Alexandr Soljenitin

Pentru revolta de la o bază a flotei militare (Sveaborg), când au murit câteva sute de soldaţi nevinovaţi. – Au fost împuşcaţi opt, din opt sute de condamnaţi pe diferite termene. (Pe câţiva dintre ei revoluţia din februarie i-a eliberat din legendarele ocne de la Zerentui, unde în timpul revoluţiei au fost descoperiţi doar douăzeci şi doi de ocnaşi politici.)

Cum au fost pedepsiţi studenţii (pentru o mare demonstraţie din Petersburg în anul 1901), ne povesteşte Ivanov-Razumnik, care îşi aminteşte: închisoarea din Petersburg semăna cu un picnic studenţesc: hohote de râs,

* A eliberat-o din ocnă revoluţia din februarie. În schimb, începând din anul 1918, M. Spiridonova a fost arestată de CEKA de câteva ori. Ea a avut parte de îndelunga Marea Pasienţă a socialiştilor, a fost deportată la Sarnarkand. Taşkent, Ufa. Mai departe urina ei se pierde într-un izolator politic, a fost împuşcată (după unele zvonuri – în Oriol). În Occident a fost publicată o carte despre Spiridonova, are şi fotografii: toţi aceşti revoluţionari fervenţi în modesta sărăcie sovietică în timpul exilului din Samarkand. – Oare de ce nu fug acum?

Coruri, deplasarea liberă dintr-o celulă îutr-alta. Ivauov-Razumnik a avut chiar neobrăzarea să-i ceară comandantului închisorii să-l lase la spectacolul Teatrului de Artă din Moscova, care se afla în turneu, căci pierdea biletul de pomană! Pe urmă a fost condamnat la „exil” în Simferopol – asta a fost alegerea lui – şi, cu rucsacul în spate, a colindat toată Crimeea.

Despre aceeaşi perioadă, Ariadna Târkova scrie: „Ancheta noastră era în curs de desfăşurare, dar regimul nu era prea sever”. Ofiţerii de jandarmi le propuneau să comande prânzul la cel mai bun restaurant, al lui Dodon. Potrivit mărturiei neobositului şi mereu curiosului Burţev, „închisorile din Petersburg erau cu mult mai umane decât cele europene”.

Pe Leonid Audreev, fiindcă a scris apelul adresat muncitorilor din Moscova de a dezlănţui insurecţia armată (!) pentru răsturnarea (!) autocraţiei… L-au ţinut într-o celulă cincisprezece zile întregi! (Şi lui i se părea că e puţin şi adăuga: trei săptămâni.) Iată câteva însemnări din jurnalul lui, referitoare la acele zile*: „Celula! Mda, nu-i chiar aşa de rău. Instalez patul, apropii taburetul, lampa, îmi aşez ţigările, o pară… Citesc, măuânc para – exact ca acasă. Şi mă simt vesel. Da, da, vesel.” – „Stimate domn! Stimate domn!” îl strigă de la ghişeu gardianul. Au sosit multe căiţi. Şi bileţele din celulele vecine.

În general, Andreev a recunoscut că, în ceea ce priveşte încăperea şi hrana, a dus-o mai bine în celulă decât pe vremea când era student.

Tot atunci, Gorki, în Bastionul Trubeţkoi-^, a scris piesa Copiii soarelui.

După potolirea revoluţiei din 1905-1907, mulţi dintre activiştii ei, precum, bunăoară, un Diacikov-Tarasov, o Anna Rak, u-au aşteptat să fie arestaţi, ci au plecat pur şi simplu în străinătate, şi iată-i, după Februarie, întorcându-se eroi, ca să cârmuiască viaţa cea nouă. Şi erau multe sute dintre aceştia.

Vârfurile conducătoare ale bolşevicilor au editat despre ele o autoreclamă cât se poate de deşănţată sub forma volumului al 41-lea al enciclopediei „Granat”: Oamenii politici ai URSS şi ai Revoluţiei din Octombrie.

— Autobiografii şi biografii. Ori pe care dintre acestea ai citi-o, rămâi uluit, comparând cu măsurile din zilele noastre, cât de puţină pedeapsă au îndurat pentru activitatea lor revoluţionară. Şi, în special, cât de favorabile au fost condiţiile lor de detenţie. De pildă, Krasin-^: „Şederea la Taganka şi-o amintea întotdeauna cu mare plăcere. După primele interogatorii, jandarmii l-au lăsat în pace (oare de ce?

— A. S.), şi el îşi dedica involuntarul timp liber unei activităţi tenace: studia limba germană, a citit în original aproape toate scrierile lui Schiller şi Goethe, s-a iniţiat în opera lui Schopenhauer şi Kant, a studiat logica lui Mill^, psihologia lui Wundt^… Etc. Pentru exil, Krasin îşi alege Irkutsk, capitala Siberiei adică, oraş unde întâlneai civilizaţie şi cultură.

Radek în puşcăria din Varşovia, 1906: „Am stat şase luni la închisoare, pe care le-am petrecut excelent, studiind limba rusă, citindu-i pe Lenin, Plehanov, Marx; în detenţie am scris primul articol… Şi am fost grozav de Mândru când am primit (în puşcărie) un număr din revista lui Kautsky29 cu articolul meu”.

Sau, dimpotrivă, Semaşko30: „Detenţia (Moscova, 1895) a fost neobişnuit de grea”: după trei luni de şedere în puşcărie – exilat pentru trei ani… În Eleţ, oraşul natal!

Faima de „cumplita Bastilie rusească” au creat-o în Occident oameni care sau înmuiat în puşcărie, precum Parvus31, cu amintirile lui pompos-sentimen-tale înfrumuseţate, scrise pentru’ a se răzbuna pe ţarism.

Aceeaşi linie poate fi urmărită şi la personalităţi mai mărunte, în mii de biografii aparte.

Iată, am la îndemână o enciclopedie, e drept – nepotrivită, fiindcă e literară, şi mai e şi veche (anul 1932), „cu greşeli”. Până când aceste „greşeli” vor fi corectate, să luăm la nimereală litera „K”.

Karpenko-Karâi32. Ca secretar la poliţia orăşenească (!) în Elizavetgrad, furniza revoluţionarilor carnete de identitate. (Să traducem pe limba noastră: un funcţionar al serviciului de evidenţă a populaţiei furniza carnete de identitate unei organizaţii clandestine.) Pentru asta a fost… Spânzurat? Nu, exilat pentru… 5 (cinci) ani… În cătunul său de baştină, cum s-ar zice – în vilegiatură. A devenit scriitor.

Kirillov V. T.33 A participat la mişcarea revoluţionară a marinarilor din Marea Neagră. A fost împuşcat? Ocnă pe viaţă? Nu, trei ani de exil în Ust-Sâsolsk. A devenit scriitor.

Kasatkin I. M.3’* În puşcărie scria povestiri, şi ziarele i le publicau. (La noi nici cel care şi-a ispăşit pedeapsa nu e publicat.)

Lui Karpov Evtihi3-’, după două (!) exiluri i-au încredinţat direcţia Teatrului imperial Alexandrinski şi a Teatrului Suvorin36. (La noi, în primul rând, nu i-ar fi admis domiciliul în capitală, iar în al doilea rând, secţia specială nu l-ar fi primit nici măcar ca sufleor.)

Krjijanovsk3^, în plină „dezlănţuire a reacţiunii stolâpiniste”, s-a întors din surghiun şi (rămânând membru al comitetului central clandestin), fără nici un fel de oprelişti, a început să-şi practice meseria de inginer. (La noi ar fi fost fericit dacă s-ar fi angajat lăcătuş la MTS.)

Cu toate că Krâlenko nu figurează în Enciclopedia literară, totuşi la litera „K” este drept să ne amintim şi de el. Pe întreg parcursul clocotului său revoluţionar, el de trei ori „a evitat cu succes arestul” *, şi arestat de şase ori, a efectuat îu total paisprezece luni de închisoare, în anul 1907 (să nu uităm -an de reacţiune) a fost acuzat: de propagandă şi agitaţie în rândul trapelor şi de participare la o organizaţie militară, dar este achitat de tribunalul militar regional, în 1915 – „pentru că. S-a sustras obligaţiunilor militare” (iar el este ofiţer şi e vreme de război!), acest viitor comandant suprem al forţelor armate (şi ucigaş al altui comandant suprem38) a fost pedepsit, fiind… Trimis într-o unitate de pe front (care nici măcar nu era disciplinară)! (Uite aşa guvernul ţarist presupunea că o să-i înfrângă pe nemţi şi în acelaşi timp o să…

Potolească revoluţia.) Şi la umbra aripilor lui de procuror neretezate au fost târâţi vreme de cincisprezece ani condamnaţii atâtor procese ca să-şi primească glonţul în ceafă.

