Alexandr Soljenitin

Proporţional.

*

Să nu vă închipuiţi că i s-a frânt cuiva inima văzând că dispar alfabetele ocnelor, uu, pur şi simplu războiul era pe sfârşite, o astfel de sperietoare nu mai era necesară, alţi poliţai nu mai puteau să se formeze, era nevoie de forţă de muncă, iar la ocnă oamenii mureau de pomană. Aşadar, încă din anul 1945, barăcile ocnaşilor au încetat să mai fie celule de puşcărie, uşile s-au Deschis spre lumina zilei, hârdaiele au fost cărate în locurile destinate closetelor, ocnaşii au căpătat dreptul să meargă la infirmerie pe propriile picioare, iar la cantină erau duşi în pas alergător pentru înviorare. Şi i-au scos pe hoţi, care îi devorau pe ocnaşi, şi personalul de serviciu a fost numit din rândul ocnaşilor. Pe urmă le-au îngăduit şi scrisorile, de două ori pe an.

În anii 1946-1947, frontiera dintre ocnă şi lagăr a început să se şteargă destul de bine: conducerea, alcătuită mai mult din ingineri care nu prea aveau habar de politică, interesată de realizarea planului de producţie, a început (în orice caz la Vorkuta) să-i transfere pe ocnaşii-buni specialişti în lagăre obişnuite, unde din ocnă nu-i mai rămânea nimic ocnaşului, în afară de numărul pe care-l purta, pe de altă parte – să trimită „vitele” necalificate din lagărele ITL ca întăriri în lagărele ocnaşilor.

Şi uite aşa nechibzuiţii administratori ar fi pus în pericol marea idee sta-linistă de reînviere a ocnei, dacă, în anul 1948, lui Stalin nu i-ar fi venit la timp o nouă idee: aceea de a despărţi, în general, indigenii GULAG-ului, de a-i separa pe hoţi şi pe cei de drept comun – socialmente apropiaţi, de cei condamnaţi în baza articolului Cincizeci şi Opt – socialmente incurabili.

Totul făcea parte din proiectul încă şi mai grandios care se numea întărirea Spatelui Frontului (din se observă că Stalin se pregătea în vederea unui război apropiat). Au fost create Lagărele speciale*, cu un statut aparte, puţin mai blânde decât ocna la început, dar mai aspre decât lagărele obişnuite.

Pentru a le deosebi s-au gândit să nu denumească aceste lagăre după localităţi, ci să le dea nişte nume fantastic-poetice. Aşa cu apărat: Gorlag (Gornâi lagher – Lagărul minelor) în Norilsk, Berlag (Beregovoi lagher – Lagărul de pe ţărm) pe Kolâma, Minlag (…Mineralnâi.

— Lagărol mineralelor) pe Iuta, Recilag (Recinoilag – Lagărul dintre râuri) pe Peciora, Dubrovlag (Lagărul din pădurea de stejar) în Potma, Ozioiiag (dintre lacuri) în Taişet, Steplag (din stepa), Pesceanlag (al nisipurilor) şi Luglag (din luncă) în Kazahstan, Kamâşlag (dintre trestii) în regiunea Kemerovo.

Prin lagărele ITL au început să circule zvonuri sumbre, că Cincizeci şi Opţii vor fi expediaţi în Lagărele speciale de extenninare. (Nici executanţilor, nici victimelor nu le-a trecut, bineînţeles, nici o clipă prin cap că pentru aceasta poate este nevoie de o sentinţă nouă, specială.)

Se muncea pe rupte la URC şi la secţiile cekiste operative. Se întocmeau liste misterioase, care erau duse undeva pentru punere de acord. Apoi au fost trase lungile garnituri ale trenurilor roşii, au apărut companiile escortei viguroase a epoleţilor roşii44 cu automate, câini şi ciocane de lemn, şi duşmanii poporului, strigaţi după listă, erau inevitabil şi implacabil scoşi din barăcile încălzite, pentru a pomi în convoi îhtr-o călătorie lungă.

Dar nu erau scoşi toţi Cincizeci şi Opţii. Abia pe urmă, judecind după cunoscuţi, deţinuţii şi-au dat seama pe cine au lăsat laolaltă cu dreptul comun în insulele ITL: i-au lăsat pe 58-10 curaţi, adică propaganda antisovietică simplă, cu alte cuvinte cea solitară, care nu se adresa nimănui, nu avea Legături cu nimeni, propagandă plină de abnegaţie. (Şi cu toate că era aproape imposibil să-ţi închipui astfel de propagandişti, milioane dintre ei au fost înregistraţi şi lăsaţi în vechile insule GULAGoviste.) însă dacă agitatorii erau câte doi sau trei, dacă erau cât de cât dispuşi să se asculte sau să se strige unul pe celălalt, ori sa alcătuiască un cor. – ei aveau şi adaosul 58-11, „paragraful pentru grup” şi ca plămadă a organizaţiilor antisovietice erau trimişi acum în Lagărele speciale. Se înţelege de la sine că mergeau acolo trădătorii de Patrie (58-la şi b), naţionaliştii şi separatiştii burghezi (58-2), agenţii burgheziei mondiale (58-4), spionii {58-6), diversioniştii (58-7), teroriştii (58-8), sabotorii (58-9) şi sabotorii din economie (58-14). Aici încăpeau comod acei nemţi prizonieri de război (Miulag) şi japonezi (Oziorlag) pe care intenţionau^ să-i ţină şi după anul 194845.

În schimb, în lagărele. ITL rămâneau nondenunţătorii (58-12) şi complicii inamicului (58-3). Dimpotrivă, ocnaşii, condamnaţi anume pentru colaboraţionism cu duşmanul, erau duşi acum în Lagărele speciale, împreună cu ceilalţi.

Această separare avea o semnificaţie şi mai profundă decât am descris-o noi. După nu ştiu ce indicii neştiute rămâneau în ITL ba trădătoarele cu condamnări de douăzeci şi cinci de ani (Unjlag), ba, pe ici, pe colo, lagăre întregi cu Cincizeci şi Opţi, inclusiv vlasovişti şi poliţai – nu Lagăre speciale, fără numere, dar cu un regim crunt (de pildă, Krasnaia Glinka de la cotul Volgăi lângă Samara; lagărul Tuim, în raionul Şira din Hakassia; cel din lujuo-Sahalinsk). Aceste lagăre se dovediseră a avea un regim extrem de dur şi nu se trăia mai uşor în ele decât în Lagărele speciale.

Şi pentru ca Marea împărţire a Arhipelagului, odată făcută, să nu ajungă din nou la confuzie, s-a stabilit, începâhd din anul 1949, că fiecare indigen proaspăt venit din libertate, în afară de sentinţă, mai primeşte şi o hotărâre (a KGB-ului regional şi a procuraturii) pentru dosarul penitenciar: în care lagăre să fie ţinut permanent acest ieduţ.

Aşa cum un grăunte moare pentru a da o plantă, tot aşa din grăuntele ocnei staliniste au răsărit Lagărele speciale.

Garniturile trenurilor roşii, străbătând diagonalele Patriei şi ale Arhipelagului, au transportat un nou contigent.

Iar pe Inta şi-au dat seama şi, pur şi simplu, au mânat această turmă de la o poartă la alta.

Cehov se plângea că la noi nu există o „definiţie juridică a ocnei şi a rostului ei”.

Dar asta se întâmpla încă în civilizatul secol al XlX-lea! La jumătatea celui de al XX-lea, secolul cavernelor, noi nu avem nevoie să înţelegem şi să definim. Dacă Tătucul a hotăvât că va fi aşa – asta-i toată definiţia Şi noi dăm din cap aprobator.

Capitolul 2

ZEFIRUL REVOLUŢIEI N-AŞ FI CREZUT niciodată, la începutul sorocului pedepsei mele, descurajat de lungimea lui dezolantă, demoralizat de întâia cunoştinţă cu lumea Arhipelagului, că sufletul meu se va descovoia; că, o dată cu anii, ridicându-mă, fără măcar să-mi dau seama, pe piscul invizibil al Arhipelagului, ca pe Mauna-Loa din Hawaii, voi privi de acolo absolut liniştit depărtările Arhipelagului şi poate chiar marea schimbătoare mă va atrage cu scânteierile ei.

Jumătate din soroc am petrecut-o pe o insuliţă aurită, unde puşcăriaşilor li se dădea mâncare şi apă, erau ţinuţi la căldură şi curăţenie. Pentru toate astea, în schimb, li se cerea puţin: să şadă douăsprezece ore la masa de scris şi să fie pe placul şefilor.

Iată însă că, brusc, eu am pierdut plăcerea de a mă crampona de aceste avantaje. Sesizasem un nou tâlc în viaţa de puşcăriaş. Privind înapoi, acum mi se păreau jalnice sfaturile deţinutului cu repartiţie specială de la Krasnaia Presnia; „Să evitaţi cu orice preţ muncile comune” 1. Preţul plătit de noi mi s-a părut nepotrivit cu ceea ce am cumpărat.

Închisoarea a dezlegat în mine capacitatea de a scrie, şi acum acordam acestei pasiuni tot timpul, încetând să mă mai preocup de munca oficială. Mai important decât untul şi zahărul de acolo pentru mine era faptul de a mă îndrepta din şale, de a-mi dezdoi coloana vertebrală.

Şi pe câţiva dintre noi „ne-au îndreptat” cu un convoi într-un Lagăr special.

Călătoria noastră într-acolo a durat mult – trei luni (în secolul al XlX-lea, călare, ajungeai mai repede). Călătoria a durat atât de mult, deoarece drumul acesta a devenit, într-un fel, o perioadă din viaţa noastră, cred că în acest răstimp mi-am schimbat chiar caracterul şi concepţiile.

Călătoria noastră a fost veselă, plină de însufleţire şi de mare însemnătate. Feţele noastre erau mângâiate de zefirul proaspăt şi înviorător al ocnei şi libertăţii. Din toate părţile veneau oameni, se adunau cazuri care ne convingeau că dreptatea este de partea noastră! A noastră! A noastră! Şi nu de partea judecătorilor şi temnicerilor noştri.

Cunoscuta închisoare Butârki ne-a întâmpinat cu un urlet sfâşietor de femeie care răsuna de la o fereastră, probabil de la fereastra unei celule individuale: „Săriţi! Ajutor! Mă omoară! Mă omoară!” Şi urletul s-a întrerupt în palmele gardienilor.

În „gara” Butârki ne-au amestecat cu novicii condamnaţi în anul 1949. Toţi aveau nişte condamnări bizare: nu decari obişnuiţi, ci sferturi. Când la numeroasele apeluri trebuiau să declame data când lua sfârşit sorocul lor, asta suna a batjocură: „Octombrie o mie nouă sute şaptezeci şi patru!”, „februarie o mie nouă sute şaptezeci şi cinci!”

Părea imposibil să execuţi o asemenea condamnare. Trebuia să-ţi procuri cleşte ca să tai sârma ghimpată.

Aceste condamnări de douăzeci şi cinci de ani creau o nouă calitate în lumea deţinuţilor. Puterea a slobozit asupra noastră tot ce i-a stat în putinţă. Acum puşcăriaşii aveau cuvântul, un cuvânt liber, nestânjenit, neameninţat, acel cuvânt pe care nu l-am avut niciodată şi care este atât de necesar pentru elucidare şi coeziune.

Ne aflam deja în vagonul puşcăriaşilor când de la difuzorul gării Kazan din Moscova am auzit despre izbucnirea războiului din Coreea. Chiar în prima zi, înainte de prânz, pătrunzând cu zece kilometri prin solida linie de apărare a sud-coreenilor, nord-coreenii susţineau sus şi tare că au fost atacaţi. Cel mai nerod soldat care a făcut frontul putea să-şi dea seama că atacatorul a fost acela care a înaintat în prima zi.

Războiul din Coreea a stârnit mare interes printre deţinuţi. Iar noi, neliniştiţi, ceream furtună! 2 Căci fără furtună, căci fără furtună, fără furtună eram condamnaţi la o moarte lentă…!

Dincolo de Riazan, răsăritul roşu al soarelui izbea cu atâta putere prin ferestruicile oarbe ale „vagon-zctk -ului, încât tânăral soldat din escortă, în coridor, îu faţa grilajului nostru, a închis ochii din pricina luminii. Escorta era ca toate escortele: ne-au înghesuit câte cincisprezece în compartiment, ne hrăneau cu scrumbie, dar, ce-i drept, ne aduceau şi apă şi ne slobozeau la budă seara şi dimineaţa, şi nu aveam ce discuta cu ei, când acest flăcău a scăpat nechibzuit, şi chiar fără pic de răutate, că noi suntem duşmani ai poporului.

A fost ca o explozie! Numaidecât din compartimentul nostru şi din cel vecin au început să-l bombardeze:

— Noi suntem duşmani ai poporului, dar de ce oamenii din colhozuri n-au ce mânca?

— Tu eşti de la ţară, se vede pe faţa ta, te pomeneşti că te reangajezi, să rămâi dulău de pază, nu te mai întorci să munceşti pământul?

— Dacă suntem duşmani, de ce vopsiţi dubele? 4 De ce nu ne căraţi în văzul lumii?

— Eh, feciorule! Am avut şi eu doi ca tine, şi nu s-au mai întors de la război, iar eu sunt duşman, hai?

Ceva asemănător nu se mai auzise de multă-multă vreme prin grilajele noastre! Noi nu strigam decât lucruri foarte simple, foarte evidente, ca să poată fi combătute.

În ajutorul flăcăului, care se zăpăcise, a sărit sergentul-reangajat, dar nu a băgat pe nimeni la carceră, n-a notat nici un nume, doar a încercat să-şi ajute soldatul să se apere. Şi în asta noi am sesizat semnele unor vremuri noi, deşi – ce timpuri „noi” în anul 1950! Nu, erau semnele acelor relaţii noi din lumea penitenciară, care s-au creat prin soroacele noilor condamnări şi prin noile lagăre politice.

Disputa noastră începuse să capete aspectul unei adevărate competiţii de argumente. Băieţii se uitau la noi şi nu mai îndrăzneau să numească duşman al poporului pe nimeni din acest compartiment şi nici din cel vecin. Ei încercau să ne spună ceva luat din ziare, de la învăţământul politic, dar au simţit -nu cu mintea, ci cu auzul – că vorbele lor sună fals.

— Uitaţi-vă băieţi! Uitaţi-vă pe fereastră! Le-a zis cineva dintre noi. Iată în ce hal aţi adus Rusia!

Dincolo de fereastră se întindea o ţară atât de sărmană, cu case aplecate într-o rână, acoperite cu paie putrede, o ţară zdrenţăroasă, mizerabilă (era pe drumul spre Ruzaevka pe unde nu treceau străinii), încât, dacă Batu-han ar fi văzut-o atât de prăpădită, n-ar mai fi avut poftă s-o cucerească.

În gara Torbeevo, mică şi liniştită, a trecut pe peron un bătrân încălţat cu opinci. O ţărancă bătrână s-a oprit în faţa ferestrei noastre al cărei cadru era coborât şi, prin grilajul ferestrei şi piin grilajul interior, ne-a privit îndelung, cu privirea fixă, cum stăteam înghesuiţi pe cuşeta de sus. Ne privea cu acea privire de când lumea, cu care poporul nostru i-a privit întotdeauna pe nenorociţi. Pe obrajii ei alunecau încet lacrimile. Stătea nemişcată şi ne privea de parcă fiul ei se afla printre noi. „Nu-i voie să priveşti, măicuţă”, i-a zis, aproape cu blândeţe, soldatul din escortă. Nici măcar n-a întors capul. Lângă ea se afla o fetiţă de vreo zece ani cu panglici albe în cosiţe. Ne privea severă şi chiar prea tristă pentru vârsta ei, cu ochişorii larg deschişi şi fără să clipească. Ne privea astfel, încât cred că ne-a fotografiat pentru vecie. Trenul a pornit încet, bătrâua a ridicat degetele negre şi cu osârdie, fără grabă, a făcut de câteva ori spre noi semnul crucii.

Într-o altă gară, o fată în rochie cu buline, foarte degajată şi netemătoare, a venit aproape de fereastra noastră şi a început să ne întrebe cu vioiciune ce articol avem, care este durata pedepselor. „Şterge-o de-aici!” a strigat la ea soldatul de pe platforma vagonului. „Ce-o să-mi faci? Şi eu sunt de-a lor! Uite, ţine un pachet de ţigări, dă-l băieţilor!” şi a scos pachetul din poşetă. (Ne-am dat repede seama: fata era o fostă puşcăriaşă. Câte dintre ele, care colindau libere, şi-au făcut „studiile” în Arhipelag!) „Şterge-o! Te arestez!” a zis, sărind din vagon, adjunctul şefului gărzii. Ea s-a uitat cu dispreţ la fruntea lui de reangajat. „Du-te-n mă-ta, căcăciosule!” Ne-a ridicat moralul: „Băieţi, băgaţi-i o ţeapă-n cur!” Şi s-a îndepărtat plină de demnitate.

Uite aşa călătoream, şi nu cred că escorta se simţea escortă a poporului. Mergeam şi ne aprindeam tot mai mult la gâudul că dreptatea era de partea noastră, că întreaga Rusie este cu noi şi că se apropie vremea să sfârşim, să sfârşim cu această instituţie.

La închisoarea de tranzit din Kuibâşev, unde ne-am bronzat mai mult de o lună, ne aşteptau de asemenea tot felul de minuni, într-o zi, pe neaşteptate, din fereastra celulei vecine au răsunat ţipetele isterice, ca din gură de şarpe, ale unor bandiţi (la ei şi vaietele sunt, nu ştiu cum, mai stridente, detestabile): „Săriţi! Ajutor! Ne caftesc fasciştii! Ne omoară fasciştii!”

Iată ceva nemaivăzut! „Fasciştii” îi bat pe hoţi şi bandiţi? Înainte era întotdeauna invers.

Însă curând s-a efectuat o nouă sortare a celulelor şi am aflat că deocamdată uu e nici o minune. Este doar prima rândunică: Pavel Baraniuk – pieptul ca o piatră de moară, braţele ca două trunchiuri de copac, gata mereu pentru o strângere de mâiiă, dar şi pentru o lovitură, măsliniu la faţă, nas acvilin, semănând mai degrabă a gruzin decât a ucrainean. Era ofiţer de front, cu o mitralieră antiaeriană a susţinut un duel cu trei „Messer” ->-e; l-au propus să fie făcut Erou al Uniunii Sovietice, dar a fost respins de Secţia specială; a fost trimis în batalionul disciplinar şi s-a întors cu decoraţii; acum are de executat zece ani, după noile concepţii – „o pedeapsă de copil”.

Începuse ostilităţile cu hoţii încă de când plecase de la închisoarea din Novograd-Volânski, şi ajunsese la bătaie cu ei. Acum şedea în celula vecină, pe priciul superior, şi juca paşnic şah. Toată celula era populată cu Cincizeci şi Opţi, însă administraţia le-a trimis doi pungaşi. Trăgând neglijent dintr-o ţigaretă „Belomorkanal” şi ducându-se să-şi „cureţe” locul legitim pe prici, lângă fereastră, Clonţ-Aurit n-are ce face şi începe să glumească: „Ştiam eu că iar ne-au băgat la bandiţi!” Naivul Veliev, care încă nu-i cunoştea cum trebuie pe hoţi, a vrut să-i încurajeze: „Da de unde, noi suntem Cincizeci şi Opţi. Dar tu?” „Eu sunt delapidator, om de ştiinţă!” Alungind doi inşi, cei doi hoţi şi-au aruncat boccelele lor pe locurile legitime şi au pomit-o de-a lungul celulei să inspecteze boccelele celorlalţi şi să caute gâlceavă. Şi Cincizeci şi Opţii – nimic! – Ei nu erau novici, nu se împotriveau. Şaizeci de bărbaţi au aşteptat răbdători pâuă se vor apropria de fiecare ca să-l jefuiască. Există parcă ceva fascinant în această impertinenţă a pungaşilor, care nu admit să li se opună rezistenţă, (în plus, ştiau că şefii sunt întotdeauna cu ei.) Baraniuk continua, chipurile, să mute figurile pe tabla de şah, dar începuse deja să-şi rotească ochii mari, ameninţători şi chibzuia cum să se bată. Când unul dintre hoţi s-a oprit în faţa lui, cu piciorul care îi atârna, balansându-l, l-a izbit cu toată puterea în bot, a sărit jos, a înhăţat capacul de lemn, gros, al hârdăului şi l-a trăsnit cu el în cap pe cel de-al doilea bandit. Şi s-a pus să-i lovească pe rând, când pe unul, când pe altul, cu capacul, până ce acesta s-a făcut fărâmiţe şi n-a mai rămas decât armătura din bare de fier, groase de patruzeci de milimetri, în formă de cruce. Bandiţii au făcut apel la milă, şi nu putem să nu recunoaştem că în vaietele lor era şi umor, nu lăsa să le scape partea comică: „Ce faci, omule? Ne baţi cu cruceaţi” „Tu eşti un zdrahon, vrei să nenoroceşti un om!” însă ştiindu-i câte parale fac, Baraniuk îi lovea mai departe, şi atunci unul dintre hoţi s-a repezit să strige la fereastră: „Săriţi! Ne omoară fasciştii!”

Bandiţii ii-au uitat bătaia asta, de câteva ori, pe urmă, l-au ameninţat pe Baraniuk: „Miroşi a hoit! O să călătorim împreună!” Dar nu l-au mai atacat.

Curând şi celula noastră a avut o ciocnire cu clinii. Ne aflam la plimbare, care era combinată cu buda. Supraveghetoarea a trimisoin cline să-i scoată pe ai noştri de la toaletă, acesta i-a scos, însă aroganţa lui (faţă de „politici”, bineînţeles) l-a indignat pe tânărul şi nervosul Volodia Gherşuni, care numai ce fusese condamnat; acesta îl pune la punct, clinele îl doboară pe flăcău cu un pumn. Înainte Cincizeci şi Opţii ar fi înghiţit asta fără să crâcnească, acum îusă, Maxim-Azerbaidjanul (care şi-a ucis preşedintele de colhoz) a aruncat În câine cu o piatră, iar Baraniuk i-a trântit un pumn în falcă; acesta l-a atins pe Baraniuk cu şişul (ajutoarele supraveghetorilor poartă cuţite, nu-i ceva neobişnuit) şi a fugit sub protecţia gardienilor, Baraniuk – după el. Atunci ne-au băgat pe toţi, la repezeală, în celulă. Au venit ofiţerii închisorii să clarifice cine a început şi să-i sperie cu noi condamnări pentru banditism (pe emvediştfi îi doare întotdeauna inima pentru clinii lor dragi). Baraniuk, sâhgerând, a ieşit singur în faţă. „I-am bătut pe aceste scâmăvii şi o să-i bat câte zile oi avea!” Cumătrul^ puşcăriei ne-a prevenit că noi, contrarevoluţionarii, uu avem de ce să fim mândri, şi ar fi mai bine să ne punem lacăt la gură. Numaidecât a sărit Volodia Gherşuni^, aproape încă un copil, luat din clasa a X-a, nu era omonimul, ci uu nepot mai îndepărtat al acelui Gherşuni9 care a fost şeful grupului de luptă al eserilor. „Noi nu suntem contrarevoluţionari! A început el să strige cu voce piţigăiată de adolescent. Asta a trecut. Acum suntem din nou re-vo-lu-ţi-o-nari! Doar că împotriva puterii sovietice!”

Grozav, extraordinar! Am trăit s-o vedem şi pe asta! Cumătml închisorii se strâmbă, se încruntă, înghite totul. Nu bagă pe nimeni la carceră, ofiţerii-tem-niceri pleacă repede cu coada între picioare.

Care va să zică, se poate trăi aşa în puşcărie? Să te baţi? Să-ţi arăţi colţii? Să spui în gura mare ceea ce gândeşti? Câţi ani am suferit într-un mod atât de absurd! Nu degeaba se spune că e bine să-l baţi pe cel care plânge. Noi am plâns, şi am fost bătuţi!

Acum, în aceste lagăre legendare unde ne transportă, unde vom purta numere, ca la nazişti, dar unde nu vor mai fi, în sfârşit, decât politici, purificaţi de mâzga celor de drept comun, poate, acolo, vom începe o astfel de viaţă? Volodia Gherşuni – ochi negri, faţă ascuţită, de o paloare mată, spune cu speranţă: „Când vom ajunge în lagăr, o să vedem cu cine mergem’1. Ce băiat nostim. El crede în mod serios că acolo va găsi acum o discordanţă multinuanţată între partide, discuţii, programe, întâliiiri conspirative?” Cu cine să ne aliniem!” Ca şi cum ne-ar fi lăsat această opţiune. Ca şi cum n-ar fi hotărât pentru noi, în fiecare republică, cei care repartizau arestările şi alcătuiau listele convoaielor de trimis în lagăr.

În lunga, foarte lunga noastră celulă – un fost grajd de cai, unde în loc de două rânduri de iesle au fost instalate două rânduri de priciuri supraetajate; în pasajul dintre ele – nişte stâlpi, făcuţi din trunchiuri strâmbe, sprijină acoperişul vechi, să nu se prăbuşească; ferestruicile, de-a lungul peretelui, sunt tipice pentru un grajd, să împiedice punerea finului în afara ieslelor (în plus aceste ferestruici sunt prevăzute cu botniţe). – Iii celula noastră, deci, se aflau cam o sută douăzeci de inşi. Pe cine nu găseai aici? Mai mult de jumătate erau din Ţările Baltice, oameni fără carte, ţărani simpli: în Ţările Baltice se desfăşura o a doua epurare, erau arestaţi şi deportaţi toţi care nu consimţeau să intre de bunăvoie în colhoz, sau exista numai bănuiala că n-or să vrea. Pe urmă destin ucraineni din Ucraina de Vest10 – membri ai OUN*. Cei care i-au găzduiut o noapte şi cei care le-au dat o dată să mănânce. Apoi Din RSFSR – mai puţini novici, mai mulţi recidivişti. Şi, fireşte, un anumit număr de străini.

Pe toţi ne duc în aceleaşi lagăre (vom afla de la dispecer că în Steplag -Lagărul din stepă), îi privesc cu atenţie pe cei cu care soarta m-a adus laolaltă şi mă căznesc să-i studiez în profunzime.

Foarte apropiaţi inimii mele sunt estonienii şi lituanienii. Deşi suntem, şi eu, şi ei, în aceeaşi situaţie, mi-e atât de ruşine de ei, de parcă eu i-am condamnat. Neprihăniţi, harnici, oameni de cuvânt, cuviincioşi. – Oare de ce au fost şi ei târâţi spre măcinare sub aceleaşi blestemate pietre de moară? N-au făcut nimănui nici un rău, trăiau în pace, aveau o rânduială şi o moralitate mai bune decât ale noastre, şi iată – sunt vinovaţi că trăiesc la doi paşi de noi şi ne despart de mare.

„E ruşinos să fii rus!” a exclamat Herzeu când noi am sugrumat Polonia11. E de două ori mai ruşinos să fii sovietic, faţă de aceste popoare paşnice, neajutorate.

Faţă de letoni, atitudinea mea este mai complexă. Există aici un fel de fatalitate. Căci ei singuri au semănat asta12.

Dar ucrainenii? Am încetat demult să mai spunem „naţionaliştii ucraineni”, spunem doar „banderoviştii” 13, şi cuvântul acesta a devenit la noi atât de injurios, încât nimeni nu se mai gândeşte să clarifice esenţa lucrurilor. (Mai spunem şi „bandiţii”, potrivit acelei reguli asimilate la noi că toţi oamenii care ucid pentru noi – sunt „partizani”, iar cei care ue ucid pe noi sunt „bandiţi”, începând cu ţăranii din gubernia Tambov, în anul 1921 H)

Iar esenţa lucrurilor constă în faptul că deşi cândva, în perioada Rusiei Kieviene1-5, noi constituiam un popor unic, de atunci însă el a fost sfârtecat, şi veacuri de-a rândul vieţile, obiceiurile şi limbile noastre au mers anapoda. Aşa-numita, „reunificare” 16 a fost o încercare dificilă, deşi, poate, sinceră a unora de a reveni la frăţia de odinioară. Insă, de atunci, am cheltuit prost trei secole întregi, în Rusia n-au existat oameni politici care să cumpănească la căile de reînfrăţire a ucrainenilor şi ruşilor, şi la modalităţile de ştergere a cicatricei care îi desparte. (Căci dacă n-ar fi existat această cicatrice, nu s-ar fi format, începând din primăvara anului 1917, comitetele ucrainene şi pe urmă Rada17. De altfel, în timpul revoluţiei din februarie, s-a cerut numai federaţie, uu-i trecea nimănui prin gând să se separe, această sciziune cumplită îşi are începuturile în anii comunismului.) înainte de venirea lor la putere, bolşevicii au abordat problema fără nici o dificultate, în „Pravda” din 7 iunie 1917, Lenin scria că bolşevicii consideră Ucraina drept „cotropire a ţarilor şi capitaliştilor ruşi”. Acestea le-a scris în momentul când exista Rada Centrală. Iar la 2 noiembrie 1917 a fost adoptată Declaraţia drepturilor popoarelor Rusiei. Doar nu în glumă, doar uu pentru a le amăgi au declarat că popoarele Rusiei au dreptul la autodeterminare până la separare? O jumătate de an mai târziu, guvernul sovietic ruga Germania kaiserului să ajute Rusia Sovietică la încheierea păcii şi stabilirea frontierelor exacte cu Ucraina, şi la 14 iunie 1918 Lenin a semnat o astfel de pace cu Hatmanul Skoropadski18. Prin aceasta el a arătat că s-a împăcat definitiv cu separarea Ucrainei de Rusia, chiar dacă Ucraina ar deveni monarhie!