Această carte conţine interviuri care au fost transmise iniţial prin

TITEL MUNTEAN
Interviu realizat de Daniel Grigoriciuc -

Radio Vocea Evangheliei - Suceava

LA CE FOLOSEŞTE NAŞTEREA UNUI OM, DACĂ ACESTA NU SE RIDICĂ ÎN MIJLOCUL FAMILIEI SALE CA UN STEAG?
În casa aceea unde era dezastru, unde era destrăbălare, unde se auzeau înjurături şi blesteme, acum Dumnezeu a găsit cu cale să fie pace şi linişte, iar în loc de înjurături să se înalţe rugăciuni de mulţumire la adresa lui Dumnezeu.
Grupul muzical „Sonor” s-a constituit în anii ’80. Au cântat la nunţi, botezuri şi diferite ocazii în zona Haţegului, Hunedoara şi Deva.

Astăzi grupul se numeşte „Harul” şi cântă doar pentru gloria lui Dumnezeu. Membrii grupului sunt Octavian Luncan (saxofon), Titel Muntean (voce), Wiliam Slovig (orgă), şi Emanuel Răcătean (voce). Octavian Luncan a fost prezentat în volumul I al cărţii „Vieţi transformate”.

Titel Muntean:

Când aveam 4 ani, o familie de evrei, care actualmente sunt plecaţi în Israel, ne-au lăsat cadou o Biblie. Au trecut după aceea 14 ani.

Eram în ultimul an de şcoală, când, făcând curăţenie în bibliotecă, mi-a căzut în mână această carte. Din curiozitate am deschis-o şi ochii mi s-au oprit pe un verset, căruia nu i-am dat atunci nici o importanţă: „Ţi-am dat ochi să vezi, dar tu nu vezi, ţi-am dat urechi de auzit, dar tu nu auzi”. Pentru mine aceasta era o aberaţie, pentru că din moment ce cântam în formaţia liceului şi aveam atâta succes - mă gândeam cum să nu aud şi cum să nu văd? Am aruncat-o undeva într-un colţ şi aruncată a rămas. A fost încă o dată o dovadă că într-adevăr nu era cartea pentru mine, nu era cartea potrivită, era ceva de neînţeles.

Au trecut anii, am ajuns la vârsta de 36 de ani, când Dumnezeu a început să lucreze în acea formaţie. Ce se întâmplase cu mine? M-am căsătorit, viaţa mea mergea din succes în succes, aveam faimă, bani, prieteni, aveam relaţii. Oraşul Haţeg era un oraş micuţ, în care noi ziceam că nu avem cu cine „discuta” - ne consideram cineva.

Personal, credeam că sunt cineva şi tare mă credeam înţelept. Numai că acest mod de viaţă a lăsat răni adânci.

După un timp, soţia mea s-a îmbolnăvit cu glanda tiroidă. Formaţia „Sonor”, cu care am cântat 20 de ani, s-a destrămat. Cei doi oameni de bază - saxofonistul şi bateristul s-au pocăit. Nu ne mai lua nimeni la cântat. În decurs de 2 săptămâni am rămas şomer şi eu şi soţia mea. Au început să ni se termine banii; parcă au început să se împuţineze şi prietenii. Şi, pentru prima dată, parcă am simţit nesiguranţa zilei de mâine.

De „înţelept” ce mă credeam, ca să mi se rezolve toate problemele, mi-am căutat şi eu refugiul în alcool. Numai că Dumnezeu nu a îngăduit acest lucru decât vreo 2 luni de zile.

Într-o noapte de 31 iulie, întorcându-mă de la hanul „Bucura”, unde cântam în birt să mai câştig şi eu un ban, după o distanţă de aproape 1 km şi jumătate, nu ştiu ce m-a apucat că tot drumul spre casă am plâns.

Eram un om tare mândru şi nu prea vărsam lacrimi. Alţii plângeau în jurul meu, dar eu nu aveam ochi să văd treaba aceasta. Însă tot drumul acela am plâns şi, pentru prima dată în viaţa mea, la acea oră târzie din noapte, nu am avut tăria să intru în casă ca nu cumva să-mi deranjez părinţii, copiii şi soţia.

Repet, pentru prima dată am trăit acea stare. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine. Era 31 iulie, o zi de vară. La un moment dat, Dumnezeu m-a ajutat să-mi ridic privirea în sus. Plângeam ca un copil şi, văzând cerul, cum nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată până atunci - stălucitor şi plin de stele - Dumnezeu m-a cercetat. Am primit aşa o pace lăuntrică de parcă îmi venea să râd de mine, de naivitatea mea şi îmi ziceam: „Doamne, Titele, ce copil eşti! De ce nu strigi la Dumnezeu?”.

Eram într-o situaţie foarte grea. În mine se dădea o luptă, ajunsese să-mi fie jenă de situaţia în care am ajuns. Şi-mi era greu să mai ies în oraş; parcă toţi mă arătau cu degetul. Soţia mea era din ce în ce mai bolnavă.

În starea în care mă întorceam serile acasă, sub influenţa alcoolului, copiii, pe care Dumnezeu mi i-a dat, se speriau de mine şi fugeau şi se ascundeau după soba de teracotă. Ştiau că urmează din nou scandal, din nou bătaie, din orice.

Părinţii mei, prin care Dumnezeu mi-a dat viaţă, ori de câte ori auzeau poarta de la intrare se îngrozeau, ştiind că vine acasă băiatul lor care, în loc să le dea cinste, îi înjura.

Starea în care am ajuns m-a făcut, în sfârşit, să-mi dau seama că am nevoie de sprijin că, de fapt, nu eram cel care credeam că sunt. Şi tare mă băteam eu cu pumnii în piept că eram cineva şi mă credeam tare înţelept.

Succesul pe care ni-l atribuia lumea ne-a ridicat pe culmile mândriei, deoarece nu eram noi atât de buni şi de profesionişti precum alţii. Dar ducându-ne viaţa în mijlocul lumii şi pentru că lumea ne-a oferit distracţiile şi chefurile ei, ne-am lăsat antrenaţi şi orbiţi de ele.

Nu ştiu ce i-oi fi spus eu lui Dumnezeu în acea noapte, deoarece nu ştiam să mă rog. Unde să învăţ să mă rog? În birturi, în restaurante, în corturi la nunţi? Nu ştiu ce am strigat către Dumnezeu în acea noapte, nu ştiu ce L-am rugat, dar am simţit o pace lăuntrică şi un sentiment deosebit pe care nu pot să-l explic.

La patru zile după aceasta, vine la mine bateristul cu care am cântat 20 de ani, actualmente fratele Nicu Vinars, care îmi cunoştea situaţia. Mai mult ca sigur că i s-a făcut milă de mine; nu mi-a spus-o în faţă, dar l-am simţit. El mi-a propus să mă duc cu el să-l ajut la tabăra creştină de la Brădăţel, din munţii Retezat, unde era administrator.

În acea tabără de munte erau 40 de pastori şi de evanghelişti, veniţi din toată ţara la un studiu biblic. A fost pentru prima dată în viaţa mea când mi-am văzut starea deplorabilă, mizerabilă, în comparaţie cu acei oameni.

A fost parcă pentru prima dată în viaţa mea când am realizat cam cum ar trebui să arate un om. A fost locul unde pentru prima dată în viaţa mea am realizat că parcă din mine ieşea miros de alcool şi de tutun. A fost locul unde, de fapt, m-a cercetat Dumnezeu.

Acei oameni au fost 40 de lumini pe care Dumnezeu a găsit cu cale să le întâlnesc în locul acela. Într-adevăr au fost 40 de copii ai lui Dumnezeu, pentru că prin purtarea lor, prin vorbirea lor, prin dragostea pe care o emanau în jurul lor, m-a cercetat Dumnezeu. Prin ei, Dumnezeu m-a ajutat să-mi văd şi să-mi plâng starea jalnică în care eram.

Soţia mea suferea foarte mult din cauza mea. Au trecut atâţia ani, dar eu eram acel orb care nu aveam ochi să văd ce se întâmplă în casa mea, în viaţa mea, în familia mea. Acum, cu bucurie şi cu mulţumire mărturisesc spre slava lui Dumnezeu că sunt unul dintre „orbii” pe care Dumnezeu i-a vindecat.

În ultima zi am mers împreună cu acei oameni să ne rugăm undeva în aer liber. La un moment dat, un frate a început să plângă în rugăciune şi Îl implora pe Dumnezeu să se îndure de tineretul care îşi duce viaţa în destrăbălare şi-n desfrâu, în chefuri şi-n ospeţe. Acesta eram eu.

Mi-am adus aminte că în urmă cu câţiva ani Dumnezeu ne-a avertizat prin Cuvântul Său: „Ajunge în adevăr că în trecut aţi făcut voia neamurilor şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în chefuri, în ospeţe”.

Am izbucnit în plâns şi am început să tremur. Aveam impresia că parcă ei m-au auzit şi că toţi se uitau la mine. N-aveam de unde să ştiu că ei, de fapt, erau în rugăciune, erau „cuplaţi” cu cerul, n-aveau ei de-a face cu mine.

M-am ridicat de acolo şi am fugit la mine în cameră. Plângeam ca un copil, tremuram. M-am trezit, am realizat că sunt pus în genunchi la marginea patului, şi o spun spre slava lui Dumnezeu: Dumnezeu m-a trântit în genunchi, pentru că eu niciodată nu m-aş fi gândit să îngenunchez. N-am îngenuncheat niciodată în viaţa mea până atunci. Eram un om tare mândru, care nu ştiam să-mi plec genunchii în faţa nimănui. M-am trezit în genunchi, cu Scriptura în mână, şi am strigat către Dumnezeu: „Doamne, nu mai pot! Te rog să-mi vorbeşti”.

În fracţiuni de secundă Dumnezeu m-a făcut să-mi văd toată viaţa de păcătos, inclusiv groaza părinţilor mei, spaima copiilor, boala soţiei, viaţa mea mizerabilă.

Am deschis Scriptura la 2 Timotei, capitolul 4, versetul 9: „Caută de vino curând la mine”. Am intrat într-o stare de groază încât am început să tremur; ştiam că există Dumnezeu, atunci eram convins că există Dumnezeu. N-am uitat că eu I-am cerut lui Dumnezeu să-mi vorbească ce să fac şi acum a venit răspunsul de la El: „Caută de vino curând la Mine”.

Parcă mă ardea Scriptura în mâini. Aş fi vrut să o arunc, să scap de ea, dar m-am gândit că nu se cade să fac aşa ceva. În lupta aceasta interioară, ochii mi s-au oprit pe versetul 21, pe aceeaşi pagină. Cuvântul lui Dumnezeu continua: „Caută de vino înainte de iarnă”. Eram în luna august, în vârf de munte. „Toţi fraţii îţi trimit sănătate”.

Am zis: „Doamne, dar ce frate am eu? Eu n-am nici un frate!”. Dar am primit răspunsul pe moment: „Păi cum n-ai? Fratele Octavian Luncan şi fratele Nicu Vinars! Cei care cu luni de zile înaintea ta M-au primit ca Domn şi Dumnezeu, ca Stăpân în vieţile lor - aceştia sunt fraţii tăi”. Şi mi-am adus aminte şi m-am cutremurat, pentru că ei, cunoscându-mi situaţia familială, au venit la mine şi mi-au spus: „Titel, noi n-avem ce face pentru tine. Ce putem face este să ne rugăm lui Dumnezeu pentru tine şi casa ta”.

Şi-acum vine Dumnezeu şi-mi spune: „Caută de vino înainte de iarnă… toţi fraţii îţi trimit sănătate!”. Am văzut mâna lui Dumnezeu şi lucrarea lui Dumnezeu şi-am fost convins că Dumnezeu mi-a vorbit acolo. Pot să mărturisesc că Domnul Isus a intrat în viaţa mea şi mi-a schimbat viaţa. Am simţit o pace şi o fericire pe care nu pot să vi le explic în cuvinte.

Au trecut de atunci anii, iar în casa aceea unde era dezastru, unde era destrăbălare, unde se auzeau înjurături şi blesteme, acum Dumnezeu a găsit cu cale să fie pace şi linişte şi în loc de înjurături să se înalţe rugăciuni de mulţumire la adresa lui Dumnezeu, pe deplin încredinţaţi că numai El ne-a schimbat viaţa.

A trecut timp de atunci, dar, spre slava lui Dumnezeu mărturisesc că n-am fost la nici un spital, n-am consultat nici un medic cu privire la soţia mea, dar ea nu mai este bolnavă. Dumnezeu a vindecat-o şi Îi dăm slavă Lui pentru lucrul acesta.

Este casa în care copiii, pe care Dumnezeu mi i-a dat şi părinţii mei prin care Dumnezeu mi-a dat viaţă, nu se mai îngrozesc şi nu se mai sperie.

Tatăl lor mai vine şi-acum seara sau uneori chiar noaptea, dar acum vine din lucrarea lui Dumnezeu. Acum ne strângem în braţe, ne pupăm, ne punem pe genunchi la marginea patului şi Îi mulţumim lui Dumnezeu.

Aş vrea să pun o întrebare fiecărui cititor şi aş dori ca răspunsul să fie sub cercetarea Duhului Sfânt: „La ce foloseşte naşterea unui om dacă acesta nu se ridică în mijlocul familiei sale ca un steag?”.

37 de ani din viaţa mea eu nu am fost steag în mijlocul familiei mele. Dar Îi mulţumesc lui Dumnezeu că acum, în familia mea, steagul este la loc de cinste: Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos.

WILIAM SLOVIG
Interviu realizat de Daniel Grigoriciuc -

Radio Vocea Evangheliei - Suceava

AM STRÂNS COMORI ÎN ACEASTĂ LUME: AUR ŞI ARGINT.
Înainte am avut tot ceea ce ne-a trebuit, dar pacea şi liniştea pe care ni le-a dat Dumnezeu acum valorează mai mult decât orice.
Wiliam Slovig este cel de-al treilea membru al fostului grup muzical „Sonor”, actualmente „Harul”.
Wiliam Slovig:

Trei dintre fraţii mei au fost cercetaţi de Dumnezeu, rând pe rând, la interval de şase luni. Ei au făcut un legământ cu Domnul, dar eu am continuat să cânt cu o altă formaţie, din lume, bineînţeles. Eram legat de acele patimi: de a cânta sâmbătă de sâmbătă, duminică de duminică, de 20 de ani.

Credeam că eu n-am să mă pot rupe de acele seri în care ne găseam plăcerea, fiecare trăind în păcat. Banii pe care îi primeam ne-au legat foarte mult.

N-am crezut că va veni o zi în viaţa mea în care Dumnezeu să-mi schimbe traiectoria vieţii. Mi-am pus diferite semne de întrebare: „De ce, de ce şi iarăşi de ce au făcut ei pasul acesta?”. Şi ca să fiu mai pe înţeles: „De ce s-au pocăit ei, prietenii mei, care odinioară îşi duceau viaţa în desfrâu, în chefuri şi în beţii?”.

Într-o zi, prietenii mei m-au rugat să-i ajut cu acompaniamentul la o nuntă creştină. A fost o nuntă deosebită, la care pentru prima dată am simţit o linişte deplină, o linişte unde Dumnezeu îţi oferă cercetare şi poţi să te gândeşti la viaţa ta. Am fost tare impresionat când pe masă n-am mai văzut băuturile alcoolice. În localul acela nu se fuma şi pentru mine a fost o noutate.

Acolo, fratele Octavian Luncan m-a întrebat:

„Îţi place cu noi?”

„Da, îmi place!” i-am răspuns.

„Noi avem un Dumnezeu care doreşte ca şi tu să-L lauzi pe El pentru că darul acesta de a cânta este de la El. Noi l-am folosit atâţia ani spre slava unui alt stăpân, am avut alt stăpân. Nouă Dumnezeu ne-a schimbat viaţa. Gândeşte-te.”

M-am tot gândit. N-am putut să-i dau răspunsul pe loc, dar la un moment dat am zis: „Dacă Dumnezeu nu-mi vorbeşte, nu-mi spune, eu nu pot să fac pasul acesta”.

Eu am fost un om mai retras, mai moral, pentru că lucram într-o instituţie de învăţământ şi luni dimineaţa, la ora 8, trebuia să fiu treaz. Asta m-a obligat ca în timpul nunţilor să nu folosesc mult alcool. Dar anturajele şi momentele acelea parcă te obligau. Toţi eram părtaşi la păcat.

Fratele Octavian mi-a spus: „Cere-I Domnului ceea ce-ţi lipseşte şi El îţi va da”. Asta deoarece eu i-am spus: „Tavi, nu pot să fac pasul acesta pentru că simt că îmi lipseşte ceva, dar nu ştiu ce”.

A fost o întrebare care m-a urmărit timp de trei zile, după care Dumnezeu mi-a vorbit într-un chip minunat. Vedeţi, eu cred că pentru fiecare om există o zi în care Dumnezeu îi vorbeşte. Şi pentru că El cunoaşte caracterul nostru şi felul nostru de a fi, El ştie unde să lucreze.

Una dintre marile minuni este că toţi ne-am întors la Dumnezeu rând pe rând, dar împreună cu soţiile noastre. Dumnezeu a considerat de cuviinţă ca acel ajutor potrivit pe care ni l-a dat, să fie de partea noastră. Şi Dumnezeu ne-a vorbit fiecăruia în parte şi soţiilor noastre la fel.

Au trecut două zile după ce am ajuns acasă. Încercam să găsesc răspunsul, dar nu l-am găsit. „Roagă-te Domnului şi Domnul îţi va da ceea ce-ţi lipseşte!”. A fost pentru prima dată când m-am pus în genunchi şi m-am rugat ca Domnul să-mi vorbească. A doua zi am primit răspunsul. Un răspuns care m-a făcut să realizez cine sunt şi ce pot să fiu dacă trăiesc cu Dumnezeu.

Inima mea era legată de o comoară. Aveam rude în Statele Unite şi pe parcursul vieţii am strâns comori în această lume. Mă refer la aur şi argint.

Pentru noi, cei „din lume”, era o mândrie ca soţiile noastre să umble cu lănţişoare şi cu inele. Le prezentam în faţa mulţimii, pe unde cântam la nunţi sau revelioane, să arătăm că sunt soţiile noastre şi că avem bani. Era o fală pământească, dar am ţinut foarte mult la acele bogăţii, pe care acum le socotesc ca un gunoi.

Cu o seară înainte I-am cerut Domnului şi El mi-a răspuns a doua zi. În casa mea au intrat nişte hoţi care mi-au furat acele bogăţii. Mă refer la aurul pe care ani de zile l-am strâns şi care nu avea practic nici o valoare în casa mea. Îl transmiteam urmaşilor, copiilor mei, şi era ca un gunoi. Un lucru pământesc de care, totuşi, inima mea era legată.

A fost momentul în care am simţit că aşa a îngăduit Dumnezeu şi că într-adevăr El doreşte ca eu să fac pasul acesta. A fost răspunsul la îndemnul fratelui Octavian Luncan: „Roagă-te Domnului şi El îţi va da ceea ce-ţi lipseşte!”.

Soţia mea, în momentul în care a aflat că în casa noastră a avut loc un jaf, a făcut o criză de nervi şi ne-am certat. I-am spus: „Să ştii că de astăzi Dumnezeu este Domn şi Stăpân în casa noastră şi noi trebuie să ne pocăim, precum au făcut şi fraţii mei înainte”.

„Nu se poate” mi-a răspuns ea. „Uite, am să mă duc şi eu la biserică şi dacă Dumnezeu îmi va vorbi şi mie atunci am să mă gândesc”.

S-a dus la sora Florina, soţia fratelui Nicu, şi a doua zi s-au dus la biserică. Domnul a cercetat-o într-adevăr. Prima cântare cu care s-a deschis serviciul religios în biserică a fost cântarea:

„Doamne nu vreau comoară, aur sau argint,

Vreau să fiu sigur de cer şi că sunt mântuit…

În cartea Ta, află-se al meu nume?”
Eu n-am fost atunci la biserică, dar în toată perioada aceea am stat în rugăciune şi am spus: „Doamne, fă să înţeleagă şi ea ceea ce am înţeles eu şi ceea ce Tu doreşti să fie în casa noastră”. N-am crezut, pentru că aşa suntem noi, de multe ori slabi. Dar în momentul în care a intrat în casă mi-a spus: „Wili, să ştii că ai dreptate. Noi de astăzi vom face pasul acesta”.

Ne-am bucurat şi ne bucurăm de ani de zile că acum avem pace şi linişte în casă. Avem doi copii care merg la biserică şi cresc în spiritul acesta al creştinătăţii şi ne străduim să fim părinţi după voia lui Dumnezeu.

Înainte am avut tot ceea ce ne-a trebuit, dar pacea şi liniştea, pe care ni le-a dat Dumnezeu acum, valorează mai mult decât orice. Chiar dacă nu avem pe plan material ceea ce am avut înainte, acum avem ceea ce este mai important în viaţa fiecăruia în parte, în inima fiecăruia, în viaţa de familie: mântuirea pe care ne-a dat-o numai Dumnezeu - Tatăl, prin Domnul Isus.
În loc de epilog:

Se spune că cineva foarte bogat a reuşit cumva să ducă până la poarta Cerului un kilogram de aur. Acolo a fost întrebat de ce l-a adus.

„Păi este aur!” a răspuns el.

„Dar avem destul asfalt aici, nu era nevoie să mai aduci...”

Vorbind metaforic, Biblia spune că în cer străzile sunt pavate, sunt asfaltate cu aur...

EMANUEL RĂCĂTEAN
Interviu realizat de Daniel Grigoriciuc -

Radio Vocea Evangheliei - Suceava

CA UNEI STÂRPITURI, DUMNEZEU MI

S-A ARĂTAT ŞI MIE.
Doamne, nici nu exişti! Totul este hazard! Totul este întâmplare!
Emanuel Răcătean:

Eu m-am născut şi am crescut într-o familie creştină evanghelică. De mic am fost învăţat că avem un Dumnezeu căruia trebuie să te rogi, pentru care trebuie să cânţi, pe care trebuie să-L iubeşti.

La început eu nu făceam parte din grupul „Sonor”, dar fiind deja întors la Dumnezeu, parcă priveam cu lacrimi în ochi spre ei şi spuneam „Doamne, oare o să ai tu har şi pentru oamenii aceştia?”. Parcă nu puteam crede că într-o zi Dumnezeu s-ar putea îndura de ei, pentru că erau cu mulţi bani, cu multe relaţii, îngâmfaţi, mândri în familiile lor şi în societatea în care trăiau. Dar, în acele momente n-am realizat ce Dumnezeu mare avem. N-am putut să înţeleg atunci.

Şi acum să revin la mărturia vieţii mele, la felul în care Dumnezeu mi-a vorbit şi mie. Acel verset pe care Pavel îl spune cu sinceritate, îl spun şi eu la fel, cu toată sinceritatea inimii: „Ca unei stârpituri, Dumnezeu mi s-a arătat şi mie”. Am crescut în acest climat bisericesc evanghelic. Înainte să învăţ să scriu şi să citesc, am învăţat să citesc Biblia şi-am învăţat versete de aur, pe care le spuneam în Biserică.

Am învăţat să cânt, îmi plăcea tare mult să cânt. Dar lucrurile acestea, de la sine, n-au putut să facă din mine un credincios adevărat. N-au putut să-mi transforme viaţa şi să mă facă un copil al lui Dumnezeu, aşa cum Domnul Isus îi spune lui Nicodim, în Ioan 3: „Trebuie să te naşti din nou”.

La 17 ani am plecat de acasă ca să învăţ o meserie, în judeţul Mureş, în oraşul Târnăveni, unde era o şcoală profesională de cooperaţie. Am învăţat meseria de tâmplar. Eram peste 1000 de elevi din toate colţurile ţării.

Acolo, văzându-mă între tot felul de tineri, mi-am spus: „Las-o încolo de Biblie, lasă-l încolo de creştinism, de Evanghelie, de rugăciuni, de cântare. Lasă-le încolo. Astea-s lucruri învechite. Eu vreau să-mi trăiesc viaţa, să gust din ea.”

Şi-mi venea un gând care acum ştiu că era de la diavolul: „De ce te laşi tu influenţat de nişte bătrâni” - adică de părinţii mei - „când tu ai putea să-ţi trăieşti viaţa, să vezi cum e alcoolul, să vezi cum e tutunul, să vezi cum sunt alte şi alte plăceri”. Am zis: „Gata, nu mai vreau să ştiu de Dumnezeu”.

Şi-am început. A fost greu la început, abia am băut un pahar de bere. Dar am ajuns, după aproape un an de zile de stat la şcoală, să consum cele mai tari băuturi. Aveam un coleg din Focşani, care îmi aducea esenţă de coniac pe care-l făceam cu zahăr ars şi-l fierbeam pe foc. În asemenea hal am ajuns de la un simplu pahar de bere.

După prima ţigară pe care am pus-o în gură, am tuşit un sfert de oră. După un an şi mai bine, nu-mi ajungeau două pachete de ţigări pe zi. Şi-aceasta unui tânăr adus în Casa lui Dumnezeu la binecuvântare, adus pe braţe de rugăciuni de doi părinţi credincioşi. Iar mama mea era o creştină adevărată, cu fapta, un fel de Tabita, aşa cum o găsim pe paginile Scripturii pe acea femeie din Iope, care şi-a pus viaţa, trăirea şi munca mâinilor ei la dispoziţia lui Dumnezeu. Aşa a fost mama mea.

Într-o zi, venind de la şcoală într-un fel de „permisie”, am surprins-o pe mama la marginea patului, cu Scriptura în mână - plângea de se zguduia. A simţit că s-a întâmplat ceva cu mine. Nu ştia ce. Simţea că sunt mult mai rece, mult mai distant şi faţă de ei şi faţă de Dumnezeu. Mi-era ruşine. Nu-mi mai era frică de ei, dar mi-era ruşine. Îmi venea un gând şi-mi spunea: „Dacă tu le spui că te laşi de toate, şi de pocăiţi şi de pocăinţă şi de calea Domnului, şi că te-ai apucat de fumat şi de băut, ar putea să moară într-un atac de inimă la gândul acesta”.

În momentul acela am auzit-o pe mama, la marginea patului, rugându-se aşa: „Doamne, mi-ai dat trei copii. Doamne, nu trăiesc pentru altceva pe lumea aceasta, decât să-i ştiu lângă Tine şi să-i aduc pe calea Ta. Doamne, dacă-i nevoie, te rog spulberă-mă pe mine” - exact acestea au fost cuvintele - „dar mântuieşte-i pe ei, pe toţi trei”. Mi s-a făcut frică de ceea ce spunea mama în rugăciune. Ziceam: „Doamne, dar cum să se roage ea aşa ceva?”. Era o expresie: „Aş face ‘moarte de om’ pentru mama mea şi pentru tatăl meu”. Ei erau baza credinţei mele.

Mie îmi pusese diavolul în minte un gând, care suna în felul următor: „Nici o problemă dacă vine ‘Ziua Domnului’”. Citisem în Scriptură de mic că va veni o zi înfricoşată, în care Fiul lui Dumnezeu va apărea pe norii cerului şi Îşi va lua mireasa Lui - Biserica - şi o va duce în Cer. Acele cuvinte îmi stăruiau în minte: „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu mă duc să vă pregătesc un loc”. Şi-un gând îmi spunea: „Nici o problemă, tatăl tău care te iubeşte şi mama ta care te iubeşte, nu te vor lăsa să ajungi în iad, pentru faptul că ei sunt nişte credincioşi adevăraţi. În momentul când Cristos va veni, te vor lua de mână şi te vor trage după ei, în Împărăţia lui Dumnezeu”.

Aşa am crezut mulţi ani, până când am înţeles pe deplin cuvintele: „Fiecare trebuie să se nască din nou. Altfel cu nici un chip nu veţi vedea Împărăţia lui Dumnezeu”.

Am terminat şcoala şi m-am întors acasă, unde am continuat să duc o viaţă duplicitară. Eram şi un tânăr de duminica, veneam la biserică, spuneam şi „Pacea Domnului”, mai şi cântam, mă mai şi rugam de ochii lumii, dar în timpul săptămânii numai eu şi Dumnezeu ştim ce viaţă am dus şi cum mi-am chinuit viaţa încercând să-mpac şi pe Dumnezeu şi lumea, încercând să-mpac şi calea pocăinţei şi calea pierzării. Am spus: „Nici o problemă, am o religie, o religie chiar evanghelică şi Dumnezeu nu o să mă lase să ajung în iad”.

Numai că lui Dumnezeu nu-I plăcea starea mea, pentru că era o stare duplicitară. Eu mă ascundeam şi de oameni. Pe lângă că-mi era frică de Dumnezeul despre care citisem cu atâta timp în urmă în Biblie, mi-era frică şi teamă şi de părinţi; îmi era ruşine de ei şi de oameni.

Am continuat pe ascuns să fac anumite păcate şi anumite lucruri. Dar, într-o zi, Dumnezeu mi-a trimis prima telegramă din cer. Dumnezeu, care a ascultat rugăciunea mamei mele, nu m-a lăsat să mă pierd în această lume. Era cu trei zile înainte de a-mi sărbători ziua de naştere - împlineam 19 ani. Ieşeam de la serviciu şi voiam să mă duc spre casă, când m-am întâlnit cu o vecină care lucra la spital şi care mi-a spus:

„Ce faci?”

„Ce să fac, mă duc acasă. Am terminat serviciul.”

„Nu te duce acasă. Du-te la spital. Mama ta e în comă”.

Credeam că glumeşte, că-şi bate joc de mine. Mama mea, care de dimineaţă m-a sărutat pe frunte şi mi-a spus: „Du-te cu Dumnezeu, El să te aibă în pază.”, care mi-a pus pacheţel la serviciu. Mama mea la spital? Ce să caute mama la spital? Şi cu gândurile acestea în inimă şi în minte, nu ştiu cum am ajuns la spital. Ştiu doar că am căzut secerat lângă patul ei. Nu s-a mai trezit din comă şi n-am putut să mai comunic cu ea. Am plâns. Am strigat. Simţeam că mi se rupe inima. I-am spus doctorului: „Vând şi casa dacă este nevoie, numai să scape mama”. Doctorul i-a dat un termen de câteva ore. Şi a spus: „Dacă trece de termenul acesta, va scăpa. Dacă nu, aşteptăm să vedem ce se întâmplă”.

Dar în planul lui Dumnezeu era cu totul altceva şi aveam să înţeleg mai târziu. Mama mea a mai trăit câteva ore, după care s-a dus la Dumnezeul pe care L-a slujit.

Atunci au început frământările mele, durerea mea. Se ridicau din adâncul meu anumite întrebări şi o anumită răbufnire în caracterul meu, în mintea mea. Aşa am ajuns încât spuneam: „Nu există Dumnezeu! Dacă ar exista Dumnezeu, nu mi s-ar întâmpla aceste lucruri. Sunt atâţia tineri care străbat birturile şi discotecile. Doamne, Tu ştii că eu mai merg şi la Casa Ta. Şi ştii că eu mai şi cânt. Şi ştii că eu mă mai şi rog din când în când”. Aveam o religie şi aşa era stilul meu, spuneam eu. Dar Dumnezeu voia altceva de la mine.

Trei zile au ţinut întrebările şi strigătele interioare pe care le aveam la adresa lui Dumnezeu, în care spuneam: „Doamne, nici nu exişti! Totul e hazard! Totul e întâmplare! Nu exişti! Mama mea, la 50 de ani, fără un fir de păr alb pe cap, fără să fi suferit vreodată de ceva, se duce, moare? Nu-i posibil aşa ceva!”.

În ziua înmormântării mamei mele, vine Dumnezeu cu a doua telegramă din cer. Cel care a ţinut serviciul de înmormântare era un om al lui Dumnezeu, pastorul bisericii baptiste din Haţeg, fratele Mihai Sârbu. A citit un text, pe care eu nu l-am găsit până atunci în Scriptură, deşi mă lăudam că am citit Scriptura şi o ştiu cum nu o mai ştie nimeni. Mă lăudam, aveam capul mare de cunoştinţe, dar inima mică de tot.

A citit din Ezechiel, capitolul 24, unde vine Dumnezeu şi îi spune lui Ezechiel: „Fiul omului, iată, îţi voi răpi printr-o lovitură ce ţi-e mai scump în ochi. Dar să nu te jăleşti, nici să nu plângi”.

Apoi, spunea mai departe vocea lui Dumnezeu „în ziua când le voi răpi ceea ce face tăria lor, bucuria şi fala lor [...], în ziua aceea ţi se deschide gura odată cu a fugarului (adică a celui ce aducea vestea), vei vorbi şi nu vei mai fi mut [...] şi vor şti că Eu sunt Domnul”.

Erau cuvinte care, în acele momente, mi se păreau rostite în vânt. Eu eram cu durerea mea, cu necazul meu, cu deznădejea mea. N-aveam chef de predică. Durerea era mult prea mare. Dar a avut grijă Dumnezeu să fie acolo cineva care a filmat, apoi mi-a dat caseta şi de dorul mamei mele am pus caseta şi am ascultat din nou, şi din nou, şi din nou. De fiecare dată când ascultam şi vedeam caseta, plângeam în hohote, iar cuvintele acelea începeau să lucreze la urechile mele şi mai ales la inima mea. Cuvintele începeau să capete înţelesul lor adevărat.

După înmormântare, am venit acasă. Cei dragi au plecat. A fost foarte multă lume la înmormântarea mamei mele, dar toţi au plecat. Am rămas singur. Atunci m-am văzut cu adevărat singur şi deznădăjduit.

Am intrat în camera unde de obicei stătea şi lucra mama. Văzând camera goală, am început să plâng din nou şi ochii mi-au căzut pe maşina de cusut la care lucra mama. Ea nu mai era acolo. Dar în locul ei, acolo, era totuşi ceva. Era Cuvântul lui Dumnezeu - Biblia.

M-am dus şi l-am luat în mâini, l-am strâns la piept ca şi cum aş fi strâns-o pe mama la piept, am căzut în genunchi acolo, lângă pat, lângă maşina de cusut şi am început să strig către Dumnezeu. Eram singur în cameră şi vorbeam cu Dumnezeu.

Atunci L-am simţit cu adevărat că este cu mine, deşi Dumnezeu a fost cu mine şi până la vârsta de 19 ani, nu m-a părăsit nici o secundă. În acele momente am început să spun: „Doamne, Te rog să mă ierţi. Ştiu că exişti. Iartă-mă c-am spus că nu exişti. Şi, Doamne, Îţi spun şi de unde ştiu că exişti. Mi-a spus-o mama mea. Şi mama mea cât a trăit nu m-a minţit niciodată. Şi dacă mama mea a spus ‘Avem un Dumnezeu viu şi adevărat, care ne iubeşte şi care şi-a dat Fiul să moară pentru noi pe crucea Golgotei’, ştiu că mama nu m-a minţit şi că mama a spus adevărul. Doamne, iartă-mă dacă mai poţi.”

Şi nu era destul. Simţeam că nu-i destul. Simţeam că Dumnezeu m-a eliberat de povara a ceea ce-am spus în cele trei zile de durere. Şi-am spus: „Doamne, Tu-mi cunoşti starea, ştii că am ajuns de parcă nici aer să respir nu mai am. Nu mai pot de durere. Nu mai pot deja de dor după mama. Doamne, vreau un cuvânt de mângâiere. Vreau un cuvânt de îmbărbătare. Vreau ceva care să simt eu că e de la Tine, Doamne. Ştiu că exişti şi ştiu că vorbeşti oamenilor. Doamne, aşa cum le-ai vorbit şi altora, acum e momentul. Dacă m-ai iertat şi dacă mă primeşti şi ai ceva să-mi spui, Te rog să-mi vorbeşti.”

Atunci am deschis Biblia, undeva pe la mijlocul ei. Nu m-am uitat să deschid într-un loc anume. Ochii îmi erau plini de lacrimi. Îmi tremurau mâinile pe Scriptură de durere şi de oboseală. Am deschis Cuvântul lui Dumnezeu la Psalmul 73. Doamne, ce cuvânt! Doamne, ce mângâiere! Am citit începând cu versetul 23: „Eu sunt întotdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă”.

Am simţit cum în acele momente, când nu mai aveam pe nimeni, Dumnezeul pe care eu, la 17 ani, L-am părăsit pentru lume, pentru păcat, pentru destrăbălare, pentru alcool şi pentru tutun, acel Dumnezeu care m-a îngăduit, deşi eu Îl răstigneam pentru a nu ştiu câta oară pe Fiul Său, prin purtarea mea, Acel Dumnezeu S-a apropiat din nou de mine. Şi-am citit mai jos: „Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale”.

Atunci I-am mulţumit lui Dumnezeu în hohote de plâns. Dar vreau să vă spun că nu mai erau aceleaşi lacrimi, nu mai plângeam după mama, nu mai plângeam că sunt singur şi orfan, ci plângeam de bucurie că am un Mântuitor. L-am simţit lângă mine. M-a fulgerat atunci un gând: „Doamne, putea să se deschidă Cuvântul Tău la un text, la un capitol sau la un verset care să spună ceva de genul: „Blestemat să fii tu, pentru că ai fost copilul meu, Te-am crescut pe palmele Mele şi tu nu m-ai căutat şi te-ai dus în lume şi în destrăbălare, de aceea te voi zdrobi şi te voi...” Nu, Dumnezeu n-a făcut aşa. În dragostea Lui nemăsurată, mi-a spus: „Totuşi, Eu sunt cu tine!”.

Au trecut mulţi ani de când s-au întâmplat aceste lucruri. A trecut durerea, iar Dumnezeu a lăsat încet-încet uitarea, dar nicidecum n-am uitat că prin acea lucrare pe care a făcut-o în familia mea, mi-a luat ce-am avut mai scump în ochi, aşa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu în Ezechiel: ceea ce făcea mândria mea, fala mea. Dar tot El mi-a dat mântuirea, mi-a iertat păcatele şi m-a făcut copilul Său.

În locul durerii, Dumnezeu mi-a umplut viaţa, inima şi familia cu tone, cu vagoane de fericire şi binecuvântare, chiar şi prin încercări, chiar şi cu o bucată de pâine pe masă, dar cu ochii în lacrimi de mulţumire la adresa Dumnezeului care a promis prin Cuvântul Său: „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi. Nu te teme căci Eu sunt cu tine, nu te uita cu îngijorare, Eu sunt Dumnezeul tău”. Mă încred în acest Cuvânt, eu şi familia mea.

Mi-a dat Dumnezeu o soţie minunată, ajutorul potrivit la momentul potrivit. Mi-a dat Dumnezeu şi o fetiţă care seamănă leit cu bunica pe care n-a apucat s-o vadă, întrucât ea s-a dus la Dumnezeul pe care L-a slujit. Şi, de multe ori, prin ea îmi vorbeşte Dumnezeu, la cei patru anişori pe care îi are. Aş putea să vă dau chiar un exemplu în acest sens.

Într-o zi soţia mea era bolnavă şi, întristaţi cum eram, căutam prin cutia cu medicamente ceva care să-i aline durerea. Fetiţa mea vine la mine, mă trage de mână şi-mi spune: „Tăticule, de ce nu ne punem pe genunchi înaintea lui Dumnezeu, să ne rugăm ca s-o vindece pe mami?”. M-am simţit atunci ca un gunoi în faţa unei fetiţe de patru anişori.

Simţim că pe măsură ce noi ne golim de lumea aceasta, de problemele şi de îngrijorările lumii acesteia, Dumnezeu este gata să ne umple cu Duhul Sfânt şi cu har divin. Şi Îi mulţumim pentru aceasta.