În perioada aceleiaşi „reacţiuni stolâpiniste”, V. A. StaroselskP^, guvernatorul din Kutaisi, care furniza îu mod deschis carnete de identitate şi arme revoluţionarilor, le punea la dispoziţie planurile poliţiei şi ale trupelor guvernamentale, a scăpat, mi se pare, doar cu două săptămâni de recluziune*.

Cine are destulă imaginaţie – să traducă pe limba noastră!

Tot în acest segment al „reacţiunii” apare îu mod legal revista bolşevică, filosofică şi social-politică, „Mâsl” [„Gândirea”]. Iar „reacţionara” „Vehi” [„Jaloane”]40 scrie deschis: „autocraţie vetustă”, „răul despotismului şi al robiei” – nu-i nimic, daţi-i drumul, la noi se poate!

Măsurile drastice erau atunci insuportabile! Uii retuşor de fotografii din lalta, V. K. Lanovski, a desenat execuţia marinarilor de pe nava „Oceakov’^l şi a pus-o în vitrina sa (era ca şi cum astăzi ai pune într-o vitrină de pe strada Kuzneţki Most din Moscova episoade cu înăbuşirea revoltei din Novo-cerkassk). Ce a făcut însă guvernatorul din lalta? Din pricină că Livadia^ era foarte aproape, a procedat cu deosebită străşnicie: în primul rând, a ţipat la lanovski! În al doilea rând, a distras… Nu, n-a distrus atelierul fotografic al lui lanovski şi nici desenul cu execuţia, ci o copie a acestui desen. (Veţi spune: şmecher lanovski. Dar să notăm că nici guvernatorul n-a ordonat ca vitrina să fie spartă în faţa lui.) În cel de al treilea rând, lanovski a primit una dintre cele mai cumplite pedepse: rămânând în continuare la lalta, să nu apară pe stradă… Când trece familia imperială!

Burţev, într-o revistă din emigraţie, a terfelit până şi viaţa intimă a ţarului, întorcându-se în patrie (1914 – avânt patriotic), a fost împuşcat? Un an, nici acela întreg, de temniţă, cu privilegiul de a primi cărţi şi a avea condiţii de scris.

Abram Gotz^3, în timpul aceluiaşi război, era surghiunit în Irkutsk şi conducea un ziar care promova principiile Conferinţei de la Zimmerwald44, adică era împotriva războiului.

Toporul a fost lăsat slobod să taie. Şi el va tăia până la capăt Când însă Şliapiiikov, liderul „opoziţiei muncitoreşti”, vechi metalurgist, a fost, în 1929, deportat pentru prima dată (la Astrahan), n-a avut „dreptul să întreţină legături cu muncitorii” şi chiar i s-a interzis să lucreze ca muncitor, cum şi-a dorit.

Menşevicul Zurabov, care a provocat scandal în cea de a Doua Dumă de Stat (a ponegrit armata rusă), nici măcar nu a fost dat afară din şedinţă, în schimb, fiul lui, din 1927 n-a mai ieşit din lagărele sovietice. Iată care sunt proporţiile celor două epoci!

Câud Tuhacevski a fost, cum se zice, „represat”, adică a căzut victimă terorii staliniste, nu doar întreaga lui familie a fost nimicită şi întemniţată (nu mai pun la socoteală că fiica lui a fost exclusă din facultate), dar au fost arestaţi şi cei doi fraţi ai lui cu soţii cu tot, cele patru surori cu bărbaţii lor, iar toţi nepoţii şi nepoatele au fost împrăştiaţi pe la casele de copii, schimbându-li-se numele în Tomaşevici, Rostov ş.a. Soţia lui a fost împuşcată îutr-un lagăr din Kazahstan, mama cerea de pomană pe străzile din Astrahan, apoi a murit*. Acelaşi lucru se poate spune despre rudele altor sute de împuşcaţi celebri. Aşadar, vedeţi ce înseamnă persecuţia!

Particularitatea principală a persecuţiilor (nonpersecuţiilor) în epoca ţaristă a fost, poate, tocmai aceea că nu sufereau în nici un fel rudele revoluţionarilor. Natalia Sedova (soţia lui Troţki), în 1907, când Troţki era un criminal condamnat, se întoarce în Rusia fără a întâmpina vreo oprelişte. Oricare dintre membrii familiei Ulianov (care, în perioade diferite, aproape toţi au fost arestaţi) obţine când vrea aprobarea să plece în străinătate. Când Lenin era considerat „criminal căutat de jandarmi” pentru că instiga la răscoală armată, sora lui, Anna, îi transfera în mod legal şi cu regularitate bani la Paris în contul lui de la „Creditul lyonez”. Şi mama lui Lenin, şi mama Nadejdei Krupskaia^, soţia lui, primeau pensii destul de mari de la stat de pe urma soţilor decedaţi, şi ar fi absurd să creadă cineva că au avut neplăceri în această privinţă.

Tocmai în astfel de circumstanţe, Tolstoi şi-a format convingerea că nu este necesară libertatea politică, necesară e perfecţionarea morală.

De bună seamă, libertatea nu-i este necesară celui care deja o are. Cu asta suntem şi noi de acord: la urma urmelor, da! Fondul chestiunii nu constă în libertatea politică. Scopul evoluţiei omenirii nu este o libertate goală. Nici chiar o rânduială politică fără cusur a societăţii, da! Problema constă, desigur, în temeiurile morale ale societăţii! Doar că asta-i la sfârşit, însă la început? La primul pas? În epocă, lasnaia Poliana^ a fost un club de gândire deschis. Însă dacă ar fi fost pusă sub blocadă, precum apartamentul Aunei Ahmatova, când i se cereau actele fiecărui vizitator, sau dacă ar fi îndurat tirania de care noi am avut parte sub Stalin, când trei inşi nu îndrăzneau să se întâlnească sub acelaşi acoperiş. – Atunci şi Tolstoi ar fi cerut libertate politică.

În perioada cea mai cruntă a „terorii stolâpiniste”, ziarul liberal „Ruşi” [„Rusia”] tipărea fără nici un impediment pe pagina întâi cu litere de-o şchioapă: „Chici execuţii!… Douăzeci de execuţii la Herson!” Tolstoi bocea de mama focului, zicea că nu se mai poate trăi, că nu se poate închipui ceva mai cumplit*.

Iată cifrele amintite din revista „Bâloe”: 950 de execuţii în şase luni*.

Să examinăm acest număr din „Bâloe’”. Să observăm ca a fost editat (februarie 1907) chiar în toiul „justiţiei militare” stolâpiniste – care a durat opt luni (19 august 1906 – 19 aprilie 1907) – şi a fost alcătuit după datele publicate de agenţiile de presă ruseşti. Este ca şi cum la Moscova, în 1937,

*Am ales acest exemplu gândindu-mă la rude, la rudele nevinovate. Tuhacevski însuşi începe să devină acum obiectul unui cult nou, pe care eu nu am de gând să-l susţin. Conducând reprimarea Kronstadtului şi a răscoalei ţărăneşti din Tambov, el a cules ceea ce a semănat.

Ziarele ar fi tipărit listele celor împuşcaţi şi ar fi apărut un buletin centralizat, iar NKVD-ul ar clipi din ochi ca vegetarienii.

În cel de-al doilea rând, această perioadă de opt luni a „justiţiei militare”, care nici înainte, nici după n-a mai existat în Rusia, nu putea fi continuată, deoarece „nevolnica”, „obedienta” Dumă de Stat nu ar fi ratificat această justiţie (Stolâpin nu s-a hotărât nici măcar s-o supună dezbaterii în Dumă).

În cel de-al treilea rând, justificarea acestei „justiţii militare” consta în faptul că: în cursul ultimelor şase luni au avut loc „nenumărate asasinate ale unor cadre poliţieneşti din considerente politice”, multe atacuri împotriva unor demnitari, că toată ţara este potopită de jafuri, asasinate, acte teroriste politico-penale şi pur şi simplu penale, până la explozia de pe insula Aptekarski, unde luptătorii pentru libertate au ucis şi au rănit grav dintr-o dată şaizeci de oameni. Iar „dacă statul uu dă riposta cuvenită actelor teroriste, atunci statalitatea îşi pierde orice sens”. Şi iată că guvernul lui Stolâpin, grăbit şi supărat pe curtea cu juri, cu circumlocuţiile ei domoale, cu puternicul ei coip de avocaţi, dispuumd de posibilităţi nelimitate (nu ca tribunalul nostru regional, sau cel de district, obedient la un simplu telefon), porneşte să-i înfrâneze pe revoluţionari (şi pe simplii bandiţi, care trăgeau în ferestrele trenurilor de pasageri şi ucideau oamenii pentru trei sau cinci ruble) prin laconicele curţi marţiale. (De altfel, cu unele restricţii: curtea marţială poate acţiona doar în locul care se află în stare de război sau de pază extraordinară; se convoacă în cel mai scurt timp de la săvârşirea crimei, nu mai târziu de douăzeci şi patru de ore, şi numai în cazul evidenţei faptei criminale.)

Dacă contemporanii erau atât de năuciţi şi indignaţi, înseamnă că era un lucru neobişnuit pentru Rusia!

În situaţia anilor 1906-1907, ni se pare nouă, vina pentru perioada „terorii stolâpiniste” trebuie să şi-o asume revoluţionarii terorişti.

După o sută de ani de la zămislirea terorismului revoluţionar rus, putem spune fără să mai stăm la îndoială că gândirea şi acţiunile teroriste au fost eroarea cumplită a revoluţionarilor, au fost năpasta Rusiei şi nu i-au adus altceva decât haos, jale şi victime fără număr.

Să mai dăm câteva pagini din acelaşi număr al revistei „Bâloe”. Iată una dintre proclamaţiile lor de la început, din anul 1862, de la care a început totul: „Ce vrem noi? Binele, fericirea Rusiei. Dobândirea unei vieţi noi, a unei vieţi mai bune, este imposibilă fără victime, pentru că noi nu avem timp să zăbovim, noi avem nevoie de o reformă rapidă, imediată!”

Ce cale eronată! Aceşti zeloşi purtători de grijă nu aveau timp să zăbovească, iată de ce au aprobat ca prosperitatea generală să fie apropiată prin victime Ei nu aveau vreme să zăbovească, şi iată, noi, strănepoţii lor, ne aflăm, după 115 ani, nu în acelaşi punct (eliberarea ţăranilor), ci hăt! Mult mai îndărăt.

Să recunoaştem că teroriştii au fost partenerii, superiori însă, ai curţilor marţiale stolâpiniste.

Ceea ce face ca epoca stolâpinistă şi cea stalinistă să nu poată fi comparate este faptul că iii vremea noastră represiunea a fost unilaterală: se tăiau capete doar pentru un oftat şi chiar mai puţin decât un oftat*.

„Nu se poate închipui ceva mai cumplit!”, a exclamat Tolstoi. Şi, totuşi, este atât de uşor să-ţi reprezinţi acest mai cumplit. Mai cumplit nu este atunci când execuţiile au loc din când în când într-un oraş cunoscut de toată lumea, ci când au loc pretutindeni şi în fiecare zi, şi nu douăzeci, ci două sute, iar ziarele nu scriu nimic despre asta, nici cu litere de-o şchioapă, nici mai mărunte, scriu doar că „viaţa a devenit mai bună, viaţa a devenit mai veselă”.

După ce mutra ţi-au sluţit, ei îţi spun că aşa te-ai născut Nu, uu aşa! Nici nu poate fi vorba, deşi statul ras era socotit încă de pe atunci ca fiind cel mai opresiv din Europa.

