Mika Waltari

— Mai ai şi corăbiile, i-am spus eu.

— Aşa-i, a recunoscut el. În plus, am şi corăbiile mele. Ultima carte, pentru cea mai nefericită situaţie. Dar n-avea teamă! Dacă Giovanni Giustiniani se angajează în luptă, ştie să se bată. Cu repeziciune şi cu discernământ. Până la ultima şansă. Dar nu mai departe. Nu, nu mai departe… Viaţa e o miză extraordinară, a continuat el. Este lucrul cel mai de preţ pe care un om îl poate căpăta. Cea mai solidă cuirasă nu rezistă la o ghiulea, chiar şi o […] se poate strecura printr-o articulaţie a celei mai sofisticate platoşe. O săgeată poate să pătrundă prin viziera unei armuri. Un soldat îmbrăcat din cap până în picioare în armură de fier este neputincios în faţa focului sau a plumbului topit. Este meseria mea dar şi onoarea mea să lupt până la ultima şansă. Dar nu şi când nu mai există nici o şansă.

I-am mai turnat vin şi l-am întrebat cu un aer indiferent:

— Cât vrei, Giustiniani, ca să-ţi scufunzi singur corăbiile?

A tresărit violent, şi-a făcut semnul crucii.

— Spui nerozii, a urlat el. Jocul acesta nu-mi mai place.

— Aceste pietre… am spus eu şi, după ce le-am luat în pumn, le-am lăsat să alunece pe masă, între noi. Oare nu sunt de ajuns aceste pietre preţioase pentru a cumpăra de la Genova zece corăbii ca ale tale?

— Cred că da, a spus el, nemaiputându-şi desprinde privirea de rubinele sângerii şi de diamantele strălucitoare ce curgeau printre degetele mele. Poate, dacă am fi la Genova. Dar nu suntem la Genova. Iar dacă mi-aş scufunda corăbiile, pietrele tale nu vor mai avea nici o valoare pentru mine. Chiar dacă mi-ai plăti de zece ori, de o sută de ori preţul corăbiilor, tot nu le-aş scufunda.

— Prin urmare, nu ai încredere în cărţile ce ţi s-au dat, nu-i aşa? L-am întrebat eu.

El a spus:

— Eu nu ezit. Am intrat în joc, îl voi juca. Dar în limitele bunului-simţ.

Şi-a şters buzele cu mâinile, a zâmbit şi a spus:

— Trebuie să ne fi îmbătat straşnic amândoi dacă am ajuns să rostim vorbe necugetate.

Nu era adevărat. El ar fi putut să bea şi un butoi de vin şi tot nu s-ar fi ameţit. Am adunat pietrele împrăştiate pe masă şi am spus:

— Pentru mine, pietrele astea nu mai au nici o valoare. Atât de lipsite de valoare au ajuns, adună-le. Pietrele astea nu vor mai străluci niciodată, am adăugat cu o voce aspră şi le-am izbit de perete.

Au căzut ca boabele de grindină pe podea.

— Adună-le, dacă le vrei, i-am spus, sunt ale tale! Pietre ca toate pietrele de pe drum.

— Eşti nebun, a strigat el. Nu ştii ce faci. Mâine te vei lua cu mâinile de cap pentru rătăcirea de astăzi.

De o spaimă cumplită gâtul mi-a fost cuprins, vorbele au refuzat să fie rostite. Am clătit din cap.

— Ia-le! Am reuşit, într-un sfârşit, să articulez. Sunt preţul sângelui meu. Îngăduie-mi să lupt alături de oamenii tăi! Nu vreau nimic altceva de la tine!

A rămas cu gura căscată. Se uita hipnotizat la mine. Apoi, în ochii lui bulbucaţi a apărut îndoiala.

— Sunt veritabile? A întrebat.

M-am aplecat şi am luat de pe podea un diamant oarecum tăiat grosolan, m-am apropiat de fereastră şi am tras adânc o linie pe sticla groasă, de sus până jos. Scrâşnetul ascuţit ne-a sfâşiat urechile. Apoi am aruncat diamantul.

— Dar eşti un bărbat nebun, a spus el. Ai mintea răvăşită acum. Nu sunt eu omul care să profite de slăbiciunea altuia. Cel mai bine ar fi să te culci şi să te odihneşti. Vom vorbi după aceea.

— Nu ţi s-a întâmplat niciodată, l-am întrebat eu, să ai o viziune în care să te vezi pe tine însuţi?

Poate că am fost şi puţin ameţit de vin, fiindcă nu sunt obişnuit să beau prea mult. În orice caz, am continuat:

— Înainte de bătălia de la Varna, în Ungaria, am avut parte de un cumplit cutremur de pământ. Caii şi-au rupt atunci legăturile în care erau prinşi şi au alergat nechezând pe câmp.

Păsările zburau dezorientate. Pământul se cutremura şi se despica. Era în momentul când regele Ungariei şi-a încălcat jurământul şi a rupt pacea cu turcii în urma insistentelor rugăminţi ale cardinalului Cesarini. Atunci mi s-a arătat pentru prima oară îngerul Morţii. Era un bărbat palid, cu părul negru. Avea chipul meu. Ca şi cum m-aş fi privit într-o oglindă. El mi-a spus: Ne vom mai întâlni! Într-o mlaştină, în apropierea Varnei, l-am văzut pentru a doua oară. Era în spatele meu când ungurii l-au omorât pe cardinalul Cesarini, pe care-l considerau cauza tuturor relelor ce se abătuseră asupră-le. Cesarini era un idealist, poate cel mai idealist bărbat pe care l-am cunoscut. Idealul, perfecţiunea la care aspira l-au ucis. Sufletul lui a murit de spaimă şi de disperare cu mult mai înainte ca trupul să-i fie ucis. După ce am înţeles că Cesarini nu mai este, am întors capul şi l-am văzut în spatele meu pe îngerul Morţii, care mă privea cu ochii mei. „Ne vom revedea!” a spus el încă o dată. „Ne vom revedea lângă Poarta Sfântului…” Nu i-am înţeles atunci vorbele. Abia acum încep să i le înţeleg.

Am continuat:

— Eu nu sunt un hoţ. Dintr-un capriciu, un sultan poate face mâine un sclav mai bogat decât orice principe din Occident. După bătălie, am fost dus, împreună cu ceilalţi ostatici, dinaintea sultanului Murad. Victoria lui de atunci a fost neaşteptată. De fapt, fusese la un pas de înfrângere, îi atârnau obrajii sub ochii încă înspăimântaţi de încercările prin care trecuse. Era un bărbat mic de statură – eu îl depăşeam cu un cap – pe care inactivitatea şi plăcerile îl făcuseră greoi. Mulţi întindeau mâinile spre el şi-i făgăduiau mari bogăţii în schimbul vieţii. Dar, în ochii lui, noi toţi eram sperjuri. El dorea să trăiască în pace. De aceea şi abdicase o dată în favoarea fiului său Mehmet şi se retrăsese să se odihnească şi să se reculeagă la Magnesia. Ne-a oferit şansa să alegem între Islam şi moarte. Mustea pământul de sânge; îngenuncheau în faţa călăului, sub iatagan, şi tineri, şi bătrâni, şi slujitori, şi nobili. Mulţi n-au mai putut suporta să privească cum se rostogoleau, unul după altul, capetele atâtor bărbaţi. Au izbucnit în plâns şi i-au recunoscut umili pe Dumnezeul Islamului şi pe Profet. Iar câţiva călugări au fost într-atât de mult tulburaţi, încât au ajuns să spună că şi-au pierdut credinţa, fiindcă Dumnezeu le-a îngăduit turcilor să învingă. Am povestit mai departe:

— Dar Murad era un bărbat obosit şi îmbătrânit înainte de vreme. Fiul său preferat murise înecat. După aceea n-a mai fost interesat câtuşi de puţin de putere. Obişnuia să-şi caute uitarea în vin, în compania erudiţilor şi a poeţilor. Nu iubea vărsarea de sânge. Când mi-a venit rândul, s-a uitat la mine şi probabil că i-a plăcut chipul meu. Mi-a spus: Dar tu eşti încă atât de tânăr! De ce vrei să mori? Recunoaşte-L pe Profet! I-am răspuns: Sunt tânăr e adevărat, dar sunt gata să-mi plătesc datoria de om, la fel şi tu, preaputernicule, atunci când îţi va veni vremea, vei fi gata s-o plăteşti. Răspunsul meu i-a fost pe plac şi n-a mai încercat mă convingă să-mi schimb credinţa. Ai dreptate, a spus el. Va veni cândva şi ziua când necunoscuta mână străină va amesteca pulberea mea divină cu pământul. Apoi a făcut un semn şi am fost eliberat datorită vorbelor mele, care i-au muiat imaginaţia poetică. Vrei să asculţi, Giovanni Giustiniani, versurile pe care sultanul Murad le-a scris după bătălie?

Giustiniani a clătinat din cap, şi-a mai turnat vin în cupă şi a început să muşte dintr-o bucată de friptură rece. Am înţeles că nu se prea omora el după versuri, dar dorinţa mea de a i le spune era mai mare decât a lui de a nu le asculta. Am împins spre el platoul cu castraveţi muraţi şi am început să-i declam în turceşte memorabilele versuri, bătând pe masă ritmul cu degetele, ca şi cum aş fi urmărit strunele unei lăute. Apoi am tradus-o pentru el;

Dă-mi înapoi, paharnicule, vinul zilei de ieri, Dă-mi lăuta să cânt, pregăteşte-mi inima pentru uitare!

Dacă viaţa-i o clipă, vreau s-o trăiesc în plăceri!

Dă-mi să beau până-n ziua în care Necunoscuta mână străină Cu pământul va amesteca pulberea mea divină.

— Aşa era inima sultanului Murad. El a consolidat puterea Imperiului Otoman, iar dacă a dus război după război, a făcut-o doar pentru a obţine o pace durabilă. Era un bătrân obosit şi sătul de putere. De două ori a abdicat în favoarea fiului său. Prima dată au fost creştinii aceia care l-au silit să revină pe tron. A doua oară, marele vizir Khalil, atunci când ienicerii au incendiat bazarul din Adrianopol. După aceea, Murad a înţeles că trebuie să se resemneze cu puterea şi a domnit până la sfârşitul zilelor sale, dar războaie n-a mai purtat. De două ori pe săptămână se îmbăta în compania poeţilor şi a filosofilor şi, în stare de euforie, obişnuia să dăruiască domenii, caftane de onoare şi pietre preţioase. Niciodată, după ce s-a trezit din beţie, n-a oftat după darurile oferite. Câteva dintre aceste pietre preţioase mi le-a dăruit mie sultanul Murad. Păstrează-le, dacă le doreşti, Giustiniani, eu n-am trebuinţă de ele şi nici nu ţi le voi cere mâine înapoi.

După ce şi-a îndesat o jumătate de castravete murat în gură, Giustiniani şi-a şters mâinile ude de pantalonii lui uzaţi de piele, şi-a făcut cu pioşenie semnul crucii şi s-a lăsat cu greutate în patru labe în faţa mea.

— Eu sunt un om sărac, a spus el, un simplu mercenar. Nu-mi stă în obicei să afişez o falsă mândrie. Şi apoi, nu-i deloc rău motivul pentru care mă umilesc cu plăcere în faţa ta.

Şi s-a apucat să strângă pietrele împrăştiate prin casă, iar eu i-am luminat drumul cu lumânarea. Deşi gâfâia şi gemea din cauza poziţiei incomode, mi-a spus:

— Dar n-are nici un rost să mă ajuţi. Şi de m-aş iubi cu cea mai frumoasă femeie din lume, mâinile şi picioarele mele n-ar fi mai fericite ca acum.

I-am dat şi punga de piele, iar el a pus cu atenţie pietrele în ea, s-a ridicat de jos, i-a strâns băierile şi şi-a strecurat-o în buzunar.

— Nu sunt lacom, a constatat el. S-ar putea ca vreo piatră mai mare să se fi rostogolit până cine ştie în ce crăpătură din lemnul podelei sau pe sub covoare. Oricum, de vor mai fi, le va găsi servitorul tău când va mătura, îţi mulţumesc.

Apoi şi-a lăsat capul într-o parte şi m-a privit cu un aer foarte mulţumit. A spus în continuare:

— În timpul vieţii mele am întâlnit şi sfinţi, şi clarvăzători, şi multe alte soiuri de nebuni. Dar am fost imbecil când mi-am închipuit că pe pământ nu se pot petrece şi lucruri atât de extraordinare încât să depăşească puterea umană de înţelegere. Faptul că te-am întâlnit este unul din aceste evenimente de neînţeles.

Mi-a întins mâna lui enormă şi mi-a strâns-o pe a mea cu sinceră recunoştinţă.

— De acum înainte, a spus el, tu eşti prietenul meu, domnule Jean Ange! Zică lumea ce-o zice! De te va vorbi de rău, nu voi apleca niciodată urechea să-i ascult trăncănelile. Te iau sub protecţia mea. Iar mâine dimineaţă, după ce va suna deşteptarea, îi voi porunci scribului să te înscrie pe lista oamenilor mei. Dar să fii acolo! Îţi voi da un cal şi o armură. Nu-ţi face griji, vei avea parte de destulă hărţuială pentru a te obişnui cu regulile pe care le impun eu soldaţilor mei. În privinţa aceasta, te asigur că sunt mai al dracului decât turcii.

Dar nu m-a bătut prieteneşte pe umăr, aşa cum ar fi făcut probabil un comandant cu mai puţină experienţă. Dimpotrivă, înainte de a pleca, s-a înclinat cu respect în faţa mea şi a spus:

— Păstrează-ţi secretele! Pe mine prea puţin mă interesează! Dacă ai fi avut intenţii rele, n-ai fi procedat aşa. Am încredere în tine.

Grecii nu m-au vrut, un latin m-a acceptat. M-a înţeles mai bine decât grecii Giovanni Giustiniani.

5 februarie 1453

Am primit un cal şi echipament de luptă. În primele zile Giustiniani mi-a verificat cunoştinţele. L-am însoţit când a inspectat flancurile şi formaţiile de apărători ai oraşului, alcătuite din greci şi din tineri călugări neantrenaţi pentru luptă. Bâţâia neîncrezător din capul lui mare de taur şi râdea de neîndemânarea lor. S-a sfătuit cu împăratul, cu Phrantzes, cu căpitanii corăbiilor greceşti şi veneţiene, cu podestatul Perei, cu bailul Veneţiei, chiar şi cu prinţul Orhan, în surghiun la Constantinopol, care şi-a oferit împăratului serviciile sale şi ale slujitorilor săi pentru apărarea oraşului.

Cu fiecare a discutat pe îndelete şi a povestit întotdeauna istorii amuzante din timpul campaniilor de război sau asediilor. Asemenea prorei unei corăbii puternice, care dă la o parte valuri de neînvins, el oferă întotdeauna interlocutorilor o soluţie pentru depăşirea discordiilor, invidiilor şi prejudecăţilor, în el toată lumea are încredere. În el trebuie să te încrezi, fiindcă este ca o coloană pe care se sprijină edificiul de apărare al oraşului care se făureşte de la o zi la alta. Bea mult vin. Din două înghiţituri, e în stare să soarbă tot vinul dintr-o cupă uriaşă. Dar, în afară de pungile ce-i atârnă sub ochi, nici un alt efect nu are băutura asupra lui.

Încetineala cu care se mişcă şi flecăreala fără de sfârşit, îndărătul cărora se ascunde o judecată echilibrată şi dreaptă, m-au cam enervat la început. Dar, până la urmă, am început să privesc şi eu prin bulbucaţii lui ochi de taur. Acum mi se pare că asist la punerea în funcţiune a unui imens mecanism, pe care l-a conceput un matematician iscusit, care scârţâie şi pârâie din toate articulaţiile, dar se apropie de scopul propus, fiecare parte a mecanismului ajutându-se de celelalte şi ajutându-le la rându-i.

Sunt nevoit să-l admir, la fel ca toţi oamenii lui, care-l admiră şi se supun poruncilor sale, fiindcă niciodată nu dă un ordin de prisos.

În ceea ce mă priveşte, cred că-i sunt de ceva folos. I-am povestit tot ce ştiu despre ienicerii sultanului: despre felul în care sunt instruiţi, despre armamentul pe care îl folosesc şi despre tehnica lor de luptă. I-am vorbit despre personalitatea sultanului Mehmet, precum şi despre caracterul celor mai apropiaţi sfetnici ai lui. I-am explicat că după moartea sultanului Murad, nemaiînţelegându-se între ei, demnitarii imperiului s-au despărţit în două – unii, susţinători ai războiului, ceilalţi ai păcii – şi ca sultanul Mehmet a încurajat cu bună ştiinţă discordia, pentru a răsturna pe marele vizir Khalil.

— El n-a putut niciodată să uite, i-am mai spus eu lui Giustiniani că în tinereţe a fost umilit – mai întâi la doisprezece ani, apoi la paisprezece – când a trebuit să renunţe la tron, în ciuda faptului că Murad abdicase de bunăvoie în favoarea sa. În aceste umilinţe timpurii îşi au rădăcinile amărăciunea, fanatismul şi ambiţia – cauze secrete ale tuturor actelor sale. Prima oară – dar era copil pe atunci – când, pe neaşteptate, armata cruciaţilor s-a apropiat pe la Varna, Mehmet a făcut o adevărată criză de nervi. Asta se întâmpla în Adrianopol. A plâns, a ţipat şi s-a zvârcolit pe pământ şi ţărână – apoi s-a refugiat în harem. Cel puţin, aşa se povesteşte.

Dacă fostul sultan Murad n-ar fi venit în grabă din Magnesia şi n-ar fi împins armata Asiei, Imperiul Otoman s-ar fi prăbuşit de atunci. Fiindcă sârbii şi bulgarii s-ar fi aliat de bunăvoie cu creştinii… Destinul…, am spus eu. Dacă flota pontificală n-ar fi întârziat. Dacă genovezii din Pera n-ar fi transportat armata lui Murad peste Bosfor, trădând astfel încă o dată lumea creştină… Se spune că Murad ar fi plătit genovezilor câte un ducat pentru fiecare om îmbarcat. Dacă…

— Doar un om slab şi lipsit de voinţă îşi pierde timpul gândindu-se la cum ar fi putut să fie sau cum ar fi fost dacă s-ar fi putut…, a ţipat Giustiniani enervat. Voinţa omului este destinul său. Orice ar fi să i se întâmple. Sau, poate că ţie ţi-ar fi fost mai pe plac dacă sultanul le-ar fi îngăduit veneţienilor accesul la Marea Neagră şi i-ar fi strâns de boaşe pe genovezi, nu-i aşa?

Abia atunci mi-am amintit că Giustiniani era genovez. E obligat să accepte doar ceea ce Genova admite că-i drept şi corect.

— Iartă-mă! Am spus eu. Am povestit doar ce s-a întâmplat. Nu încape îndoială că, şi fără ajutorul genovezilor din Pera, Murad tot ar fi trecut Bosforul. Grecii n-ar fi fost în stare să-l împiedice. De sute de ani, Constantinopolul s-a obişnuit doar să se apere, nu să şi să atace. Flota creştinătăţii nu a venit la timp. De aceea am fost învinşi la Varna. Dar Mehmet n-a putut să uite groaza şi amarul pe care le-a încercat atunci. De aceea şi-a construit el astă-vară fortăreaţa pe pământ grecesc.

— Povestea cu Varna nu se va mai repeta, a spus el. Eu trebuie să-mi protejez armata. Este o obligaţie pentru poporul meu. Bineînţeles, a fost un pretext, dar chiar Creştinătatea i l-a oferit.

Că-i drept sau nedrept, a spus Giustiniani, el a închis Bosforul. E un fapt politic. Din fericire, corăbiile genoveze au acces la Marea Neagră. Din cauza neutralităţii Perei, se înţelege. Veneţienii şi-au săpat singuri groapa când au consimţit să rămână corăbiile lor în Port, la dispoziţia împăratului.

