01.2019
ölçüsü2,56 Mb.
#90642
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   60

Cmd brigăzile se întorc în zonă, povestesc cum a evadat grupul lui Vorobiov: străpungând zona cu un camion.

A mai trecut o săptămână. Zidim, punem piatră peste piatră. Cea de-a doua aripă a BUR-ului se profilează foarte clar: iată micuţele şi confortabilele carcere, iată celulele individuale, iată tamburele, într-un volum destul de mic am îngrămădit o sumedenie de piatră, şi se aduce întruna de la carieră: piatra e pe gratis, mâua de lucru de asemenea, numai cimentul este al statului.

Şi mai trece o săptămână, destul timp pentru cei patra mii de puşcăriaşi ai Ekibastuzului să se convingă că evadarea este o nebunie şi nu duce la nimic. Şi, într-o zi la fel de însorită, din nou răsună împuşcături în stepă: evadare! Păi, asta-i un fel de epidemie: din nou apare duba celor de la escortă şi aduce doi (cel de-al treilea a fost ucis pe loc). Aceştia doi – Batanov şi încă unul foarte tânăr – plini de sânge, sunt conduşi pe lingă noi, pe sub schelele noastre, în aripa isprăvită, pentru ca acolo să le mai tragă o mamă de bătaie, şi, despuiaţi, să-i arunce pe pardoseala de piatra şi să nu le dea nici să mănânce, nici să bea. Ce simţi tu, robule, privindu-i pe aceşti oameni omorâţi în bătaie, şi mândri? Nu cumva bucuria josnică, ticăloasă, că nu pe tine te-au prins, nu pe tine te-au snopit în bătăi, nu te-au sortit pieirii?

„Mai repede, trebuie să terminaţi mai repede aripa stângă!” ne strigă bur-duhănosul maior Maximenko.

Zidim. Seara o să primim suplimentul de casă.

Căpitanul de rangul doi Burkovski cară tencuială. Tot ce se construieşte este în folosul Patriei.

Seara auzim cum s-a întâmplat: şi Batanov a încercat să răzbească tot cu o maşină. Gloanţele au atins maşina.

Acum aţi înţeles, robilor, că a evada înseamnă sinucidere, că nimeni nu va izbuti să fugă mai departe de un kilometru, că ursita voastră este să munciţi şi să muriţi?!

Nici n-au trecut cinci zile, nimeni n-a mai auzit nici o împuşcătură, când dintr-o dată, ca şi cum cerul ar fi fost din metal şi cineva a izbit în el cu o rangă uriaşă, a răbufnit ştirea: evadare! Din nou o evadare! Şi de data asta reuşită!

Evadarea de duminică 17 septembrie a fost atât de bine pusă la punct, încât apelul de seară a trecut cu bine, socotelile vertuhailor9 s-au potrivit la tanc. Numai în dimineaţa lui 18 ceva începe să scâiţâie, fiindcă plecarea la lucru este anulată şi se organizează un apel general. Câteva apeluri generale pe platforma de adunare, pe urmă – apeluri pe barăci, apeluri pe brigăzi, apel după dosare. – Căci dulăii se pricep numai să numere banii la casă. Mereu rezultatul era altul! Nu puteau să afle câţi au fugit? Cine anume? Când? Încotro? Cu ce?

Era luni seara, masa de prânz uu ni s-a servit (bucătarii au fost şi ei aduşi la locul de adunare ca să fie număraţi), dar noi uu suntem supăraţi, într-un fel ne bucurăm! Orice evadare izbutită constituie o mare bucurie pentru deţinuţi. Nu contează că pe urmă oamenii din escortă se comportă ca nişte turbaţi, că regimul devine atroce, pentru noi toţi este o sărbătoare! Pe chipurile noastre se citeşte semeţia! Suntem mai inteligenţi ca voi, domnilor dulăi! Iată, am evadat! (Şi, privindu-i pe şefi în ochi, zicem în gândul nostru: numai de nu i-ar prinde! Numai de nu i-ar prinde!) în plus, nici la muncă nu ne-au mai scos, şi ziua de luni a trecut pentru noi ca o a doua zi liberă. (E grozav că băieţii n-au şters-o sâmbătă: s-au gândit să nu ne strice duminica!)

Dar cine or fi?

Luni seara s-a aflat: Gheorghi Tenno şi Kolka Jdanok.

Zidul închisorii se înalţă tot mai sus. Am făcut şi buiandrugii deasupra uşilor şi ferestruicilor, acum lăsăm lăcaşurile pentru căpriori.

Trei zile au trecut de la evadare. Şapte. Zece. Cincisprezece.

Nici o ştire!

Au reuşit!

Capitolul 4

DE CE aţi TOLERAT?

PRINTRE CITITORII MEI se află şi un Istoric-Marxist cultivat. Frunzărind, în fotoliul său moale, până în locul în care se arată cum construiam noi BUR-ul, el îşi scoate ochelarii, loveşte peste pagină cu ceva plat, cum ar fi o riglă, şi dă din cap aprobator:

— Da-da. Asta pot s-o cred. Însă chestia cu nu ştiu ce zefir al revoluţiei mi se pare o gogoriţă. Acolo, la voi, nu putea avea loc nici o revoluţie, deoarece pentru aşa ceva este necesară o legitate istorică. Iată, aţi fost aleşi câteva mii de aşa-zişi „politici”. – Şi ce-i cu asta? Nemaiavând înfăţişare omenească, demnitate, familie, îmbrăcăminte, hrană. – Ce-aţi făcut? De ce nu v-aţi răzvrătit?

— Ne câştigam raţia de pâine. După cum aţi văzut – construiam o închisoare.

— Asta-i bine. Asta şi trebuia să faceţi, să construiţi. Este în folosul poporului. Asta a fost singura decizie corectă. Dar, dragii mei, numai pentru atât nu vă puteţi numi revoluţionari! Pentru revoluţie trebuie să fii legat de singura clasă înaintată.

— Păi, atunci, eram cu toţii muncitori…

— Asta n-are nimic de-a face. Ăsta-i un chiţibuş obiectiv. Dumneata poţi să-ţi închipui ce este aceea o le-gi-ta-te?

La naiba, cred că pot. Pe cuvânt de onoare că pot. Îmi închipui că o dată ce lagărele cu multe milioane de oameni durează de patruzeci de ani, poftim – aceasta este o legitate istorică. Aici sunt prea multe milioane şi prea mulţi ani pentru ca totul să poată fi explicat printr-un capriciu al lui Staliii, prin perfidia lui Beria, prin credulitatea şi ^naivitatea partidului conducător, luminat neîntrerupt de raza învăţăturii înaintate. Dar n-o să-i fac reproşuri oponentului meu cu această legitate. El îmi va zâmbi cu drăgălăşenie şi îmi va spune că noi, în cazul respectiv, nu vorbim despre asta, eu mă abat de la subiect.

El vede că eu m-am încurcat, că îmi reprezint prost legitatea, şi îmi explică:

— Vezi dumneata, revoluţionarii au venit şi au măturat ţarismul cu mătura. Foarte simplu. Păi să fi încercat ţarul Nicolae să-şi întemniţeze astfel revoluţionarii! Să fi încercat să le agate numere! Să fi încercat…

— Exact. El n-a-ncercat El n-a încercat, şi tocmai de aceea au scăpat teferi cei care au încercat după el.

— Păi, nici nu putea să încerce! Nu putea!

— Da, şi asta-i adevărat: nu numai că n-a vrut, dar nici n-a putut.

Conform interpretării cadeţilor (nu mai vorbesc de aceea a socialiştilor), toată istoria Rusiei este o succesiune de tiranii. Tirania tătarilor. Tirania cnejilor moscoviteui. Cinci secole de despotism naţional, de tip oriental, şi de robie făţişă, adânc înrădăcinată. (Nici tu Zemski Sobor, nici comuna sătească, nici căzăcimea liberă ori ţărănimea din nord1.) Fie că vorbim de Ivan cel Groaznic2, de Alexei cel Blajin3, de Petra cel Crâncen4 ori de Ecaterina de Catifea5, ori chiar de Alexandru al Doilea6, până la Marea Revoluţie din Februarie, toţi ţarii n-au ştiut, chipurile, decât un singur lucru: să strivească. Să-şi strivească supuşii ca pe nişte cărăbuşi, ca pe nişte omizi. Regimul îi oprima pe supuşi, revoltele şi răscoalele erau înăbuşite, strivite.

Bine, bine! I-au strivit, dar nu de tot! I-au strivit, dar nu în sensul tehnic înalţ din zilele noastre. De pildă, soldaţii care s-au aflat în careul decembriştilor, la numai patra zile au fost iertaţi toţi până la unul. (Compară execuţiile soldaţilor noştri. – Care nu s-au răzvrătit, dar au refuzat să tragă în mulţimea neînarmată – la Berlin, în 1953, Budapesta 1956, Novocerkassk, 1962.) Iar dintre ofiţerii decembrişti care au participat la răscoală, au fost executaţi doar cinci. – Poţi să-ţi închipui aşa ceva în epoca sovietică? Credeţi că ar mai fi rămas măcar unul în viaţă?

Apoi. – Nici Puşkin, nici Lermontov nu au fost condamnaţi pentru literatura lor plină de temeritate, pe Tolstoi, pentru subminarea făţişă a statului, nu l-au atins cu un deget. „Unde te-ai fi aflat la 14 decembrie în Petersburg?” l-a întrebat Nicolae I pe Puşkin. Puşkin a răspuns sincer: „în Piaţa Senatului”. Şi a fost… Lăsat să plece acasă. Apropo de asta, noi, cei care am încercat pe pielea noastră sistemul maşinii judiciare, precum şi amicii noştri, procurorii, înţelegem perfect cât valora răspunsul lui Puşkiii: articolul 58, paragraful 2, insurecţie armată, în cel mai bun caz cu referire la articolul 19 (intenţie), şi să zicem că n-ar fi fost dus în faţa plutonului de execuţie, dar, oricum, cel puţin zece ani ar fi primit Şi Puşkinii şi-ar fi primit fără să crâcnească pedepsele, ar fi fost trimişi în lagăre şi ar fi murit. (Gumiliov nici măcar n-a mai avut nevoie să meargă în lagăr, a fost izbăvit de un glonţ cekist.)

Războiul Crimeii – dintre toate războaiele cel mai fericit pentru Rusia -n-a adus doar eliberarea ţăranilor şi reformele lui Alexandra. O dată cu ele s-a născut în Rusia o puternică opinie publică.

Aparent încă mai supura şi chiar se extindea ocna siberiana, se organizau, parcă, închisorile de tranzit, se expediau convoaie, se întruneau tribunalele să judece procese. Dar ce înseamnă asta? Tribunalele judecă, judecă, dar Vera Zasulici, care l-a rănit grav pe şeful poliţiei capitalei (!), a fost achitată?… (Uşurinţa cu care au eliberaţ-o pe Zasulici poate fi comparată cu uşurinţa cu care a fost construită Casa cea Mare8 din Leningrad, chiar pe locul acela…) Şi Vera Zasulici nu şi-a cumpărat singură revolverul pentru a trage în Trepovy, i l-au cumpărat, pe urmă i l-au schimbat cu altul de un calibru mai mare, pentru urşi, iar tribunalul nici măcar n-a pus întrebarea: cine J-a cumpărat? Unde se află acel om? Un astfel de complice, după legile ruseşti nu era considerat criminal. (După cele sovietice – i-ar fi dat numaidecât pedeapsa capitală.}

De şapte ori au atentat la viaţa lui Alexandru II (Karakozov*; Soloviov^; aproape de Alexandrovsk; lângă Kursk; explozia lui Halturin^; bomba lui Tetiorka; Griiieviţki). Alexandru II mergea (se înţelege – fără gardă) prin Petersburg, şi avea ochii plini de teamă, „ca o fiară hăituită” (mărturia lui Lev Tolstoi, care l-a întâluit pe ţar pe scara unei locuinţe particulare*). Şi? Credeţi că a pustiit şi a deportat jumătate de Petersburg, cum s-a întâmplat după asasinarea lui Kirov? Câtuşi de puţin, nici prin cap nu putea să-i treacă. A aplicat măsuri profilactice de teroare în masă? Teroarea generală, precum în 1918? A luat ostatici? Nici nu exista această noţiune. I-a arestat pe cei dubioşii Cum ar fi putut face una ca asta…?! A executat mii de oameni? Au fost executaţi cinci. În această perioadă n-au fost judecaţi nici măcar trei sute. (Dacă ar fi fost un singur atentat la viaţa lui Stalin – câte milioane de suflete ne-ar fi costat?), Bolşevicul Olminski scrie că în 1891 el era unicul politic din toată închisoarea Krestî. Transferat la Moscova, era, de asemenea, unicul de la Taganka. Doar la Butârki, înainte de pornirea convoiului, s-au adunat cjteva persoane!… (Iar peste un sfert de secol, revoluţia din februarie a descoperit în puşcăria din Odessa şapte politici, la Moghiliov – trei.)

Cu fiecare an de cultură şi literatură liberă, invizibila, dar redutabila pentru ţari opinie publică creştea, iar ţarii nu mai ţineau în mână nici Miele, nici coama, şi Nicolae II a avut parte să se ţină de crupa şi de coada calului.

El nu avea curajul acţiunii. Nici el, nici toţi guvernanţii lui nu mai aveau tăria să se lupte pentru puterea lor. Ei nu mai striveau, doar strângeau uşor şi apoi slăbeau iar. Tot timpul priveau în jur şi trăgeau cu urechea: ce va spune opinia publică?

Nicolae II a interzis organizarea unei agenturi de informaţii în armată, considerând că este o ofensă pentru militari. (Şi astfel, autorităţile habar n-aveau ce fel de propagandă se face în armată.) Şi printre revoluţionari infiltrau informatori slabi şi se hrăneau doar cu informaţiile lor sărace, deoarece guvernul se socotea constrâns de legalitate şi nu putea (ca în epoca sovietică) să se apuce pur şi simplu să aresteze pe toţi suspecţii, fără să se îngrijească să caute acuzaţii concrete.

Iată-l, de pildă, pe celebrai Miliukov12, care şi după treizeci de ani de putere sovietică tot se mai fălea cum a dat el „semnalul de furtună al revoluţiei” (l noiembrie 1916) – „prostie sau trădare?” Greşeala lui din anul 1900 este neînsemnată: profesor fiind, în cuvântul rostit la o întrunire studenţească (un profesor la întrunire!) a dezvoltat ideea (printre auditori – studen-

*Fiindcă veni vorba, Karakozov avea un frate. Fratele celui care a tras în ţar! Apreciaţi cu măsurile noastre. A fost pedepsit în felul următor:. I se ordonă ca de acum înainte să poarte numele de Vladimirov”. Şi nu a suferit nici un fel de constrângeri nici în privinţa averii, nici a domiciliului.

Tul Savinkov) că dinamica mişcării revoluţionare, din moment ce autorităţile nu-i cedează, duce în mod inevitabil la teroare. Asta însă nu-i instigare, nu-i aşa? Şi nici intenţie, care duce… Asta-i slăbiciunea pentru terorism a liberalilor radicali (câtă vreme nu era îndreptat împotriva lor). Şi Miliukov este închis în DPZ-ul de pe strada Şpalemaia. (Acasă i s-a confiscat proiectul unei noi constituţii.) La închisoare i s-au trimis imediat multe flori, dulciuri, bucate de la simpatizanţi. Şi, de bună seamă, îi este accesibilă orice carte de la Biblioteca Publică. O anchetă scurtă şi, ca un făcut, tocmai acum un student îl ucide pe ministrul învăţământului (trecuseră două luni de la întrunirea aceea), dar asta uu-i agravează câtuşi de puţin soarta lui Miliukov. Îşi va aştepta sentinţa în libertate, atâta doar că nu în Petersburg. Dar unde să locuiască? Păi la celălalt capăt al staţiei Udelnaia, care, chipurile, este în afara Petersburgului. Aproape în fiecare zi era la Petersburg: ba la Fondul Literar, ba la redacţia revistei „Russkoe bogatstvo” 13. În aşteptarea verdictului a primit aprobarea să călătorească şi… În Anglia, în sfârşit, sentinţa: şase luni la închisoarea Krestî. (Nici aici n-a rămas niciodată fără narcise şi căiţi de la Biblioteca Publică. A executat însă doar trei luni: la demersurile lui Kliucevski („este necesar ştiinţei”), ţarul l-a eliberat (Pe acest ţar, Miliukov îl va numi mai târziu „despot bătrân” şi îl va acuza fără temei de trădare a Rusiei.) Şi, curând, din nou i se dă voie să plece în Europa şi America: să creeze acolo un curent de opinie împotriva guvernului rus.

Ghimmer-Suhanov14, una dintre figurile sinistre ale revoluţiei din februarie, a fost „surghiunit” astfel din Petersburg, în primăvara lui 1914, încât, sub propriul nume, a continuat să lucreze la ministerul agriculturii (nemaivorbind că deseori înnopta la el acasă).

Cum a fost ucis, în 1907, Maximovski, şeful Direcţiei generale a penitenciarelor? Sediul Direcţiei se afla într-o clădire cu locuinţe particulare şi aproape că nu era păzită. Seara, după orele de program, Maximovski a primit cu încredere o femeie care ceruse audienţă, şi aceasta l-a ucis.

Când Lopuhin, directorul departamentului poliţiei, a divulgat revoluţionarilor secretul lui Azef^, în codul penal nu s-a găsit nici măcar un articol după care să-l osândească, regimul nu era protejat nici împotriva divulgării secretelor de stat. (Totuşi s-a decis să-l condamne în virtutea unui articol asemănător, şi gurile aurite ale avocaţilor au ponegrit multă vreme pe urmă această judecată, considerând-o „o ruşine a regimului ţarist”. După opinia liberalilor, nu aveau motiv să-l judece.)

Puterea îi irita şi întărită pe adversari tocmai prin atitudinea ei temătoare şi şovăielnică.

Eroii acelei perioade nu se aşteptau la nimic serios din partea regimului penitenciar, astfel încât Bogrov, care n-a şovăit să-l ucidă pe Stolâpin, creierul şi gloria Rusiei, când i s-au pus cătuşele a exclamat tare: „Mă doare!”

Cât era de slab regimul penitenciar se poate judeca după planul de evadare din 1907 al lui Iustin Juk16, anarhist din Kiev (evadarea a eşuat din pricina unui denunţ, probabil al lui Bogrov): în timpul pauzei tribunalului (politic!), Juk (teroristul) va ieşi la closetul din curte, unde, fireşte (!) escorta nu-l va urma (îndeaproape). Acolo îl va aştepta o bocceluţă cu haine civile şi un instrument ca să-şi scoată lanţurile (aşa ceva era posibil în curtea tribunalului!)

Autorităţile îi persecutau pe revoluţionari exact atât cât să aibă timp să se cunoască unul pe celălalt în puşcărie, să se călească şi să-şi creeze aureole în jurul capului, în prezent, având o riglă gradată autentică pentru a măsura proporţiile, putem afirma fără nici o teamă că guvernul ţarist nu i-a persecutat pe revoluţionari, ci i-a răsfăţat grijuliu, spre propria lui pieire. Caracterul şovăielnic, slăbiciunea guvernului ţarist sunt evidente pentru oricine a încercat pe pielea lui un sistem judiciar care funcţionează perfect.

Să examinăm, de pildă, biografia lui Lenin, binecunoscută tuturor. În primăvara anului 1887, fratele lui a fost executat pentru atentat împotriva ţarului Alexandru III*. Ca şi fratele lui Karakozov, Lenin este fratele unui asasin de ţar. Ei şi? În toamna aceluiaşi au, Vladimir Uliauov intră la Universitatea imperială din Kazan, ba încă la Facultatea de drept. Nu este uimitor?

Este adevărat că, în cursul acceluiaşi an universitar, Vladimir Ulianov este exmatriculat din universitate. Dar este exmatriculat pentru organizarea unei întruniri studenţeşti antiguvernamentale. Deci, fratele mai mic al regicidului instigă studenţii la nesupunere? Ce pedeapsă ar fi primit în epoca noastră? În mod categoric moarte prin împuşcare (iar ceilalţi câte douăzeci şi cinci şi câte zece ani)! Iar pe el îl exmatriculează din universitate. Câtă cruzime! Ba îl mai şi exilează îu… Sahalin? Nu, la moşia familiei din Kokuşkino, unde oricum mergea pe timpul verii. Vrea să lucreze, i se dă posibilitatea să… Doboare copaci în taiga? Nu, să facă practică juridică la Samara, prilej ca să ia parte la activitatea unor cercuri ilegale (şi să lupte împotriva ajutorului social pentru victimele foametei din anul 1891). După asta să-şi dea examenele ca extern la Universitatea din Petersburg. (Cum rămâue însă cu chestionarele? Ce păzeşte Secţia specială?)

Şi iată că peste câţiva ani acest revoluţionar foarte tânăr este arestat pentru că a creat în capitală „Uniunea de luptă pentru eliberare” ^ – nici mai mult, nici mai puţin! A ţinut de nenumărate ori în faţa muncitorilor discursuri „instigatoare”, a scris manifeste. A fost torturat? Nu, i s-a creat un regim propice muncii intelectuale. La închisoarea pentru cei aflaţi sub urmărire penală din Petersburg, unde a stat un an şi unde i s-au adus zeci de căiţi de care avea nevoie, a scris cea mai mare parte a Dezvoltării capitalismului în Rusia, în plus, a trimis – legal, prin procuratură!

— Studiile economice la

*în treacăt fie spus, în cursul anchetei judiciare s-a stabilit că Anna Ulianova a primit de la Vilna [Vilnius] o telegramă cifrată:., Sora e grav bolnavă „, ceea ce însemna:. Armele sunt pe drum”. Anna nu s-a mirat, deşi nu avea nici o soră la Vilna, şi, nu se ştie de ce. I-a arătat telegrama fratelui Alexandr. E clar că ea a fost complice, în vremea noastră ar fi avut asigurată o condamnare de zece ani. Dar Anna nici măcar n-a fost pusă sub cercetare! Legat de acelaşi caz, s-a stabilit că altă Anna (Serdiukova), o institutoare din lâkaterinodar, ştia sigur de atentatul împotriva ţarului, dar a tăcut. Ce ar 11 aşteplat-o în zilele noastre? Împuşcarea. Pe când atunci i-au dat… Doi ani.

Revista marxistă „Novoe slovo” [„Cu viii tul nou”], în detenţie primea masă plătită, cu dietă la comandă, lapte, apă minerală de la farmacie, de trei ori pe săptămână – pachete de acasă. (La fel şi Troţki, la Petropavlovka’^, a putut să aştearnă pe hârtie primul proiect al teoriei revoluţiei permanente.)

Pe urmă totuşi l-au împuşcat, conform sentinţei dată de troica19? Nu, nici măcar nu i-au dat închisoare, ci doar l-au exilat în lakuţia, pe viaţă? Nu, în ţinutul binecuvântat al Minusinskului, şi doar pentru trei ani. L-au dus acolo cu cătuşe, în vagon-zak? O, nu! El călătoreşte ca om liber, încă trei zile umblă fără oprelişti prin Petersburg, pe urmă şi prin Moscova, trebuie să lase instrucţiuni conspirative, să stabilească legături, să ţină consfătuirea cu revoluţionarii rămaşi. Lui i s-a permis să meargă şi în exil pe cont propriu, asta înseamnă: să călătorească laolaltă cu pasagerii liberi – Lenin n-a cunoscut niciodată nici convoi, nici închisorile de tranzit până îu Siberia (fireşte, nici la întoarcere). Apoi, la Krasnoiarsk, el trebuie să mai lucreze două luni la bibliotecă, să isprăvească Dezvoltarea capitalismului… Şi această carte, scrisă de un exilat, vede lumina tiparului fără nici un fel de oprelişti din partea cenzurii (comparaţi cu situaţia din zilele noastre)! Însă din ce mijloace o să trăiască el în acel sat îndepărtat, căci nu-şi va găsi de lucra? Păi a cerat să fie întreţinut pe spezele statului, i se plăteşte mai mult decât are nevoie (cu toate că şi mama lui este destul de înstărită şi îi trimite tot ce comandă). Nu se pot crea condiţii mai bune decât i s-au creat lui Lenin în unicul lui exil. Hrana săţioasă, extrem de ieftină, carnea din abundenţă (un berbec pe săptămână), laptele, legumele, plăcerea neîngrădită de a merge la vânătoare (nemulţumit de câinele său, ai lui sunt gata, în mod serios, să-i trimită un câine din Petersburg; fiindcă la vânătoare muşcă ţânţarii – îşi comandă mănuşi din piele de căprioară), au făcut să se tămăduiască de stomac şi de alte boli ale tinereţii şi să se îngraşe destul de repede. Nici un fel de obligaţii, serviciu ori alte angarale, şi chiar soţia şi soacra nu se oboseau prea tare: pentru două ruble şi jumătate pe lună, o ţărăncuţă de cincisprezece ani făcea toate treburile casei. Lenin nu avea nevoie să câştige bani din activitatea literară, a refuzat propunerile din Petersburg de a se angaja într-o activitate literară plătită. – Scria şi tipărea numai ceea ce îi putea crea un nume literar.

Şi-a executat exilul (putea să şi „evadeze” fără dificultate, însă din precauţie n-a făcut-o). I l-au prelungit în mod automat? I l-au schimbat în exil pe viaţă? Nicidecum, aşa ceva era contrar legii. I s-a permis să locuiască la Pskov, însă nu avea voie să vină în capitală. Dar el merge la Riga, la Smoleusk. Nu este urmărit. Atunci, împreună cu un prieten (Martov), duce un coş cu literatură ilegală în capitală, şi o duce chiar prin Ţarskoe Selo, unde se făcea un control drastic (el şi Martov au făcut pe grozavii). În Petersburg este înhăţat E drept că scăpase de coş, dar mai avea asupra lui o scrisoare către Plehanov, scrisă cu cerneală simpatică, dar nerevelată, care conţinea planul de creare a ziarului „Iskra” 20. Însă jandarmii nu se deranjează pentru astfel de fleacuri; trei săptămâni de arest la celulă, iar scrisoarea rămâne în mâinile lor nerevelată.

Cum se sfârşeşte această escapadă ilegală din Pskov la Petersburg? Cu douăzeci de ani de ocnă, ca la noi? Nu, cu aceste trei săptămâni de arest. După care este slobozit definitiv, acum poate să călătorească prin Rusia, să pregătească centrele de difuzare a „Iskrăi”, pe urmă şi în străinătate, să aranjeze editarea („poliţia nu vede nici un impediment” să-i elibereze paşaport pentru străinătate)!

Ce să mai vorbim. El şi din emigraţie va trimite în Rusia pentru enciclopedie („Granat” 21) un articol despre Marx! Care va fi chiar tipărit în ea*. Şi nu numai acesta.

În sfârşit, desfăşoară o intensă activitate subversivă dintr-o mică localitate austriacă din vecinătatea frontierei cu Rusia. Şi vă închipuiţi că u-a trimis nimeni nişte bravi agenţi secreţi să-l răpească şi să-l aducă în ţară viu. N-ar fi fost deloc dificil.

Uite aşa se poate urmări slăbiciunea şi lipsa de fermitate a persecuţiilor ţariste – prin exemplul oricărui social-democrat important (al lui Stalin în mod deosebit, dar aci se strecoară nişte suspiciuni suplimentare22). Lui Kamenev, la percheziţia de la Moscova, din 1904, i-a fost confiscată „corespondenţa compromiţătoare”. La interogatoriu, el refuză să dea explicaţii. Şi cu asta, basta. Este exilat… La domiciliul păruiţilor.

Este adevărat că eserii au fost persecutaţi mult mai aprig. Dar să vedem cum mai aprig? Oare era de mică importanţă infracţiunea lui Gherşuni (arestat în 1903)? Sau a lui Savinkov (în 1906)? Ei au dirijat asasinatele celor mai importante personalităţi ale imperiului. Dar nu au fost executaţi. Cu atât mai mult nu s-au hotărât s-o execute pe Măria Spiridonova, care n-a ucis decât un consilier de stat, trăgând în el de la câţiva metri (şi s-a stârnit mare tărăboi în apărarea ei, în toată Europa), ci doar au trimis-o la ocnă*. Ce ar fi fost dacă la noi, în 1921, cel care a înăbuşit răscoala ţăranilor din Tambov2-’ (din nou Tambov!) ar fi fost asasinat de o liceana de şaptesprezece ani? Oare câte mii de liceeni şi intelectuali n-ar fi fost împuşcaţi numaidecât, fără judecată, în valul de „răspuns” al terorii roşii?


Yüklə 2,56 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin