Mika Waltari

Dragostea, ca o beţie ce se risipeşte… În urma ei rămâne doar amărăciunea din suflet.

Dar eu continui să fiu ameţit de dragoste. Ştiu că ea este aici, în acelaşi oraş, sub acelaşi cer.

Am renunţat, am renunţat, am renunţat. Am trecut de la o renunţare la alta. Nici pentru renunţare nu există hotar. Oare de ce această rătăcire deşartă şi rece? Primăvara, aştept primăvara. Ultima primăvară. Pentru Constantinopol, tot ultima primăvară va fi.

Aşteptarea mă ameţeşte. Totuşi, este minunat să aştepţi dacă ai ceva de aşteptat. Aştept extazul. Aştept moartea.

Doamne, oare nu am plătit cel mai mare preţ pentru ceea ce Tu mi-ai dat? Cel mai simplu om, cel mai sărac cu duhul primeşte acelaşi dar de la tine fără să plătească nimic. Dar aceasta este dumnezeiască nebunie! Că m-ai închis în pumnul tău, îngrozitorule Creator!

16 ianuarie 1451

Timpul trece. Necruţător, fiecare zi se risipeşte ireversibil. Ea nu vrea să mă vadă. Dacă ar fi vrut, ar fi venit.

Doar nu mai e un copil. Nobilele doamne îşi întâlnesc amantul la adăpostul zidurilor groase, în pavilioane înconjurate de verdeaţă… A fost o femeie în Constantinopol, care, dintr-un capriciu oarecare, voia să discute cu mine despre filosofie. Pe atunci nu eram decât un neînsemnat caligraf. În heleşteul din grădină înotau peştii. În miezul zilei, când soarele dogorea, ea le arunca mâncare dintr-un platou de argint, sprijinit pe capul unei fete negre. Nu i-am ştiut niciodată numele. Erau prudente aceste grecoaice cu părul strâns în filee de aur şi lanţuri de perle.

Avea multă experienţă, dar iubirea îi era rece. Ea m-a îmbrăţişat de moarte. Dar atunci n-am înţeles. Moartea inimii. Moartea sufletului. Pretindea că este sofistă.

Mi-a mărturisit că, generoasă, le-a promis filosofilor sfere celeste din metal, teologilor aripile serafimilor căzuţi, iar misticilor post şi ajutor pentru depăşirea ispitelor, ca porţile cerului să li se deschidă. Cât despre ea, a spus că a experimentat cu perseverenţă percepţia imensităţii într-un anumit loc al trupului ei mărginit şi că i-a fost de ajuns.

Şi astfel de femei există aici. Dar despre peştii mari şi greoi îmi aduc mai bine aminte decât despre ea, chiar dacă o puteai deosebi cu uşurinţă, fiindcă nu era înveşmântată şi stătea în picioare pe marginea heleşteului, sub razele dogorâtoare ale soarelui… Trupul ei… neted ca marmura.

Zidurile ascund pavilioane secrete. Chiar şi pe săraci îi ascund. Pe pantele veştejite ale Acropolei, în zilele cu soare, ei se întind pe pământul rece, la umbra arborilor, şi se îmbrăţişează. Bărbaţi şi femei în zdrenţe, fără să le fie teamă de trecători. Să fi fost săracă, dragostea mea, să fi fost în zdrenţe, să fi fost urâtă… Nimic nu ne-ar mai fi putut despărţi. Te-aş fi recunoscut, bineînţeles. După ochii tăi căprui. De-ai fi fost bătrână. De-ai fi fost murdară, de ţi-ar fi fost mâinile aspre de muncă.

Dacă ai fi vrut să vii, ai fi venit.

21 ianuarie 1453

De trei zile lucrez la repararea zidului din apropierea Porţii Împăratului Roman. Car pietre. Car mortar. Mâinile îmi sunt jupuite, trupul prăfuit, părul încâlcit şi aspru.

Dacă am să stau toată vremea în casă, trupul meu se va vlăgui van. Trebuie să fiu puternic. Ca să pot întinde arcul şi mânui spada când va veni vremea. Oare n-am lucrat şi pe malul Bosforului toată vara la ridicarea fortăreţei sultanului? Am refuzat banii, dar am acceptat să împart cu ceilalţi lucrători uleiul şi carnea uscată. Toţi mă cred nebun. Nu-i de mirare.

23 ianuarie 1453

Trecând călare împăratul Constantin cu suita sa ca să vadă zidurile cetăţii, s-a oprit în apropierea noastră şi a cercetat locul unde zidul a fost refăcut. Apoi a discutat prietenos cu meşterii. Aveam faţa murdară şi îmi ţineam capul plecat. Dar, pe când discuta el cu alţii, s-a întors brusc spre mine şi mi-a spus:

— Întoarce-te în casa ta! Această muncă nu-i demnă de rangul tău!

N-a fost o întâmplare. După chip, am înţeles că-mi poruncise împotriva voinţei sale. El nu-i perfid. Dar este dominat întru totul de Phrantzes şi de adepţii acestuia.

— Îţi putem încredinţa sarcini mai importante, a adăugat consolator.

Dar nu era adevărat. Voise doar să atenueze efectul vorbelor rostite.

Cu cincisprezece ani mai înainte era brutal şi arogant, ca mai toţi Paleologii. Dar timpul rotunjeşte colţurile. Are de-acum patruzeci şi nouă de ani şi barba din ce în ce mai sură.

Chipul lui exprimă, mai clar decât oricare alte chipuri, melancolia fără margini a acestui oraş cu sângele învechit. Nu are copii. Cele două soţii ale lui Constantin au murit tinere, prima – în patul ei de copil, la Moreea, cea de-a doua – îndată după nuntă, în timpul asediului cetăţii Gattilusilor de către turci.

La foarte puţin timp după moartea împăratului Ioan al VIII-lea, Constantin a hotărât să se căsătorească pentru a treia oară. Se spune că ar fi cerut-o de nevastă chiar şi pe văduva creştină a sultanului Murad, Mara a Serbiei, pe care Mehmet o trimisese acasă la tatăl ei, încărcată cu daruri şi dovezi de cinstire. Murad îi îngăduise să-şi păstreze credinţa creştină, iar ea îl învăţase pe tânărul Mehmet rugăciunile greceşti.

Anii l-au măcinat. Împăratul Constantin e un bărbat solitar. Pentru el, totul se întâmplă prea târziu. S-ar fi putut căsători cu fiica dogelui Veneţiei. De-ar fi fost aşa, ar fi avut un sprijin considerabil din partea Veneţiei. Dar nu, el nu s-a încumetat să se însoare cu o prinţesă de credinţă latină. Cât despre suveranul Trapezuntului, chiar dacă are o fiică nespus de frumoasă, este prea sărac şi deja aliat cu sultanul.

Într-un sfârşit, i-a găsit Phrantzes o prinţesă barbară, tocmai pe cealaltă parte a Mării Negre. Principele Georgiei, tatăl ei, este crescut în credinţa adevărată a grecilor, mai mult, i-a promis şi o armată încercată pentru apărarea Constantinopolului. Târziu! Abia a reuşit Phrantzes să se întoarcă, mai înainte ca sultanul să-şi termine de construit fortăreaţa. Acum Bosforul e închis. Din Georgia nu mai vine nici o prinţesă, nici o avere, nici o armată barbară.

Constantin s-a născut sub o stea nenorocoasă. Poporul lui îl urăşte din cauza unirii cu credinţa latinilor. Deşi el nu înşală pe nimeni. Nici nu este crud. Când a început războiul, i-a întemniţat, de formă, pe turcii din Constantinopol, dar, după trei zile, le-a dat drumul.

M-ar putea întemniţa şi pe mine, m-ar putea tortura după obiceiurile Bizanţului, pentru a mă sili să spun ce vrea. Dar Constantin nu doreşte acest lucru. Poate că Phrantzes nu s-ar sfii s-o facă. Dar de-aş fi fost, într-adevăr, o iscoadă a sultanului? Ştiu şi eu? Nu este, totuşi, torturat un spion, când duşmanul e aproape de porţile oraşului.

Dar este timid, foarte timid. Este foarte conştient de demnitatea lui de basileu. Cum ar putea, oare, coborî, de pe calul său, divinul împărat, ca să împingă pietre cu levierul sau să ia în mâinile lui mistria, încurajându-i astfel pe oameni să lucreze mai cu spor, aşa cum a făcut-o tânărul sultan pe malul Bosforului? Fără îndoială, reparaţia zidului s-ar face într-un ritm mai alert. Acum, fiecare lucrător munceşte doar pentru a primi bani, cu încetineală şi plictiseală bizantină.

Prin urmare, nici să car pietre şi mortar pentru consolidarea străvechiului zid al oraşului nu-mi este permis. Nu-l urăsc pe Constantin, dar pentru asta mi-e greu să-i dau iertare.

M-am întors acasă, am făcut baie, iar Manuil m-a spălat pe spate. Apoi m-am îmbrăcat cu straiele mele obişnuite.

Când i-am povestit că l-am întâlnit pe împăratul Constantin şi că am avut plăcerea să-l privesc în ochi pe divinul basileu, slujitorul meu Manuil a pufnit într-un râs răutăcios. Am băut vin împreună şi el mi-a povestit despre o încăpere a Palatului Blahernelor ai cărei pereţi sunt căptuşiţi cu plăci de porfir aduse din patria cea de odinioară. Puţini oameni au avut ocazia s-o vadă. În camera aceea s-au născut împăraţii Bizanţului. Naşterea împăratului era anunţată de la un mic balcon exterior. Manuil ştia despre cameră de la tatăl lui, care fusese cărăuş de lemne pentru întreţinerea focului în încăperile palatului în timpul vechiului împărat Manuil.

— În cinstea împărătescului tău nume! Am rostit eu şi i-am turnat vin în cupa de argilă.

— În cinstea numelui tău, Ioannis Anghelos, stăpânul meu! A răspuns el şi a băut cu atâta poftă, încât şi-a stropit bine veşmintele.

24 ianuarie 1453

Dacă ar fi plecat, nu se putea să nu aflu. Să fi plecat şi înainte de a se ivi zorii, tot s-ar fi răspândit vestea. De pe colinele din vecinătate, portul se vede ca în palmă. În acest oraş nu există secret care să se poată păstra multă vreme.

Dincolo de ape, la orizont, străluceşte ţărmul Asiei, bolnavă de dor este inima mea.

De-aş fi un necunoscut fără reputaţie, fără trecut, m-aş putea pierde în marea de oameni. Aş fi zi de zi mulţumit. Dar am gustat din pâinea otrăvită a cunoaşterii. Ceea ce vreau, atârnă ca o piatră în mine.

26 ianuarie 1453

S-a întâmplat ceva neaşteptat. Două corăbii de război, cu vele puternice, au sosit în port. În timp ce marinarii strângeau velele, urlând şi chiuind, oamenii au alergat din toate părţile spre port. Cea mai mare este, într-adevăr, uriaşă şi seamănă cu navele veneţiene de război.

Comandantul flotilei este Giovanni Giustiniani, un genovez, fost guvernator în Caffa şi mercenar cu multă experienţă. A adus cu sine şapte sute de oşteni bine înarmaţi. Astăzi, mulţimea a fost bântuită de o bucurie nebună şi n-a mai avut nici o importanţă că ei sunt latini. Echipamentul soldaţilor este ireproşabil şi mulţi dintre ei au săbii grele, de mânuit cu ambele mâini. Fiecare soldat cu cuirasă de-al lui Giustiniani valorează cât zece oameni cu arme uşoare şi cu pieptare de protecţie din piele. Sunt obişnuiţi cu disciplina militară şi îşi adoră comandantul. S-a putut observa acest lucru după ordinea în care au debarcat şi au traversat oraşul spre Blaherne, în zornăituri de armură.

Împăratul i-a trecut în revistă. Dacă va fi fost informat dinainte că vor sosi, înseamnă că a ştiut să păstreze secretul.

De obicei, noutăţile se află în câteva zile, chiar şi acelea care se referă la cele mai secrete negocieri. Dacă sunt plătite bine, se înţelege.

Poate că Occidentul n-a uitat de Constantinopol. Nu mă îndoiesc că Giustiniani a avut ceva de aşteptat până s-au decis genovezii. Altfel, cum ar fi putut el să facă rost de bani pentru înarmarea corăbiilor şi plata soldelor?

Dar sultanul are douăsprezece mii de ieniceri. Iar la Varna, cavalerii în armură n-au putut face faţă ienicerilor.

27 ianuarie 1453

Ea a venit, încă o dată. Nu m-a uitat. A slăbit mult. Palidă. Ochii ei căprui, neliniştiţi. A suferit. Toate vorbele pe care voiam să i le spun, toate întrebările care m-au frământat mi-au îngheţat pe buze. Ce rost ar mai fi avut? Era lângă mine. Am murmurat doar:

— Dragostea mea… dragostea mea…

A început să strige, învinovăţindu-mă:

— De ce ai venit în acest oraş? De ce n-ai rămas la sultanul tău? De ce m-ai ameţit? De ce te agăţi tot timpul de mine? Este o dezonoare, a continuat ea. Înainte eram o fiinţă veselă şi sigură de mine. Acum nu mai sunt stăpână pe voinţa mea. Picioarele mă poartă acolo unde nu doresc. Tu, un latin, un bărbat căsătorit, un aventurier, tu eşti cauza răului. M-ai făcut să-mi fie ruşine de mine însămi şi să mă urăsc. Zadarnică a fost educaţia înaltă pe care am primit-o. Zadarnice ştiinţa, discernământul, neamul, mândria, averea. Supusă ţie ca o sclavă. Am roşit pentru fiecare pas pe care l-am făcut venind la tine. Iar tu nici măcar nu m-ai atins! De aceea îmi este sângele înfierbântat. Misterele trupului meu strigă în mine, mă tulbură. Eram atât de pură înainte. Eram curată. Acum nici nu mai ştiu ce sunt şi ce doresc… Un pumnal în pieptul tău să înfig, otravă în cupa ta să strecor… Mai bine ai fi murit. Ca să-ţi spun aceste vorbe, de aceea am venit la tine.

Am îmbrăţişat-o şi i-am sărutat gura. Nu, n-a avut dureri de cap ca prima dată. De când nu ne-am văzut devenise femeie. Tremura în braţele mele.

Ce mult am urât astfel de tremure! Ce mult am urât pasiunea Care Pângăreşte, cu roşul ei tremurător, obrajii! Cunosc semnele astea. Dar nu există dragoste fără trup! Nu, nu există dragoste fără dorinţă!

I-am spus:

— Nu vreau să te am. Există un timp pentru toate lucrurile de soare. Nu de aceea te-am aşteptat.

— Dacă mă dezonorezi, a ţipat ea, te voi ucide. Probabil că asta este atât pentru mine, cât şi pentru familia mea. Nu mai vorbi aşa!

I-am spus:

— Păstrează-ţi floarea pentru turci! Eu n-am avut intenţia s-o culeg.

— Cât de mult te urăsc! A spus ea suspinând şi şi-a înfipt unghiile cu putere în braţul meu. Ioannis Anghelos, Ioannis Anghelos, Ioannis Anghelos…

Mi-a repetat de multe ori numele, apoi şi-a sprijinit fruntea pe umărul meu şi a izbucnit în plâns, ca şi cum inima i-ar fi fost amarnic zdrobită.

I-am prins faţa între mâinile mele şi am râs, i-am acoperit ochii şi obrajii cu sărutări, am mângâiat-o ca pe o fetiţă şi am asigurat-o că totul va fi bine. Apoi i-am spus să se aşeze şi i-am oferit o cupă de vin. A început şi ea să zâmbească.

— Nici nu m-am fardat înainte de a veni aici, a spus ea. Am fost prudentă, fiindcă te cunosc de-acum. Tu mă faci întotdeauna să plâng. Atunci, ce rost mai are să-mi fardez obrajii? Bineînţeles, vreau să fiu frumoasă pentru tine, dar ce importanţă are? Tu nu-mi doreşti decât ochii… Ia-i! Păstrează-i şi scapă-mă de tine!

Era în amurg. Cerul era roşu, iar în cameră aproape întuneric.

— Cum de-ai putut veni? Am întrebat-o.

— Tot oraşul este întors pe dos, a spus ea râzând. E sărbătoare. Toţi se bucură de sosirea genovezilor. Gândeşte-te, şapte sute de bărbaţi în armuri! Venirea lor a schimbat destinul oraşului. Oare cine crezi că se mai gândeşte să-şi păzească fiica într-o astfel de zi? Chiar şi de-ar frecventa o societate de latini, tot ar ierta-o.

— Nu te-am întrebat niciodată despre lucrurile care se petrec în Constantinopol, i-am spus eu. Aş vrea să te întreb acum. Nu pentru că ar avea prea mare importanţă, dar sunt curios, îl cunoşti pe megaducele Lukas Notaras?

A tresărit şi s-a uitat speriată la mine.

— De ce mă întrebi?

— Voiam doar să ştiu ce fel de om este.

Continua să se uite fix la mine. Iar eu am întrebat-o nerăbdător:

— Oare el, într-adevăr, îl preferă pe sultan împăratului Constantin? Tu însăţi l-ai auzit cum a strigat mulţimii, prima oară când ne-am întâlnit. Dacă-l cunoşti, spune-mi, ar putea fi un trădător?

— Ce spui? A murmurat ea tulburată. Oare cum de-ţi vine să vorbeşti aşa? Doar el este megaduce.

Apoi a spus repede:

— Îl cunosc foarte bine. Atât pe el, cât şi pe familia lui. Se trage dintr-o stirpe străveche. Este mândru, ambiţios şi i-a dat fiicei sale o educaţie imperială, fiindcă ea îi era destinată împăratului. Dar când Constantin a devenit basileu, a considerat că fiica unui megaduce nu-i demnă de rangul său. A fost o ofensă ce nu se putea ierta prea uşor. Megaducele nu-i de acord cu politica pe care o duce împăratul. Dar un adversar al Uniunii nu este neapărat şi un trădător. Nu, el nu-i un trădător şi nu va fi niciodată. De-ar fi fost trădător, nu şi-ar fi expus în mod public, atât de direct, opiniile.

I-am spus:

— Oare ce ştii tu despre pasiunea umană? Puterea este o momeală teribilă. Un om viclean şi ambiţios, care dezaprobă politica împăratului Constantin, poate concepe un Constantinopol al sultanului, în acest oraş s-au mai văzut rebeliuni şi uzurpări. Chiar şi călugărul Ghenadios propovăduieşte în mod deschis capitularea.

— Vorbele tale mă înspăimântă, a murmurat ea.

— Dar ideea este seducătoare, nu-i aşa? Am întrebat-o eu. O revoltă scurtă, un pic de sânge vărsat şi, după aceea, deschidem porţile pentru sultan. Ce, nu-i mai bine dacă mor doar câţiva oameni, decât să dispară, împreună cu frumosul oraş, o întreagă civilizaţie şi religia sa? Crede-mă, pentru a justifica un astfel de act în faţa conştiinţei sale, până şi unui om onest nu-i vor lipsi motive întemeiate şi juste.

— De fapt, cine eşti tu? M-a întrebat ea înfiorată. De ce îmi spui mie lucrurile astea?

— Pentru că momentul potrivit a şi trecut, am spus eu. Acum împăratul are la dispoziţie, în afară de garda lui personală, şapte sute de latini acoperiţi cu zale. O revoltă a poporului împotriva împăratului ar fi neputincioasă. Chiar dacă Ghenadios şi-ar bălăngăni crucea ca să binecuvânteze poporul şi megaducele Notaras în persoană ar conduce mulţimea până la Blaherne. Fără îndoială, am continuat eu, sosirea lui Giustiniani a pecetluit destinul Constantinopolului. Prefacerea lui în cenuşă e inevitabilă. Dar putem suspina uşuraţi. Fiindcă sultanul Mehmet nu este cum era tatăl lui, Murad. În vorbele lui Mehmet nu te vei putea încrede niciodată. Cine se va încrede în făgăduielile lui, sub sabie va îngenunchea.

— Nu te înţeleg, a spus ea. Eu, într-adevăr, nu te înţeleg. Vorbeşti de parcă ai dori pieirea Constantinopolului. Vorbeşti ca un înger al morţii.

Murise culoarea roşie a crepuscului. În odaia mea se făcuse întuneric, iar chipul ei era aproape şters. I-am spus:

— De unde ştii că nu sunt chiar îngerul Morţii? Eu însumi am avut uneori îndoieli… Într-o zi, este multă vreme de atunci, i-am părăsit pe Fraţii Liberului Cuget. Zelul lor era nemărginit, intoleranţa lor, mai excesivă şi mai dăunătoare decât a călugărilor şi a preoţilor. După ce i-am părăsit, m-am trezit într-o dimineaţă în cântecul unei privighetori, sub un tei bătrân de lângă zidul unui cimitir. Pe zid era pictat un dans macabru. Mai întâi am văzut un schelet, îi antrenase la dans pe un episcop, pe un împărat, pe un negustor şi pe o femeie frumoasă, în apropierea Rinului, într-o dimineaţă cu rouă, când cânta o privighetoare; în momentul acela am avut o revelaţie. De atunci, moartea m-a însoţit şi nu m-am mai temut de ea niciodată… Oraşul tău este ca un sipet şubrezit. Şi-a pierdut pietrele preţioase care îl împodobeau pe din afară, iar colţurile îi sunt tocite. Dar în interiorul acestui sipet şubrezit există comori. Tot ceea ce a fost mai frumos în alte vremuri: ultimii filosofi ai Greciei, extazul credinţei, Biserica originară a lui Hristos, vechile manuscrise, mozaicurile strălucitoare. Nu-i doresc distrugerea, îl iubesc cu o dragoste înspăimântată, disperată. Însă clipa pieririi lui a sosit. Oare cine-şi dă de bunăvoie sipetul plin de comori unor tâlhari? Mai bine să dispară în sânge şi funingine! Aici este ultima Romă! O mie de ani respiră în tine şi în mine. Mai bine cununa morţii, cununa de spini a lui Hristos, decât turbanul turcilor! Oare înţelegi cum gândesc eu?

— Cine eşti tu? A întrebat ea. De ce-mi vorbeşti în întuneric?

Am spus tot ce aveam de spus. Am aprins candela. Lumina candelei a făcut să sclipească topazele din colierul cu care îi era împodobit gâtul alb. Topazele de aur ale Săgetătorului, care te feresc de josnicie.

— Cine sunt? Am rostit. Un bărbat căsătorit, un latin, un aventurier, aşa cum ai spus. De ce această întrebare zadarnică?

— Privirea ta îmi arde pielea, a spus ea acoperindu-şi gâtul alb cu mâinile.

— Singurătatea mea te arde, am rostit. Când te privesc, la lumina candelei, inima mea se risipeşte. Pielea ta netedă ca argintul, ochii tăi ca două flori întunecate… Doar poezie… Cunosc multe cuvinte. Cuvinte frumoase. Aş putea să împrumut şi de la antici, şi de la moderni. Cine sunt? Sunt Occidentul şi Orientul, ireversibilul trecut, credinţa fără de speranţă. Sunt sângele Greciei în trupul Occidentului. Vrei să continuu?

În lumina tremurătoare a candelei ne-am privit unul pe altul iar şi iar. Ochii ei mi-au cercetat fiecare trăsătură a chipului, ca mângâierea unei flăcări uşoare, m-au săgetat.

Era ca osânditul legat pe rug, care aşteaptă să se înalţe flăcările.

Aveam nouăsprezece ani când am văzut cum au ars-o pe rug englezii pe Fecioara francă într-o piaţă din Rouen. Privirea ei îmi era cunoscută, îi ştiam glasul. Era îmbrăcată în veşminte bărbăteşti fiindcă trăise printre soldaţi. Se crezuse puternică, dar când focul i-a atins picioarele, a început să plângă. Legată, pe rug, a plâns, s-a rugat şi a strigat în zadar, până ce flăcările s-au înălţat şi au mistut-o. Aş fi putut să-i povestesc despre asta… Oare i-ar fi fost de folos?

În apropiere de reşedinţa Sinodului din Florenţa, obişnuia să-şi facă apariţia Sfânta Fecioară, însoţită întotdeauna de un preot excomunicat. Era o falsă Fecioară, care putea să refacă din cioburi o cupă spartă sau să îndese într-un baston găurit o faţă de masă pestriţă, pe care o recupera apoi de pe braţul vreunui gură-cască ce-i urmărea uimit minunile. De asemenea, putea să ia în mână cărbuni aprinşi şi să-i zdrobească în pumn până ce se stingeau. După cum adevărul însoţeşte întotdeauna falsul, tot aşa şi Fecioara adevărată o însoţeşte întotdeauna pe Fecioara falsă. Chiar şi regele Franţei, din curiozitate, a ieşit în întâmpinarea falsei Fecioare.

— Ai un aer absent, a spus ea. Eu sunt aici, în casa ta.

— Mă gândeam la ziua când vei pleca din Constantinopol. Între noi este cineva. Am presimţit, am ştiut. De fiecare dată a fost cineva între noi.

Se făcuse întuneric. Pe stradă, lumea purta felinare ce se legănau pe lângă case. Se auzeau râsete. Era mult zgomot.

— Trebuia să-mi vorbeşti despre Judecata lui Dumnezeu, şi-a adus ea aminte.

— Altă dată, i-am promis eu. Astăzi cred că te-am rănit destul. De ce? Nu ştiu. O simt doar. Rănindu-te pe tine, m-am rănit pe mine însumi şi mai tare.

— Poate nu va mai fi nicicând o altă dată, a spus ea cu răceală.

— În cazul acesta, am rostit eu, mi-e indiferent cu ce mă voi duce în mormânt. Tu vei trăi. Fii fericită! Poate în Moreea. Poate în Italia. Străină. Dar vei trăi. Oare nu-i cel mai important lucru să trăieşti?

— Trebuie să plec, a spus ea punându-şi mantoul singură, fără ajutorul meu.

— Voi lua felinarul şi te voi însoţi, am spus. Străzile sunt nesigure. Nu ţi-aş dori să cazi pe mâna vreunui genovez beat. Fără îndoială că au şi început să se încaiere pe străzi. E în firea tuturor mercenarilor, în seara asta nu poţi umbla singură. Fiindcă în oraş au sosit latinii.

A ezitat mai întâi, dar după câteva clipe a spus:

— Cum doreşti.

Cu un glas mort, cu un chip împietrit. A mai spus sec:

— Îmi este absolut indiferent.

Mi-am prins iataganul la cingătoare. Tăişul lui ar putea despica o pană în zbor. Calitatea oţelului e mai bună decât a oricărui alt oţel occidental. Astfel de arme au ienicerii.

— În seara asta…, am început eu şi glasul mi s-a frânt, în seara asta…, am repetat, dar n-am mai fost în stare să spun vreo vorbă.

Din străfundurile tainice ale inimii mele a ţâşnit o furie aprinsă şi a zgâriat cu gheare de foc îngheţata mea nemulţumire. Am umblat mulţi ani la şcoala dervişilor, am evitat să mănânc carne, n-am vrut să fac rău nici unei fiinţe. Dar în seara asta am simţit nevoia să lovesc şi să omor. Să ucid un om, un semen al meu. Trupul barbar s-a revoltat împotriva spiritului. Sângele meu grec i-a urât pe latini. Mi-am simţit, mai puternic decât niciodată, sfâşiată, toată fiinţa. Setea de moarte m-a înfierbântat. Niciodată n-am simţit-o până acum. Din dragoste a venit. Dragostea, tulburătoarea dragoste, care a deschis abisurile secrete ale fiinţei mele. Şi nu m-am recunoscut pe mine însumi.

M-a prins de braţ. Revenise la viaţă. M-a rugat:

— Nu lua iataganul cu tine! Pentru că, după aceea, sigur vei regreta.

O bucurie ciudată, victorioasă, a tremurat în vorbele ei. Ea mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu însumi. De necrezut! Abia mi-a atins braţul şi din furia mea n-a mai rămas nimic. Am desprins iataganul de la cingătoare şi l-am aruncat pe podea.

— Cum vrei! Am spus. Cum vrei! Cum vrei tu!

Ne-am îndreptat spre colină. În port, clătinându-se şi zbierând cât îi ţinea gura, mercenarii genovezi ocupaseră strada. Opreau femeile şi le spuneau în diferite limbi tot felul de grosolănii, dar nu erau răi. Îşi lăsaseră armele în locuinţele unde se stabilise trupa. Când am ajuns în dreptul lor, s-au dat la o parte şi n-au spus nimic. Chiar dacă faţa îi era acoperită, probabil că în ţinuta ei recunoscuseră sângele nobil. Cât despre mine, încă înainte de Varna, până şi soldaţii beţi se dădeau la o parte din calea mea.