— Pentru toată creştinătatea, neutralitatea Perei este doar un prilej de amărăciune, i-am atras eu atenţia. Poate că zidurile ei nu sunt datoare cu nimic zidurilor Constantinopolului. Dar asedierea lor l-ar destabiliza pe Mehmet. Am câştiga timp. Timpul lucrează în favoarea noastră. Phrantzes are dreptate. Pentru că, de n-ar fi fost neutră, sultanul ar fi încercat mai întâi să cucerească Abia după aceea ar fi trecut la asediul Constantinopolului. Iar dacă ar fi reuşit să distrugă Pera, ar fi aţâţat toată Genova împotrivă-i.

— Tu vorbeşti ca un grec, a spus scârbit Giustiniani. Orice ar fi să se întâmple, neutralitatea Perei asigură Occidentului comerţul în Marea Neagră. Dacă-i neutră, Pera este mai de folos Constantinopolului decât dacă n-ar mai exista. Prin Pera întotdeauna va fi o poartă deschisă pentru negocierea păcii, dacă rezistăm mult timp asediului, bineînţeles. Fără armele şi armatele pe care le putem obţine prin intermediul Perei, am fi fără îndoială, pierduţi. Prin intermediul Perei putem şti tot ce se întâmplă la Adrianopol. Tu te înşeli când gândeşti cum gândeşti.

Neutralitatea Perei este un lucru bun şi de neînlocuit.

— Tot prin Pera, am spus eu, şi sultanul află tot ceea ce se întâmplă în Constantinopol.

— Uite ce, mi-a spus el, Constantinopolul este un oraş mare. De aceea, ar trebui ca, atunci când va începe asediul, să spânzur câţiva pescari, geambaşi şi evrei. Dar într-un oraş asediat e imposibil să împiedici răspândirea veştilor. Sau ai putea, dacă ai avea o experienţă bogată. În această privinţă, ce-i drept, Pera nu ne poate fi de ajutor. Dar dacă le pui toate cap la cap, Pera ne este mai mult favorabilă decât păguboasă.

Mi-a tras prieteneşte o palmă peste ceafă. Parcă avea o mănuşă de fier în mână.

— Mă inciţi să spun vrute şi nevrute, mi-a atras el atenţia. Ne pierdem timpul cu vorbe de prisos. Nu sunt obligat să justific ceva asupra căruia n-am nici o putere. Te-am înscris în armata mea? Bine. Eu îţi ordon, tu trebuie să fii de acord cu ceea ce spun eu! Fără să crâcneşti! Uite ce, mai bine mi-ai povesti mai departe despre sultanul Mehmet.

Mi-am înghiţit amărăciunea şi am continuat:

— A doua oară, chiar veteranii, ienicerii din propria lui armată au fost cei care s-au revoltat. Ei au refuzat să se supună poruncilor unui băiat slăbuţ şi nervos, care nu era în stare să-i conducă în luptă. După ce au furat tot, ienicerii au dat foc bazarului din Adrianopol. Aşa se face că, încă o dată, Mehmet a fost nevoit să se ascundă în haremul său de neatins. Din proprie iniţiativă marele vizir Khalil l-a chemat pe Murad. Mehmet nu i-o va putea ierta niciodată. Tu nu-l cunoşti pe Mehmet, am spus eu, repetând aceste vorbe stupide, pe care întotdeauna le spun când discut cu cineva despre Mehmet. Orgoliul atins al unui copil poate deveni spada în stare să distrugă un imperiu. Aminteşte-ţi că a fost de două ori. Abia după aceea şi-a început el ucenicia. Umilirile sale n-au limite. Pentru a compensa umilirile, e obligat să-şi dovedească lui însuşi că este superior tuturor înaintaşilor săi. Constantinopolul îi va fi dovada. Ani întregi, zile şi nopţi a gândit şi a pregătit cucerirea oraşului. Încă înainte de moartea tatălui său, el cunoştea pe de rost planul zidurilor de apărare ale Constantinopolului şi putea să deseneze din memorie orice detaliu, s-ar fi putut plimba pe străzile oraşului cu ochii închişi. Se spune, de altfel, că în tinereţe ar fi venit aici deghizat. El vorbeşte greceşte şi cunoaşte obiceiurile şi rugăciunile creştinilor.

— Tu nu-l cunoşti pe Mehmet, am repetat încă o dată, fără voie, insuportabilele mele cuvinte. La moartea tatălui său, nu mai era un copil. Nu murise Murad de mult când, conform obiceiului, emirul Karamaniei s-a revoltat şi a ocupat câteva provincii turceşti din Asia. Erau rude de sânge Mehmet şi acest emir. Atunci Mehmet a strâns o armată şi, în două săptămâni, ienicerii săi au fost la hotarele Karamaniei. Emirul s-a gândit că-i mai convenabil să se supună. De aceea, s-a predat sultanului împreună cu suita. Iar când s-a aflat dinaintea lui Mehmet, i-a explicat râzând că fapta lui nu fusese decât o joacă, fiindcă voise să-l pună la încercare pe noul sultan. Simţise labele leului şi se abţinuse. Dar şi sultanul Mehmet învăţase bine să-şi ascundă sentimentele. El nu face absolut nimic fără să discearnă. Se poate enerva atât de tare, încât să facă spume la gură. Dar până şi furia este fructul unei deliberări abile, pentru a se impune adversarului. Mehmet este un comediant, cum n-am mai întâlnit. Să-l fi văzut astă-vară, în mijlocul constructorilor, cu mânecile suflecate, cu părul plin de var şi cu sudoarea şiroindu-i pe faţă! Exemplul lui i-a silit şi pe bătrânii sfetnici, şi pe viziri, şi pe oamenii bogaţi să se întreacă cu lucrătorii la înălţarea turnurilor şi meterezelor fortăreţei. Au ajutat şi ei şi au gemut în fiecare seară. S-au scărpinat în barbă, încercând să înţeleagă cum de au putut fi atât de nerozi să-i făgăduiască de bunăvoie sultanului că vor munci la înălţarea turnurilor, dar de dat înapoi n-au mai putut da. Aşa se face că fortăreaţa l-a costat mai ieftin. Un astfel de om este sultanul!

Vorbele mele l-au impresionat pe Giustiniani. Cu siguranţă că istoria în sine nu era nouă pentru el, dar niciodată n-o auzise spusă de un om care a fost de faţă.

— Şi ienicerii? M-a întrebat el. Nu mă refer la oamenii de rând ci la comandanţii lor, la ofiţeri.

— Şi ienicerii, am spus eu. Ienicerii vor într-adevăr război, e meseria lor. Sunt copii de creştini, care au fost crescuţi în credinţa Islamului. Sunt mai fanatici decât turcii înşişi. Ei n-au voie să se căsătorească, le este interzis să părăsească tabăra de instrucţie, n-au nici măcar dreptul să înveţe o meserie. Se înţelege că au fost furioşi când au văzut că emirul Karamaniei se predă fără împotrivire. Mehmet i-a lăsat să urle şi să-şi răstoarne străchinile cu mâncare. S-a închis în cortul său să-şi rumege furia şi n-a mai ieşit de acolo decât peste trei zile. Nişte negustori îi vânduseră o grecoaică din insule. Era o fată de optsprezece ani, frumoasă ca ziua. O chema Irene. În compania ei îşi petrecuse sultanul cele trei zile când n-a vrut să vadă pe nimeni. Ienicerii vociferau şi înjurau în jurul cortului lui Mehmet. Nu puteau accepta un sultan care preferă războiului plăcerile şi dragostea, în plus, îşi negiijează, pentru o sclavă, până şi rugăciunea, pe care toţi musulmanii sunt obligaţi s-o respecte. Ofiţerii n-au reuşit să-i calmeze pe ieniceri. Poate că nici n-au încercat.

— Am auzit povestindu-se despre această întâmplare, m-a întrerupt Giustiniani. E o dovadă de necugetată cruzime a sultanului Mehmet.

Am spus:

— Cruzime, fără îndoială. Dar nu necugetată. A fost un gest foarte bine studiat, pe care el, comediantul, l-a interpretat magistral. În momentul când furia ienicerilor a ajuns la paroxism, sultanul a ieşit din cortul său cu un trandafir în mână, cu ochi visători şi cu aerul unui tânăr dezorientat. Văzându-l, toţi ienicerii au izbucnit într-un râs isteric şi au aruncat în aer bulgări de pământ şi baligă de cal, bineînţeles, fără intenţia de a-l lovi. Şi i-au strigat ei atunci: Oare ce soi de sultan mai eşti şi tu, de-ţi schimbi iataganul pe un trandafir? Iar Mehmet le-a strigat: O! Fraţilor, fraţilor, voi nici nu ştiţi ce spuneţi. Dacă aţi fi văzut-o, m-aţi fi înţeles! Au strigat şi mai aprig ienicerii: Arată-ne grecoaica! Arată-ne-o, să te putem crede! El a căscat şi a intrat alene în cort, apoi s-a întors trăgând de mână o fată tânără şi sfioasă, pe jumătate dezbrăcată, care-şi acoperea îngrozită chipul cu cealaltă mână. Nu voi uita niciodată acest spectacol, am continuat eu. Capetele rase ale ienicerilor, doar cu un smoc de păr în creştet, fiindcă-şi aruncaseră bonetele de fetru pe jos şi le călcau cu furie în picioare, chipul pătimaş al lui Mehmet, privirea galbenă a ochilor de nebun, tânăra sclavă, mai frumoasă decât primăvara în Karamania… Mehmet i-a ridicat mâna cu care-şi acoperea chipul şi i-a smuls veşmintele pe care le mai avea, apoi a împins-o înspre ienicerii care s-au dat înapoi câţiva paşi, uimiţi de frumuseţea şi de goliciunea trupului fetei. Priviţi-o pe îndelete, a urlat Mehmet! Priviţi-o şi apreciaţi dacă-i demnă de dragostea sultanului vostru! Apoi faţa lui s-a întunecat de furie, a aruncat trandafirul şi a poruncit: Aduceţi-mi iataganul! Sclava era îngenuncheată, cu faţa plânsă şi încerca să-şi acopere goliciunea. Mehmet a ridicat-o de păr şi dintr-o lovitură, i-a tăiat capul. Sângele ei i-a împroşcat pe ienicerii din apropiere. Nevenindu-le să creadă ceea ce văzuseră ochii lor, ienicerii au început să ţipe şi să se retragă în mare dezordine. Iar Mehmet le-a spus simplu: Iataganul meu poate să rupă şi lanţurile dragostei. Aveţi încredere în iataganul meu! Apoi a întrebat: Unde-i colonelul vostru? Şi ienicerii s-au dus să-l caute şi l-au găsit în cort, unde se ascunsese. I-a smuls din mâini, Mehmet, bastonul de comandant şi apoi l-a lovit peste faţă atât de sălbatic, încât i-a spart nasul şi i-a scos un ochi din orbită. Dar ienicerii tremurau şi nu i-au sărit în ajutor colonelului lor… Niciodată nu se vor mai revolta ienicerii, am spus eu. Mehmet a reorganizat corpul lor de armată şi a anexat, contrar legilor ienicerilor, şase mii din puii lui de şoim. Avansarea în funcţie a ienicerilor se face după legi străvechi. De aceea Mehmet nu se putuse debarasa de toţi ofiţerii bătrâni, aşa că, în noaptea aceea i-a decapitat pe mulţi dintre cei de care voia să se lipsească. Dar poţi fi sigur că le-a rezervat un loc de onoare la asediul Constantinopolului tuturor celor de care vrea să scape. În această privinţă, asediul îi va fi folositor, îi va îngădui să-i lichideze pe anumiţi ofiţeri şi militari mai bătrâni, care sunt prea siguri de ei. Mehmet nu uită niciodată o ofensă. Dar el a învăţat să aştepte răbdător clipa prielnică.

Am chibzuit un moment dacă-i cazul să continuu sau nu. Mi-am zis: Oare Giustiniani este omul care poate să mă înţeleagă? Într-un sfârşit, am rostit: