Această carte conţine interviuri care au fost transmise iniţial prin


HILDE BARTA MI S-A PĂRUT CĂ TOATĂ TREABA ASTA CU DUMNEZEU ESTE DOAR O POVESTE



Yüklə 0,61 Mb.
səhifə7/11
tarix18.01.2019
ölçüsü0,61 Mb.
#100320
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11

HILDE BARTA
MI S-A PĂRUT CĂ TOATĂ TREABA ASTA CU DUMNEZEU ESTE DOAR O POVESTE
Mă uitam la cer şi la stele şi am simţit o bucurie imensă, de parcă Dumnezeu ar fi fost exact acolo, cu mine în cameră, şi m-ar fi luat în căuşul palmei Lui.
Reporter:

Hilde, ce a schimbat Dumnezeu în viaţa ta? Ce a făcut Dumnezeu în sufletul tău şi am putea să vedem şi noi?


Hilde Barta:

Cum se spune: „Omul cel vechi moare şi renaşte un alt om”. Altfel spus: „Deocamdată, demolare”.

Am senzaţia că Dumnezeu demolează fiecare părticică din omul meu cel vechi, din visurile şi sentimentele pe care le-am avut. Dar, chiar dacă doare foarte mult demolarea, mă bucur să văd câte o nouă cărămidă în mine.
Reporter:

Care sunt lucrurile demolate de Dumnezeu şi care sunt cele pe care tot El le construieşte în viaţa ta?


Hilde Barta:

Am crescut într-o familie credincioasă, care avea o formă de evlavie. Prima oară am fost dusă la biserică de bunicul meu, în satul în care locuiau bunicii.

Bunica a fost cea care m-a învăţat prima dată rugăciuni. Atunci eram copil şi atâta vreme cât am mers la biserică a fost bine, însă crescând mai mare şi învăţând să gândesc singură, mi-am dat seama că era o diferenţă extraordinar de mare între ceea ce spuneau ei în rugăciuni, în mersul la biserică şi ceea ce trăiau. Asta pentru că în familia bunicilor era un etern scandal, certuri şi bătăi.

Atunci mi s-a părut că toată treaba asta cu Dumnezeu este doar o poveste, iar Dumnezeu - dacă există aşa ceva - este undeva departe şi n-are nimic de-a face cu pământul şi cu viaţa de pe pământ. La 12 ani am devenit o atee convinsă.

Când învăţam la biologie că viaţa a apărut prin evoluţie, o colegă credincioasă susţinea că viaţa a apărut prin creaţie. Noi toţi râdeam de ea.

În clasa a VIII-a îmi era frică la gândul că nu voi intra la liceu, aşa că am început iarăşi să mă rog.


Reporter:

Ţi-ai mai amintit tu ceva de pe vremea bunicilor... Parcă ar fi Cineva, undeva, care are ar putea rezolva…


Hilde Barta:

...de fapt, Dumnezeu a fost un fel de refugiu pentru mine. Am luat totuşi în considerare varianta că poate El ar exista şi m-am gândit: „De ce să nu încerc?’’.


Reporter:

Probabil pentru tine era adevărat ceea ce spuneau gânditorii comunişti şi atei: „Dumnezeu nu există. Există doar noţiunea de Dumnezeu, care este o ’cârjă’ pentru cei slabi”.


Hilde Barta:

Da! Viaţa mea de credinţă a avut suişuri şi coborâşuri. Am descoperit Biblia pe la 16 ani şi mi-amintesc că în vacanţa de vară nu am citit nimic altceva decât Biblia. Eram îndrăgostită de ceea ce descoperisem acolo. Mi se părea că Dumnezeu îmi vorbeşte de la inimă la inimă, şi toate răspunsurile le primesc în mod direct, fără să le mai aştept de la oameni.

Scriptura a fost pentru mine o descoperire extraordinară, o revelaţie. Deşi o avusesem în casă până atunci, abia în momentul acela am descoperit-o.

Reporter:

Din „cârjă”, Dumnezeu a devenit prietenul tău, un prieten adevărat şi viu, care este aproape de tine.


Hilde Barta:

Chiar mă gândeam - cum de nu este supărat Dumnezeu pe mine, că L-am batjocorit şi am râs de cei credincioşi cu vreo doi ani înainte. Am văzut că avea foarte multă răbdare cu mine. Atunci am hotărât mai serios să mă apropii de El şi mi-am propus să citesc în fiecare zi 3 capitole din Biblie, pentru că voiam să-L cunosc cât mai mult.

Mă rugam în fiecare seară în faţa geamului. Într-o seară era atât de frumos afară, senin, cu o lună imensă şi strălucitoare şi am început să mă rog cu cuvintele pe care mi le formasem deja; era aproape un ritual, spuneam aceleaşi cuvinte. Dar la un moment dat n-am mai putut să rostesc cuvintele; mă uitam doar la cer şi la stele şi am început să plâng şi… am plâns, am plâns, şi deodată am simţit o bucurie imensă, de parcă Dumnezeu ar fi fost exact acolo, cu mine în cameră, şi m-ar fi luat în căuşul palmei Lui.

A fost o senzatie extraordinară. Nu înţeleg de ce mi-a răspuns Dumnezeu atunci aşa, pentru că eu nu-L cunoşteam personal, ci eram doar în căutarea Lui. Dar El mi-a răspuns tocmai pentru a-mi confirma prezenţa Lui şi bucuria de a fi în prezenţa Lui.

Asta a fost o singură dată. Nu mi s-a mai întâmplat de atunci, deşi m-am mai rugat. Dumnezeu mi S-a revelat atunci şi ştiu că El există. Dar nu aş vrea ca alţii să conteze doar pe astfel de experienţe emoţionale, pentru că Dumnezeu există în afara experienţelor emoţionale.
Reporter:

Nu absolutizăm experienţele, pentru că ele sunt diferite de la persoană la persoană - doar Cuvântul lui Dumnezeu este absolut - dar nici nu negăm experienţele personale. Experienţa respectivă ai avut-o în urma studierii Bibliei şi a sincerităţii inimii tale de a te apropia de Dumnezeu.


Hilde Barta:

La 16 ani am avut o tragedie în familie. Mama mea a murit şi nu am înţeles de ce s-a întâmplat aşa. Chiar înainte de a muri, m-am pus pe genunchi lângă ea şi I-am cerut Lui Dumnezeu, cu credinţă, să o vindece, acolo, pe loc, să facă o minune, să nu moară. Totuşi a murit şi n-am înţeles de ce.

Atunci I-am pus întrebări lui Dumnezeu şi I-am cerut socoteală, dar apoi am înţeles că trebuie să tac în faţa Lui şi să ştiu că „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu”.

Am plâns în faţa Domnului, aşteptând un răspuns... sperând că va veni momentul dezlegării tuturor întrebărilor şi a bucuriei fără sfârşit.

Au trecut anii şi am continuat să citesc din Biblie tot mai puţin. Am intrat la facultate şi pentru mine acesta a fost un nou început. Mi-am spus: „De acum încolo nu voi mai lăsa nimic să mă facă să fiu nefericită. Îmi voi căuta prieteni care să comunice cu mine sufleteşte şi să nu mă rănească, şi mă voi lega doar de oameni care nu vor muri.”

A fost destul de naiv din partea mea să cred asta, dar a fost visul meu de copil la 18 ani. Intrând la facultate, mi-am făcut prietene, am avut şi un prieten. Am trăit bucurii şi dezamăgiri, dar m-am hotărât să nu trec niciodată prin experienţa bunicilor, iar în momentul în care voi avea un partener de viaţă să fie o înţelegere foarte bună şi să nu am nici un fel de divergenţe cu el.

Îmi doream să găsesc un soţ credincios. Acesta era un lucru important, deşi eu mă îndepărtasem deja de Dumnezeu şi nu ştiam cum să-L mai caut. Când mergeam la Biserică, parcă nu înţelegeam despre ce se predică. Dacă încercam să mă concentrez, visurile mele zburau şi gândurile mi se duceau la filmele pe care le văzusem în seara precedentă sau la convorbirile pe care le avusesem cu altcineva. Şi m-am lăsat, m-am „delăsat” mai degrabă de biserică.

Dumnezeu m-a îngăduit şi a avut foarte multă răbdare cu mine, până când am ajuns foarte dezamăgită şi de prieteni şi de mine însămi, pentru că relaţia de prietenie pe care o aveam scârţâia, în mare parte datorită mândriei şi aroganţei mele în acea relaţie.

Mi-am dat seama că nu sunt în stare să am o relaţie deosebită cu un om, pentru că apar tot felul de frecuşuri şi nu poate să depindă de mine ca totul să meargă bine.

Am fost dezamăgită. Mi-am dat seama că niciodată nu voi putea avea o relaţie în care să nu existe riscul de a ajunge exact ca cea a bunicilor mei. Frica a intrat iarăşi în sufletul meu. Îndoiala şi teama de viitor, de fericirea sau nefericirea mea viitoare, era, de fapt, teama că nu pot fi sigură, că nu pot controla lucrurile.

Într-o zi am cunoscut nişte tineri foarte drăguţi, care se întâlneau cu studenţii şi cântau la chitară, discutau pe teme biblice, se uitau la filme împreună şi le comentau.

Am văzut între ei o pace şi o prietenie deosebită. M-am ataşat de ei. O fată din acel grup m-a întrebat dacă vreau să-L cunosc mai îndeaproape pe Dumnezeu, într-un mod personal. Întrebarea asta a fost exact ceea ce aşteptam. Fără să ştiu că asta aşteptam, am răspuns din toată inima: DA! A doua zi ne-am întâlnit şi ea mi-a vorbit despre faptul că Dumnezeu mă iubeşte şi mă acceptă aşa cum sunt.

Aceasta a fost o altă lovitură de graţie, pentru că eu eram foarte imperfectă şi incapabilă de a iubi necondiţionat, şi ştiam că nu sunt demnă de a fi acceptată.

Apoi mi-a spus că Dumnezeu vrea să-mi ierte toate păcatele. Aceasta a fost iarăşi o ofertă pe care nu ştiam dacă trebuia să o refuz sau să o accept, pentru că mi se părea prea mult ca Dumnezeu să mă ierte pentru absolut tot. Am acceptat, pentru că era o ofertă gratuită. Dumnezeu dorea să mă ierte. Astfel am fost iertată şi am înţeles că Dumnezeu vrea să comunice zilnic cu mine.

Am început să trăiesc o viaţă nouă. Îmi amintesc că în zilele ulterioare discuţiei cu acea fată, mergeam pe stradă plină de bucurie.
Reporter:

Ceea ce trăiai tu, unii ar putea numi extaz religios” sau mistic”, dar ştim că este vorba despre Duhul Sfânt, care îi dă omului bucuria şi pacea pe care doar Dumnezeu le poate da.

Domnul Isus Cristos spune: „Vă dau pacea Mea, vă las pacea Mea; nu v-o dau cum o dă lumea. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine”. Este vorba despre pacea şi bucuria care vin de la Dumnezeu, şi nu despre o experienţă emoţională, trecătoare.
Hilde Barta:

Treptat, m-am integrat în grupul acela de tineri care aparţineau organizaţiei „Alege Viaţa” - studenţi credincioşi din complexul studenţesc. Acolo am găsit prieteni de încredere, cărora puteam să le spun toate sentimentele mele, fără teama că sunt judecată sau pusă la colţ, şi care ştiau să aibă compasiune pentru mine.

Dumnezeu a intervenit şi mi-a spus: „În Mine să-ţi găseşti încrederea. Eu sunt prietenul tău care nu te dezamăgeşte niciodată. Eu şi doar Eu te accept necondiţionat. Pe Mine să mă iubeşti cu toată inima ta, de la Mine să aştepţi toată dragostea şi împlinirea. Eu sunt Cel mai important, nu mai aştepta nimic de la oameni.”

Prietenii mei îmi spun că sunt hipersensibilă şi am ajuns şi eu să cred asta. Temperamental vorbind sunt melancolică şi perfecţionistă. Aştept ca oamenii să fie la un standard foarte înalt şi nimeni să nu greşească; mă revoltă orice mică greşeală, orice nemulţumire, orice ton al vocii care indică lipsă de dragoste.

Mă aştept ca elevii mei să fie buni, cuminţi, disciplinaţi, cu dragoste de învăţătură, politicoşi şi respectuoşi. Asta nu se întâmplă şi Dumnezeu mă învaţă: „Vezi, ei sunt ca şi tine, sunt doar oameni. De ce aştepţi aşa de mult de la ei?”.

Trec printr-un proces în care Dumnezeu îmi pune întotdeauna în minte gândul că trebuie să am har şi cu mine, pe care mă acuz tot timpul, dar şi cu ei.



CRISTIAN BARBOSU
NE CLĂDIM CASE, DAR NE PIERDEM CĂMINELE
Tinerii se plâng că taţii sunt foarte severi şi doar îi critică, nu le apreciază munca şi nu le spun niciodată „Te iubesc”. Taţii sunt prea ocupaţi cu munca lor, cu banii şi cu prietenii lor.
Care erau valorile în care credea Cristian Barbosu înainte de a-L întâlni pe Isus Cristos în mod personal?
Cristian Barbosu:

Îmi plăcea muzica Heavy Metal, Trash, Hard Rock, mai ales Metallica. Titlurile erau destul de sugestive: „Seek and destroy”, „Kill them all”, „Justice for all” („Caută şi distruge”, „Ucide-i pe toţi”, „Dreptate pentru toţi”).

Când eram în anturajele acelea, mă îndemnau să beau bere, vin, tot felul de băuturi. Încercam, dar beam ca şi cum aş fi băut oţet. Simţeam în mine o repulsie a trupului, dar totuşi o făceam, pentru că ceilalţi o făceau, iar dacă eu nu eram ca ei, nu eram privit cu aceeaşi ochi.

Reporter:

Dacă ţi-au plăcut distracţiile, am putea spune că o viaţă fără Dumnezeu este ca o distracţie fără muzică.


Cristian Barbosu:

Într-un fel da. Probabil anturajul de atunci, vârsta adolescenţei, personalitatea mea de sanguinic-coleric, m-au făcut să-mi placă muzica puternică şi cu patos.

Imediat după naşterea mea, părinţii au divorţat. Eu am fost crescut de bunici. În copilărie, bunicul meu fiind croitor, săracul de el nu ştia ce este „Metallica” şi l-am pus să-mi decupeze din piele literele „Metallica” şi să mi le pună pe o geacă de blugi.

După o vreme, a dat peste una dintre casetele mele şi a rămas şocat. Atunci i-am spus ce este „Metallica” – nu este o firmă de vânzare a metalelor feroase, ci o formaţie de muzică extrem de dură. Această muzică genera în mine un sentiment de gaşcă de o mare violenţă.
Reporter:

Cum simţeai presiunea din partea grupului? Erai acceptat de grup? De ce aveai aceste înclinaţii? Doar pentru plăcerea ta sau din dorinţa de a fi acceptat de grup?


Cristian Barbosu:

La liceu anturajul contează foarte mult. Tot ce se îmbrăca, tot ce se asculta în muzică, am încercat să fac şi eu la fel. M-am lăsat purtat de val şi dus de „furtună”.


Reporter:

Bucuria mare este că în mijlocul „furtunii”, tu ai întâlnit „Stânca” - L-ai întâlnit pe Isus Cristos. El este „Stânca veacurilor”.


Cristian Barbosu:

Aşa este şi de aceea mă bucur, pentru că în El am găsit împlinirea nu doar a aspiraţiilor mele spirituale, a destinului meu, ci şi a ceea ce simţeam eu trupeşte, sufleteşte vorbind, şi anume „patosul” pe care îl aveam, energia din mine. Mi-am dat seama că pot să investesc toate aceste lucruri în ceva ce dăinuie, ceva ce este curat şi-mi dă stabilitate.

După chefurile în care erai undeva sus de tot şi toată lumea, toată clădirea zbârnâia, te întorceai acasă şi a doua zi erai praf. Simţeai un fel de vină a conştiinţei, îţi veneau în minte tot felul de lucruri de care încercai să te debarasezi, dar toată cenuşa aceea, tot acel balast rămânea în conştiinţa ta.

În momentul în care mi-am dedicat viaţa lui Isus, lucrurile acestea au dispărut. Libertatea pe care o simţeam acum şi satisfacţia deplină ce am primit-o, n-am reuşit să o primesc din altă parte. De aceea sunt convins că în Dumnezeu poţi găsi cu adevărat împlinirea reală, totală.


Reporter:

Vina pe care o simţeai după câte un chef „monstru” venea doar din conştiinţa ta, fără să fi cunoscut standardele lui Dumnezeu?


Cristian Barbosu:

Pot să zic şi da şi nu, adică într-un fel sau altul ştiam câte ceva „despre” Dumnezeu. Bunicul meu era credincios şi îmi vorbea despre Dumnezeu. Aveam şi între colegi oameni care credeau în Dumnezeu.

Pe de altă parte, cred că fiecare avem în noi acest „chip”, care este conştiinţa noastră, care te face să-ţi dai seama că lucrul respectiv nu este cel mai potrivit.

Dumnezeu m-a ferit de alcool - nu mi-a plăcut. Dar totuşi beam deoarece ceilalţi beau şi nu puteam să fiu eu altfel. Dumnezeu m-a ferit şi de curvie, cu toate că-mi plăceau fetele. Dar, în momentele-cheie, El m-a oprit.


Reporter:

Dincolo de această presiune sufocantă din partea grupului, care crezi că ar fi alte motive pentru care tinerii cad la aceste „examene”, în ciuda conştiinţei lor care le spune că nu este bine ceea ce fac? Ce îi îndeamnă să facă aceste lucruri? Lipsa dragostei în familie, lipsa dragostei de tată?


Cristian Barbosu:

Trăim într-o epocă în care totul este foarte diferit faţă de generaţia de dinainte de 1980. Copiii născuţi după această dată gândesc altfel. Gusturile lor sunt altele. Modul în care înţeleg chiar cum să se joace - nu mai joacă un fotbal, nu mai merg prin parc, ci stau la computer.

Am fost de curând la Strasbourg şi am văzut rochii de mireasă de un roşu aprins sau de un verde străveziu. TOTUL ESTE ALTFEL.

Sunt diferenţe uriaşe, dar nu putem să ne separăm unii de alţii. Sunt anumite chestiuni valabile de-a lungul generaţiilor - nevoia de afecţiune, de afirmare, de împlinire.

Însă nevoile acestea prind diferite nuanţe cu fiecare generaţie, mai ales în postmodernism, unde tânărului nu-i mai poţi spune doar ce să facă: „Fă asta sau nu fă asta!”, pentru că el cere şi o explicaţie: „De ce să fac asta?”. Nu este o chestie de obrăznicie, cum o interpretează mulţi, ci este pur şi simplu un alt mod de gândire.

Datorită expunerii la anumite surse informaţionale - computer, internet, cărţi - şi a unui nivel de educaţie mult mai dezvoltat decât în anii 40, 50, 60, generaţiilor de astăzi trebuie să li se dovedească anumite lucruri. Trebuie discutat cu ei: „Bine, ai trecut prin ispita asta, hai să vedem de unde a început, ce s-a întâmplat”.

Tinerii se plâng că taţii sunt foarte severi şi doar îi critică, nu le apreciază munca, nu le spun niciodată „Te iubesc”. Părinţii sunt prea ocupaţi cu munca, cu banii, cu prietenii lor. NE CLĂDIM CASE, DAR NE PIERDEM CĂMINELE.

Dacă îi spui tânărului ce înseamnă păcatul sexual, drogurile, anturajul, muzica aceea care distruge, băutura, impunându-i doar limite şi restricţii, pe un ton şi cu o atitudine nepotrivită, fără să-i dai vreo explicaţie, atunci reacţia tânărului va fi de luptă şi explozie. Apoi urmează victime.

Tinerii îşi pierd nădejdea dacă sunt întărâtaţi la mânie. Orice le cerem trebuie înfăşurat în dragoste, tandreţe, stare de vorbă şi comunicare.

Le spunem: „Doar aici şi aşa să faci, pentru că aşa am făcut şi eu”. Multe dintre principiile din trecut sunt principii bune, însă nu putem conduce maşina pe un drum public uitându-ne doar în oglinda retrovizoare.

Tinerii din zilele de azi sunt buimăciţi de tot ce se întâmplă în jurul lor - sexul, internetul, filmele, Hollywood-ul, muzica, toate acestea le intră direct în creier, fără a fi „mestecate” deloc.
Reporter:

Un lucru extraordinar pe care l-a făcut Dumnezeu, din dorinţa de a comunica cu oamenii, este trimiterea Fiului Său, Isus Cristos, care este „comunicarea, vorbirea” lui Dumnezeu către oameni.

Dumnezeu a vrut dintotdeauna să comunice cu oamenii.

Ai ascultat Ozzy Osbourne, Led Zeppelin, AC/DC sau Iron Maiden, care păreau că transmit sau comunică un mesaj bun. Ai avut şi „idoli” - modele de urmat?


Cristian Barbosu:

Oamenii care cântă în aceste grupuri sunt oameni inteligenţi. Sunt influenţaţi de forţa spirituală a celui rău, dar sunt oameni inteligenţi.

Mă uit la un Kurt Cobain din Nirvana, care şi-a clădit întreaga carieră pe filozofia lui Sartre şi Camus, cum este Cioran în cultura românească. Filozofii aceştia au observat ceva din realitatea de zi cu zi, şi anume pesimismul existenţialist, care spune că nu poţi găsi împlinire în nimic. Au observat că există o forţă degradantă, care tot timpul deformează, rupe, fragmentează, lucru care, biblic vorbind, este păcatul. Conform legii a 2-a a termodinamicii, totul merge spre dezintegrare continuă. Ei observă acest lucru, dar nu găsesc soluţia şi atunci cad în pesimism existenţialist, cad în depresie continuă şi se sinucid.

Stilul de muzică, cuvintele, violenţa, vulgaritatea, tot ceea ce exprimă ei este, de fapt, nemulţumirea că golul lor interior nu poate fi împlinit de nimeni din această lume.

La fel mă simţeam şi eu şi la fel se simt mulţi alţii care ascultă acest gen de muzică şi se identifică cu rebeliunea din ei, cu nemulţumirea şi insatisfacţia de a nu fi împliniţi. DAR SOLUŢIA EXISTĂ.

Mă bucur să le pot spune şi altora despre ceea ce a făcut Dumnezeu în viaţa mea şi sper ca, aşa cum eu am fost ajutat de alţii, prin experienţa mea Dumnezeu să te ajute şi pe tine, cel care citeşti acum. Mai bine să învăţăm de la alţii decât să ne dăm noi înşine cu capul de pereţi.


Reporter:

Revenind la idolii tăi din adolescenţă…


Cristian Barbosu:

Pe vremea aceea îmi plăceau filmele la nebunie. A fost lansat Rambo, Stallone cu stilul lui. Niciodată n-am ştiut, de exemplu, că Stallone este un tip foarte scund. Întotdeauna îl vedeam mare, tare, cu stilul lui flegmatic - muşchi, tot coardă şi vână - şi îmi plăcea de el, îmi plăcea stilul lui. Mai apoi Schwarzenegger şi aşa mai departe.

Exact pe tematica celor de la Metallica - „Seek & Destroy” („Caută şi distruge”) - asta era, de fapt, şi tematica lor. Aceştia erau idolii mei. Pe de altă parte, undeva în conştiinţa mea, înăuntrul meu, totuşi îi stimam foarte mult pe unii dintre oamenii pe care îi vedeam că sunt integri.
Reporter:

Ai avut în anturajul tău pe cineva care nu era „consumator” de ceea ce oferea lumea, care avea o altă scară de valori, un alt sistem de referinţă?


Cristian Barbosu:

Începând din clasa a IX-a şi până în clasa a XII-a Dumnezeu mi-a dat un coleg de bancă pocăit. Imaginează-ţi: colegul meu de bancă era singurul pocăit din clasă...


Reporter:

Ghinion! -:) Tocmai în banca ta...


Cristian Barbosu:

Da. Nu era un tip agresiv, nu era un tip fanatic, dar era totuşi un om foarte stabil în ceea ce credea, nu se ruşina de convingerile lui şi învăţa bine. Era foarte curat în conştiinţa lui şi de o integritate exemplară. El mi-a arătat o răbdare şi o dragoste la care, adevărul este, am căzut de multe ori. În ce sens? Îmi spunea: „Cristi, văd că vrei să fii ca ei, să intri în anturajul acesta ‘elitist’ al şcolii noastre. Dar nu uita că ‘Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui’ ”. Eu îi spuneam: „Du-te de aici! Ce mă iei cu de-astea?”.

Dar mi-am dat seama de un lucru foarte interesant - şi poate o să zâmbiţi - „pocăitul” ăsta avea un succes la fete de mă dărâma! Mă dărâma! De ce? Avea succes prin farmecul lui - avea o bunătate deosebită, era un om plin de dragoste, cu o integritate extraordinară. Şi când spun că fetelor le plăcea de el, nu o spun în sens negativ, ci că aveau stimă faţă de el, aveau deschidere faţă de el, îl tratau cu respect şi toată lumea îl trata la fel. Omul aceasta a avut o influenţă deosebită în viaţa mea. Nu numai prin mărturia lui de fiecare zi, ci şi prin faptul că de multe ori îmi punea întrebări de conştiinţă, legate de Cel Divin, legate de modul meu de a fi şi de a gândi. Şi nu de puţine ori mergeam acasă şi cugetam la acele întrebări.
Reporter:

Probabil că întrebările acelea îţi sunau ca un mesaj din altă lume, ca un „limbaj de lemn”, ca ceva ce nu puteai ingera. Erau totuşi nişte concepte complet străine de valorile pe care tu le cunoşteai în momentul respectiv.

Care a fost „Ziua H” din existenţa ta? Ziua când ai capitulat înaintea lui Dumnezeu şi ai fost cucerit de Dumnezeu - dar nu prin putere şi prin forţă, ci prin dragostea Lui, dragoste pe care ţi-a arătat-o prin faptul că L-a dat pe Fiul Său, pe Domnul Isus Cristos, să moară în locul tău.
Cristian Barbosu:

Dumnezeu mi-a vorbit inclusiv prin creaţia Lui: îmi plăcea la nebunie natura. De mic copil zburdam prin Retezat, Parâng, Făgăraş; îmi plăcea alpinismul, eram înnebunit după lucrurile astea. Admirând munţii, simţeam în mine că filozofia, conceptul pe care îl primeam în şcoală – cum că totul a apărut ca rezultat al unui Big-Bang, al unei teorii evoluţioniste, dintr-o „ciorbă” a existenţei, un amestec, un vacarm infinit – nu era adevărat.

Îmi era imposibil să mă gândesc că din acel abis totul s-a creat într-un mod atât de organizat, atât de structurat, cu un design atât de inteligent. Fiind odată în Retezat, pur şi simplu plângeam uitându-mă la perfecţiunea creaţiei. Nu că mă închinam munţilor, dar simţeam în mine că trebuie să fie ceva dincolo de actul creaţiunii, trebuie să existe o inteligenţă care să fi creat toate acestea. Îmi era imposibil să accept că totul a apărut la întâmplare.

Am avut un prieten în copilărie - Daniel Mariş - care acum este pastor la Biserica Golgota din Bucureşti. Daniel, fiind foarte sensibil, dar cu multă tenacitate, mi-a vorbit despre Dumnezeu. M-a pus pur şi simplu să citesc două versete din Romani, capitolul 1, versetele 19 şi 20, care m-au ţintuit la podea: „Ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu”. Îl simţeam pe Dumnezeu undeva în fiinţa mea.

În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă” la creaţia Lui, în lucrurile făcute de El, aşa că oamenii nu se pot dezvinovăţi, încheie textul.

Într-o iarnă am fost plecaţi la schi pe Semenic, cu nişte tineri dintr-o biserică. Veneam înapoi cu trenul şi eram într-un vagon fără căldură, fără geamuri, era zăpadă şi gheaţă inclusiv pe scaunele vagonului. Eram toţi învălmăşiţi, aveam două lumânări în vagon, dar aceşti tineri cântau „de rupeau pământul”, probabil de frig -:)…

Eu eram acolo între ei şi aveam un fel de sentiment de „bitter/sweet”, de dulce şi amar, ştiind că pe de-o parte, acesta sunt eu, cel cu Metallica la polul opus - dacă m-ar vedea prietenii mei m-ar face de doi bani - pe de altă parte simţeam o altfel de împlinire şi o altfel de bucurie în anturajul lor. Nu ştiam ce să cred.

Acolo m-am plecat pe genunchi pentru prima dată împreună cu Daniel Mariş şi nu mă mai interesa că era noroi, că era frig, că era întuneric. Ţin minte că efectiv, în timp ce el se ruga, urmând să zic şi eu ceva, n-am putut să zic nimic, ci pur şi simplu am izbucnit în plâns şi am fost frânt şi rupt înaintea Celui Divin.


Epilog:

Între timp am studiat teologia în Statele Unite, şi m-am căsătorit cu o franţuzoaică - Anne - o femeie foarte deosebită. Avem două fete: Tara şi Fiona.

Dumnezeu ne-a dat o responsabilitate nouă, ca soţi şi taţi: în primul rând să fim lideri spirituali în familiile noastre. În momentul în care îmi asum responsabilitatea aceasta, văd şi împlinire.

Văd împlinire din momentul în care îmi fac timp să petrec în rugăciune cu soţia mea, cu copiii mei. Văd o împlinire în plan profesional şi în toate celelalte aspecte ale vieţii, în momentul în care îi arăt afecţiune soţiei mele.

Scriptura îmi spune să-mi iubesc soţia aşa cum Cristos şi-a iubit Biserica. În momentul în care EU îmi împlinesc rolul, văd o supunere, un respect, o admiraţie extraordinară din partea soţiei mele.

Ne iubim mult unul pe altul, şi ţinând cont de ceea ce clădeşte Dumnezeu şi ceea ce îmi spune El vizavi de viaţa de familie, cum să clădesc şi eu, îmi dau seama, din experienţa trecutului şi a prezentului, că şi aici, ascultându-L pe El, voi avea un viitor fericit.

....................................

Este un proverb care spune: „Secretul în căsnicie nu este să găseşti persoana potrivită, ci să fii tu însuţi persoana potrivită”.



Yüklə 0,61 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin