Această carte conţine interviuri care au fost transmise iniţial prin

Cum s-a schimbat viaţa ta?
Gabi Ciuciumiş:

S-a schimbat în mod radical, iar prima persoană care a observat acest lucru a fost Luminiţa. A început să-i placă. Ea se gândea înainte dacă să mai rămânem împreună sau nu... Şi eu mă gândeam la fel. Luminiţei a început să-i placă schimbarea, chiar dacă a fost puţin sceptică la început şi nu ştia exact ce se întâmplă. Dar a văzut că schimbarea din mine era înspre bine.

Prietenii ne spuneau: „Aţi înnebunit, aţi luat-o razna! Ce nevoie aveţi voi de Dumnezeu? Este deja ceva depăşit să mai crezi în Dumnezeu. Doar proştii şi bătrânii mai cred astăzi. Voi sunteţi tineri, aveţi toată viaţa înainte.”

Reporter:

Nu le-aţi citat din Psalmul 53: „Nebunul zice în inima lui: ‘Nu există Dumnezeu’.”

Gabi Ciuciumiş:

Ca să folosesc aceeaşi expresie, pot să spun că mai mulţi dintre prietenii noştri au început să „înnebunească”.

Reporter:

Înseamnă că mărturia voastră a fost valabilă, a fost bună. Dacă ar fi fost ceva fals, artificial sau prefăcut, cu siguranţă oamenii nu ar fi urmat aceeaşi cale ca şi voi.

Gabi Ciuciumiş:

Probabil că da, pentru că nu ştiam multe din Biblie, însă prietenii vedeau ce s-a întâmplat cu noi. Era o demonstraţie clară, pe viu, pe noi.

Reporter:

Voi aţi experimentat ce zicea cineva: „Predicaţi Evanghelia, şi dacă este nevoie folosiţi şi cuvinte…” 

Gabi Ciuciumiş:

Cam aşa - ceilalţi se uitau la viaţa noastră. Viaţa noastră de cuplu nu înseamnă - trebuie să spun asta - că totul e roz şi avem o viaţă extraordinară, că plutim, zburăm, suntem în afara oricărui pericol şi deja e raiul pe pământ pentru noi - nu! Nu cred că asta înseamnă creştinism şi viaţă cu Dumnezeu, ci dimpotrivă, acolo în vale, în probleme, să faci un colţ de rai şi să treci împreună cu Dumnezeu prin toate astea, pentru că El te ajută, El rămâne credincios.

Reporter:

Sunt printre cititori persoane care caută împlinirea şi nu o găsesc. Ce sfat le-ai da, ca unul care a trecut prin ceea ce înseamnă euforia sau „beţia” unui dans într-o discotecă sau bucuriile de scurtă durată aduse de chefuri şi petreceri, de viaţa mondenă, o viaţă liberă de orice încărcătură dumnezeiască.

Gabi Ciuciumiş:

De exemplu, dacă eşti părinte şi le oferi nişte jucării copiilor, dacă ei vor fi atenţi doar la jucării şi la cadouri, ignorând relaţia cu tine ca părinte, vei fi destul de nefericit şi nu-ţi va face bine nici ţie, nici lor.

La fel stau lucrurile şi între noi şi Dumnezeu. Dumnezeu nu este un „ucigaş cosmic” al bucuriei, nu este împotriva distracţiei, desigur în limitele bunului simţ. El nu este împotriva împlinirii sau a fericirii noastre.

Mulţi oameni spun că n-au nevoie de Dumnezeu deoarece au idei deformate despre El. Ei şi-L imaginează ca pe un bătrân cu barbă albă, sever sau blajin, care nu se implică în viaţa noastră, ci doar ne dă în cap cu Cele 10 Porunci.

Lucrurile nu stau tocmai aşa, dar oamenii încearcă să se împlinească cu ajutorul banilor, prin prietenii sau relaţii. Chiar şi relaţia sexuală este tot ideea lui Dumnezeu - nu omul a inventat-o, nu tinerii şmecheri, cum am fost şi eu, care se cred atotştiutori.
Deci Dumnezeu vrea toate astea pentru noi, numai că atunci când te concentrezi prea mult asupra lor şi crezi că aşa vei ajunge undeva, te asemeni cu acel copil foarte atent la daruri şi la jucării, dar nu şi la părinte, la persoana care i-a oferit darurile.
Reporter:

Şi pot să fiu împlinit beneficiind de toate aceste lucruri, dar în limitele impuse de Dumnezeu. Este exact ca o maşină - când merge pe şosea merge bine, dar dacă vrei să mergi cu ea pe povârnişul unui munte, e treaba ta, doar că vei sfârşi în prăpastie, din nenorocire.

Gabi Ciuciumiş:

Dumnezeu ne ştie şi ne cunoaşte, pentru că El ne-a creat. El cunoaşte mai bine structura noastră şi modul în care suntem făcuţi. El nu este un necunoscător în acest domeniu, ci, dimpotrivă, un bun cunoscător şi doreşte ca noi să fim fericiţi.

Aş putea să fac o paralelă şi cu Luminiţa, soţia mea. Muzica era viaţa ei şi a crezut că ea o poate împlini. Nu era rău, dintr-un punct de vedere, numai că ea trebuia să-L cunoască şi pe Cel care i-a dat darul de a cânta, nu doar muzica în sine. Atunci când s-a întâmplat lucrul acesta, i-a dat împlinire cu adevărat. Nu i-a fost luat darul, a rămas şi muzica, dar acum ea Îl cunoaşte şi pe Cel care i-a dat muzica, este şi inspirată de El şi are şi o relaţie bună cu El. Nu a pierdut nimic, dimpotrivă, a câştigat.
Reporter:

Dragul nostru cititor, poţi câştiga totul dacă decizi să îţi trăieşti viaţa în conformitate cu ceea ce a gândit Dumnezeu că este cel mai bine pentru tine, şi nu cu ceea ce crezi tu la un moment dat sau ce ţi se inoculează de către cei din jur, de mass-media sau de valorile acestei lumi. 

Planul lui Dumnezeu pentru tine îl poţi găsi în Biblie, printr-o rugăciune personală înaintea lui Dumnezeu, în Numele Domnului Isus Cristos.


ALIN PĂDUREANU
TE TREZEŞTI PESTE ANI DE ZILE CĂ TE-AI CĂSĂTORIT ŞI NU MAI ŞTII CU CINE TE-AI CĂSĂTORIT
Aveam prieteni atât timp cât aveam bani. Era plin de prieteni în jurul meu şi nu mai ştiam pe care de unde să-l iau.
Reporter:

Alin este un om plin de bucurie. A crescut singur la părinţi, a fost un copil dezmierdat căruia i s-au făcut multe mofturi. Ştia că există Dumnezeu, credea în Dumnezeu, dar „El era cu treaba Lui, iar eu cu treaba mea”, spune Alin.

Alin Pădureanu:

Nu am încercat să mă apropii de Dumnezeu deoarece îi vedeam pe bunicii mei, care erau amândoi cantori într-o Biserică şi erau mâna dreaptă a părintelui din sat. În viaţa lor nu am văzut nimic deosebit, doar faptul că mergeau în fiecare duminică la Biserică şi cântau în strană. În rest, câteva discuţii contradictorii cu privire la unele rânduieli ale Bisericii, dar nimic mai mult.

Reporter:

Cum ai ajuns să-L cauţi pe Dumnezeu mai mult decât restul oamenilor, care Îl caută destul de rar sau poate numai când sunt în nevoi, în necazuri şi probleme?

Alin Pădureanu:

Sunt convins că fiecare om caută ceva în viaţă şi îşi doreşte să fie împlinit 100%, dar nimic din viaţa aceasta nu-ţi oferă împlinire şi satisfacţie şi vei căuta mereu.

Reporter:

Cum s-a întâmplat cu tine?

Alin Pădureanu:

Poate o să vă surprindă... am avut un prieten căruia i-a spus cineva că la bisericile pocăiţilor sunt fete foarte frumoase, drăguţe, cuminţi şi liniştite şi, din curiozitate, am mers să vedem dacă se confirmă acea afirmaţie.

A început să-mi placă foarte mult cum cânta orchestra, cum cântau tinerii în biserică şi Dumnezeu a adus o zi pe care nu o voi uita niciodată - în 1991, o zi de primăvară, o zi binecuvântată pentru mine.

M-am văzut plângând în faţa multor oameni, lucru care nu mi s-a mai întâmplat. Eram un băiat care dorea să se considere bărbat şi nu plânge în faţa oricui; dar în acea zi, Dumnezeu mi-a vorbit într-un mod deosebit. Nu ştiu ce a făcut înăuntrul meu, dar ştiu că am plâns foarte mult şi am regretat viaţa pe care am trăit-o până atunci.

Am hotărât să fac o schimbare. Această schimbare s-a produs şi o datorez Duhului lui Dumnezeu, care a făcut-o, pentru că prin propriile mele puteri nu aş fi reuşit niciodată.
Reporter:

Ce ai regretat din viaţa pe care ai trăit-o până atunci?

Alin Pădureanu:

Înainte aveam prieteni atât timp cât aveam bani. Era plin de prieteni în jurul meu şi nu mai ştiam pe care de unde să-l iau. Când nu mai aveam bani, nu mai aveam nici prieteni. Am fost şi egoist, cum cred că este fiecare om. La mine cred că a fost un egoism puţin mai accentuat datorită faptului că am fost singur la părinţi şi toată afecţiunea lor s-a concentrat spre mine, toate lucrurile care se cumpărau erau pentru mine.

Am fost dezmierdat până când părinţii mei au început să şchiopăteze în relaţia lor şi au ajuns la divorţ. În perioada cea mai critică a vieţii mele, părinţii mei au renunţat unul la celălalt şi implicit la mine, pentru că aveau necazurile lor şi prea puţin mai aveau timp să se ocupe de mine.

Reporter:

Ce ai aflat diferit la acea biserică faţă de ce ştiai tu înainte că ar trebui să însemne Dumnezeu şi creştinismul?

Alin Pădureanu:

Ştiam că există un Dumnezeu, că trebuie să fim buni unii cu alţii, că trebuie să ne închinăm Acelui Dumnezeu şi că Acel Dumnezeu aşteaptă ceva de la noi.

Ştiam că atunci când merg la biserică trebuie să-mi fac cruce, să sărut toate icoanele, cele care erau la intrarea în biserică şi înaintea altarului, să respect toate ritualurile care se făceau. Dar apa aceea sfinţită, botezul pe care l-am avut când am fost mic, nici unul dintre aceste lucruri nu au produs nici o schimbare în mine şi m-au lăsat rece.

Când ieşeam din biserică, reveneam la stilul meu de viaţă. Timpul petrecut în biserică nu producea nici o schimbare în interiorul meu. Nu simţeam nimic şi plecam de acolo exact cum am venit. Pentru mine, mersul la biserică a fost o pierdere de vreme, într-un fel.

Reporter:

Ce schimbări s-au produs acum în interiorul tău, în mintea şi în sufletul tău?

Alin Pădureanu:

Totul este diferit acum, datorită faptului că am o relaţie cu Dumnezeu. Aşa cum eu şi soţia mea avem această nevoie, cred că oricare alt om are nevoie de dragoste, are nevoie ca cineva să îi spună că îl iubeşte, să se simtă iubit. Mi s-a împlinit această nevoie şi m-am simţit important.

După divorţul părinţilor din 1985, mama m-a îngrijit, muncind pentru mine, ca să nu duc lipsă de nimic, să nu mă simt complexat în anturajul prietenilor mei.

Reporter:

Foarte mulţi oameni simt nevoia aceasta interioară dar nu-şi pot conştientiza concret metoda de a-şi împlini această nevoie; unii aleargă cu toate forţele după bani, alţii după sex, alţii după lucruri materiale, alţii după aventură sau după emoţii puternice; crezi că toate celelalte îl pot împlini pe om în căutarea lui lăuntrică după „paradisul pierdut”?

Alin Pădureanu:

Nu, şi categoric spun „NU”, pentru că am avut o experienţă în familie. O mătuşă a mea împreună cu soţul ei aveau mai mult decât aveau nevoie. Îşi permiteau să-şi facă concediile în afara ţării, să meargă în Vest, în vizite; o duceau foarte bine, dar sfârşitul relaţiei lor, toată „împlinirea” pe care au avut-o în viaţă, s-a rezumat la un divorţ.

Când tatăl meu a aflat că m-am pocăit, mi-a spus: „Eşti nebun la cap. Puteai să mergi la catedrală oricând ai fi vrut, să aprinzi o lumânare sau să îţi faci o cruce şi rezolvai problema cu Dumnezeu”. Dar, cum am spus, toate aceste lucruri nu au produs nici o schimbare în mine. Schimbarea care s-a produs într-una dintre aceste biserici evanghelice - în care se pune accent pe o relaţie personală cu Dumnezeu - a umplut golul din lăuntrul meu. Pentru acel gol, până atunci, nu am găsit nici o altă soluţie, nici o altă satisfacţie.
Reporter:

În ce constă relaţia ta zilnică cu Dumnezeu?

Alin Pădureanu:

Aşa cum şi eu şi soţia mea avem nevoie de dragoste şi cum nu ne simţim bine după o zi în care nu ne facem complimente unul altuia, nu ne facem timp pe care să-l petrecem împreună unul cu altul - dacă trece o zi şi nu ne spunem că ne iubim şi nu comunicăm ceea ce simţim, să ştim ce avem în mintea noastră unul pentru celălalt şi ceea ce gândim unul despre altul – tot aşa este şi cu Dumnezeu.

Dumnezeu ne iubeşte mult mai mult decât ne poate iubi oricare om care a trăit vreodată pe acest pământ. Aceasta este şi aşteptarea lui Dumnezeu într-o relaţie cu El. Aşa cum îi spun soţiei mele că o iubesc şi că sunt îndrăgostit de ea şi sunt împlinit în relaţia pe care o avem, sunt convins că şi Dumnezeu aşteaptă acelaşi lucru.

Să-I spunem ceea ce simţim cu privire la El, să-I spunem durerile noastre aşa cum le simţim, cu cuvintele noastre - nu neapărat poezii învăţate dintr-o carte scrisă de un om, care are aceleaşi slăbiciuni pe care le avem şi noi, care se confruntă cu aceleaşi probleme cu care ne confruntăm şi noi, ci să mergem înaintea lui Dumnezeu şi să-I spunem exact ceea ce avem în inimă, exact ceea ce simţim în acel moment.

Dacă eşti bolnav, Îi poţi spune: „Doamne, mă doare asta sau asta. Doamne, mă confrunt cu problema asta. Doamne, aşa simt acum”. O relaţie sinceră - pentru că Dumnezeu este Acela care are capacitatea de a ne citi şi gândurile. Există un verset în Sfânta Scriptură care spune că nu rostim bine cuvântul şi El deja ştie ce vrem să spunem.

Reporter:

Ai jucat rugby, un sport dur şi dureros. Cum au reacţionat prietenii tăi, trupa ta de dinainte, când au auzit că tu ţi-ai schimbat viaţa cu 180 de grade?

Alin Pădureanu:

Au început să mă ironizeze când făceam scheme de joc: „Acum intră fratele” sau „Acum intervine fratele”.

Toţi prietenii au început să mă părăsească din moment ce nu mai participam la activităţile comune pe care le aveam - nu mă mai interesau chefurile, nu mai găseam plăcere în ele, ci pur şi simplu le consideram o pierdere de vreme, deşi înainte de asta nu am crezut că vreodată voi putea avea o astfel de atitudine.

Nu am crezut că voi putea să găsesc distracţie şi plăcere în alte activităţi, dar Dumnezeu a purtat de grijă şi mă simt grozav de bine în situaţia în care sunt acum, în anturajul în care îmi desfăşor viaţa, în comunitatea bisericii în care sunt, cu toţi prietenii care sunt în jurul meu.

Reporter:

Cu „fraţii”… -:)

Alin Pădureanu:

Cu „fraţii”, bine ai zis.

Reporter:

Cum este atmosfera din familia ta, relaţia dintre voi?

Alin Pădureanu:

Cel puţin până acum ne înţelegem bine -:). Dumnezeu a făcut să fie la noi în biserică un grup de tineri care, la fel ca şi noi, sunt proaspăt căsătoriţi şi ne întâlnim cu regularitate; avem împreună studii biblice.

Ce am descoperit acolo, şi mi-a fost de un real folos, a fost faptul că într-o căsnicie comunicarea este vitală. Cred că este un cuvânt poate puţin cam „greu” spus în privinţa aceasta, dar comunicarea este esenţială în familie.
Reporter:

Procentajul căsătoriilor care se termină cu un divorţ este îngrozitor de mare. Ce sugestii le-ai putea da cititorilor, în aşa fel încât să aibă o căsnicie fericită şi împlinită alături de partenerul căruia i-au jurat credinţă pentru toată viaţa?

Concret, ce înţelegi prin comunicare? Un bileţel lăsat pe masa din bucătărie: „Dragă, vezi că am plecat acolo”...-:)
Alin Pădureanu:

... „şi vin săptămâna cealaltă”. Nu, în nici un caz. Aşa cum Dumnezeu doreşte să avem părtăşie cu El în fiecare zi, tot aşa şi între soţ şi soţie ar trebui să existe cel puţin câteva ore pe zi în care ei să fie împreună. Altfel, te trezeşti peste ani de zile că te-ai căsătorit şi nu mai ştii cu cine te-ai căsătorit. Vei descoperi abia după câţiva ani că soţul sau soţia îţi va face surprize la care nu te aşteptai.

Pastorul Iosif Ţon spunea într-una dintre predicile sale cu privire la familie: „Impactul televizorului asupra vieţii de familie este deosebit de negativ, pentru că stăm de atâtea ori şi privim modul în care îşi trăiesc alţii viaţa, dar viaţa noastră rămâne netrăită pentru că doar stăm şi-i urmărim pe alţii”.

Cred că este timpul ca familiile creştine să înceapă să-şi trăiască viaţa lor şi să renunţe să privească felul cum îşi trăiesc alţii viaţa, pentru că nu sunt lucruri care zidesc, nu sunt deloc folositoare filmele pe care le privim la televizor. Au o influenţă grozavă asupra noastră, dar în sens negativ.

Reporter:

Ce gând ai pentru cititori? S-ar putea să fie printre ei şi colegi din fosta ta echipă de rugby...

Alin Pădureanu:

Ar fi grozav. Înţeleptul Solomon, cel mai înţelept şi cel mai bogat om care a trăit vreodată, după ce şi-a trăit viaţa la un standard mult mai înalt şi cu mult mai multe posibilităţi decât avem noi, spune în Eclesiastul: „Datoria fiecărui om este să se teamă de Dumnezeu”.

Cred că fiecare om - este un mare adevăr acest lucru - ar trebui să se teamă de Dumnezeu. Dar nu o teamă de un Dumnezeu care este un zbir şi nu face altceva decât să ne pedepsească ori de câte ori ieşim din voia Lui, ci o teamă plină de reverenţă faţă de un Dumnezeu care este plin de dragoste, un Dumnezeu care are răbdare şi care Îşi face timp pentru noi întotdeauna, ori de câte ori Îl chemăm.


CIPRIAN BACIU
DUMNEZEUL PE CARE ÎL CREDEAM O FARSĂ PENIBILĂ, EXISTĂ TOTUŞI ŞI ESTE VIU. ŞI DIAVOLUL EXISTĂ.
În timp ce muream, în acel vis, am simţit cum iese viaţa din mine. Dar nu vă pot spune apoi ce extraordinară a fost ridicarea, ridicarea la Lumină, atragerea în sus - pluteam în sus înspre Cineva.
Reporter:

Ciprian a fost lider al studenţilor din Universitatea de Vest din Timişoara şi a absolvit Ştiinţe Economice.

Ciprian Baciu:

În viaţa mea am avut doar 5 minute de ateism - imediat după ce am înţeles ideea lui Darwin cu selecţia naturală, dar după aceea mi-am dat seama că nu-mi pot explica cum am apărut pe lumea asta şi din ce am apărut.

Big Bang-ul este o chestiune invalidată logic, iar ştiinţa nu poate explica cum au apărut lucrurile din nimic.
Reporter:

Argumentul care m-a convins pe mine împotriva evoluţionismului este următorul: cărămida de bază a Teoriei evoluţiei este mutaţia genetică. Dar mutaţiile genetice sunt distructive în proporţie de 99%, şi doar 1% ar putea fi constructive. Este ca şi cum am merge 99 de paşi înapoi şi unul înainte, ca apoi să ne aşteptăm la progres. Este ilogic, nu poate duce la progres, la evoluţie.

Sau cine s-ar da pe mâna unui chirurg care taie greşit de 99 de ori şi doar o dată taie unde trebuie. Sau pe mâna unui şofer care se loveşte de 99 de stâlpi sau camioane şi doar o dată conduce pe drumul corect.

Ciprian Baciu:

Eu am crezut în Dumnezeul creştinismului - mă rugam, mă spovedeam, ţineam post, credeam sincer.

În clasa a VII-a am citit „Vieţile Sfinţilor” şi voiam să mă fac preot. Am citit şi cărţi de la Oastea Domnului - poezii de Traian Dorz şi pilde de Iosif Trifa. Mă uitam la televizor la „Cartea Cărţilor” şi credeam în Dumnezeu.

Însă, deoarece la şcoală ne învăţau cum am evoluat din maimuţă, ne explicau evoluţionismul, erele geologice, dinozauri, fosile etc, pe la 13 ani educaţia atee a început să sape la fundamentul meu religios şi mi-am pierdut credinţa.

Reporter:

Din nenorocire pentru generaţia noastră, această educaţie atee mai funcţionează chiar şi astăzi în România.

Ciprian Baciu:

Creştinismul continuă să fie prezentat în şcoală ca o afacere iraţională, iar copiii îşi pierd interesul pentru că este prezentat ca ceva iraţional.

Ei sunt învăţaţi că a crede în Adam şi Eva este ca şi cum ai crede în Moş Crăciun. Eu aşa mi-am pierdut credinţa, pentru că sunt raţional şi L-am abordat raţional pe Dumnezeu.

Am încercat să desţelenesc în mod raţional acest mare mister al divinităţii şi al creaţiei. Am citit Eliade, am citit dogmatică, filozofie, am studiat mult.

Reporter:

Din fericire tu ai fost unul care a căutat, spre deosebire de mulţi copii care rămân în confuzie la şcoală. Profesorul de religie le spune că suntem creaţi de Dumnezeu, dar peste 10 minute urmează biologia, unde li se spune că am evoluat din maimuţă.

Ciprian Baciu:

M-a răsturnat complet o carte a lui Erich von Daniken, care vorbea despre misterele egiptene, despre Insula Paştelui, Atlantida, extratereştri. Apoi am intrat pe mâna unui scriitor destul de celebru la noi - Pavel Coruţ. Am citit vreo 20 de cărţi din seria „Octogonul”.

Reporter:

Celebru, din nefericire...

Ciprian Baciu:

Eu cred că astfel de oameni sunt o provocare şi mai trezesc uneori Biserica. S-a făcut un sondaj care urmărea să afle câţi oameni mai cred în Biblie, în Rai, în istoricitatea lui Cristos. Mulţi s-au declarat creştini, dar la bază aveau un întreg eşafodaj de erezii groaznice, care numai credinţă creştină nu se putea numi.

La liceu, la filozofie, m-au surprins Platon, Aristotel, Heidegger. Uneori credeam că Dumnezeu este bun şi drept, alteori credeam că Dumnezeu este un personaj rău. În clasa a XII-a am încăput pe mâna lui Friedrich Nietzsche.
Reporter:

Unul dintre profeţii postmodernismului.

Ciprian Baciu:

Anticipatorul postmodernismului. El postulează moartea lui Dumnezeu: „Dumnezeu a murit”. În mod paradoxal, chiar şi Nietzsche credea în ceva - credea în „Eterna reîntoarcere”, lucru care m-a frapat.

Cărţi ca „Antichristul”, „Omenesc spre omenesc”, „Aşa grăit-a Zarathustra”, chiar m-au adus pe nişte poziţii anticreştine şi ironice faţă de creştini. Apoi Umberto Eco cu „Numele trandafirului” – acea sinistră abaţie catolică medievală, cu acel călugăr catolic care mănâncă acea carte „otrăvită” a lui Aristotel, ca să nu râdă oamenii de credinţă - era sinistră şi m-a îndepărtat de Dumnezeul creştinismului.

În anul III de facultate, prietena mea, care a avut o „criză” religioasă şi s-a îndreptat înspre baptism, m-a anunţat că s-a pocăit. Eu, spirit liber cum eram, i-am spus: „Poţi să devii şi budistă, numai să nu ne afecteze relaţia”.

În anul IV de facultate, în 9 octombrie 2003, i-am spus prietenei mele că eu L-am primit pe Cristos în inima mea, Îl percepeam, cunoşteam filozofia creştină, scrierile Sf. Augustin, teologie, dar nu aveam acea relaţie personală cu Dumnezeu, nu aveam credinţa. Percepeam lucrurile ca un deliciu intelectual - este fantastic creştinismul - dar n-aveam credinţa.

De frustrat ce eram ascultam Marilyn Manson – un solist satanist, care a scos albume ca „Antichrist Superstar” sau „Mechanical Animal”. Toate aceste otrăvuri spirituale se interpuneau între mine şi relaţia mea cu Dumnezeu.

De multe ori eram supărat pe lumea asta imperfectă şi ziceam: „Doamne, e creaţia Ta, trebui să Ţi-o asumi. Dacă Tu eşti aşa ‘meseriaş’ cum Te revelezi în Biblie, fă-o mai bună. De ce nu o faci mai bună?”.

Inclusiv războaiele religioase şi terorismul din lume m-au îndepărtat de Dumnezeu. Ziceam: „Doamne, de ce laşi ca aceste lucruri să se întâmple?”.

Făceam o greşeală pe care o fac foarte mulţi, şi anume: confundam artistul cu tabloul. Un tablou trebuie lăsat să ajungă perfect. Până n-a fost terminat tabloul, nu putem să-l acuzăm pe artist de nimic.
Reporter:

În plus, dacă mai vine un duşman care sparge tabloul în bucăţi, atunci nu poţi să-l acuzi pe artist. Dumnezeu a făcut lumea bine, dar a intervenit diavolul, iar Dumnezeu le-a dat oamenilor libertatea să aleagă: cu El sau cu diavolul. Oamenii l-au ales pe diavol, au ales întunericul.

Ciprian Baciu:

Eram supărat pe Dumnezeu şi mă certam cu El. Dar, culmea, mă consideram mântuit. Consideram că sunt prea „meseriaş” ca Dumnezeu să mă lepede ca pe o măsea stricată.

În 9 octombrie 2003, seara, am zis aşa: „Nu cred în Biblie, mi se pare o istorie a poporului evreu care încearcă să subjuge lumea. Nu cred nici în Pavel Coruţ, cu fantasmele lui. Dar hai să vad ce poate să-mi facă mie Biblia - o carte scrisă cu peste 2000 de ani în urmă, care nu mai are nici un fel de importanţă… mie, omul modern, bulgăre de spirit liber gânditor al secolului XXI - ce să-mi facă mie Biblia?”...
Reporter:

...în 2003, o lume a Internetului şi a supervitezei...

Ciprian Baciu:

...deschid Cartea şi găsesc textul din Filipeni 4:6,7: „Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci în orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Cristos Isus”.

M-am rugat pe întuneric zicând: „Doamne, dacă Tu eşti aşa cum spun creştinii, eu ştiu că Tu exişti. Nu ştiu în ce fel exişti, dar dacă Tu exişti, trimite-mi un semn.”

În acea noapte am avut un vis în care m-am sinucis pentru a scăpa de robia diavolului - era unica mea soluţie în acel vis. Diavolul era ca un vierme în nara mea stângă.

Am simţit cum mor, voiam să mor cât mai repede, voiam să cad, să mi se rupă gâtul, să nu mai simt nimic, pur şi simplu să mor pentru a scăpa de diavol.

Am simţit cum se scurge viaţa din mine, cum nu mai simt nimic. M-am simţit, în vis, ridicat la viaţă, atras în sus ca de un abur magnetic, şi L-am simţit pe Cristos.

Mi-a apărut Cristos în vis. Am simţit o senzaţie fantastică, de pace, de bucurie, de linişte, m-am simţit de o altă esenţă în acel vis.

Sigur că vor fi oameni care vor zice că am fost obsedat de ideile mele, că sunt probabilităţi, îmi vor face teoria visurilor etc. Mie mi-a fost suficient.
Reporter:

Dincolo de faptul că ţi s-a revelat Cel Preaînalt, ce s-a schimbat în gândirea ta?

Ciprian Baciu:

Una dintre cele mai puternice reacţii pe care am avut-o în vis a fost când am realizat că diavolul există. Nu credeam în diavol. Diavolul mi se părea o chestie de-asta ghiduşă, de râs.

Reporter:

Este ca şi cum te-ai juca cu o bilă de uraniu radioactiv. Uraniul radioactiv îţi provoacă boala numită cancer - sigur mori. Iar tu te joci cu bila, spunând că este doar un element oarecare.

Ciprian Baciu:

Exact! Atunci, în vis, văzând acel vierme în nara mea, am zis: „Ce-i cu viermele ăsta în mine?”. Cineva mi-a răspuns: „Viermele ăsta e foarte vechi şi este de foarte mult timp în tine. Tu îl credeai mort, dar nu e mort, şi ţi-a acaparat toate gândurile.”

Atunci m-a cuprins o senzaţie de disperare incredibilă - viermele ăsta m-a acaparat pe mine, mi-a acaparat gândurile, faptele, acţiunile. Ce să fac să scap de el? Cineva mi-a spus: „Nu se mai poate să scapi de el, nu se poate extirpa pentru că ţi-a prins inima”.
Reporter:

La fel spune poetul Traian Dorz - atunci când era în închisoare, când era bătut şi schingiuit, se gândea: „Nu omul acesta îmi face rău, ci dracul din spatele lui. Dracul care l-a acaparat.” Aceeaşi senzaţie ai trăit-o şi tu.

Ciprian Baciu:

Da! M-am surprins că nu mai pot scăpa şi am decis în acel vis să mă arunc în gol.

Voiam să mor cât mai repede, speriat că-l aveam pe diavolul în mine, că aveam acel vierme în mine. În timp ce muream în acel vis, am simţit cum iese viaţa din mine.

Dar nu vă pot spune apoi ce extraordinară a fost ridicarea la Lumină, atragerea în sus - pluteam în sus înspre Cineva. Am trecut de o poartă şi mi-a apărut Cristos în nişte veşminte de un alb incredibil. Nu I-am văzut faţa, dar am realizat că Dumnezeul de care m-am îndepărtat, Dumnezeul pe care Îl credeam o farsă penibilă, există totuşi şi este viu.

.....................................

Am avut prieteni care mă ştiau mare filozof. Umblam prin complexul studenţesc purtând tricouri cu Marilyn Manson, iar acum, să decad într-o spiritualitate de… „coteţ”, spus mai dur… era surprinzător pentru toţi.

Există şi oameni care efectiv nu vor să asculte mesajul Evangheliei. Cineva, cu care voiam să discut, mi-a spus: „Nu vreau să discut, nu vreau să aud”.
Reporter:

Era diavolul din spatele lui, pentru că schimbarea unui om - metanoia sau schimbarea minţii sale - o face doar Duhul Sfânt, indiferent de argumente.

Poţi convinge pe cineva cu argumente, însă durează exact 15 minute până va cădea din nou. Dar atunci când Duhul Sfânt schimbă mintea omului, este pentru totdeauna.
Ciprian Baciu:

Cea mai mare schimbare în viaţa mea, de la care pleacă toate, este sensul, rostul suferinţei.

Tot Nietzsche, care a lăsat multe chestiuni foarte inteligente - mie îmi pare rău de el că a rămas un om rătăcit până la capăt - dincolo de raportarea lui spirituală rătăcită, tot el spunea aşa: „Marea problemă a lumii, marea tragedie a lumii nu este suferinţa, ci este lipsa de sens a suferinţei”.

Pe mine nu suferinţa mă scotea din sărite, ci lipsa de sens a acesteia: absurdul, angoasa postmodernă, iar Marilyn Manson îmi alimenta această frustrare. Ceea ce s-a schimbat fundamental în viaţa mea a fost sensul suferinţei. Acum, chiar dacă sufăr, am un sens pentru care sufăr.

Reporter:

Ai trecut prin aceleaşi lupte ca şi Nikolai Stavroghin - personajul principal din „Demonii” lui Dostoievski: Deoarece adevărata mea libertate este să-mi iau viaţa, când pot să-mi iau viaţa?

Dar libertatea pe care ne-o dă Dumnezeu este însăşi viaţa, pentru că atunci când decid asupra unor lucruri care nu îmi aparţin - cum ar fi viaţa - în primul rând sunt hoţ, iar în al doilea rând şansele să decid greşit sunt foarte mari.

De ce crezi că lumea nu este bună, cu toate că Dumnezeu a proiectat-o să fie bună?

Ciprian Baciu:

Dumnezeu este omniscient. Preştiinţa lui nu predetermină, dar în momentul în care El a creat această lume, El a ştiut inclusiv căderea lui Adam, inclusiv întoarcerea mea, viaţa lui Adolf Hitler, destinul tragic al poporului evreu; le-a ştiut pe toate, inclusiv crucificarea Lui.

Gândiţi-vă ce imens act dezinteresat şi responsabil de creaţie a fost acesta: un artist care, vrând să picteze un tablou unde să apară culoarea roşie ca sângele, s-a înţepat pe sine, s-a sfârtecat, şi-a tăiat venele, ca să pună acel sânge în tabloul Lui. O responsabilitate aşa de mare pentru creaţie ca cea a Creatorului nostru nu mai există.

În acest moment, lumea aceasta este nefinalizată. Tabloul încă nu este terminat, dar ştim că va fi un tablou fantastic, pentru că puţini sunt artiştii care sunt dispuşi să se sfârtece, să rupă carne din carnea lor, sânge din sângele lor, pentru a-l pune pe un tablou, pentru a-l pune într-o creaţie, pentru ca această creaţie să fie într-adevăr pe măsura creatorului.

Reporter:

Să-Şi dea Fiul să moară…

Ciprian Baciu:

Să Se dea pe Sine, pentru că, în definitiv, sigur este Fiul, dar în esenţă este Dumnezeu.

Spunea cineva că acel moment de pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” înseamnă distanţa infinită între Dumnezeu şi Dumnezeu.

Din această cauză nu trebuie confundat tabloul cu Creatorul. Lumea, oamenii sunt un tablou neterminat, pervertit de vrăjmaş, dar un tablou care va fi terminat, oricât s-ar chinui vrăjmaşul să-l distrugă sau să-l spurce.

Reporter:

Suntem agenţii secreţi ai lui Dumnezeu, dar nu lucrăm sub acoperire, ci lucrăm la vedere. Creştinismul este singura religie în care Dumnezeu moare pentru creatura Lui.

După răstignirea, moartea şi învierea Domnului Isus Cristos, când creştinismul a început să crească fantastic, au mai fost religii care au adoptat această idee - a morţii zeului lor pentru oameni - dar în creştinism a murit Însuşi Domnul Isus Cristos - Regele nostru.
Ciprian Baciu:

De multe ori eram răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi ca mine sunt mulţi alţii, începând cu Cioran, care spune la un moment dat: „Doamne, fă ceva până nu-ţi trântesc oasele mele în cap”.

Nu sunt genul de om care îşi lasă creierii la intrare. Eu cred că trebuie să-ţi argumentezi poziţia faptic şi verbal, dar era această răzvrătire faţă de suferinţă: „Doamne, înţeleg liberul arbitru al lui Augustin, teologia raţională a lui Toma D’Aquino, cunoaşterea raţională, neraţională, extazul mistic ortodox, le înţeleg, dar nu înţeleg suferinţa! Dacă nu ai vrut să ne creezi roboţi, nu se putea totuşi să nu suferim?”.

Dacă Îi reproşăm lui Dumnezeu suferinţa, ceea ce-L absolvă de orice reproş este faptul că El Însuşi suferă cu noi.

Dumnezeu nu este un Creator care zice: „Suferiţi, pentru că v-am pregătit nişte chestiuni imense, dar trebuie să suferiţi pentru ele. Pe Mine nu mă interesează că voi sunteţi în suferinţă, gata de moarte. Eu sunt pe malul râului, şi, sigur, fiind Creator, Eu Îmi permit să stau deoparte.“ NU! Dumnezeu coboară acolo. Dumnezeu ştie ce înseamnă să fii în mijlocul râului, gata să te îneci în mrejele diavolului.

Dumnezeu te asistă în suferinţă şi suferă împreună cu tine. O mai mare dăruire în suferinţă - a Creatorului alături de creatura Sa - ca în creştinism, nu există în nici o altă religie.

De multe ori când sunt frustrat, când sunt supărat, când îmi doresc ceva şi nu se întâmplă, când vreau să nu mă îngrijorez, spun aşa: „Doamne, stiu că Tu mă asişti în suferinţa mea, ştiu că Tu mă înţelegi în suferinţa mea pentru că Tu suferi împreună cu mine, pentru că Tu ai suferit împreună cu mine”.
Reporter:

Mântuitorul ne face o promisiune fantastică: „Eu şi Tatăl vom veni la el şi vom locui împreună cu el”. Sunt cuvinte de o putere inimaginabilă, ceva extraordinar.

Aici, în „pribegia noastră prin bucla deşertăciunii”, putem merge de mână cu Dumnezeu, iar uneori, în locurile cele mai dure şi mai grele, suntem luaţi în braţe, chiar dacă nu ne dăm seama şi avem impresia că am rămas singuri!

România este pe primul loc la avorturi în Europa şi pe al doilea loc în lume, după Vietnam. La consumul de alcool pe cap de locuitor, suntem pe al doilea loc, după ruşi, bineînţeles. Interesant, de curând, suntem pe al doilea loc în Europa, după Germania, la accesarea site-urilor pornografice, cu un număr destul de mic, totuşi, de persoane care au acces la Internet. Dar chiar şi în această situaţie, Dumnezeu este Cel care caută oameni cu inima deschisă pentru El.