Mika Waltari

MIKA WALTARI

Amanţii din Bizanţ

Însemnările lui Ioannis Anghelos, în anul căderii oraşului Constantinopol, 1453

12 decembrie 1452

Te-am văzut prima oară şi ţi-am vorbit.

A fost ca un cutremur care mi-a răscolit fiinţa. Mormintele din inima mea s-au deschis, străin m-am simţit faţă de mine însumi.

Am împlinit patruzeci de ani şi credeam că sunt în amurgul vieţii.

Am rătăcit mult prin lume, am trecut prin numeroase încercări, am trăit diferite vieţi.

Dumnezeu mi-a vorbit în multe graiuri, îngerii lui mi s-au arătat, dar credinţă în ei nu am avut.

Când te-am văzut, am crezut, fiindcă un astfel de miracol a fost să mi se întâmple.

Te-am văzut în faţa porţilor de aramă ale Sfintei Sofia. Ceremonios, lumea ieşea din catedrala unde ascultase legământul unirii Bisericilor. Cardinalul Isidor îl citise în limbile latină şi greacă. În timpul strălucitei slujbe ce urmase proclamaţiei, cardinalul însuşi rostise Crezul. Dar când a ajuns la „şi Fiului”, mulţi oameni şi-au acoperit faţa cu mâinile, iar dinspre balcon s-au auzit, amare, suspinele şi plânsul femeilor. Stătusem tot timpul strivit de mulţime într-un naos lateral, lângă o coloană cenuşie. Am atins-o, era umedă, ca şi cum, de durere, coloana s-ar fi acoperit cu sudoare rece.

În ordinea ceremoniei vechi de o mie de ani, demnitarii au ieşit din catedrală, în mijlocul lor păşea basileul, împăratul Constantin, impunător şi grav, cu părul de-acum cenuşiu sub aurul coroanei panaşate. Fiecare purta veşminte ale căror stofe, culori şi podoabe corespundeau poziţiei ierarhice: înalţi demnitari de Blaherne, miniştri, logotheţi şi magiştri, tot Senatul, urmat de arhonţii de Constantinopol, neam după neam. De la dreapta împăratului Constantin, cancelarul Phrantzes, pe care-l cunoşteam bine, privea mulţimea cu ochi albaştri şi reci. Printre latini l-am văzut pe bailul Veneţiei şi i-am recunoscut şi pe mulţi alţii.

Însă pe megaducele Lukas Notaras, amiral al flotei imperiale, nu-l mai văzusem niciodată. Era cu un cap mai înalt ceilalţi demnitari. Brun şi mândru, cu o privire pătrunzătoare şi înţeleaptă, chipul lui avea melancolia ciudată a vechilor familii greceşti. Ieşise din catedrală răscolit, furios, ca şi cum n-ar mai fi putut suporta şi această umilinţă ce se abătuse asupra Bisericii şi a poporului său.

Mulţimea era copleşită de splendidele culori ale veşmintelor de ceremonie pe care le purtau demnitarii, de albastrul şi de albul Greciei, de broderiile din aur şi din perle, de pietrele preţioase multicolore. Soarele strălucea şi piaţa din faţa catedralei era ticsită de oameni. Printre ei erau călugări bărboşi cu înalte potcapuri negre, înfăşuraţi în rase negre, cu priviri mâniate de disperare, artizani şi negustori furioşi, marinari de pe corăbiile din port, pescari. Dar cei mai mulţi erau călugării. Fiecare al treilea om cu care te întâlneşti pe străzile Constantinopolului este călugăr. Sute de biserici aparţin de-acum mănăstirilor; la drept vorbind, papa îl recunoaşte doar în şapte biserici pe patriarhul Gregorios Mammas, cel pe care poporul îl numeşte falsul patriarh.

Când au fost aduşi caii, mulţimea a început să-i huiduiască şi să-i blesteme pe latini. Oamenii au strigat:

— Fără „şi Fiului”! Fără nici un papă!

Nu am avut putere să ascult. În tinereţe, auzisem aceleaşi vorbe până la epuizare. Supărarea şi disperarea mulţimii erau ca vuietul furtunii. Oamenii îşi acordaseră urletele după glasurile exersate ale călugărilor, ca şi cum ar fi psalmodiat liturghia:

— Fără „şi Fiului”! Fără „şi Fiului”!

Era sărbătoarea Sfântului Spiridon.

În momentul când cortegiul doamnelor nobile ieşea din biserică, o parte din suita împăratului Constantin se şi amestecase în mulţimea agitată şi psalmodiatoare de urlete, care împingea din toate părţile. Doar în jurul împăratului era un oarecare spaţiu gol, fiindcă, instinctiv, poporul îi respecta fiinţa sacrosanctă. Apoi împăratul Constantin, cu chipul întunecat de suferinţă, a încălecat pe calul său. Purta veşminte de culoarea purpurei, brodate cu aur. Cizmele de purpură erau împodobite cu vulturul bicefal.

Am fost martorul împlinirii visului secular de unire a Bisericilor creştine Orientală şi Occidentală, de supunere a Bisericii Ortodoxe autorităţii papale şi de renunţare la textul original al Crezului. Însă abia acum, în cel de-al doilea deceniu de la făptuire, după multă hărţuială, această unire s-a întărit în Catedrala Sfânta Sofia prin citirea proclamaţiei de către cardinalul Isidor. Acelaşi text, tălmăcit în greceşte, fusese citit de mitropolitul Bessarion în catedrala Florenţei, marele, eruditul Bessarion, cel cu capul rotund, căruia papa Eugen al IV-lea îi oferise boneta de cardinal răsplată pentru serviciile aduse cauzei reconcilierii, la fel cum, mai apoi, îl răsplătise şi pe Isidor.

Au trecut paisprezece ani de atunci, în aceeaşi noapte, după ce am ascultat proclamaţia de unire a Bisericilor creştine, mi-am vândut cărţile şi veşmintele, am dăruit săracilor toţi banii mei şi am plecat din Florenţa. Cinci ani mai târziu am ales crucea, în timp ce oamenii urlau în faţa Catedralei Sfânta Sofia, mi-am amintit de cărările munţilor din Assisi şi de câmpia plină de cadavre din Varna.

Urletele mulţimii s-au curmat pe neaşteptate. Când mi-am ridicat privirea, l-am văzut pe megaducele Notaras cum se căţăra pe soclul unei coloane de marmură îngălbenită. A făcut un semn cu mâinile ca mulţimea să tacă. Apoi vântul de decembrie a adus în urechile mele strigătul lui sfidător:

— Mai bine turbanul turcilor decât tiara pontificală!

Auzindu-i curajoasele vorbe, poporul şi călugării au izbucnit într-un urlet triumfător.

— Mai bine turbanul turcilor decât tiara pontificală! Au strigat cu entuziasm grecii Constantinopolului, la fel cum strigaseră odinioară iudeii Ierusalimului: Ia-L pe Acesta şi eliberează-ne pe Baraba!

Ostentativ, mulţi nobili şi arhonţi s-au adunat degrabă în jurul megaducelui, pentru a arăta mulţimii că-i împărtăşesc mânia şi că-l sfidează pe împărat. Iar poporul s-a dat, în sfârşit, la o parte, deschizând astfel cale pe unde împăratul călare, urmat de suita lui vădit diminuată, să poată trece. Nobilele doamne continuau să iasă prin imensele porţi de aramă, dar o dată ajunse afară din biserică, vrând-nevrând, se amestecau şi se pierdeau în mulţime.

Am fost curios să văd cum îl va întâmpina mulţimea pe cardinalul Isidor. Dar el trecuse peste destule încercări din cauza Uniunii. De aceea, prudent, a preferat să rămână în biserică. După ce fusese numit cardinal, nu-şi schimbase felul de a fi. Rămăsese acelaşi bărbat: micuţ de statură, cu ochi ageri, parcă şi mai mic fiindcă-şi răsese barba după obiceiul latinilor. Mi-am amintit că la Ferrara şi la Florenţa purta barbă. Markos Evghenikos, care pretindea că atunci când sosise în Ferrara, Isidor ar fi adus şi ciuma cu el de la Kiev, îl blestemase şi afirmase că, pentru această fărădelege, nici nu încape îndoială că Dumnezeu urmează să-i ceară socoteală la Judecata de Apoi.

Vuia confuză mulţimea încâlcită în imensul con de umbră pe care cupola catedralei îl întinsese peste piaţă. Sclipeau diademele şi mătăsurile colorate ale nobilelor doamne rătăcite printre călugării înveşmântaţi în negru. Rece era cerul şi de un albastru stins, chiar dacă soarele strălucea.

— Mai bine turbanul turcilor decât tiara pontificală! Aşa a strigat megaducele Notaras din adâncul inimii sale, din dragoste pentru oraş şi pentru credinţă, din ură faţă de latini.

Nu m-am putut împiedica să gândesc că, în spatele arzătoarei sale sincerităţi, vorbele lui ascundeau răceala unui bine calculat plan politic. Doar pentru a fi sigur că cea mai mare parte a populaţiei îl va susţine, a dat el cărţile pe faţă în mijlocul mulţimii agitate. De fapt, nici un grec nu aproba Uniunea din tot sufletul, nici chiar împăratul Constantin. Împăratul fusese nevoit să accepte subordonarea faţă de Uniune şi proclamaţia doar pentru a menţine în vigoare alianţa de prietenie şi ajutorare care asigura oraşului Constantinopol sprijinul flotei pontificale.

Această flotă se armează deja la Veneţia. Printre altele, cardinalul Isidor a afirmat că, de îndată ce vestea oficială a proclamaţiei Uniunii va ajunge la Roma, flota pontificală îşi va începe periplul spre Constantinopol. Dar astăzi, când împăratul Constantin a ieşit din catedrală, mulţimea i-a strigat: Apostat! Apostat! Blestemul cel mai umilitor, cel mai teribil, cel mai necruţător care poate fi adresat unui om. Este preţul pe care el trebuie să-l plătească pentru cele zece corăbii de război. Cine ştie de vor sosi vreodată!

Împreună cu cardinalul Isidor a venit şi o mână de arcaşi recrutaţi din Creta şi din insulele arhipelagului grecesc. Porţile oraşului au fost zidite, fiindcă turcii au făcut ravagii în toate locurile şi au barat accesul la Bosfor. Vara trecută, doar în câteva luni, sultanul a construit o fortăreaţă pe malul unde este Pera creştină, în partea cea mai îngustă a strâmtorii Bosfor. Astă-primăvară se mai putea vedea Biserica Sfântului Arhanghel Mihail; acum coloanele de marmură i-au fost zidite, pentru a susţine meterezele înalte de treizeci de picioare şi tunurile turceşti ce supraveghează Bosforul.

Mă gândeam la aceste lucruri şi am întârziat în faţa porţilor înalte ale catedralei. Atunci am văzut-o. Reuşise să se desprindă din mulţime şi încerca să se întoarcă în biserică. Respiraţia îi era agitată, voalul de pe faţă deşirat. Femeile aristocraţiei greceşti din Constantinopol au pielea de un alb aproape transparent, îşi ascund chipul sub voaluri şi trăiesc retrase, protejate de eunucii lor. Când încalecă pe cal sau se aşază în litieră, grăbiţi, slujitorii ridică în faţa lor draperii de pânză, ca să le apere de priviri indiscrete.

Ea s-a uitat la mine şi timpul a încremenit, soarele a încetat să se mai rotească împrejurul pământului, trecutul s-a amestecat cu viitorul şi nimic altceva n-a mai existat în afara clipei care trece, doar clipa aceea eternă a vieţii, pe care timpul avid n-o mai poate smulge. Am văzut multe femei, dar am fost egoist şi rece în dragostea pe care am împărţit-o cu ele. M-am desfătat şi le-am oferit desfătări, atât. Iubirea a fost doar o beţie a cărnii şi m-am dispreţuit întotdeauna când am iubit, iar după aceea spiritul meu fost trist. Din milă pentru femeia cu care mă iubeam, am fost ipocrit în dragoste. Dar a venit şi vremea când n-am mai putut continua acest joc.

Multe, multe femei am văzut în timpul vieţii mele, până am renunţat la dragostea lor, la fel cum am renunţat la multe alte vanităţi ale lumii. Le-am dorit doar trupul şi am urât tot ceea ce a fost legat de trupul meu.

Era cam de aceeaşi statură cu mine, maforionul brodat îi acoperea părul. Purta o hlamidă dintr-o ţesătură ale cărei fire albastre din lână se amestecau cu fire de argint. Ochi căprui, pielea de fildeş şi aur.

Dar nu i-am văzut frumuseţea. Nu atunci. Privirea ei m-a fascinat, fiindcă ochii aceştia îmi erau cunoscuţi. Ca şi cum i-aş mai fi văzut cândva, într-un vis. În nuditatea căpruie a acestor ochi, tot ceea ce este vulgar şi inutil arde până la cenuşă. Surprinşi, ochii ei s-au mărit şi mi-au zâmbit.

Nici o dorinţă pământească n-ar mai fi încăput în extazul acelei clipe atât de clare. Am simţit cum trupu-mi începe să răspândească lumină, şi a fost ca atunci, în tinereţe, când pe muntele Athos, cel al sfinţilor călugări, am văzut în întunericul nopţii strălucitoarea lumină nepământeană pe care căsuţele eremiţilor o revărsau peste sălbaticile coaste ale înălţimilor. Poate că nu este nici un sacrilegiu în această comparaţie, fiindcă în momentul acela miracolul reapariţiei chipului ei a fost un lucru sacru.

Cât timp, nu ştiu. Poate doar cât clipa aceea, când sufletul se desprinde din trupul care moare. Eram la doi paşi unul de altul, ca pe tăişul unei spade, în timpul acelei răsuflări în pragul dintre etern şi muritor. Apoi m-am întors în timpul mărginit şi am simţit că trebuie să-i vorbesc. I-am spus:

— Nu te teme! Dacă doreşti, te voi însoţi până la casa tatălui tău.

După acoperământul de pe cap, am înţeles că nu era căsătorită. Nu pentru că atunci asta ar fi însemnat ceva pentru mine. Căsătorită sau nu, avea oare vreo importanţă? Ochii ei îmi erau atât de cunoscuţi.

A inspirat profund, de parcă până atunci şi-ar fi reţinut multă vreme respiraţia. Apoi m-a întrebat:

— Eşti latin?

Am rostit:

— Dacă vrei…

Ne-am privit îndelung şi eram doar noi doi în mijlocul mulţimii agitate, ca şi cum atunci ne-am fi deşteptat în dimineaţa paradisului de la începutul lumilor. Obrajii ei s-au înroşit de sfială, dar nu şi-a plecat ochii. Ne-am recunoscut din privire. M-a întrebat emoţionată, cu o voce tremurătoare:

— Cine eşti tu?

Nu era o întrebare. Doar înţelesul că inima ei mă recunoaşte. I-am explicat:

— Până la treisprezece ani am trăit la Avignon. Apoi am pribegit prin multe ţări. Numele meu este Jean Ange. Aici, Ioannis Anghelos, dacă vrei.

— Anghelos, a repetat ea. De aceea eşti atât de palid şi de serios, nu-i aşa? De aceea am fost eu atât de mişcată când te-am văzut.

S-a apropiat, mi-a atins braţul, apoi a rostit:

— Nu, nu eşti un înger. Din carne şi din sânge eşti făcut şi tu, asemenea celorlalţi oameni. Dar spune-mi, oare de ce porţi un iatagan?

— Sunt obişnuit să-l folosesc, i-am răspuns. Este din oţel călit şi tot atât de bun ca săbiile forjate ale creştinilor. În septembrie, tocmai când se termina de construit fortăreaţa din dreptul strâmtorii Bosfor, am fugit din tabăra sultanului Mehmet. De fapt, am fugit în timp ce sultanul se întorcea la Adrianopol. De când a început războiul, împăratul vostru nu mai cedează turcilor sclavii fugiţi care ajung în Constantinopol, de aceea am rămas aici.

A aruncat o privire spre mine, apoi a rostit:

— Dar tu nu eşti îmbrăcat ca un sclav.

I-am spus:

— Nu, nu sunt îmbrăcat ca un sclav. Aproape şapte ani am făcut parte din suita sultanului. Mai întâi, sultanul Murad mi-a încredinţat rangul de îngrijitor al câinilor imperiali, apoi m-a numit sclavul fiului său. Sultanul Mehmet şi-a probat inteligenţa şi a citit împreună cu mine cărţi greceşti şi latineşti.

— Cum se face că ai ajuns sclav la turci? M-a întrebat ea.

— Locuiam de patru ani în Florenţa, i-am răspuns eu. Pe vremea aceea eram un om bogat, dar, la un moment dat, m-am săturat de negustoria de stofe şi m-am alăturat cruciaţilor. Am căzut prizonier la turci în luptele de la Varna.

Privirea ei m-a încurajat şi am continuat:

— Am fost secretarul cardinalului Giuliano Cesarini. După înfrângere, el a căzut cu calul într-o mlaştină şi ungurii, în timp ce fugeau, l-au masacrat. Cardinalul îi incitase să rupă pacea cu turcii. De aceea, ungurii credeau că Cesarini este iniţiatorul blestemului ce se abătuse asupra lor. Murad îi considera sperjuri pe toţi prizonierii. Dar, cu toate că i-a executat pe ceilalţi prizonieri, care refuzaseră să-i recunoască pe Dumnezeul lui şi pe profet, mie nu mi-a făcut nici un rău. Dar cred că am vorbit prea mult, de aceea îţi cer iertare. De multă vreme n-am mai vorbit cu cineva.

Ea a spus:

— Dar nu m-au plictisit vorbele tale. Dimpotrivă, aş vrea să aflu mai multe despre tine. Oare de ce nu mă întrebi cine sunt?

I-am spus:

— De ce să te întreb? Îmi este de ajuns că exişti. Nu credeam că un asemenea lucru mi se mai poate întâmpla.

Nu m-a întrebat nimic despre înţelesul vorbelor pe care le rostisem. S-a uitat în jurul ei şi a observat că mulţimea începuse să se risipească.

— Vino cu mine! A murmurat ea.

M-a luat de mână şi m-a condus repede înapoi în biserică, iar umbra imenselor porţi de aramă ne-a ferit de privirile celorlalţi oameni. M-a întrebat:

— Oare tu eşti de acord cu Uniunea?

— Sunt latin, i-am răspuns şi am ridicat, oarecum nedumerit, din umeri.

A şoptit:

— Să mergem mai încolo.

Ne-am oprit în pronaos, în locul unde de o mie de ani cizmele cu tălpi de fier ale gardienilor roseseră adânc dalele de marmură. Oamenii care, de teamă, nu îndrăzniseră încă să iasă din biserică, ne priveau pe furiş. Ea şi-a pus mâinile împrejurul gâtului meu şi m-a sărutat.

— Este sărbătoarea Sfântului Spiridon, a rostit şi a făcut semnul crucii în felul în care obişnuiesc să se închine grecii.

— Doar în numele Tatălui, a mai spus ea. Nu şi în numele Fiului. Fie creştinescu-mi sărut pecete a prieteniei noastre şi să nu uităm unul de altul! Trebuie să apară de-acum slujitorii tatălui. Fără îndoială, ei mă caută.

Ce fierbinţi îi erau obrajii, ce păgân sărutul pe care mi l-adat. Pielea cu miros de hiacint, linia subţire a sprâncenelor – vopsită în albastru întunecat, buzele roşii. Toate femeile din înalta societate a Constantinopolului îşi vopsesc buzele. I-am spus:

— Dar nu mă pot despărţi astfel de tine! Şi de-ai locui într-o casă ferecată cu şapte rânduri de lacăte, tot te voi căuta. Nu mă poţi împiedica să te revăd.

— Oare de ce să te împiedic? A întrebat ea, ridicându-şi revoltată sprâncenele. De unde ştii că nu ard de nerăbdare să aflu şi mai multe despre tine şi despre surprinzătoarele tale aventuri, domnule Anghelos?

Joaca ei era amuzantă şi tonul mai convingător decât vorbele. Am insistat:

— Spune-mi atunci, unde şi când.

Şi-a încruntat sprâncenele şi a spus:

— Dar modul în care te-ai exprimat este grosolan! Sau poate aşa sunt obiceiurile prin ţara francilor.

— Unde şi când? Am repetat eu şi am prins-o de braţ.

— Cum îndrăzneşti? A spus ea, privindu-mă. Până acum, nici un bărbat n-a îndrăznit să mă atingă. Dar tu nici nu ştii cine sunt.

Totuşi, nu a încercat să se desprindă de mine. I-am spus:

— Eşti cine eşti. Asta mi-e de ajuns.

— Poate că-ţi voi trimite câteva rânduri, a promis ea. Ce importanţă mai au lucrurile convenţionale în vremuri tulburi? Dar tu eşti franc, iar eu sunt grecoaică. S-ar putea să fie periculos pentru tine să mă revezi.

I-am răspuns.

— Odinioară m-am alăturat cruciaţilor fiincă-mi lipsea credinţa. Aveam de toate, doar credinţă nu. Am vrut să mor pentru gloria numelui lui Dumnezeu, ca să compensez, prin sacrificiu, lipsa de credinţă. Iar dacă am fugit din tabăra turcilor, am făcut-o doar pentru a muri lângă zidurile asediate ale Constantinopolului creştin. Viaţa mea nu poate fi într-o primejdie mai mare decât a fost, decât este.

— Taci! A şoptit ea. Şi promite-mi că nu mă vei urmări! Deja am atras atenţia altora.

Şi-a acoperit faţa cu voalul sfâşiat, mi-a întors spatele şi s-a depărtat cu paşi uşori.

Apoi au apărut, înveşmântaţi în albastrul şi albul Greciei, servitorii. Fără să-şi întoarcă privirea spre mine, a plecat împreună cu ei. N-am urmărit-o. Dar, după ce n-am mai văzut-o, am simţit că mă lasă puterile, de parcă tot sângele mi s-ar fi scurs dintr-o rană deschisă.

14 decembrie 1452

Reprezentanţii diferitelor naţiuni s-au adunat astăzi în Biserica Sfintei Fecioare. Împăratul însuşi a condus discuţiile, şi ei au hotărât, cu o majoritate de douăzeci şi unu, să pună embargo asupra corăbiilor veneţiene din port, pentru a întări apărarea oraşului. Trevisano a protestat în numele armatorilor. Corăbiilor li s-a permis să-şi păstreze încărcătura, iar căpitanii au jurat pe cruce că nu vor încerca să fugă. Şi s-a mai hotărât să fie răsplătiţi veneţienii cu patru sute de bizantyon pe lună. Este, într-adevăr, un preţ exorbitant, dar un om ce se îneacă nu-şi mai numără banii, iar veneţienii ştiu să profite de împrejurări.

Împăratul a negociat cu Gregorios Mammas, cel pe care poporul îl numeşte falsul patriarh, cu episcopii şi cu stareţii. Şi au căzut cu toţii de acord că trebuie topite obiecte preţioase din biserici şi din mănăstiri, pentru a fi bătută monedă. Iar călugării au spus că furtul odoarelor preţioase este prima consecinţă a proclamării Uniunii.

Preţurile imobilelor şi ale terenurilor s-au prăbuşit. În câteva zile, dobânda pentru un împrumut pe termen scurt a ajuns aproape la patruzeci de procente, şi nimeni nu împrumuta pe durate mai mari. Aşa se face că, vânzând eu doar un mic diamant, mi-am cumpărat mobile şi covoare în valoare de şase sute de ducaţi. Apoi am aranjat şi decorat modesta casă pe care am închiriat-o. Proprietarul mi-ar fi vândut-o pe mai nimic, dar oare de ce s-o fi cumpărat? Viitorul oraşului îl mai poţi număra doar cu lunile.

N-am mai închis ochii de două zile. Mi-a revenit vechea insomnie. Nervozitatea mă împinge să ies afară, să hoinăresc pe străzi, dar rămân tot timpul în casă în speranţa că va veni cândva un mesager. Nici nu mai pot citi. Am citit prea mult, am înţeles că tot vanitate este şi cunoaşterea. Servitorul meu grec îmi spionează fiece mişcare. Este normal să fie aşa. Dar, până acum, el nu m-a deranjat niciodată. De fapt, de ce s-ar mândri cu un stăpân care a slujit la turci? Este doar un bătrân demn de milă, de aceea, pentru micile-i furtişaguri, nu-i reproşez nimic.

15 decembrie 1452

Doar un petic răsucit de hârtie. Mi l-a adus un negustor ambulant de legume.

Astăzi după-amiază, la Biserica Sfinţilor Apostoli. Nici un cuvânt în plus. Către amiază i-am spus servitorului că mă duc în port şi i-am poruncit să facă ordine în pivniţa. Apoi, la plecare, am încuiat uşa cu cheia. N-am mai vrut să fiu şi astăzi spionat.

Biserica Sfinţilor Apostoli se află pe cel mai înalt deal, chiar în centrul oraşului. Loc ideal de întâlnire. Erau acolo doar câteva femei înveşmântate în negru, care se rugau în faţa sfintelor icoane de la altar. Cum, în fiecare zi, biserica este vizitată de marinari latini ce vin să vadă mormintele împăraţilor şi relicvele sfinte, nimeni n-a remarcat sosirea mea. De îndată ce intri în biserică, în dreapta, înconjurat doar de un simplu gărduleţ de lemn, poţi vedea un fragment din stâlpul de piatră de care soldaţii romani l-au legat pe Mântuitorul nostru şi l-au flagelat.

Erau mulţi marinari şi, împreună cu ei, un tânăr medic veneţian, care le arăta biserica. Printre altele, el le-a spus că la Roma a văzut cu ochii lui un alt fragment din acelaşi stâlp. Şi a precizat:

— Amândouă sunt din aceeaşi piatră, iar cea de-a treia bucată a stâlpului mai poate fi văzută la Ierusalim.

M-a privit curios şi am simţit că ar fi dorit să stea de vorbă cu mine. Dar eu voiam să fiu singur şi să mă las în voia gândurilor mele până ce ea va sosi, de aceea, ca să scap de el, i-am recomandat să meargă la Mănăstirea Pantocratorului, unde se păstrează o mare piatră heteroclită de mormânt, tăiată de Nikodemos, cea pe care trupul Mântuitorului a fost coborât de pe cruce. Pe suprafaţa pietrei, poţi vedea încremenitele lacrimi, de o transparenţă palidă, pe care Fecioara Maria le-a vărsat pentru fiul său. Sunt, într-adevăr, lacrimi pietrificate. Când le-am văzut prima oară, m-am îndoit şi i-am bănuit pe călugări de înşelătorie. Mi-am zis atunci că ei vor fi turnat picături de ceară şi am încercat sa le desprind de pe piatră cu cuţitul. Dar călugării Constantinopolului nu sunt nici superstiţioşi, nici tălmăcitori vicleni de relicve sacre cum sunt călugării Occidentului. Pentru ei, Hristos cel viu înseamnă mult mai mult decât orice piatră moartă, oricât ar fi ea de sacră.

După ce a ascultat cu mult interes cele povestite de mine, medicul din Veneţia mi-a spus:

— Vinde-mi mie cuţitul tău!

Probabil, s-o fi gândit că, după ce a atins o piatră sacră atât de importantă, şi cuţitul a devenit sacru.

— Poţi face şi tu acelaşi lucru, i-am sugerat eu zâmbind.

Temător, medicul veneţian şi-a făcut semnul crucii, dar am simţit că era ispitit de propunerea mea. Apoi ne-am luat rămas-bun. Numele lui este Nicolo Barbaro. M-a invitat să vin într-o zi pe corabia lui. A mai spus să nu uit să aduc cu mine şi o grecoaică lipsită de prejudecăţi.

Lungi mi s-au părut cele două ore de când aşteptam în biserică. Oamenii intrau şi ieşeau, dar nimeni nu mă băga în seamă. La Constantinopol timpul şi-a pierdut importanţa. Femeile care se rugau în faţa icoanelor păreau desprinse cu totul de lumea reală. De aceea, când îşi reveneau din extaz, priveau nedumerite în jur, ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un vis. În ochii lor reapărea obsesia inexprimabilei melancolii a oraşului muribund. Apoi îşi acopereau chipul şi se îndreptau spre ieşire cu capetele plecate.