Alexandr Soljenitin

Dar ce bizar! De-abia au căzut nemţii înfrânţi de Antantă Ceeea ce nu putea să influenţeze principiile atitudinii noastre faţă de Ucraina!), că după ei a căzut şi hatmanul, iar slăbuţele forţe bolşevice s-au dovedit superioare foitelor lui Petliura^: bolşevicii au trecut numaidecât frontiera, pe care ei înşişi o recunoscuseră, şi au impus fraţilor consangvini puterea lor. Este adevărat, încă vreo cincisprezece – douăzeci de ani pe urmă, în mod stârnitor şi chiar cu forţa au cântat pe coarda limbii (mova) ucrainene, sugerându-le că ei sunt absolut independenţi şi se pot separa de noi oricând doresc, însă, de îndată ce ei au vrut să facă asta la sfârşitul războiului, au fost declaraţi „banderovişti”, au început să fie vânaţi, schingiuiţi, executaţi şi expediaţi în lagăre. („Banderoviştii”, ca şi „petliuroviştii”, sunt aceiaşi ucraineni care nu doresc putere străină. Aflând că Hitler nu le aduce libertatea promisă, ei au luptat şi împotriva lui Hitler, pe toată durata războiului, însă noi trecem asta sub tăcere, este un lucru tot atât de dezavantajos, ca şi insurecţia din Varşovia din anul 194420.)

De ce ne irită atât de mult naţionalismul ucrainean, dorinţa fraţilor noştri de a vorbi şi de a face educaţie copiilor, şi de a-şi scrie firmele în limba lor? Chiar Mihail Bulgakov21 (în Garda albă) s-a lăsat, în această privinţă, antrenat de un simţământ fals. O dată ce nu ne-am contopit definitiv, o dată ce suntem deosebiţi în ceva anume (este de ajuns faptul că acest lucra este simţit de ei, minoritatea). – Ne doare, nu? Dar diii moment ce-i aşa? Din moment ce a fost scăpat prilejul, şi a fost scăpat, orice s-ar zice, în anii ’30 şi ’40, de vreme ce s-au agravat lucrurile nu sub regimul ţarist, ci sub comunişti! – De ce ne irită atât de mult dorinţa lor de a se separa? Ne pare rău de plaja din Odessa? De fructele din Cerkassî.

Mă doare să scriu despre aşa ceva: elementul ucrainean şi cel rus la mine sunt unite şi în sânge, şi în inimă, şi în gânduri. Insă marea experienţă a relaţiilor prieteneşti pe care le-am avut cu ucrainenii în lagăre mi-a revelat cât de mult îi durea pe ei. Generaţia noastră nu va scăpa fără să plătească pentru greşelile generaţiilor mai vârstnice.

Să baţi din picior şi să strigi „acest lucru e al meu!” este calea cea mai simplă. Incomparabil mai greu este să rosteşti: „Voi, care vreţi să trăiţi – trăiţi!” Oricât ar părea de uimitor, nu s-^au adeverit prorocirile învăţăturii înaintate că naţionalismul va dispărea, în secolul atomului şi al ciberneticii, Dumnezeu ştie de ce, el a înflorit. Şi se apropie sorocul, ne place ori nu, să plătim toate poliţele pentru autodeterminare, pentru independenţă, să le plătim noi înşine, nu să aşteptăm până vom fi arşi pe rug, înecaţi ori decapitaţi. Nu prin imensitatea teritoriului, nici prin numărul popoarelor supuse trebuie să demonstrăm că suntem o mare naţiune, ci prin măreţia faptelor noastre. Şi prin adâncimea arăturii pământului ce ne va rămâne după ce îl vom da înapoi pe al celor care nu vor să trăiască laolaltă cu noi.

Cu Ucraina va fi extrem de dureros, însă trebuie să ştim care este acum temperatura exaltării lor generale. Din moment ce lucrurile nu s-au aranjat timp de veacuri, ne revine, deci. Nouă datoria de a manifesta înţelepciune.

Suntem obligaţi să-i lăsăm pe ei înşişi să hotărască – federaliştii ori separatiştii, care pe care se vor convinge? Să nu cedăm înseamnă nebunie şi cruzime. Şi cu cât vom fi mai blânzi, mai toleranţi, mai expliciţi acum, cu atât mai mari vor fi speranţele de a restabili^unitatea în viitor.

Să trăiască aşa cum vor, să încerce, îşi vor da iute seama că nu toate problemele se rezolvă prin separare *

A trecut destul de multă vreme de când, nu se ştie de ce, trăim în această lungă celulă-grajd şi nu ne mai trimit odată în Steplag-ul nostru. Dar noi nu ne grăbim: aici ne simţim bine, e vesel, acolo nu poate fi decât rău.

Nu suntem lipsiţi de ştiri, în fiecare zi ni se aduce o gazetuţă de format mic; mie îmi revine misiunea s-o citesc cu glas tare pentru întreaga celulă, şi o citesc cu expresivitate, în ea sunt multe lucruri expresive.

În aceste zile tocmai se împlinesc zece ani de la eliberarea Estoniei, Letoniei şi Lituaniei. Câte unul mai înţelege ruseşte şi le traduce celorlalţi (citesc cu pauze), aceia urlă, pur şi simplu urlă de pe toate priciurile, şi cele de jos, şi cele de sus, auzind ce libertate şi prosperitate s-au instaurat, pentru prima dată în istorie, în ţările lor. Fiecare dintre aceşti baltici (şi în tot tranzitul erau cel puţin o treime) lăsase o casă devastată şi în cel mai fericit caz şi familia, căci nu era exclus ca şi ea să fie dusă, cu alt convoi, în aceeaşi Siberie.

Dar cel mai mult, fireşte, agitau puşcăria noastră de tranzit ştirile din Coreea. Acolo, Blitzkrieg-ul” lui Stalin a eşuat. Se recrutau deja voluntari ONU. Noi receptam războiul din Coreea ca o Şpanie a celui de al treilea război mondial. (Şi pesemne Stalin l-a conceput ca pe o repetiţie.) Soldaţii ONU ne interesau în mod deosebit: ce drapel vor avea?! Pe cine nu va reuni sub faldurile sale? Era prototipul viitoarei panumanităţi?

Ne era atât de greaţă, încât nu ne puteam ridica deasupra greţei proprii. Noi nu puteam să visăm astfel, să ne în voim cu această judecată: nu contează că noi vom pieri, să rămână însă teferi toţi cei care acum, din prosperitatea lor, privesc indiferenţi la pieirea noastră. Nu, nouă ne este sete de furtună!

Mulţi vor fi uimiţi: cât cinism, câtă disperare în această stare de spirit! Şi voi puteaţi să nu vă gândiţi la nenorocirile pe care le aduce războiul unei uriaşe ţări libere? Nici ţara asta liberă nu s-a gâudit câtuşi de puţin la noi! – Dar, Doamne, aţi putea dori un război mondial?

— Din moment ce i-au condamnat pe aceşti oameni, în anul 1950, la pedepse cu durata până la

*Dat fiind faptul că în diferite regiuni ale Ucrainei există proporţii diferite între cei care se consideră ucraineni şi cei care se consideră ruşi. Şi cei care nu se socotesc niciuna, nici alta. Se vor crea multe complicaţii. Poate că fiecare regiune va avea nevoie de un plebiscit al ei, urmat apoi de o atitudine grijulie şi de sprijinire a celor care vor să se mute. Nu toată Ucraina în actualele ei frontiere oficiale, sovietice, este într-adevăr Ucraina. Nişte regiuni de pe malul stâng al Niprului vor trage, negreşit, spre Rusia. Iar Cnmeea a fost atribuită Ucrainei de către Hruşciov, absolut aiurea. Dar Rusia Carpatică (Roşie)? Să testăm şi prin ea: cerând să li se facă dreptate, cât de drepţi vor fi ucrainenii cu ruşii carpatini?

Mijlocul deceniului al optulea, ce altceva le mai rămânea de dorit decât un război mondial?

Astăzi, eu însumi rămân uluit când îmi amintesc de falsele, periculoasele noastre speranţe de atunci. Un prăpăd nuclear universal nu constituie pentru nimeni o ieşire. Dar chiar şi aşa: orice situaţie de război serveşte doar ca justificare pentru tirania internă, o consolidează. Dar istorisirea mea va fi denaturată dacă nu voi spune adevărul: ce am simţit noi în vara aceea.

Aşa cum generaţia lui Romain Rolland a fost obsedată în tinereţe de aşteptarea necontenită a războiului, tot astfel şi generaţia noastră de puşcăriaşi era obsedată de absenţa lui: doar acesta va fi adevărul deplin despre spiritul Lagărelor politice speciale. Iată în ce hal ne aduseseră! Războiul mondial putea să ne ofere fie o moarte rapidă (mitralierea din turnul de pază, otrăvirea prin pâine şi bacili, cum făceau nemţii), fie, totuşi, libertatea, în ambele cazuri – o izbăvire mult mai apropiată decât sfârşitul sorocului în anul 1975.

Pe asta conta şi Peţia P-v. Peţia P-v era în celula noastră cel din urmă om viu venit din Europa. Imediat după război, toate celulele erau înţesate de cei ca el, întorşi din Europa. Dar cei care veniseră atunci sunt de mult în lagăre ori sub pământ, ceilalţi s-au jurat că nu mai vin, ăsta de unde o fi apărut? S-a întors de bunăvoie în patrie prin noiembrie 1949, când oamenii normali nu se mai întorceau.

Războiul l-a prins lângă Harkov ca elev al şcolii de meserii, unde fusese mobilizat cu forţat Tot cu forţa, nemţii l-au dus, împreună cu alţi adolescenţi, în Germania. Acolo a trăit până la sfârşitul războiului în calitate de Ostarbeiter-4 şi tot acolo şi-a format şi psihologia: trebuie să te străduieşti să trăieşti uşor şi să nu munceşti, cum te obligă din fragedă copilărie, în Occident, profitând de credulitatea europeană şi lipsa de restricţii la frontiere, P-v transporta maşini furate, din Franţa în Italia şi din Italia în Franţa, pe care le vindea cu reducere, în Franţa însă i-au dat de urmă şi l-au arestat. Atunci el a scris la ambasada sovietică, informând că vrea să se întoarcă în patria lui dragă. P-v a judecat în felul următor: închisoarea franceză va trebui s-o facă până la cea din urmă zi, şi s-ar putea să-i dea vreo zece ani. În Uniunea Sovietică, pentru trădare de patrie se dau douăzeci şi cinci, dar deja cădeau primele picături ale celui de al treilea război mondial; Uniunea Sovietică, după opinia lui, nu va rezista nici trei ani, aşa că este mai convenabil să intri într-o puşcărie sovietică. Prietenii de la ambasadă au apărut neîntârziat şi l-au strâns pe Peţia P-v în braţe. Autorităţile franceze le-au cedat bucuroase hoţul*. La ambasadă se adunaseră vreo treizeci de persoane ca el. Au fost îmbarcaţi pe un vapor şi transportaţi cu tot confortul până la Murmansk. Aci li s-a dat drumul să se plimbe prin oraş, şi în decurs de douăzeci şi patru de ore au fost prinşi din nou, unul câte unul.

*După cum se spune, statistica franceză a făcut cunoscut că între cele două războaie mondiale, dintre toate grupurile naţionale, emigranţii ruşi aveau cea mai scăzută criminalitate. După cel de-al doilea război mondial, dimpotrivă, criminalitatea cea mai ridicată se înlâlnea la cetăţenii sovietici care trăiau în Franţa.

Acum, în celula noastră, Peţia ţinea locul presei occidentale (citise cu de-amănuntul procesul Kravceuko^), ţinea locul teatrului (cu buzele şi obrajii interpreta cu pricepere muzică occidentală) şi cinematografului (povestea şi mima filme occidentale).

Ah, ce libertate era la închisoarea de tranzit din Kuibâşev! Uneori, celulele se întâlneau în curtea comună. Cu deţinuţi din convoaiele care treceau prin curte puteam schimba câteva vorbe lângă botniţe. În drum spre closete, puteam să ne apropiem şi de ferestrele deschise (cu gratii, dar fără botniţe) de la baraca familiştilor, unde şedeau femeile cu mulţi copii (deportaţi tot din Ţările Baltice şi Ucraina de Vest). Iar între două celule-grajduri se afla o crăpătură, botezată „telefon”: acolo, de dimineaţa până seara, şedeau, de ambele părţi, cei care doreau să facă schimb de informaţii.

Toate aceste libertăţi ne aţâţau şi mai mult, simţeam că pământul sub tălpile noastre este mai tare, în timp ce sub picioarele gardienilor parcă începea să se clatine. Şi, plimbându-ne prin curte, lăsam capul pe spate şi priveam cerni alburiu, dogoritor, de iulie. Şi nu ne-am fi mirat, şi nu ne-am fi speriat câtuşi de putui dacă o săgeată de bombardiere străine ar fi apărut pe cer. Viaţa pentru noi nu mai era viaţă.

Deţinuţii veniţi de la închisoarea de tranzit din Karabas au adus zvonul că acolo se lipesc deja manifeste: „Nu mai putem răbda!” Cu această stare de spirit ne aţâţam unul pe altul şi în nopţile înăbuşitoare din Omsk, când – came opărită şi asudată – frămâhtaţi şi înghesuiţi în dube, am strigat gardienilor: aşteptaţi, ticăloşilor! O să vă arate el Truman! O să vă arunce o bombă atomică în cap!” Iar gardienii tăceau înfricoşaţi. Şi ei îşi dădeau seama că dârzenia noastră şi, cum ni se părea nouă, adevărul nostru creşteau. Şi eram atât de bolnavi după adevăr, încât nu ne-ar fi parat rău să ardem sub aceeaşi bombă o dată cu călăii. Eram în acea situaţie limită, când nu mai ai ce pierde.

Dacă aceste lucruri nu vor fi revelate, nu vom avea o imagine completă a Arhipelagului anilor ’50.

Puşcăria din Omsk, care l-a cunoscut pe Dostoievski, nu poate fi comparată cu orice punct de tranzit GULAGovist ridicat la repezeală din scâiiduri. Este o închisoare vestită de pe vremea Ecaterinei a Il-a, mai ales subsolurile ei. N-ai putea imagina decoruri mai potrivite pentru un film decât subsolurile de aici. Ferestruica pătrată este capătul de sus al unui puţ înclinat, care, acolo, sus, iese la suprafaţa pământului. După adâhcimea de trei metri a acestei găuri îţi poţi face o imagine despre pereţi. Celula nu are tavan, iar bolţile care se unesc par nişte blocuri suspendate. Un perete ud: se infiltrează apă din sol şi curge pe duşumea. Dimineaţa şi seara aici este întuneric beznă, în timpul zilei – semiîntuneric. Şobolani nu sunt, dar parcă le simţi mirosul. Şi cu toate că bolţile atâmă atât de jos, încât în unele locuri le poţi atinge cu mâua, temnicerii au făcut ce-au făcut şi au construit şi aici priciuri cu două niveluri, cel de jos este la înălţimea gleznei.

Această temniţă se pare că trebuia să reprime acele vagi presimţiri de răzvrătire care odrăsliseră în noi câtă vreme am adăstat în indisciplinata puşcărie de tranzit din Kuibâşev. Dar nu! Seara, la un bec de vreo cincisprezece waţi, cu o lumină slabă ca de luminare, bătrânul şi pleşuvul Drozdov, cu faţa ascuţită, ctitor al catedralei din Odessa, se duce în fundul puţului ferestrei şi, cu voce slabă, dar cu sentimentul vieţii care se stinge, cântă un vechi câutec revoluţionar: Noaptea de toamnă e neagră, Ca o trădare şi-un cuget de tiran. Mai neagră ca noaptea din ceaţă răsare, Fantomă cumplită – închisoarea! -”

El cântă doar pentru noi, dar aici, oricât ai striga de tare, nu te aude nimeni, în timp ce cântă, mărul lui Adam urcă şi coboară sub bronzul uscat al pielii gâtului său. Cântă şi tresare, îl năpădesc aducerile-aminte şi prin el trec câteva decenii de viaţă rusească, şi tremuml lui ui se transmite şi nouă: E calmă-nchisoarea, dar nu-i cimitir, Tu, santinelă, veghează! – 6 într-o astfel de puşcărie, un astfel de cânfec! *

Totul este în ton. Totul este în ton cu ceea ce aşteaptă generaţia noastră de puşcăriaşi.

Apoi ne pregătim să ne culcăm iii această penumbră gălbuie, în frig şi umezeală. Ei, dar cine iie fericeşte cu un roman?

Şi răsună vocea lui Ivan Alexeevici Spasski, un gen de voce globală a tuturor eroilor lui Dostoievski. Această voce se frânge, se sufocă, nu e niciodată liniştită, pare în orice clipă că poate trece în bocet, în strigăt de durere. Cel mai primitiv dintre romanele lui Breşko-Breşkovski28, de genul Madonei roşii, sună precum poemul epic Chatison de Roland în expunerea acestei voci pătrunsă de credinţă, suferinţă şi ură. Şi nu ştiu, e adevăr sau pură ficţiune, dar în memoria noastră se întipăreşte ca o epopee povestea lui Viktor Voronin, cursa lui pe jos, de o sută cincizeci de kilometri, la Toledo şi ridicarea asediului cetăţii Alcazar.

Nu ultimul dintre romane ar fi şi viaţa lui Spasski însuşi. Când era foarte tânăr, a participat la Campania de Gheaţă29. A făcut tot războiul civil. A emigrat în Italia. Peste hotare a absolvit o şcoală rusească de balet, pare-se cu Karsavina^O, iar la una din contesele ruse a învăţat o meserie: tâmplar de mobilă de lux (pe urmă, în lagăr, ne-a uimit confecţiouându-şi un instrument miniatural şi meşterind pentru şefi mobilă uşoară atât de fină, cu linii curbe atât de armonioase, încât aceştia au rămas cu gura căscată; este drept că la o măsuţă a lucrat o lună). A făcut turnee de balet prin Europa, în Italia a fost operator de jurnale de actualităţi cinematografice în timpul războiului din Spania. Maior al armatei italiene, sub un nume uşor schimbat. – Giovanni Paschi – a comandat un batalion, şi în vara anului 1942 a ajuns din nou pe Don. Aci, la scurtă vreme, batalionul lui a căzut într-o încercuire, deşi, în general, sovieticii încă se retrăgeau. Spasski avea de gând să se lupte pe viaţă şi pe moarte, dar băieţii italieni care alcătuiau batalionul au început să plângă -ei voiau să trăiască! Maiorul Paschi, după o clipă de ezitare, a ridicat steagul alb. Putea să se sinucidă, dar acum ardea de dorinţa să-i privească puţin pe sovietici. Ar fi scăpat cu o captivitate simplă şi după patru ani ar fi fost în Italia, însă sufletul lui rusesc n-a rezistat şi a început să discute cu ofiţerii care l-au capturat. Ce greşeală fatală! Dacă din nefericire eşti ras, trebuie să ascunzi asta ca pe o boală ruşinoasă, altfel n-o să sfârşeşti bine! Mai întâi l-au ţinut un an la Lubianka. Apoi trei ani îutr-un lagăr internaţional din Harkov (spanioli, italieni, japonezi – erau şi astfel de lagăre). Şi după ce efectuase patru ani, fără să i se scadă aceştia patra, l-au mai blagoslovit cu douăzeci şi cinci. Dar ce să mai vorbim acum de douăzeci şi cinci! Intr-uu lagăr de muncă silnică poţi s-o mierleşti cu mult mai repede.

Închisoarea din Omsk, pe urmă cea din Pavlodar ne-au primit pentru că în aceste oraşe – importantă omisiune! – Nu existau puşcării de tranzit specializate, în Pavlodar – ce ruşine! – Nu aveau nici măcar dubă, şi de la gară la închisoare ne-au mânat încolonaţi, fără să se jeneze de populaţie, cum se întâmpla înainte de revoluţie şi în primul deceniu după aceea, în cartierele prin care am trecut nu existau nici pavaje, nici canalizare, căsuţele doar cu parter se pierdeau în nisipul cenuşiu. Oraşul propriu-zis începea cu clădirea de un etaj, construită din piatră albă, a închisorii.

La cerinţele secolului al XX-lea, această închisoare nu inspira groază, ci un sentiment de pace, nu teamă, ci dorinţa de râs. Curtea paşnică, spaţioasă, prin care crescuse ici-colo o iarbă prăpădită, era împărţită de un gărduleţ, fără să creeze teamă, în mici cutiuţe destinate plimbărilor. Ferestrele celulelor de la etajul întâi erau traversate de nişte zăbrele rare şi nu aveau botniţe: poţi să încaleci pe pervaz şi să studiezi împrejurimile. Jos, numaidecât, sub picioare, între zidul închisorii şi zidul exterior al curţii, când şi când, deranjat de cine ştie ce, aleargă, târându-şi lanţul, un dulău uriaş, care scoate vreo două lătrături înăbuşite. Nici el însă nu seamănă deloc a câine de închisoare fioros, nu este un câine-lup dresat împotriva oamenilor, ci mai degrabă un câine de curte flocos, galben-alburiu (în Kazahstan există o astfel de rasă), şi, pare-se, destul de bătrân. Seamănă cu acei bătrâni cumsecade, supraveghetori în lagăr, care au fost transferaţi din armată şi nu se feresc să arate cât de împovărătoare este slujba câiuelui de pază.

Mai departe, dincolo de zidul de incintă, se vede numaidecât strada şi un chioşc cu bere; toţi care intră stau în picioare: fie că au adus vreun pachet la închisoare, fie aşteaptă să înapoieze ambalajul. Iar mai departe – cartiere, cartiere de căsuţe cu parter, şi cotul râului Irtâş, şi chiar întinderile de dincolo de Irtâş.

O fată, vie, căreia tocmai îi înapoiaseră de la postul de gardă coşul de alimente gol, a ridicat capul, ne-a văzut la fereastră cum îi făceam cu mâna, dar s-a prefăcut că nu ne vede. Cu pas cuviincios, a trecut în spatele chioşcului de bere, ca să nu fie văzută de la postul de gardă, iar acolo, pe Neaşteptate, s-a transformat toată, a lăsat coşul jos şi ne face năvalnic cu mâna, cu mâinile amândouă, şi ne zâmbeşte! Apoi, descriind semne cu degetul, ne transmite: „Scrieţi, scrieţi bilete!” Apoi – un arc de cerc, iudicând zborul: „Azvmiţi-le, să mi le azvârliţi mie!” Şi arătând spre oraş: „Le expediez eu!” Desfăcând ambele braţe: „Mai doriţi ceva? Cu ce să vă ajut, prieteni?”

Era ceva atât de sincer, neprefăcut, atât de neasemănător libertăţii noastre cu botniţă, cetăţenilor noştri prostiţi! Oare ce s-o fi întâmplat? Or fi sosit asemenea vremuri? Sau aşa o fi în Kazahstan? Căci aici se află jumătate din deportaţi…

Fată dragă şi curajoasă! Ce repede ai trecut, cât de perfect ţi-ai însuşit ştiinţa vieţii în puşcărie! Ce fericire (să fie lacrimi în colţul ochilor?) că mai există oameni ca tine!… Primeşte plecăciunea noastră, necunoscut-o! Ah, dacă tot poporul nostru ar fi aşa, nici dracu nu l-ar putea întemniţa! Ar înţepeni pe veci fălcile malaxorului blestemat.

Fireşte, prin pufoaicele noastre se găseau crâmpeie de creioane. Şi petice de hârtie. Şi putem desprinde o bucăţică de tencuială, să legăm bileţelul cu o sforică şi< să o aruncăm oriunde. Dar nu aveam ce s-o rugăm aici, la Pavladar, nimic-nimic! Şi doar i-am făcut plecăciuni, şi am fluturat mâinile în semn de salut.

Am fost duşi în deşert. Curând, nepretenţiosul şi ruralul Pavlodar va reveni în amintirile noastre ca o metropolă strălucitoare.

Acum am fost preluaţi de escorta lagărului Stepnoi (din fericire nu aparţinea de Djezkazgan; tot drumul am implorat destinul să nu nimerim la minele de cupru). Au trimis după noi camioane cu borduri supraînălţate şi cu zăbrele în partea din faţă a caroseriei, care îi apărau de noi pe ostaşii înarmaţi cu automate, ca de nişte fiare. Ne-au aşezat unul lângă altul pe duşumeaua camionului, cu picioarele îndoite, cu feţele orientate înapoi, şi în această poziţie ne-au zgâlţâit şi zdruncinat prin hârtoape opt ceasuri. Pistolarii şedeau pe acoperişul cabinei, şi ţevile automatelor au fost tot drumul îndreptate spre spinările noastre.

În cabinele camioanelor mergeau locotenenţii, sergenţii, iar în cabina noastră – soţia unui ofiţer, cu o fetiţă de vreo şase ani. La popasuri, fetiţa se zbenguia prin iarbă, culegea flori, o striga cu glas tare pe mama ei. Nu se sfia câtuşi de puţin nici de automate, nici de câini, nici de capetele hidoase ale puşcăriaşilor, care se înălţau deasupra bordurilor caroseriei, lumea noastră abominabilă nu-i întuneca lunca şi florile; nici măcar o dată nu s-a uitat la noi, din curiozitate… Atunci mi-am adus aminte de fiul plutonierului de la închisoarea specială din Zagorsk. Jocul lui preferat era să-i pună pe doi băieţi din vecinătate să ducă mâinile la spate (uneori le şi lega) şi să meargă aşa pe drum, iar el păşea alături, chipurile îi escorta.

Cum trăiesc părinţii, aşa se joacă şi copiii…

Am traversat htâşul. Am mers multă vreme de-a lungul unor lunci inundabile, pe urmă prin stepa întinsă. Răsuflarea Irtâşului, prospeţimea vântului de stepă, mireasma pelinului ne învăluiau în minutele de popas, când trâmbele de praf plumburiu-albicios, ştămiţe de roţile camioanelor, se risipeau. Pudraţi din belşug cu acest praf, priveam îndărăt (nu aveam voie să întoarcem capul), tăceam (nu aveam voie să vorbim) şi ne gândeam ta acest lagăr spre care ne îndreptam şi care avea un nume nerusesc, complicat îl citisem de-a-n-doaselea, de pe cuşeta de sus a vagonului pentru deţinuţi, pe „dosarele” noastre – Ekibastuz, dar nimeni nu-şi putea închipui unde se află pe hartă, şi doar locotenent-colonelul Oleg Ivanov îşi amintea că era un loc de unde se extrăgeau cărbuni. Unii credeau chiar că se află aproape de frontiera cu China (şi se bucurau, căci nu se obişnuiseră cu ideea că în China este mult mai rău ca la noi). Căpitanul de rangul doi Burkovski (novice şi posesor al unei condamnări de douăzeci şi cinci de ani, ne privea pe toţi cu ursuzenie, fiindcă, vezi Doamne, el era comunist şi fusese arestat din greşeală, iar cei din jur erau duşmani ai poporului; pe mine mă accepta numai pentru că fusesem ofiţer sovietic fără să fiu şi prizonier la nemţi) mi-a adus aminte un lucra dintr-un curs universitar uitat: în ajunul echinocţiului de toamnă să tragem pe pămâut meridianul locului, iar la 23 septembrie să scădem înălţimea culminaţiei soarelui din nouăzeci – rezultatul va fi latitudinea noastră geografică. Era totuşi o consolare, deşi nu aveam posibilitatea să aflăm longitutindea.

Mergeam întruna, fără oprire. Se întunecase. După cerul negru, cu stele mari, acum era clar că eram duşi spre sud-vest.

În lumina farurilor autocamioanelor din urmă dansau fâşii din norul de praf, ridicat peste tot deasupra drumului, dar vizibil doar în conurile farurilor. Se isca un miraj bizar: lumea toată era neagră, lumea toată se clătina, şi numai aceste particule de praf luminau, se roteau şi desenau imagini dezagreabile din viitor.

La care capăt al lumii? În ce gaură ne-au băgat, unde ue-a fost hărăzit să facem revoluţia noastră?

Picioarele îndoite amorţiseră, parcă nu mai erau ale noastre. De-abia spre miezul nopţii am ajuns în lagăr, care era împrejmuit cu un gard înalt de sumă ghimpată, luminat în mijlocul stepei întunecoase şi în apropierea aşezării întunecate de becurile puternice de la postul de gardă şi dimprejurul zonei.