Anii douăzeci şi treizeci ai secolului nostru au aprofundat reprezentarea oamenilor despre diferitele grade de comprimare. Acel prag pământesc, acea consistenţă pământească, care părea strămoşilor noştri comprimată la limită, este explicată în prezent de fizicieni ca o sită găurită. Un grăuncior în mijlocul a o sută de metri de vid – acesta este modelul atomului. A fost descoperit monstruosul „ambalaj nuclear”: aceste grăuncioare-nucleu să fie strâuse la un loc de pe toate sutele de metri de vid. Un degetar de grăuncioare astfel împachetate cântăreşte cât o locomotivă terestră. Dar şi acest pachet pare ca un fulg: din pricina protonilor, nucleul uu poate fi comprimat aşa cum trebuie. Insă dacă ar fi comprimaţi doar neutronii, uu timbru poştal de „neutroni împachetaţi” va căutări cinci milioane de tone.

Uite aşa, fără măcar să se sprijine în vreun fel pe cuceririle fizicii, ne-au comprimat şi pe noi!

Staliu cu gura lui a îndemnat toată ţara, o data pentru totdeauna, să renunţe la blândeţe! Iar Vladimir Dahl, în dicţionarul său, defineşte blâudeţea [blagoduşie] ca fiind „bunătatea sufletului, calitatea lui de a iubi, de a fi caritabil, simpatia pentru binele general”. Iată, aşadar, la ce ne îndemnau bolşevicii să renunţăm, şi noi iie-am grăbit să renunţăm: la simpatia pentru binele general! Propria noastră troacă ne era de ajuns.

La începutul secolului, opinia publică rusă constituia vântul de libertate al societăţii. Ţarismul nu a fost înfrânt în februarie, când s-a dezlănţuit Petrogradul, ci mult mai înainte. El a fost răsturnat fără putinţă de redresare atunci când în literatura rusă s-a statornicit ideea că a prezenta figura unui jandarm ori a unui sergent de stradă fie şi numai cu un dram de simpatie înseamnă linguşire ultrareacţionară. Câud uu numai a le întinde mâna, a te cunoaşte cu ei ori a-i saluta din cap, dar chiar şi a-i atinge cu mâneca pe trotuar părea mare ruşine.

*Declar cu tot curajul că şi în privinţa expediţiilor de represiune extrajudiciare (reprimarea ţăranilor în 1918-1919. Tamhovul până în 1921. Siberia Occidentală până în 1922, Kuhanul şi Kazahstanul – 1930) epoca noastră a depăşit incomparabil anvergura şi tehnica represiunilor ţariste.

În vreme ce la noi, călăii deveniţi disponibili, primind însărcinare specială, conduc… Literatura şi cultura. Ei poruncesc să fie proslăviţi ca eroi legendări. Şi asta la noi, nu ştiu de ce, se cheamă patriotism.

Opinia publică. Nu ştiu cum o definesc sociologii, dar pentru mine este clar că ea poate fi alcătuită numai din opinii individuale care se influenţează reciproc şi care sunt exprimate liber şi absolut independent de opinia guvernului sau a partidului, sau de vocea presei.

Şi câtă vreme în ţară nu va exista o opinie publică independentă, nu există nici o garanţie că nimicirea nemotivată a milioane de oameni nu se va repeta din nou, că ea nu va începe în orice noapte, în fiecare noapte – poftim, chiar în noaptea asta, prima după ziua de azi.

Învăţătura înaintată, cum am văzut, nu ne-a ferit de această molimă.

Dar bag de seamă că oponentul meu se strâmbă, clipeşte din ochi, clatină din cap: în primul rând, ne aud duşmanii! În al doilea – de ce atât de extensiv? Căci întrebarea era mult mai restrânsă: nu – de ce ne-au întemniţat? Şi nici – de ce au suportat această ilegalitate cei rămaşi în libertate? Ei, cum se ştie, „iiu aveau habar de nimic, pur şi simplu credeau în partid” (expresie foarte des folosită după congresul al XX-lea), că, din moment ce popoare întregi sunt deportate în douăzeci şi patra de ore, înseamnă că aceste popoare sunt vinovate. Dar întrebarea oponentului meu se referă la altceva: de ce, după ce am ajuns în lagăr, unde puteam să avem habar ce se petrece, de ce acolo am flămânzit, ne-am încovoiat spinările, am îndurat şi n-am luptat? Ei, care n-au mers sub escortă, care s-au bucurat de slobozenia mâinilor şi picioarelor, pot fi scuzaţi că n-au luptat: căci ei nu puteau să-şi sacrifice familiile, situaţia, salariul, onorariile, în schimb, acum, scriu şi tipăresc considerente critice şi ne reproşează de ce noi, când nu mai aveam nimic de pierdut, de ce ne-am agăţat de acea raţie de pâine şi nu ne-am luptat?

De altfel, şi eu vreau să răspund la această întrebare. Am îndurat în lagăre pentru că în libertate nu exista opinie publică.

Căci, în general, care sunt mijloacele de rezistenţă la care s-ar putea gândi un deţinut faţă de regimul la care este supus? Evident:

1. Protestul; -s ’;’; _u183? R’; îi; J7^ i”’^^’ ’-’

2. Greva foamei; ’ 3. Evadarea;

4. Revolta.!:’: ; ’ >: ’ „*” ’ ’

Aşadar, după expresia favorită a Răposatului47, „este clar pentru toată lumea” (iar cui nu-i este clar i se poate explica) că primele două mijloace sunt eficiente (şi temnicerii se tem de ele) mimai datorită opiniei publice! Fără asta, la toate protestele şi grevele noastre ni se va râde în nas.

Este foarte impresionant, de pildă, să-ţi sfâşii cămaşa de pe tine în faţa şefilor închisorii, precum Dzerjinski, şi să ţi se îndeplinească revendicările. Asta însă doar în cazul când există opinie publică. Dar fără ea – căluşul în gură şi va trebui să plăteşti pentru cămaşa statului. 72

Să ne amintim cazul celebru de la ocnele de pe râul Kara de la sfârşitul veacului trecut. Politicii au fost anunţaţi că, de la data de, vor fi supuşi pedepselor corporale. Nadejda Segheda (l-a pălmuit pe comandant… Ca să-l silească să demisioneze!) trebuia biciuită prima. Ea înghite otravă şi moare, numai să nu fie bătută cu nuiaua. După ea se mai otrăvesc încă trei femei şi mor! În baraca bărbaţilor se oferă paisprezece voluntari să se sinucidă, dar nu au toţi prilejul să o facă*. Drept rezultat, pedepsele corporale sunt desfiinţate pentru totdeauna! Socoteala politicilor era să-i sperie pe şefii închisorii. Căci vestea despre tragedia de pe Kara va ajunge în Rusia, în toată lumea.

Dacă însă am transpune acest caz în condiţiile noastre, noi am vărsa doar lacrimi de dispreţ. Să pălmuieşti un comandant liber? Şi mai ales când nici măcar nu^tu ai fost cel ofensat? Şi ce-i atât de cumplit dacă îţi tăbăcesc puţin şezutul? În schimb, rămâi în viaţă. De ce însă şi amicele se pun să înghită otravă? Şi de ce încă şi cei paisprezece bărbaţi? Căci viaţa ni se dă o singură dată! Şi important este rezultatul! Ni se dă să mâncăm, să bem. – De ce să ne luăm adio de la viaţă? Apoi, poate că vor da vreo amnistie, vor face reduceri de pedeapsă?

Iată de la ce înălţime de puşcăriaş ne-am rostogolit. Iată cum am căzut.

Dar cum s-au ridicat temnicerii noştri! Nu, ăştia nu sunt nerozii de pe Kara. Nu, ei n-ar fi cerut unui deţinut să-i ancheteze! Chiar dacă astăzi ne-am scula brusc şi am reveni la înălţimea dinainte. – Şi cele patru femei, şi cei paisprezece bărbaţi – am fi cu toţii împuşcaţi înainte de a ne procura otrava. (Şi pe urmă, de unde iei otravă într-o puşcărie sovietică?) Şi cel care ar izbuti să se otrăvească n-ar face decât să uşureze misiunea şefului. Iar ceilalţi şi-ar primi porţia de nuiele pentru că n-au denunţat. Şi, de bună seamă, zvonul despre cele întâmplate n-ar fi trecut dincolo de zonă.