Această carte conţine interviuri care au fost transmise iniţial prin

PETRE STANOIEVICI
DACĂ LA NOAPTE VEI MURI, EŞTI TU SIGUR CĂ MERGI ÎN RAI SAU ÎN IAD?
DUPĂ 10 ANI DE CĂSNICIE CU A DOUA SOŢIE, DIN CAUZA ALCOOLULUI AM AJUNS IARĂŞI ÎN PRAGUL DIVORŢULUI
Am ieşit din biserică în acea seară. Dacă aţi înotat vreodată într-o apă stătătoare, poziţia în picioare - acea senzaţie am simţit-o eu: că plutesc. M-aţi întrebat despre uşurare, eliberare. Acesta este răspunsul meu: pluteam. Călcam parcă în aer.

Reporter:

Petre Stanoievici a cunoscut „prietenia” cu alcoolul şi tot ce implică aceasta – dezastru personal, divorţ, ruşine, lupta teribilă de a scăpa de acest „prieten”, o viaţă distrusă. Dar a intervenit Cineva, care l-a scăpat de acest „prieten”, i-a restaurat viaţa şi i-a pus din nou piciorul pe „Stâncă”.

Petre Stanoievici:

Prima mea căsătorie a durat numai 3 ani şi jumătate. În urma acestei căsătorii a rezultat un băiat, care a crescut fără tată, din cauză că eu, încă din frageda lui copilărie, mă împrietenisem cu alcoolul, care mi-a distrus viaţa şi căsnicia.

Reporter:

Cum aţi ajuns prieten cu alcoolul? Aţi consumat în familie sau împreună cu prietenii, cu anturajul?

Petre Stanoievici:

Când au început problemele în prima căsnicie, care de altfel părea destul de reuşită, mi-am găsit refugiul în alcool. Am început la 23 de ani ca un fel de joc. La început credeam că-mi înec necazul, amarul, dar, cu timpul, anturajul în care mă învârteam a făcut din mine un dependent de alcool.

Reporter:

A fost un joc cu focul…

Petre Stanoievici:

Periculos! Periculos! Din cauza alcoolului, prima mea căsnicie s-a destrămat şi a rămas un copil care a fost încredinţat mamei şi a crescut fără tată. I-am plătit pensia alimentară până la vârsta de 18 ani.

La 4 ani după ce m-am despărţit de prima soţie din cauza alcoolului, am cunoscut-o pe actuala mea soţie. Ne-am luat din dragoste. I-am mărturisit de la început că am mai fost căsătorit, că am un copil şi plătesc pensie alimentară, dar nu i-am spus adevărul până la capăt - nu ştia că eu sunt dependent de alcool, nu ştia că eu sunt un rob al alcoolului.

Eram robit de această patimă. Abia după ce ne-am căsătorit mi-am arătat adevărata faţă. Am început să-mi dau drumul iar ca înainte şi, după 10 ani de căsnicie cu a doua soţie, din cauza alcoolului, am ajuns iar în pragul divorţului.

Cu o zi înainte de a ne prezenta la tribunal, am convenit cu soţia mea să anulăm şi să încerc să iau un tratament medical la domiciliu - era vorba de dezalcoolizare.

De mai multe ori i-am promis soţiei că o să mă las de alcool, dar nu mă puteam ţine de promisiune decât o săptămână, maxim două sau trei, mai mult nu. Atunci ea mi-a sugerat să mă internez la spital pentru dezalcoolizare, dar, de ruşinea prietenilor, am hotărât să fac tratamentul acasă.

Am început să iau pilula ajutătoare. Două săptămâni am luat acele pilule, timp în care mi-era frică să probez, să văd ce o să se întâmple cu mine dacă duc paharul la gură.

Dar, într-o anumită împrejurare, m-am întâlnit cu două persoane care m-au rugat să le însoţesc într-un local mai select, unde se servea bere străină. Au fost foarte surprinse atunci când ne-am pus la masă şi au văzut că şi eu consum bere, ca şi ele. Ştiau că eu sunt consumator numai de „tării”: coniac, votcă, monopol, rom, tot ce „arde”, tot ce „rupe” - nu beam bere sau vin.

N-am apucat să beau jumătate de pahar de bere, că am simţit o senzaţie ciudată - a început să mi se îngreuneze respiraţia, să am mâncărime pe corp, au început să-mi apară pete pe piele şi o senzaţie cumplită de vomă. Am mers la toaletă şi când m-am privit în oglindă, am văzut că albul ochilor era roşu, roşu. Aşa de tare m-am speriat, că am ieşit afară, m-am scuzat faţă de cele două persoane şi am plecat în grabă acasă, ca să ajung înaintea sosirii soţiei de la serviciu.
Reporter:

Soţia credea că urmaţi tratamentul…

Petre Stanoievici:

În urma discuţiei cu soţia, înaintea acelei tentative de divorţ, de a merge la proces, soţia şi-a retras acţiunea de divorţ, crezând că eu am dorinţa sinceră - de fapt şi aveam această dorinţă - de a mă lăsa de alcool, să nu ajung să o iau din nou de la lingură, să se ducă de râpă şi a doua căsnicie.

Când eram treaz - lucru care se întâmpla foarte rar - zilnic trebuia să iau cel puţin „o jumătate”. Îmi părea rău, regretam, mi-era ruşine de mine, de soţie, de vecini, de colegi.

Începusem să consum alcool şi la locul de muncă. Mă învârteam într-un anturaj din care nu puteam să scap.

Reporter:

De multe ori anturajul şi prietenii sunt ca un sac de pietre în spatele nostru, mai ales prieteniile rele. O greutate de care nu putem scăpa.

Petre Stanoievici:

Aşa este. Atunci când vă spuneam că luam acele pilule care să mă ajute să mă las de alcool, prietenii continuau în fiecare zi, după orele de program: „Măi, hai să mergem... Mergem la ‘una mică’. Dai o ‘jumate’: azi eu, mâine tu, poimâine celălalt”. Şi încă din acea perioadă, prietenii mei, mai în glumă, mai în serios, ziceau: „Băi, ce, tu nu mai bei? Te pomeneşti că te pocăieşti!”.

Reporter:

Odată cu neacceptarea din partea grupului sau cu batjocura prietenilor, creştea şi presiunea interioară...

Petre Stanoievici:

Aşa este. Din dimineaţa zilei următoare, pilulele au început să ia drumul grădinii vecinului de peste drum. Treaz fiind, am aruncat pilula în prima zi, a doua zi, iar după aproximativ două săptămâni, la insistenţele prietenilor mei, cu care ani de zile am consumat… am mers „la una mică”... Am văzut că pilulele nu-şi mai aveau efectul. Am putut să beau în linişte şi am băut până seara târziu.

Nu vreau să vă spun - că nici n-aş şti să vă spun cum a fost - dar încercaţi să vă imaginaţi o soţie care cu o lună înainte şi-a retras acţiunea de divorţ, să te vadă în starea în care eram eu în acea seară. M-a văzut, dar nu mi-a spus nimic. Tot eu eram cel revoltat: „Dacă nu-ţi convine cu mine aşa, casa-i a ta, maşina-i a mea”.

Dimineaţa când m-am trezit, mi-a fost ruşine de soţie, mi-a fost ruşine de mine.

Aveam teamă şi de moarte. Făcusem analizele şi doctoriţa mi-a spus: „Domnule, dacă nu încetezi... Uite timolul e 9 - dublu decât normal. În maxim doi ani - sapa şi lopata. Ajungi în pământ... şi ai copilaşi de crescut”.

Dar a venit o zi în viaţa mea când - sunt sigur - am fost prins în planul lui Dumnezeu.

La sfârşitul lunii februarie 1986, m-am întâlnit cu un fost prieten care se numeşte Doru Tănaş şi este membru într-o Biserică Baptistă. Ieşeam dintr-o grădină de vară. Ce căutam în grădină de vară la sfârşitul lunii februarie? Acolo se servea ţuică şi vin fiert. Unii ţineau berea sub palton să o încălzească.

Mă număram printre cei care serveau ţuică fiartă la grădina de vară, în luna februarie. Era o iarnă moale. În două ore şi jumătate am consumat un kilogram şi o sută de grame de ţuică fiartă.

Reporter:

Un kilogram şi o sută de grame, în două ore şi jumătate?!?

Petre Stanoievici:

Da! Beţi o sticlă de lapte sau o sticlă de suc de un kilogram să vedeţi cum vă balonaţi. Darmite să bei alcool! Cât o fi fost ţuica de fiartă şi răsfiartă, să bei o asemenea cantitate într-un timp aşa de scurt, nu este chiar aşa de simplu.

Prietenul meu ştia că prima căsnicie mi se destrămase şi aflase de la foşti colegi că şi a doua căsnicie se clatină.

El a încercat să-mi explice că după moarte există o judecată. Ar fi o minune dacă pe om, după moarte, doar l-ar mânca viermii. Ar fi grozav. Dar… dar… după moarte urmează judecata. Şi va trebui să dăm socoteală pentru tot binele sau răul pe care l-am făcut în viaţă, când trăiam în trup.

Reporter:

Cum aţi înţeles aceste lucruri, după ce aţi fost consumat deja un kilogram şi o sută de grame de ţuică?

Petre Stanoievici:

Era greu, era greu… Abia aşteptam să mă scap de acest fost coleg al meu. Încercam să „i-o tai” cât mai repede, să închei discuţia cu el, că mă plictisea, mă enerva. Eram beat. Eram „vioi”, cum ziceam eu, nu beat.

I-am spus: „Când vine un predicator de ăsta de-al vostru mai deosebit, invită-mă şi pe mine”. În 9 martie ’86, într-o duminică, m-am dus împreună cu soţia şi copilul.

A predicat pastorul Petru Dugulescu, din Evanghelia după Luca, capitolul 6, unde, într-un text foarte scurt, se vorbeşte despre cum a vindecat Domnul Isus un om cu mâna dreaptă „uscată”, paralizată în termenii zilelor noastre.

Acel om neputincios, care de ani de zile dorea să fie vindecat, acel om eram eu - Petre Stanoievici. Acel om neputincios… De-atâţia ani doream să mă las de alcool, să am şi eu un cămin, să fiu în rând cu lumea.

În timpul predicii am fost aşa de cercetat de Duhul lui Dumnezeu încât am plâns ca un copil. Am plâns de se scutura cămaşa pe mine. La final pastorul Dugulescu a spus: „Dacă doreşte cineva să se împace cu Dumnezeu, poate să facă lucrul acesta acum şi aici, printr-o simplă ridicare de mână”.

Reporter:

Un gest care poate afecta întreaga veşnicie...

Petre Stanoievici:

Da! „Arătaţi” spunea pastorul Dugulescu „lucrul acesta lui Dumnezeu: că doriţi să vă împăcaţi cu El”. La apelurile făcute auzeam că spune oamenilor din sală care-şi predau viaţa în mâna lui Isus: „Domnul să vă binecuvânteze! Şi pe dumneavoastră. Mulţumesc. Lăsaţi mâna jos.”

Stăteam cu capul plecat şi suspinam auzind cum binecuvântează persoanele care ridicau mâna. Se dădea o luptă cumplită în mine. Să ridic şi eu mâna sau să n-o ridic? Pentru ce s-o ridic? Dumnezeu e mare, e atotputernic, atotştiutor. Ştie că doresc şi eu să mă-mpac cu El.

M-am gândit: „Omul ăsta aici nu blastămă. Aş dori să mă binecuvânteze şi pe mine”. Mi-am luat inima în dinţi şi am ridicat şi eu mâna. Cred că m-a binecuvântat şi pe mine. Dumnezeu sunt sigur că m-a văzut.

La acea predică am capitulat. Mi-am predat viaţa în braţul Domnului Isus. Am ascultat cum acel om cu mâna uscată, prin credinţa în Domnul Isus, s-a vindecat. A putut să ridice mâna şi să stea în mijlocul oamenilor. Acel om neputincios, de data aceasta, eram eu.

Când s-a încheiat acel serviciu de evanghelizare, pastorul Dugulescu i-a invitat pe cei care doresc să rămână la urmă să se roage pentru ei.

Dar Satana mi-a şoptit la ureche, în minte: „Nu sta Petre! N-ai ce să stai! Asta-i o tehnică pe care o aplică pocăiţii, măi. Prima dată te pun să ridici mâna, după aceea te ţin puţin în urmă, zic că se roagă pentru tine, Petre, şi să vezi tu cum o să-ţi ia datele personale, te notează într-un carneţel sau în ceva registru, şi nu mai scapi de pocăiţi”. Aşa că am ieşit afară din biserică, dar Flavius, băiatul meu de 9 ani, împreună cu fetiţa prietenului care mă invitase, care avea 7 ani, au venit afară şi au spus:

„Tata, tu de ce n-ai rămas? De ce n-ai rămas la urmă? Ai văzut ce-a spus omul ăla acolo, predicatorul ăla: ‘Cei care au ridicat mâna să rămână puţin în urmă să se roage.’ De ce n-ai rămas să se roage?”.

„Da’ ce vrei tu, mă, pleacă de aici!”.

„Tata, nu zi aşa, că te-am văzut că şi tu ai ridicat mâna. De ce n-ai rămas să se roage pentru tine?”.

„Fugi mă la o parte. Lasă-mă-n pace!”.

Mă gândeam în acele momente că nici atunci când eram mort de beat copiii nu mă trăgeau de mână cum mă trăgeau aceşti doi copilaşi. Mă trăgeau de mână şi-ncercau să mă lămurească să intru în biserică să se roage pentru mine.

I-am dat la o parte, mi-am luat inima în dinţi şi m-am întors în biserică, unde erau cei care au rămas în urmă, la invitaţia pastorului Dugulescu, pentru a se face o rugăciune, pentru a primi nişte sfaturi despre cum să încerce să-şi trăiască viaţa din acel moment înainte.

Spunea că dacă ne-am predat viaţa în mâna lui Isus, trebuie să ţinem cont de trei lucruri foarte importante:

1. Să începem cât mai repede posibil să citim Biblia, Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, de unde putem afla cum să trăim ca să fim plăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Prin Biblie Dumnezeu ne vorbeşte nouă.

2. Trebuie să începem o viaţă de rugăciune. Spunea că rugăciunea nu este o poezie, ceva scris, ceva tipizat. Spunea că noi putem sta de vorbă cu Dumnezeu aşa cum stă de vorbă un copil cu tatăl lui. Şi dădea următorul exemplu: aşa cum băiatul îi spune tatălui: „Tată, te rog să-mi cumperi un Pegas” - erau acele biciclete la modă atunci - sau: „Tată, vreau o pereche de adidaşi”, exact aşa trebuie să-I spunem şi noi lui Dumnezeu.

Ne spunea: „Ţineţi minte: rugăciunea trebuie să înceapă prin a-I mulţumi lui Dumnezeu”. De ce? Avem motive destule să-I mulţumim lui Dumnezeu: pentru faptul că suntem sănătoşi, că putem să lucrăm şi să ne câştigăm pâinea cea de toate zilele. Sigur că El ne-o dă, pentru că muncim, dar putem să muncim dacă n-avem sănătate?

3. Să frecventăm o Biserică. Nu a spus că trebuie să fie neapărat o Biserică Baptistă şi nici să fie aceea unde eram. Am fost sfătuiţi să mergem la Biserica la care ne simţim bine, la Biserica unde primim hrană spirituală.

Ne-a explicat că aşa cum trupul are nevoie de hrană, la fel şi sufletul are nevoie de hrană spirituală pe care o putem primi de la Dumnezeu prin Biblie şi prin rugăciune: Dumnezeu ne vorbeşte nouă, şi noi Îi vorbim lui Dumnezeu.

Reporter:

V-aţi simţit complet eliberat de tot trecutul, complet iertat de tot ce a însemnat păcat?

Petre Stanoievici:

M-am simţit ca un nou-născut. Prima mea rugăciune a fost cam aşa: „Doamne, ajută-mă să scap de patima băutului şi a fumatului”. Apoi am spus următoarele cuvinte, despre care nici azi nu ştiu de unde au venit: „Şi ajută-mă să Te urmez, dacă se poate”. Ce vorbe! „Dacă se poate...” Sigur că se poate. La Dumnezeu orice este posibil. Dar omul trebuie să vrea.

Am ieşit din biserică în acea seară. Dacă aţi înotat vreodată într-o apă stătătoare, poziţia în picioare - acea senzaţie am simţit-o eu: că plutesc. M-aţi întrebat despre uşurare, eliberare. Acesta este răspunsul meu: pluteam. Călcam parcă în aer.

Când am ajuns acasă, am adunat toate scrumierele. Erau scrumiere şi-n baie, şi-n dormitor, şi-n balcon, şi-n sufragerie, şi-n bucătărie, peste tot. Le-am aruncat în găleata de gunoi. Erau pachete de ţigări peste tot... Le-am aruncat în găleată şi-am golit-o în acea seară la tomberon.

M-am întors şi mă gândeam: „Biblie nu am” - primul punct ce-l spunea Dugulescu - „dar am în schimb posibilitatea să mă rog. Ce rugăciune? Spunea că nu sunt rugăciuni tipizate, scrise”. Ştiam rugăciunea „Tatăl nostru”.

Nu mi-a fost uşor să mă pun în genunchi şi s-o chem şi pe soţie să mă vadă. Eu, tiranul familiei, eu, cel de care tremurau toţi, care spărgeam pahare şi sticle. Dacă mâncarea era caldă, era prea fierbinte, dacă era invers era prea rece. Niciodată nu ştia biata femeie cum să facă să fie bine cu mine.

Îmi aduceam prietenii acasă - pune grătare, fă cafele. Dacă era prea amabilă cu prietenii mei, după ce plecau, o luam la bătaie - că s-a uitat prea galeş la unul sau la altul. Dacă era prea serioasă, îi spuneam că mă face de ruşine faţă de prieteni, că-i prea acră. Nu ieşea nicidecum la capăt cu mine. Biata femeie, pentru ea a fost iadul aici jos pe pământ.

Atunci am îngenuncheat lângă patul din dormitor, cu ea şi cu fiul meu şi-am spus rugăciunea „Tatăl nostru” în cor, toţi trei deodată, că aceea o ştiam.

A doua zi dimineaţa m-am trezit şi, în puterea obişnuinţei, fără să-mi aduc aminte că eu Îi făcusem o promisiune lui Dumnezeu cum că am de gând să-L urmez, am oprit ceasul şi pipăiam locul unde ştiam că se găsesc ţigările. Locul fiind curăţat de cu seara, mi-am adus aminte ce se întâmplase cu o zi înainte.

Atunci, zdup lângă pat în genunchi: „Doamne, dacă exişti, dă-mi putere, ajută-mă să pot să mă las de fumat, de băut şi de vorbe murdare”.

M-am lăsat de ţigară, de băutură şi de vorbele murdare. Aveam un vocabular atât de buruienos că tot a patra, a cincea vorbă era una din aia... Nu vreau nici măcar să-mi amintesc cum vorbeam în vremea aceea.
Am fost un stricat, un destrăbălat, un vai şi-amar, dar Dumnezeu mi-a schimbat complet viaţa.

Nu pot spune că acea casă, unde înainte erau sticle sparte, bătăi şi scandaluri, a devenit un colţ de rai - aş minţi. Raiul e descris în Biblie. Nu este chiar un colţişor de rai la mine în casă. În fiecare casă mai sunt discuţii şi probleme. Dar diferă nespus de mult viaţa pe care am dus-o înainte de a-L cunoaşte pe Isus de viaţa pe care am început să o duc eu şi familia mea, începând din acel 9 martie ’86.

Şi înainte spuneam că eu cred, că am religia mea. Cuvântul „religie” vine din limba greacă de la un cuvânt care înseamnă „relaţie, relegare”. Relaţie între Dumnezeu şi om, care a fost întreruptă atunci când primul om, Adam, a păcătuit.

De-a lungul veacurilor, oamenii s-au străduit să restabilească această relaţie care a fost ruptă în Grădina Edenului. Naţiuni, popoare, grupări mai mici sau mai mari de oameni încearcă să restabilească această relaţie în diferite feluri. Astfel au apărut religiile. Dar religia, indiferent care ar fi ea, nu mântuie omul. Doar relaţia!

Relaţia? Ai tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă la noapte vei muri, eşti sigur că mergi în rai sau în iad? Cale de mijloc nu există, ci doar iadul sau raiul! Ai tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă o ai, mulţumeşte-I lui Dumnezeu, ferice de tine.

Această relaţie am început să o am şi eu din acea seară.

Reporter:

Esenţialul este schimbarea vieţii. Dragul nostru cititor, Dumnezeu este acelaşi ieri, azi şi în veci. El poate să schimbe orice viaţă.

Chiar dacă invitatul nostru a fost robit de băutură, chiar dacă a fost un tiran în familia lui, chiar dacă a trecut prin atâtea situaţii dificile prin care poate treci şi tu, Petre Stanoievici L-a găsit pe Cel care i-a dat adevărata libertate.

Există libertate politică, există libertate socială, există multe feluri de libertăţi, dar libertatea sufletului, libertatea interioară, inima plină de pace, de bucurie şi de linişte, toate acestea doar Dumnezeu le poate da.

MARIANA MOLDOVAN
Interviu realizat de Radu Mureşan -

Radio Vocea Evangheliei - Cluj-Napoca

ERAM FOARTE DISPERATĂ DATORITĂ SITUAŢIEI DIN CASĂ
Credeam că voi fi fericită căsătorindu-mă, mergând în turnee, având copii şi o casă frumoasă.
În copilărie mergeam foarte rar la Biserică, iar la liceu am început să frecventez discotecile. După terminarea liceului am intrat într-un ansamblu folcloric, unde l-am cunoscut pe soţul meu. Am mers în multe turnee împreună.

Credeam că voi fi fericită căsătorindu-mă, mergând în turnee, având copii şi o casă frumoasă. Dar fiind amândoi dansatori, au început să apară problemele. Eu am născut şi am rămas acasă, iar soţul meu venea târziu şi au apărut certurile. Ne certam şi din pricina banilor. Au fost momente când plângeam şi mă simţeam foarte nefericită. Nu mă gândeam la Dumnezeu.

Cu timpul, soţul meu a început să bea, iar fetele noastre erau foarte necăjite.

În perioada respectivă ascultam Radio Vocea Evangheliei. De multe ori am auzit o voce de bărbat care spunea: „Citeşte si roagă-te. Stai şapte minute cu Dumnezeu. Este doar un început pentru o viaţă din abundenţă.” Auzeam în fiecare zi mesajul acesta şi mă gândeam: „Ce ar putea să-mi spună Dumnezeu în şapte minute?”. În acelaşi timp ştiam că Dumnezeu este în Cer şi într-o zi El mă va judeca pentru păcatele mele, pentru neascultarea mea.

Eram foarte disperată datorită situaţiei din casă. Tot atunci trebuia să iau şi o decizie rapidă legată de o ofertă de muncă în Italia. Mă gândeam că voi munci acolo şi voi câştiga mulţi bani, dar pe de altă parte mă gândeam că nu pot pleca dacă soţul meu bea şi fetele noastre sunt disperate din cauza asta.

În perioada aceea auzeam mereu la radio despre vieţi transformate, despre schimbarea unor oameni care au citit Biblia, şi mai ales mesajul acela „Citeşte si roagă-te. Şapte minute cu Dumnezeu pentru o viaţă din abundenţă”.

Într-o seară am luat Biblia şi am citit din ea, dorind să văd dacă Dumnezeu poate să-mi vorbească ceva. M-am închis în cameră, am renunţat la serialul TV şi am citit şapte minute. Apoi m-am aşezat în genunchi şi am început să mă rog astfel: „Doamne, nu Te cunosc prea bine, dar Te rog, dacă poţi să mă asculţi, să faci ceva pentru mine. Spune-mi ce decizie să iau, iar eu îţi promit că voi citi zilnic Biblia.”

Am mai spus: „Doamne, mă las în mâna Ta”. Am simţit atunci că o mare greutate mă părăseşte. Am plâns mult şi apoi am adormit aşa.

A doua zi L-am rugat pe Dumnezeu să-mi vorbească din Biblie. Am deschis la Eclesiastul, capitolul 6, versetul 4: „Mai bine o mână plină de odihnă decât amândoi pumnii plini de trudă şi goană după vânt”. Am simţit atunci că Dumnezeu îmi vorbeşte. Eram speriată pentru că era prima experienţă de acest fel. Mă simţeam importantă în ochii lui Dumnezeu.

Ceva în mine se schimbase. Mă uitam la cer, dar parcă nu mai era acelaşi cer, mă uitam la oameni, dar parcă nu mai erau aceeaşi oameni. Eram aşa de bucuroasă. Le-am povestit şi fetelor experienţa mea.

M-a cuprins o mare dorinţă de a citi Biblia. Am zis: „Doamne, mie mi-e frică de Tine, dar vreau să Te cunosc aşa cum eşti”. Am simţit prezenţa lui Isus în cameră şi dintr-o dată m-am simţit atât de păcătoasă. Dumnezeu era aşa de mare, aşa de sfânt... Mă privea cu milă şi nu mi-a reproşat că nu L-am ascultat atâta timp. Parcă mă întreba: „Ce ai vrea să-ţi fac?”.

Am spus: „Doamne, Te rog să mă ierţi că am păcătuit împotriva Ta. Nu merit să-mi dai nimic.” Dar am simţit o pace şi o putere care s-au instalat în inima mea. Am fost atât de fericită. Era o stare înălţătoare şi am zis: „Doamne, aşa eşti Tu cu adevărat?”.

A doua zi am început să vorbesc frumos. Până atunci ştiam bine cu cine să vorbesc frumos şi cu cine nu. Dar ceea ce am simţit de atunci era că aveam dragoste pentru toţi oamenii. Nu puteam să mai fac deosebire între ei. De atunci încontinuu vorbesc cu dragoste şi simt dragoste pentru oameni.

Dumnezeu mi-a dat putere şi să tac atunci când soţul meu venea băut şi nervos. Văzând că tac, el mergea şi se culca fără să mai facă scandal, şi asta zile întregi.

Citind în Biblie, mi-am dat seama că există o altă viaţă, iar Dumnezeu este bunătate. Înainte de a fi judecător, El îţi oferă tot ce are ca să poţi fi un bun creştin. De atunci am prins mult curaj să le spun şi altora despre Dumnezeu şi despre bunătatea Lui.

De atunci îi sfătuiesc pe toţi prietenii mei să asculte Radio Vocea Evangheliei pentru că n-o să uit niciodată că Dumnezeu mi-a vorbit prin acest post de radio minunat.

GABI CIUCIUMIŞ
UN PRIETEN MI-A VORBIT DESPRE O PERSOANĂ - DESPRE DUMNEZEU
Dumnezeu nu este un „ucigaş cosmic” al bucuriei, El nu este împotriva veseliei - desigur în limitele bunului simţ.
Gabi Ciuciumiş:

Orice om doreşte să fie împlinit şi fericit. Şi atunci încearcă să facă bani sau îşi caută un prieten sau o prietenă, luptă pentru un renume sau o poziţie bună, crezând că lucrurile acestea îi vor da fericirea şi împlinirea.

Eu m-am născut pe litoral, în Mangalia. Am frecventat discotecile şi barurile; mi-au plăcut muzica şi dansul.

Pentru că dansam foarte mult, tot timpul mă simţeam în centrul atenţiei, iar asta îmi plăcea.

Când am cunoscut-o pe Luminiţa, soţia mea, lucram ca ospătar într-un restaurant. Atunci aveam bani destui şi mă gândeam că dacă voi avea şi o prietenă voi fi fericit.

Dar nu a fost aşa. Lucrurile au început să se clatine şi mi-am dat seama că jurămintele de genul „Vom fi nedespărţiţi până la moarte... şi totul va fi OK, ne vom iubi până la sfârşit” nu au ţinut prea mult. Nu am fost împlinit. Nici poziţia, nici banii, nici faptul că eram un bun dansator, nici prietenia cu Luminiţa nu m-au împlinit.

Reporter:

Când ţi-ai dat seama că trebuie să-ţi schimbi viaţa?

Gabi Ciuciumiş:

Atunci când lucrurile au început să se înrăutăţească în relaţia cu Luminiţa – au apărut certuri şi probleme. Am conştientizat faptul că am nevoie de Dumnezeu. În momentele când ne certam sau eram mai brutal, am avut capacitatea să realizez că parcă era ceva străin de mine, parcă nu eram eu. Mi-am dat seama că ceva nu este în regulă. Ceva, ca o forţă din afara mea, parcă mă obliga să fiu un altfel de om decât eram în mod normal, dar în sens negativ.

M-am întâlnit cu un prieten care mi-a vorbit despre Dumnezeu, despre modul în care Dumnezeu iubeşte oamenii şi vrea să se implice activ în viaţa lor. Nu era vorba despre o religie, ci despre o Persoană - despre Dumnezeu. Despre acest Dumnezeu care îmi poate da împlinirea pe care eu o aşteptam de atâta timp.

Mi-a spus că există Dumnezeu şi că El L-a dat pe Fiul Său Isus să moară pentru mine, şi mai mult decât atât, că există putere prin jertfa Lui, deci e ceva care are efect, nu este doar o legendă, un mit sau o poveste.

Mi-a spus că prin puterea crucii şi a jertfei lui Isus, a sângelui Lui, se pot rezolva şi problemele pe care noi le aveam, iar Dumnezeu mă poate ierta de păcate şi mă poate elibera de problemele pe care le am şi vom putea fi împliniţi şi ca familie.
Reporter:

Ai continuat să te distrezi la fel ca înainte?

Gabi Ciuciumiş:

Atunci lucram la restaurantul unui hotel, unde Luminiţa era cântăreaţă. Mi-aduc aminte că am început să citesc Noul Testament chiar acolo, în restaurant. Şi asta se potriveşte foarte bine cu proverbul care spune: „Omul sfinţeşte locul”... şi nu invers. Am început să citesc acolo...

Citeam în camera mea de hotel, dar şi seara când coboram la program împreună cu Luminiţa - ea cânta acolo - noi luam Noul Testament şi citeam. Colegii şi prietenii erau foarte uimiţi şi spuneau că am înnebunit, că am luat-o razna. Vedeau că s-a petrecut ceva cu noi.
Reporter: