Această carte conţine interviuri care au fost transmise iniţial prin

CUVÂNT ÎNAINTE
Această carte conţine interviuri care au fost transmise iniţial prin Radio Vocea Evangheliei din Timişoara şi din multe alte oraşe.

Domnul Isus Cristos le-a spus ucenicilor Săi: „Ce auziţi şoptindu-se la ureche, să propovăduiţi de pe acoperişul caselor” (Matei 10:27). Exact aşa s-a întâmplat cu aceste interviuri. Ele au fost spuse într-un mic studio, iar apoi mii şi mii de oameni le-au auzit prin antena de pe acoperişul caselor. Evanghelia se împlineşte sub ochii noştri, dar noi nu luăm seama...

Acestea sunt simple şi umile mărturisiri ale unor oameni care au fost păcătoşi şi, deşi se numeau creştini, erau morţi din punct de vedere spiritual în păcatele lor. Dar Cristos Domnul, prin Duhul Sfânt, i-a trezit la adevărata viaţă.

Este o umilire să-ţi mărturiseşti starea ta de păcătoşenie. Alţii te-au crezut bun, iar tu să-ţi dai jos masca de creştin şi să spui că erai un creştin fals, că ţi-au plăcut plăcerile şi păcatul, că n-ai ascultat de voia lui Dumnezeu, ci de voia lui Satan. Dar umilirea aceasta poate folosi altora, care sunt robiţi de aceleaşi patimi şi păcate, iar Duhul Sfânt îi poate trezi şi pe ei la o viaţă nouă. Chiar şi cel mai decăzut şi ruinat om poate fi schimbat de Dumnezeu. Este mare har!

Aceste mărturisiri sunt binecuvântate; ele Îl arată pe Cristos Domnul ca singurul şi adevăratul Mântuitor. Îndrăcitului vindecat din Gadara, Domnul i-a zis: „Du-te acasă la ai tăi şi povesteşte-le tot ce ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine.” (Marcu 5:19). Rezultatul acestei mărturisiri poate fi văzut atunci când Domnul Isus a venit din nou în părţile acelea, iar oamenii au alergat din toate împrejurimile şi i-au adus pe cei bolnavi să-i vindece. Ei şi-au zis: „Dacă l-a putut vindeca pe acel îndrăcit turbat, El îi poate vindeca şi pe bolnavii noştri”. Şi El i-a vindecat.

Interviurile acestea, puse acum în scris, arată că şi azi Cristos Domnul are aceeaşi putere. El dă o viaţă nouă, cu totul schimbată. Oameni care au fost morţi în păcate şi care nu se puteau izbăvi pe ei înşişi, s-au predat în mâna Domnului, iar El i-a înviat pentru Dumnezeu şi le-a transformat viaţa.

Acestea sunt experienţe reale. Aceşti oameni au acum un creştinism viu, binecuvântat; sunt copii ai Tatălui Preaînalt şi moştenitori ai gloriei eterne.

Citind aceste mărturisiri, Duhul Sfânt să te lumineze să-ţi dai seama că şi viaţa ta poate fi transformată într-o viaţă mult binecuvântată pentru familia ta şi pentru cei în mijlocul cărora trăieşti, iar fericirea eternă va fi a ta.

Eu mă rog pentru aceasta!

Roagă-te şi tu! Pastor

Petru Popovici

RODICA BERCEAN
AM HOTĂRÂT CA GLASUL MEU SĂ SE AUDĂ ÎN CER
Te-ai gândit vreodată să hotărăşti ca glasul tău să se audă în Cer? Rodica Bercean pur şi simplu a hotărât într-o zi acest lucru. Chiar dacă mama şi fraţii ei mergeau la o biserică baptistă, timp de treizeci de ani tatăl Rodicăi Bercean a fost prieten cu alcoolul. Din acest motiv Rodica nu o dată a sărit pe geam ca să scape de scandalurile făcute de tatăl ei în familie. Dar a venit un moment când Rodica s-a hotărât să nu mai rămână pasivă.

Reporter:

Rodica este studentă în anul III la Facultatea de Asistenţă Socială din Cluj, iar versetul ei preferat din Biblie este: „Cheamă-Mă şi-ţi voi răspunde; şi îţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse, pe care nu le cunoşti”.

Rodica Bercean:

Eu am crescut în Biserica din Zalău. Am crescut în spiritul Bisericii şi am hotărât să-L slujesc pe Dumnezeu din toată inima mea, pentru că aşa făceau mama, fraţii mei mai mari şi fiecare din cei pe care eu îi întâlneam acolo.

Însă la începutul clasei a XII-a am găsit scris în Biblie că Iaebeţ s-a rugat aşa: „Dacă mă vei binecuvânta şi-mi vei întinde hotarele, dacă mâna Ta va fi cu mine…”. Şi apoi scrie: „Dumnezeu i-a dat ce ceruse”.

La începutul clasei a XII-a m-am hotărât să fac şi eu legăminte cu Dumnezeu, ca Iaebeţ. Îmi doream mai mult de la viaţa mea şi de la mine, în relaţia cu Dumnezeu.

Chiar dacă-mi dădeam toată silinţa, simţeam că-mi lipseşte ceva. Aşa cum Pavel mărturisea că voia să facă binele, dar răul stătea legat de el, şi eu adesea simţeam cum răul stătea legat de mine. Când am citit despre Iaebeţ am zis: „Doamne, vreau să intru într-un legământ deosebit cu Tine”.
Reporter:

Ce ne spui tu arată că nu Biserica te împlineşte, fie aceasta baptistă, penticostală, ortodoxă, catolică sau oricare alta. Nicidecum eticheta vreunei Biserici, ci aşa cum spune tot apostolul Pavel: „Cristos în voi, nădejdea slavei”.

Dacă am defini biserica prin zidurile clădirii respective, n-am câştiga absolut nimic. Biserica este în inima noastră şi este construită din „pietre vii” – din oameni.
Rodica Bercean:

Aşa este. Tot în acea perioadă Dumnezeu a început să lucreze în mod special în biserica noastră din Zalău. Deşi eram doar în clasa a XII-a, am zis: „Doamne, vreau ca nici o zi să nu treacă fără ca o oră să citesc din Biblie şi o oră să mă rog”. Acesta era legământul meu, ca al lui Iaebeţ.

Membrii bisericii noastre au început să se întâlnească vinerea seara pentru rugăciune. Oamenii se rugau concret şi Dumnezeu le răspundea concret. Era o mare putere în rugăciune. Nu mai era doar rugăciunea aceea obişnuită, ci era o putere care venea şi umplea vieţile celor prezenţi acolo.

Într-o seară de rugăciune, după un an în care m-am rugat şi am citit din Biblie, am înţeles că Dumnezeu îmi spune: „Îţi voi da ceva deosebit. Voi răspunde la ceea ce Îmi ceri”.

Reporter:

Cum îţi vorbeşte ţie Dumnezeu?

Rodica Bercean:

Într-o seară ne-am dus la rugăciune la o familie. Când ne-am ridicat de la rugăciune, gazda a spus: „Rodica, am primit un cuvânt de înştiinţare pentru tine din partea lui Dumnezeu. Domnul mi-a spus că te-a urmărit pe parcursul acestui an şi a văzut sinceritatea din inima ta”.

Apoi mi-a spus că i-a descoperit Domnul ceva despre două corăbii care erau pline cu cinci oameni în una, cinci în alta. Spunea Domnul: „Dacă crezi în seara aceasta, pentru că am văzut curăţia ta de inimă şi sinceritatea ta, dacă Mă crezi pe cuvânt în seara aceasta, nu vei mai merge la fel acasă”. Eu am înţeles atunci că în acele corăbii eram eu şi fraţii mei. Auzeam în inima mea: „Dacă hotărăşti şi crezi, în seara aceasta vei merge acasă altfel”.

În acea seară a fost un moment în care într-un mod distinct, unic şi personal am cunoscut puterea Duhului Sfânt.

Tot în acea seară am primit şi vorbirea în limbi. Era ceva absolut deosebit pentru mine personal. Îmi amintesc că mă rugam cu mintea şi ştiam bine ce ceream de la Domnul, însă gura mea vorbea în altă limbă.

Vorbeam şi mă rugam Domnului în alte limbi, însă eu ştiam ce mă rog. Nu ştiu dacă erau limbi omeneşti sau limbi îngereşti. În acea seară a fost un moment unic pentru mine, în care eu personal am cunoscut puterea Domnului.

Reporter:

Ce-ai simţit atunci? A fost o bucurie deosebită, o bucurie aparte faţă de tot ce ai întâlnit până atunci? Cum îţi poţi descrie trăirile din momentele respective?

Rodica Bercean:

După ce-am citit despre Iaebeţ, am mai citit în Isaia 58 despre postul adevărat: „Dezleagă lanţurile răutăţii […], dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; […]. Atunci tu vei chema şi Domnul va răspunde, vei striga şi El va zice: ‘Iată-mă’.” Am fost copleşită de aceste cuvinte. Parcă nu le mai auzisem niciodată, nicăieri.

Atunci am hotărât în inima mea să postesc. Am postit lunea, miercurea şi vinerea, tot anul acela. Oricât eram de obosită fizic, era o putere deosebită în mine.

AM HOTĂRÂT CA GLASUL MEU SĂ SE AUDĂ ÎN CER.

Pe tot parcursul acelui an ceva se schimba deja înăuntrul meu. În timpul în care citeam Biblia, uneori poate doar plângeam, dar în mine se întâmpla ceva. Cred că era o pregătire şi o apropiere de Domnul.

În seara aceea am simţit o bucurie extraordinară, dar o bucurie în „agonie”, pentru că-mi amintesc cum mă rugam înaintea Domnului şi nu mai auzeam pe nimeni; cu toate că toţi se rugau foarte tare, eu eram în închinare.
Reporter:

Este trist că pentru mulţi creştini, pentru mulţi dintre noi, rugăciunea a devenit o „datorie de onoare”. De asemenea, citirea Bibliei este o datorie de onoare şi dacă ne-am propus să citim trei capitole din Biblie pe zi şi să ne rugăm un sfert de oră, aşa facem. Poate ne ţinem de aceste lucruri care au devenit un fel de ritual, însă golit de bucuria aceasta extraordinară pe care ai simţit-o tu, de această fervoare în prosternarea, în închinarea înaintea lui Dumnezeu.

Au fost momente în viaţa ta când te rugai doar din obligaţie şi citeai Biblia doar din obligaţie?
Rodica Bercean:

Da, sigur. Este o soră deosebită în Biserica noastră, care ne-a mărturisit că paisprezece ani s-a rugat astfel pentru Biserica noastră: „Doamne, vreau să petrec mai mult timp în rugăciune, vreau să mă apropii de Tine mai mult şi să Te cunosc tot mai mult”.

Reporter:

Rodica, pur şi simplu ne-ai insuflat şi nouă bucuria pe care Duhul Sfânt a lăsat-o în viaţa ta. Dorinţa Duhului Sfânt este să locuiască în fiecare dintre noi.

Rodica Bercean:

Mă rugam în mod special pentru cei din casa mea. Tot în Isaia 58 scrie: „Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte”. Mă întorceam adesea seara de la rugăciune şi spuneam: „Doamne, fraţii mei au crescut în biserică, cunosc şi Biblia, însă nu am siguranţă pentru ei” - cum nu avusesem înainte pentru mine. Ştiam că oricând pot să cadă şi să nu-şi ducă mântuirea până la capăt. Ştiam că doar Domnul ne poate ajuta să ne ducem mântuirea până la capăt.

Am zis: „Doamne, îmi doresc această siguranţă şi pentru fraţii mei”. Treptat, Dumnezeu m-a ascultat şi l-a schimbat pe Dan, fratele meu cel mai mare, apoi pe soţia lui. A urmat un alt frate al meu, Radu.

Însă era ceva ce doream foarte mult. Veneam adesea de la rugăciune şi treceam pe lângă un local cu geamuri mari şi-l vedeam pe Vlad, fratele meu cel mai mic, acolo. Vlad juca biliard. Un vecin mi-a spus: „Rodica, pe tine te-a schimbat Dumnezeul ăsta al tău, i-a schimbat şi pe fraţii tăi mai mari, însă pe Vlad nu-l mai schimbă nimic”.

M-am întărâtat în sinea mea şi-am zis: „Doamne, eu cunosc puterea Ta şi-am făcut un legământ pentru viaţa mea. Fac un nou legământ, ca Iaebeţ, pentru Vlad. Doamne, îl cer pe Vlad din mâna Ta”.

Vlad începea să facă karate; era un copil frumos şi deştept, însă nu punea lucrurile acestea la picioarele Domnului, ci le folosea pentru lumea aceasta. Atunci am zis: „Doamne, eu plec la facultate la Cluj, însă rămân în post şi-n rugăciune şi cer ca Tu să Te apropii de Vlad”.

Când eram acasă îmi puneam mâinile peste patul lui şi ziceam: „Doamne, sfinţeşte locul acesta. Adu puterea Ta, prin Domnul Isus Cristos, aici”. Când Vlad dormea, mergeam iarăşi la patul lui şi mă rugam. La plecare ziceam: „Doamne, rămâi Tu, prin Duhul Sfânt, în casa mea”.

La scurt timp m-a sunat o soră din biserica noastră şi mi-a spus: „Rodica, roagă-te, pentru că Vlad ne întreabă unde ne întâlnim la rugăciune, deoarece vrea să primească şi el ceea ce ai primit tu din partea Domnului”. Fratele meu a trăit şi el bucuria de a fi umplut de Duhul Sfânt.

Mergeam acasă şi Vlad îmi spunea unde este rugăciune sau: „Rodica, vreau să-ţi spun ce visuri am primit din partea Domnului. Hai să-ţi zic ce se întâmplă.”

Eram copleşită că Domnul a împlinit cel de-al doilea legământ al meu. Acum Vlad era ca un viteaz.

Odată spălam haine în baie şi l-am auzit pe Vlad cum se roagă în cameră. Mi-am lăsat lucrul, pentru că Duhul Domnului mă copleşea, şi-am mers şi eu la rugăciune. Vlad a început să postească, şi în zilele de post se ruga din 3 în 3 ore. Domnul a împlinit acest al doilea legământ al meu.

Mai aveam o dorinţă extraordinar de mare în viaţa mea. Am zis: „Doamne, ai făcut lucruri aşa de mari. Doamne, Cuvântul Tău capătă viaţă în mine. Doamne, când te rog, Tu împlineşti ceea ce te rog. Mai am o dorinţă foarte mare.” Era pentru tatăl meu.

Mama ne-a crescut în Biserică. Tatăl meu a crescut şi el într-o familie de creştini baptişti, însă, la puţin timp după căsătoria cu mama, tatăl meu n-a mai mers la Biserică şi s-a afundat timp de treizeci de ani în beţie, în alcool şi-n tutun. Şi-au fost treizeci de ani grei.

Mi-amintesc adesea cum era mama. Ea a rămas credincioasă. Erau momente în care seară de seară casa mea aştepta cu groază ca tata să vină acasă. De fapt nu ne doream să vină, pentru că făcea scandal din orice. Era aşa de greu. Fraţii mei erau mari, eu eram mai mică, însă mi-amintesc groaza pe care o trăiam.

Mi-amintesc cum, locuind la parter, adesea săream pe geam, mergeam la vecini şi sunam la poliţie, când tata făcea scandal, beat fiind. Era aşa de greu.

Mi-amintesc că Dan şi Dana - fraţii mei mai mari - urmau să plece în anul I la facultate, iar eu mă gândeam: „Doamne, cine-o să mai stea între mama şi tata? Doamne, cine o va mai proteja pe mama ca să n-o lovească tata? Sau, Doamne, cine va avea grijă de noi?”. Cumva, tăria mea era în ei şi protecţia mea era-n ei, că erau mai mari. Însă Dumnezeu a avut El Însuşi grijă de noi.

Lucrurile începeau să se schimbe, însă tata venea tot beat acasă. Dar era ceva ce ne proteja. Niciodată nu putea să se apropie de mama. Chiar dacă era în faţa ei, cu mâna ridicată, gata să dea, ceva o proteja, ceva îl oprea.

Mi-amintesc că erau momente în care eu mă interpuneam între mama şi tata, iar la un moment dat, tata - Dumnezeu îmi dădea aşa o putere - nu putea să mai facă nimic. Nu era putere în mine, ci pur şi simplu era o Prezenţă.

Tata mă iubea foarte mult, dar de multe ori îmi spunea „Scorpie” sau „Tu scorpie”. Veneau nişte duhuri peste el.

Mama, deşi seara era obosită şi epuizată de scandalul din ziua respectivă, dimineaţa avea puteri noi. Fraţii mei îi tot spuneau: „Mamă, divorţează!”. Şi mama spunea: „Da. Am să divorţez!”. Dar până dimineaţa uita tot şi nu mai spunea nimic de divorţ.

Odată am întrebat-o: „Mamă, spune-mi de ce nu vrei să divorţezi?”. Şi mama mi-a spus: „Nu vreau să divorţez pentru că vreau să-I rămân credincioasă Domnului. Nu vreau să divorţez pentru că nu-mi doresc ca atunci când vei veni de la şcoală, să-l vezi pe tatăl tău pe marginea şanţului. Nu-mi doresc ca atunci când vei fi la şcoală, colegii să te întrebe: ‘Ce fac părinţii tăi?’ iar tu să spui: ‘Părinţii mei sunt despărţiţi’.”

Am fost copleşită de credincioşia mamei mele. M-am hotărât înaintea Domnului şi-am zis: „Doamne, dac-ai ascultat aceste două legăminte pentru fraţii mei, te rog în mod deosebit primeşte şi mijlocirea mea de acum, o nouă mijlocire”. Am observat că puterile mamei mele slăbeau şi-i era greu să creadă că mai sunt şanse pentru tata, care, după treizeci de ani, era tot mai cuprins de patima alcoolului.

Am zis: „Doamne, plec iarăşi la Cluj, însă intru din nou în legământ - încep să mă rog şi să postesc pentru tata. Şi dacă el ştie mai mult din Biblie decât ştiu alţii, dacă tatăl meu cunoaşte Biblia bine şi nu ascultă de nimeni, Te rog în mod deosebit, du-Te noaptea la patul lui şi vorbeşte-i prin visuri şi vedenii.”

Într-o seară tata mi-a spus: „Eu nu mă duc să mă culc pentru că am visuri. Şi ce-i mai rău e că se întâmplă ceea ce visez. De şase luni am visuri şi se întâmplă ceea ce visez”.

Am înţeles că Dumnezeu mi-a ascultat şi acest al treilea legământ. Într-o seară, tatăl meu a venit ameţit de alcool, a mers în camera lui Vlad, fratele meu mai mic, şi a spus: „Dacă nu vă rugaţi cu mine acum, eu mor”. În acea seară ne-am rugat într-un mod deosebit. Aceea a fost seara în care Dumnezeu S-a apropiat în mod deosebit de tatăl meu.

La scurt timp după aceea, tata s-a dus şi el la rugăciune în Biserică şi a mărturisit în faţa tuturor că a fost un fiu risipitor timp de treizeci de ani, dar că s-a întors acasă şi că Domnul i-a pus „un inel în deget”.

Dumnezeu mi-a spus cândva: „Cheamă-Mă şi-ţi voi răspunde; şi îţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse, pe care nu le cunoşti”. Domnul mi-a răspuns.

Glasul meu s-a auzit în cer şi Domnul a schimbat viaţa mea. Apoi, Domnul a zidit pe dărâmăturile din casa noastră, din tata, din fraţii mei şi din viaţa mea. El a început să le întărească şi să le zidească la loc.

Reporter:

Dumnezeu este Cel care întoarce toată familia la El. Dacă ceri cu credinţă mântuirea celor din casa ta sau a celor dragi ţie, Dumnezeu face acest lucru.

Pe de altă parte, n-aş vrea să generalizăm sau să scoatem un principiu dintr-o experienţă personală. Dar nici nu vreau să încercăm să-L limităm pe Dumnezeu doar la ceea ce credem noi că ar putea face. El lucrează cum vrea, fără să ne dea nouă socoteală, indiferent de cultul sau denominaţiunea din care facem parte. Noi suntem „lutul”, dar „OLARUL” este EL!

Dragi prieteni, dacă doriţi o schimbare adevărată în casele şi-n familiile dumneavoastă, puneţi-L pe Dumnezeu la încercare într-un mod copilăresc, cu o credinţă simplă şi sinceră, dar care poate sfărâma toate puterile celui rău, şi veţi vedea cum întreaga casă se va întoarce la Dumnezeu.

CORNELIU TONŢ
MI-AM FĂCUT UN PRIETEN: ALCOOLUL
Am continuat cu prieteniile, cu jocurile de noroc, cu nopţile pierdute, care acum aveau alt scop: dacă nu-mi băteam bunica şi mama, care m-au crescut, veneam acasă şi-mi băteam soţia pentru că era „proprietatea mea”, era subordonata mea, era sluga mea, era sclava mea... credeam eu...
Reporter:

Corneliu Tonţ a cunoscut succesul, dar a cunoscut şi adâncul cel mai negru. În adolescenţă era liderul tinerilor din cartier. A jucat rugby, avea un aspect plăcut, dar aceasta nu l-a împiedicat să-şi piardă familia şi absolut tot ce avea şi să ajungă boschetar în Gara de Nord din Timişoara.

De ce aţi ajuns în această situaţie?
Corneliu Tonţ:

Am ajuns acolo după anii de sport, după diversele cuceriri amoroase şi după ce am avut o mică afacere. În gară mi-am pierdut chiar şi actele şi am devenit un „om liber”.

Eram un om extraordinar de liber - n-aveam decât cerul deasupra. Nu mă căuta nimeni, nu mă întreba nimeni nimic, nu mă deranja nimeni, nu mă bruia nimeni. Nu mai aveam familie, nu mai aveam prieteni, nu mai aveam angajaţi, nu mai aveam pe nimeni să mă pisălogească. Timpul era imens pentru mine - o oră, o săptămână, o zi, o lună - puteam să-mi fac calculele şi acolo am tot stat şi m-am gândit.

Concluzia la care am ajuns era că nu am greşit niciunde. Cu nici 10-15 zile înainte de a ajunge în gară, aveam o maşină închiriată, un apartament închiriat, aveam soţie, un copil, al doilea copil era pe cale să se nască, aveam familie, aveam firmă. Este incredibil cum se pot destrăma toate deodată.

Reporter:

Stimaţi cititori, Corneliu Tonţ nu a făcut nici o greşeală sau nu şi-a identificat nici o greşeală până în momentul când a ajuns jos de tot. Poate că ar fi un mic amănunt de observat aici, şi anume: şi-a făcut un prieten care se numeşte ALCOOLUL.

Corneliu Tonţ:

Alcoolul, acest flagel, acest cancer al secolului, al acestui sfârşit de lume, este un duh, este ceva care pune stăpânire pe tine. Precis sunt unii care înţeleg exact ce spun. Mai întâi alcoolul a dus la divorţul părinţilor mei. Când aveam un an şi jumătate, părinţii mei s-au despărţit. Tata venea beat acasă. Au început certuri, care au degenerat în scandaluri, şi s-au despărţit, cu toate că se căsătoriseră doar cu un an şi jumătate înainte, dintr-o dragoste extraordinară.

Tata a încercat de cel puţin 2-3 ori să-şi refacă viaţa, dar flagelul alcoolului şi duhul curviei şi al preacurviei, care îl stăpâneau, nu l-au lăsat. Schimba femeile, schimba căsniciile, făcea copii, se retrăgea dintr-un oraş în altul, şi toate erau sortite eşecului.

La fel şi mama: după despărţire a căutat să-şi refacă viaţa, până când a plecat din lumea asta, la 47 de ani. Căutând să-şi refacă viaţa, schimba bărbaţii, dar erau rateuri şi eşecuri care se terminau în alcool.

Acesta era mediul în care m-am născut, la periferia oraşului Timişoara, un cartier de oameni care fac la fel ca şi ceilalţi români: consumă alcool din diferite motive - de Crăciun, de Paşti, de luni până sâmbătă, de necaz, de bucurie, când fată căţeaua, la o înmormântare, la o cununie etc.

Apoi am început să-mi modelez corpul, ca să arăt prezentabil. Dar cu trupul poţi atrage trupul altora, nu poţi atrage sufletul altora. Atunci am început să devin violent, să fumez, să beau. Să nu credeţi că acest duh al alcoolului vine cu damigene de pălincă de 10 litri – NU. Vine cu câte un lichior, cu câte un cocktail, un mic aperitiv, şi uite aşa începi să devii imun la 1 litru de alcool, de tărie.

Prietena mea a rămas gravidă şi ne-am căsătorit, dar eu am continuat cu prieteniile, cu jocurile de noroc, cu nopţile pierdute. Acum nu-mi mai băteam bunica şi mama, care m-au crescut, dar îmi băteam soţia pentru că ea era „proprietatea” mea, subordonata mea, sluga mea, sclava mea... credeam eu...

Dar moartea bunicii care mă crescuse a venit ca un şoc aşa de mare încât m-am retras o lună în alcool. M-am izolat, m-am retras în căsuţa mea de melc şi am stat acolo „îmbibat“ în alcool. N-am înţeles că-i un semnal de alarmă.

La nici doi ani de zile, primesc al doilea mare semnal de alarmă: mama mea, la cei 47 de ani şi la viaţa dezordonată pe care o dusese, mama mea, care avea casă la sat, garsonieră, terenuri, maşini, o firmă de comerţ, mama mea, în două săptămâni, la al treilea infarct, moare.

M-am refugiat în alcool timp de vreo 6 luni de zile. Familia a încercat să mă oprească de la aceste dezmăţuri, aceste ascunzişuri, această retragere în alcool, dar n-a reuşit nimeni.

Mi-am lăsat familia la socrii şi am început să umblu pe străzi. Am căutat ajutor la prieteni, la foştii mei angajaţi, la cei care aveau datorii la mine, dar toţi m-au refuzat. A fost şocant pentru mine!

La început am luat-o în glumă şi cu banii ce-i mai aveam am început să umblu prin baruri de noapte şi prin casino-uri, prin locuri în care se consuma alcool. Încet, încet, banii s-au terminat.

Am dormit o iarnă în garaje, în cimitire de maşini, în scări de bloc, am ajuns să dorm în tramvaie până la ultima cursă. Acolo vă daţi seama cât de liber şi de liniştit eram. După ultima cursă a tramvaielor dormeam pe stradă şi până la urmă am ajuns să dorm în gară, unde era totuşi cald.

În gară trebuia să ai putere ca sa-i domini pe ceilalţi, iar eu în acel moment n-o mai aveam. Ca să-i domini pe boschetari trebuia să fi puternic, trebuia să te impui, dar nu mi-a reuşit şi atunci dormeam la clasa a II-a, unde era mai rece, nu la clasa I.

Vă daţi seama cum arătam: slab, nebărbierit. Treceam pe lângă colegi sau prieteni, îi salutam şi mă distram că nu mă mai recunoştea nimeni în halul în care arătam.

Nişte prieteni, la care-mi reparam maşinile de la fosta mea firmă, m-au lăsat să dorm într-un garaj. Acolo am dormit un an de zile, pe o banchetă din spate de la un Ford Taunus. Dar acolo era un radio-casetofon de maşină, la care ascultam Radio Vocea Evangheliei.

Îmi puneam sticla de vin, de votcă, de ţuică sau de pălincă în faţa mea pe masă şi mă rugam lui Dumnezeu: „Doamne, auzi cum s-a schimbat viaţa celui care este invitat la radio, schimbă şi viaţa mea!”. Plângeam, mă rugam, dar nu rezistam. După ce se încheia emisiunea continuam să beau. Ascultam cu drag şi plângeam.

Mi-am dat seama atunci că nu mai este nici o altă şansă pentru mine decât Dumnezeu. Şi El m-a scos de acolo.

Dragul meu prieten, poate stai acum în faţa unui pahar şi simţi că ceva te leagă şi nu te lasă să vii la o biserică. Trebuie să iei legătura chiar acum cu Cel care a creat lumea aceasta, cu Cel care ne-a dat viaţă.

Aş dori să se-nchidă toate birturile, nu dintr-un ordin guvernamental, ci aş vrea să se-nchidă din lipsă de clienţi.

Dumnezeu m-a ajutat: soţia mea s-a întors la mine şi mi-am refăcut viaţa. Ne-am botezat şi eu şi soţia şi fiica mea, care avea 18 ani.
Reporter:

Dumnezeu este Cel care poate şi vrea să facă minuni şi astăzi, cu viaţa fiecăruia dintre noi, indiferent de starea în care te afli, dragul şi iubitul nostru cititor. Indiferent de „garajul” în care eşti sau de „gara“ în care locuieşti, Dumnezeu vrea să te ridice de acolo şi

să-ţi pună piciorul pe Stâncă. Iar Stânca este Fiul Său, Domnul Isus Cristos. Dumnezeu să te binecuvânteze !
P.S. Intre timp si tatal lui Corneliu Tont, domnul Corneliu Tont senior s-a intors la Domnul si Il slujeste pe Dumnezeu.