Această carte conţine interviuri care au fost transmise iniţial prin

RAMONA MOISA
ÎNTRE MINE ŞI PĂRINŢII MEI RELAŢIA ERA DESTUL DE RECE
M-a întrebat dacă m-am botezat şi i-am spus:

„A... mai este timp!”. S-a uitat la mine şi mi-a spus: „Timpul poate a şi trecut!”.

Ramona Moisa nu şi-a revenit încă din „şocul” pozitiv al întâlnirii personale cu Dumnezeu, cu Isus Cristos, care a fost mai mult decât un tată sau o mamă, decât familie sau prieteni.
Ramona Moisa:

Eu am fost crescută de bunici. Bunicul era cel cu care mergeam la săniuş, cu el împărtăşeam toate bucuriile şi supărările mele; el îmi lua apărarea în faţa colegilor de joacă.

Bunica mi-a pus stiloul în mână şi m-a învăţat să-mi scriu numele. Cei „7 ani de acasă“ la bunici i-am dobândit. Personalitatea mea începuse să se manifeste destul de puternic şi am devenit rebelă faţă de părinţi.

Faţă de ei am avut respectul şi dragostea pe care ştiam că le-o datorez, dar am avut conflicte cu ei pentru că aveam propriile mele alegeri şi propriul meu sistem de valori.

Reporter:

De multe ori dăm celor din jurul nostru dragostea pe care trebuie să le-o dăm. O facem dintr-un fel de datorie.

Ramona Moisa:

Eu mi-am dorit o relaţie mult mai caldă cu părinţii, nu doar îndeplinirea datoriei unul faţă de celălalt. Mi-aş fi dorit să existe între noi prietenie şi dragoste.

Am fost uimită când, după ce am trecut cu bine examenul de liceu, pentru prima oară tatăl meu m-a luat în braţe, m-a aşezat pe genunchi şi mi-a spus că e mândru de mine. Atunci n-am ştiut cum să reacţionez.

L-am văzut pentru prima dată bucurându-se şi am fost uimită, pentru că între noi relaţia era destul de rece şi se limita doar la lucrurile de bază. Sentimentele mele nu erau discutate. Părerea mea despre o materie, despre un anumit coleg sau altceva nu intra în discuţie. Doar: „Asta şi asta trebuie să faci“... şi atât.

Reporter:

Acum cu cine discuţi despre sentimentele tale?

Ramona Moisa:

Cel mai adesea cu surori de credinţă. Oarecum m-am identificat cu Domnul Isus, care, în momentul când mama şi fraţii Săi vin la El, El spune că mama şi fraţii Săi sunt cei care ascultă şi împlinesc Cuvântul. Am simţit că familia mea, fraţii şi surorile mele sunt cei care îmi înţeleg sentimentele, cei care îmi văd greşelile şi încearcă cu blândeţe să mă ajute.

Reporter:

Care a fost prima ta întâlnire cu Biblia, cu Dumnezeu? Când te-ai oprit să stai să te gândeşti specific la El?

Ramona Moisa:

Un coleg de liceu s-a întors la Domnul. Era vizibilă la el o schimbare importantă, cu toate că şi înainte era un băiat bun. A început să ne vorbească tuturor despre Domnul, să ne invite la întâlnirile tinerilor la Biserica din Caransebeş.

Noi îl respingeam sistematic şi îl ironizam, dar el îşi scotea liniştit cartea de cântări şi începea să-L slăvească pe Domnul. Nouă ni se părea asta foarte haios, dar acum îmi dau seama cât de multă dragoste avea pentru noi şi cât de mult voia să simţim şi noi bucuria lui.

Reporter:

Te-ai mai întâlnit cu acel coleg din liceu, să-i spui că până la urmă ai trecut de aceeaşi parte a „baricadei”?

Ramona Moisa:

Da, şi chiar mi-a spus că s-a rugat mult pentru colegii săi. În timpul liceului am început să merg la o Biserică, dar nu pot numi acea perioada „Întâlnirea mea cu Dumnezeu”.

Mă simţeam bine la Biserică, dar această schimbare nu dura pentru mine mai mult de două ore, cât dura programul, iar din momentul în care ieşeam din Biserică, viaţa mea era la fel. Preocupările mele continuau să fie distracţiile, prietenii, discoteca. Doream să fiu pe placul prietenilor.
Reporter:

Căutai acceptarea grupului?

Ramona Moisa:

Da! La fel cum am căutat acceptarea şi dragostea familiei, la fel am căutat şi în afară lucrul acesta.

Reporter:

Pe primul loc în viaţa fiecărui om este nevoia de a fi iubit! Un om care nu este iubit şi încurajat, care nu este acceptat de cei din jur, merge cu paşi repezi spre distrugere.

Ramona Moisa:

În postul Crăciunului, aşa cum se obişnuia, trebuia să ţii această perioadă şi să te împaci cu cei cu care erai certat, să fii mai bun etc.

Lucrul acesta mi s-a părut bun, până când am zis: „Ce mă fac eu dacă Dumnezeu vine la o zi după ce a trecut postul? ‘Doamne, de ce n-ai venit ieri, când încă eram în regulă? Mai du-te puţin şi vino la postul următor!’”.

Aceasta era ideea: timp de câteva săptămâni să nu mergi la discotecă, să nu ţii chefuri, dar după ce a trecut sărbătoarea, poţi să uiţi de Sărbătorit şi să-ţi faci de cap.

Eu am început să mă întreb: „Ce mă fac dacă vine Mântuitorul prin 15 iunie şi nu este nici un post atunci?”.

Aşa au început întrebările mele şi am început să-mi dau seama că locul meu nu era acolo. Atunci am început să mă întreb dacă nu cumva totuşi colegul meu are dreptate, cu toate că până atunci l-am respins sistematic. Probabil pentru că era atât de simplu nu voiam să accept - eram obişnuită cu demonstraţii matematice laborioase, dar un lucru atât de simplu n-am putut să-l înţeleg.
Reporter:

Cineva care s-a întors la Domnul la vârsta de 80 de ani, la o întâlnire cu slujitorii bisericii a întrebat:

„Ce trebuie să fac ca să plătesc pentru păcatele mele?”.

Cei din Biserică i-au răspuns:

„Nu trebuie să faci nimic pentru mântuirea ta. Dar de acum încolo să trăieşti după voia lui Dumnezeu”.

„Dar pentru toate păcatele pe care le-am făcut timp de 80 de ani, pentru tot ce-am făcut... nu trebuie să plătesc nimic?”...

„Nu, nu trebuie să plăteşti absolut nimic, pentru că Fiul Lui Dumnezeu, Isus Cristos, a murit în locul tău”.

Şi tu, Ramona, spuneai că a fost foarte simplu, că e incredibil, inacceptabil de simplu. Poate din cauza aceasta ţi-a fost şi ţie greu să accepţi simplitatea întoarcerii la Dumnezeu, până când ai înţeles CINE a plătit preţul.

Ramona Moisa:

Am început să mă întreb ce nu este în regulă cu mine sau ce ar trebui să fac ca să fie mai bine; încă nu găsisem soluţia, încă nu ştiam că viaţa mea trebuie schimbată, că inima mea trebuie curăţată. Dar am început să caut, fără să ştiu ce anume sau ce voi găsi la capătul acestor căutări.

Reporter:

Ce-ai găsit la capătul acestor căutări?

Ramona Moisa:

O prietenă mi-a spus: „Eu am început să merg la o Biserică şi am început să citesc Biblia. N-ai vrea să vii şi tu?”

Între timp, fiind la Timişoara la facultate, am descoperit Radio Vocea Evangheliei. Ascultând la început muzica de acolo, apoi mărturiile unor oameni, predici etc, treptat am început să simt că-mi doresc o Biserică.

Apoi îmi amintesc că m-am întâlnit odată cu fratele Octavian Luncan, iar el m-a întrebat dacă m-am botezat şi i-am răspuns: „A... mai este timp!”. S-a uitat la mine şi mi-a spus: „Timpul poate a şi trecut!”.

După acea întâlnire, doar la asta mă gândeam: „Nu cumva timpul meu a trecut? Nu cumva îndurarea Lui Dumnezeu faţă de mine s-a terminat?”.

Dumnezeu m-a mângâiat atunci cu un verset deosebit. Parcă auzeam: „În iubire nu este frică, iubirea alungă frica pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire”. Atunci m-am liniştit şi mi-am zis că nu trebuie să mă tem, deoarece cu siguranţă Dumnezeu are iubire pentru mine şi mai are şi răbdare cu mine.

Ascultând o emisiune la radio, am fost impresionată de mărturia unei tinere care spunea:

„Dacă trăiesc ca şi cum

Dumnezeu AR EXISTA,

şi până la urmă se dovedeşte că

EL NU EXISTĂ,

n-am pierdut nimic.

Dar dacă trăiesc ca şi cum

Dumnezeu NU AR EXISTA,

şi până la urmă se dovedeşte că

EL EXISTĂ,

atunci am pierdut totul.”

M-am întrebat din nou: „Eu cum trăiesc? Eu cum o să stau înaintea Lui Dumnezeu? Eu ce pierd?”.

Am început să merg la Biserica Baptistă Vox Domini din Timişoara - o Biserică micuţă pe vremea aceea. Mă aşteptam să găsesc ceva mare, însă era doar o simplă casă.

Reporter:

„Biserica” înseamnă Dumnezeu în inima noastră! Fiecare creştin este un Templu viu. Noţiunea de „Templu” ca şi clădire, specifică Vechiului Testament, a fost complet schimbată în Noul Testament.

În perioada de HAR pe care o trăim noi acum, inimile şi vieţile noastre sunt Temple vii ale lui Dumnezeu, iar noi suntem Biserica.

Biserica este alcătuită din „cărămizi” vii - din oameni, nicidecum din clădiri, din pietre sau smoală. Creştinii se pot întâlni şi în pădure, şi pe malul unui râu, şi într-o casă - tot Biserică se numeşte.

Zidurile sau scaunele nu se pot închina lui Dumnezeu, doar oamenii I se pot închina şi pot avea o relaţie cu El. Zidurile nu au absolut nimic sfânt. Oamenii sunt sfinţi.

Ramona Moisa:

Eu îmi doresc mult să merg înaintea lui Dumnezeu şi să stau de vorbă cu El faţă în faţă, în mod direct, fără nici un fel de teamă. Să-I pun toate întrebările la care nu am răspuns. Acesta mi se pare locul cel mai minunat în care aş putea să merg şi lucrul cel mai frumos pe care l-aş putea face.

Reporter:

Dragul nostru cititor, te-ai gândit la momentul când vei sta înaintea lui Dumnezeu? Biblia spune că toţi oamenii, indiferent dacă cred sau nu, toţi vor sta înaintea lui Dumnezeu. TU vei sta cu teamă, cu frică şi cu îngrijorare, pentru că va urma chinul veşnic? Sau vei sta cu bucurie pentru că va urma să rămâi acolo - în Împărăţia lui Dumnezeu?

Te încurajăm să îţi pui în ordine relaţia cu Dumnezeu. Dacă astăzi vine sfârşitul, dacă astăzi vine Domnul Isus Cristos sau dacă astăzi va trebui să trecem din viaţa aceasta - pentru că se poate întâmpla oricând să ne confruntăm cu moartea - când vom trece dincolo să trecem cu bucuria că Îl vom întâlni pe Dumnezeu, pe care am dorit să-L întâlnim. Te iubim şi îţi spunem: Dumnezeu să te binecuvânteze!

DANIEL ZAFIRIS
VIAŢA FĂRĂ DUMNEZEU ESTE CA UN MECI DE FOTBAL FĂRĂ MINGE
Atunci Dumnezeu a păşit afară din rama de pe perete şi a intrat în viaţa mea pentru totdeauna.

În anul 1995, Cupa României la fotbal a fost câştigată de Petrolul Ploieşti. În acea vreme, Daniel Zafiris era jucător la Petrolul Ploieşti. De asemenea, a jucat în Echipa Naţională Universitară a României, care a participat la Campionatul Mondial Universitar din Anglia - 1991.

Daniel L-a cunoscut pe Dumnezeu şi viaţa i-a fost schimbată. Este căsătorit cu Dina şi au 3 copii: Ioana, Elias-Daniel si Teodora.
Reporter:

Daniel, tu eşti obişnuit să dai goluri, uneori ai mai şi primit goluri, ai jucat şi ca portar, dar ai învăţat în ultima vreme să umpli goluri, să umpli golurile din inimile oamenilor. Există un gol cu forma lui Dumnezeu în sufletul fiecăruia dintre noi. Indiferent ce ar putea încerca oamenii: droguri, sex, putere, bogăţie… orice, nimic nu poate să le umple acest gol, decât Dumnezeu.

Cum era pe vremea când dădeai şi primeai goluri?
Daniel Zafiris :

Înainte de a fi atacant, am fost portar la juniori, la Petrolul. La juniori am ieşit pe locul 3 pe ţară, într-o finală împotriva echipei FC Braşov.

Am marcat în multe meciuri, iar în campionatul republican de juniori am fost chiar golgheterul seriei.

Reporter:

Cum a fost în ’95, când „găzarii” de la Ploieşti au câştigat Cupa României ?

Daniel Zafiris:

A fost ceva extraordinar. Nu ştiu dacă se pot exprima în cuvinte acele momente, dar a fost o bucurie enormă pentru că am câştigat unul dintre cele mai preţioase trofee ale ţării. Au fost momente emoţionante - să ţii deasupra capului Cupa României şi să te bucuri cu colegii de această performanţă.

Reporter:

Cum crezi că va fi când vei sta în faţa lui Dumnezeu şi ţi se va pune pe cap „cununa neprihănirii, pe care [ne-o] va da în ‘ziua aceea’ Domnul, Judecătorul cel drept”?

Daniel Zafiris:

Nu cred că există comparaţie între o cunună pe care astăzi o ai, dar care mâine se veştejeşte, şi cununa pe care Dumnezeu o va da tuturor celor care L-au primit pe Cristos în viaţa lor şi au trăit cu El. Acea bucurie va fi desăvârşită, pentru că va fi o bucurie veşnică, nu de o zi sau două.

Reporter:

În 1991 ai participat la Campionatul Mondial Universitar din Anglia, împreună cu Echipa Universitară Naţională a României. Cu ce amintiri ai rămas?

Daniel Zafiris:

Şi atunci au fost nişte momente deosebite, pentru că Dumnezeu m-a ajutat să fiu selecţionat în acea echipă. Am fost singurul jucător din Divizia B care a fost în lotul Echipei Naţionale Universitare a României. Toţi ceilalţi colegi erau din Divizia A. Atunci jucam la Politehnica Iaşi.

Acolo, în Anglia, am avut bucuria, dincolo de a juca la un campionat mondial, de a vorbi cu ceilalţi băieţi din echipă despre Domnul Isus Cristos - Singurul care le poate împlini viaţa. Au fost seri când stăteam împreună - ei mă întrebau, eu le explicam, le citeam din Biblie - şi au fost momente binecuvântate, care cred că le-au rămas în inimă.

Mă rog pentru ei (unii dintre ei au devenit antrenori), ca Dumnezeu să-i ajute să înţeleagă că viaţa fără Isus Cristos este ca un meci de fotbal fără minge, adică nu are sens.

Reporter:

Îmi place comparaţia: „Viaţa fără Dumnezeu este ca un meci de fotbal fără minge” - joci de unul singur şi cazi pe locul doi, mergi spre nicăieri, alergi spre niciunde. Cum a început alergarea ta după Dumnezeu?

Daniel Zafiris:

De mic copil mi-am dorit să ajung un fotbalist cunoscut, şi am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să-mi împlinesc acest vis.

Când am mers prima dată cu tatăl meu pe stadion şi am văzut atâţia oameni care strigau, aplaudau şi încurajau echipa FC Petrolul, atunci, în mintea mea, în sufletul meu de copil, mi-am dorit să ajung şi eu un jucător faimos, deoarece mă gândeam că aceasta este împlinirea în viaţă - să am bani, să am faimă, să am succes.

Pentru mine Dumnezeu nu era decât o imagine pusă într-o ramă pe perete. Apelam la El doar când aveam o „urgenţă“.

Dar s-a întâmplat ceva în liceu, care pot să spun că mi-a schimbat radical modul de a privi viaţa. Am avut o colegă care, în urma unei complicaţii survenite după o operaţie, a murit. Pentru mine a fost ca o lovitură de trăsnet acel moment. Atunci m-am întrebat: „Dacă eu aş fi fost în locul acestei colege, unde m-aş fi dus?”.

Puteam să am eu toată faima şi toată bogăţia de pe pământul acesta, dar dacă mi-aş fi pierdut sufletul, cu ce m-aş fi ales? A fost un moment zguduitor, în care mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu pot face nimic, pentru că Dumnezeu este singurul care poate da un sens vieţii, şi că viaţa de aici va continua dincolo, în veşnicie. Dacă nu Îl am pe Dumnezeu, nu am nimic.

Apoi am ajuns la Politehnica Iaşi. Aici Dumnezeu mi-a arătat că mă iubeşte şi că mi-a pregătit ceva mult mai preţios decât o cunună trecătoare - mi-a pregătit o cunună veşnică. Acest lucru mi L-a descoperit printr-un fotbalist creştin, născut din nou - numele lui este Adrian Ambrosie. El mi-a spus cum i-a schimbat Dumnezeu viaţa şi m-a încurajat să citesc Biblia, Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu.

Citind-o, am descoperit un verset care şi astăzi este o binecuvântare pentru mine: „Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa”.

Atunci m-am gândit că eu nu Îl am pe Fiul lui Dumnezeu în sufletul meu, în inima mea. Am început să am succes, să am bani şi faimă, dar nu Îl aveam pe Fiul lui Dumnezeu. Şi atunci, în 1991, am îngenuncheat înaintea Lui Dumnezeu şi am spus: „Doamne, vino în viaţa mea, iartă-mi toate păcatele, vino Doamne Isuse Cristoase şi ajută-mă să fiu aşa cum Tu doreşti”.

Acel moment pot spune că a fost „Naşterea mea din nou”. Atunci Dumnezeu „a păşit afară” din rama de pe perete şi a intrat în viaţa mea pentru totdeauna.

De atunci înainte am încercat să trăiesc cu Dumnezeu în fiecare zi, iar astăzi sunt atât de împlinit şi de bucuros încât aş dori să spun cât mai mult şi celorlalţi că nu există fericire şi împlinire fără Dumnezeu.

Reporter:

Te-ai retras din activitatea competiţională după terminarea campionatului din 1997. Este frumos că te-ai întors la Dumnezeu în 1991, când urcai spre glorie şi nu la sfârşitul carierei, când cineva ar fi putut să spună: „Şi-a terminat cariera şi nu mai avea ce pierde, nu mai avea ce câştiga, de asta s-a pocăit, s-a întors la Dumnezeu”.

Exact în apogeul carierei tale ai înţeles că mergi spre niciunde. Cariera este un drum cu un final, dar finalul acelui drum este foarte important. Poetul creştin Petru Dugulescu spune într-una dintre poeziile sale:

„Aştept să-mi sfârşesc aşteptarea

şi moartea morţii de-acum,

alerg să-mi sfârşesc alergarea

la capătul strâmtului drum.”

Tu ai ales să alergi pe o altă cale - pe calea lui Dumnezeu. Cunoşti şi alţi sportivi din lume care sunt creştini dedicaţi lui Dumnezeu, născuţi din nou, care au o relaţie zilnică, personală cu Dumnezeu?

Daniel Zafiris :

Da, cunosc chiar sportivi de talie mondială care sunt creştini şi care au o relaţie personală cu Isus Cristos, Domnul. Câţiva dintre ei ar fi: cunoscutul baschetbalist David Robinson; din tenis Mary Joe Fernandez şi Michael Chang; din atletism Jonathan Edwards - campion mondial şi olimpic la triplu salt. Din fotbal sunt mai mulţi: Tafarel, Jorjinho, Ze Roberto, Edmilson, Kaka, Lucio... şi acestea sunt doar câteva nume dintre sportivii de talie internaţională cărora nu le este ruşine să vorbească într-un mod deschis despre Dumnezeu.

Reporter:

Fiecare dintre noi suntem în căutare de modele, până găsim modelul perfect, care este Domnul Isus Cristos - Fiul lui Dumnezeu. Care erau modelele tale sau „idolii” tăi?

Daniel Zafiris:

Marco van Basten, atacantul echipei naţionale a Olandei, mi-a fost un model. Pentru mine van Basten a fost într-adevăr un idol şi mi-aş fi dorit să ajung ca el.

Reporter:

Uneori succesul îl îmbată pe om, îl duce spre lucruri de care mai târziu îi pare rău. Un exemplu foarte cunoscut este Maradona, care, atunci când a ajuns „sus”, a început să se drogheze până a devenit aproape o epavă de om, din cauză că nu a ştiut să se raporteze corect la Dumnezeu şi la el însuşi.

Nu doar sportivii ci şi cei care ajung în vârful carierei politice sau în vârful bogăţiilor, când sunt acolo „sus” au impresia că „L-au prins pe Dumnezeu de picior”, dar nu-şi dau seama că dincolo de acel vârf urmează ceva: poate să urmeze cerul sau poate să urmeze prăpastia.

Lucrul acesta îi duce pe unii dintre ei la distrugere, deoarece se raportează doar la ei înşişi şi la ce pot să construiască cu mâinile lor. Nu-şi dau seama că în mâini au doar nisip, care se scurge, şi nu mai rămân la sfârşit cu absolut nimic, după ce trec în viaţa cealaltă.

Daniel Zafiris:

În filmul „Ben Hur” este o scenă în care un conducător militar, care a repurtat o mare victorie, a ajuns să treacă prin faţa Cezarului, iar mii de oameni îl aclamau şi îl ridicau în slăvi.

El mergea într-un car, dar în spatele lui era cineva care îi ţinea deasupra capului cununa de lauri pe care o câştigase după acea bătălie. În timp ce toată lumea îl aclama pe marele conducător de oşti şi îl ridica în slăvi, acel om din spate îi şoptea: „Nu uita că eşti doar un om, eşti muritor”. Şi îi repeta, în timp ce toată lumea îl ovaţiona: „Nu uita că eşti doar un om, eşti muritor”.

Aceste cuvinte mi-au rămas în minte. Să nu uităm că suntem muritori, suntem doar nişte oameni care trebuie să răspundem întrebării: Unde mergem de aici de pe pământ?

Fără Dumnezeu viaţa se va duce în prăpastie, vom pierde totul, nu vom lua nimic cu noi. Dar cu Dumnezeu putem avea o veşnicie asigurată, pentru că El ne-a creat să trăim veşnic împreună cu El, cu Cel care ţine în mâna Sa viaţa şi moartea, începutul şi sfârşitul, întreaga istorie.

Este foarte important să nu uităm acest lucru atunci când ajungem „sus”, în vârful carierei noastre. Să nu ne credem noi Dumnezeu, ci să ne smerim şi să-I fim recunoscători Celui ce merită să fie înălţat.

Fotbalistul Juan Carlos Valeron, din naţionala Spaniei, vorbeşte astfel despre sine:

„Am fost un tânăr obişnuit, crezând în Dumnezeu aşa cum face toată lumea. Dar, într-o zi, am auzit despre Isus şi aşa am început să citesc Biblia. Când mi-am dat seama cât de mult mă iubeşte Dumnezeu, L-am acceptat pe Isus ca Mântuitor al meu, fără nici o urmă de îndoială. Acel moment mi-a schimbat viaţa în întregime.

Dumnezeu trăieşte în mine şi chiar dacă mai trec prin situaţii grele, Isus Cristos aduce din nou ordinea în viaţa mea. Mi-am dăruit întreaga viaţă Lui şi mă simt în siguranţă în mâinile Lui.”
Reporter:

Aş vrea acum să te rog să înalţi o rugăciune către Dumnezeu pentru sportivi şi pentru toţi cititorii noştri.

Daniel Zafiris:

Tatăl nostru care eşti în Ceruri, Îţi mulţumim că Tu eşti singurul Dumnezeu adevărat, care ne iubeşti cu adevărat şi care ai un scop şi un plan pentru fiecare dintre noi.

Te rog, Doamne Dumnezeule, să-i cercetezi pe sportivi, pe antrenori şi pe toţi cititorii, să-i ajuţi să înţeleagă faptul că viaţa fără Tine nu este o viaţă câştigată, nu este o victorie, ci este un eşec şi o înfrângere.

Te rog, Doamne Isuse, să-i ajuţi să înţeleagă că trebuie să existe un moment în viaţa lor când pot să Te primească în inima lor, iar apoi Tu să le transformi viaţa.

Te rog, Doamne Dumnezeule, să ne binecuvântezi pe toţi, să ne ajuţi să nu uităm de Tine, şi Tu să fii slăvit.

Fii binecuvântat în veci, în Numele Celui care a murit pe cruce pentru toţi, a Domnului nostru Isus Cristos, prin puterea Duhului Sfânt. Amin.

*************************************

Cei care doresc pot obtine cartea cu acelasi titlu.

De asemenea va putem pune la dispozitie copia audio a acestor emisiuni, pe CD audio, CD MP3, sau DVD in format MP3, scriind pe adresa:

Radio Vocea Evangheliei - Timisoara

C.P. 1174, Of. 16

Timisoara, Romania
Tel. 004 - 0256 - 217.212
Mobil: 004 - 0728 – 276.516

004 - 0722 – 686.738

E-mail: [e-mail]

[e-mail]