Universitatea „Al. I. Cuza Facultatea de Litere

Universitatea „Al.I.Cuza”

Facultatea de Litere

Departamentul de Jurnalistica si Stiintele Comunicarii

Anul universitar 2007-2008

MASS MEDIA - SISTEM ŞI PROCES

conf. univ.dr. Dorin POPA

Email: [e-mail]

Mobil: 0722 369 654

Media tipărite

4.1. Scurt excurs istoric
Una dintre cele mai fascinante invenţii ale lumii occidentale, tiparul lui Johann Gutenberg, nu are o dată precisă de naştere. Pentru unii autori, tiparul a apărut în 1434, pentru alţii, în 1438, în vreme ce ultimii datează invenţia în 1439. Sunt indicaţi şi anii 1435 şi 1436 ca fiind anii de debut ai tiparului european. Şi locul apariţiei este notat de unii la Mainz şi de alţii la Strasbourg. Consensul nu se petrece nici măcar în datarea tipăririi Bibliei, într-o primă şi splendidă ediţie în anul 1455, susţin unii, în anul 1456, proclamă alte voci, an în care Gutenberg devine falit şi toate cele două sute de exempare ale tirajului vor trece în proprietatea avocatului său, împreună cu presa şi atelierul. Oricum, pe exemplarele primei biblii tipărite este imprimat anul 1456. Zece ani mai târziu, Gutenberg, sărac lipit, pleca din lumea aceasta, fără să realizeze că va rămâne în istorie ca o personalitate de prim rang. El nici nu-şi imagina măcar că invenţia sa va triumfa în faţa concurenţei pe care i-o făceau lucrările scrise manual, manuscrisele.

În timp, mulţi cercetători au relevat importanţa acestei descoperiri, dar McLuhan a făcut-o într-un mod strălucitor şi memorabil: “Odată cu Gutenberg, Europa intră în faza tehnologică a progresului, fază în care schimbarea însăşi devine norma arhetipală a vieţii sociale. Tipografia a tins să transforme limbajul dintr-un mijloc de percepţie şi explorare într-un bun de consum transportabil. Tiparul nu este numai o tehnologie, ci el însuşi este un izvor de materie primă sau o materie primă, ca bumbacul, lemnul sau radioul; ca orice materie primă, el structurează nu numai raporturile intersenzoriale ale individului, ci şi modelele interdependenţei colective”¹.

Dar înainte de a urmări efectele tiparului în societăţile occidentale care l-au adoptat cu frenezie, ca instrument ce a contribuit substanţial şi profund la evoluţia omenirii către modernitate, să urmărim, în termeni generali, principalele etape din istoria comunicării umane. Fiecare autor care s-a aplecat asupra studiului comunicării a propus ori a adoptat o anume perspectivă istorică, delimitând, în funcţie de criteriile utilizate, etapele dezvoltării acesteia. Deşi comunicarea, ca proces conştient şi intenţional, ocupă, în istoria umană, pe axa timpului, un segment nu foarte amplu, studiul proceselor de comunicare a devenit o preocupare esenţială a vieţii intelectuale a ultimilor cincizeci de ani. Şi totuşi, înţelegerea acestor procese, în puncte vitale ale exprimării contemporane, pare a fi la început de drum. Şi aceasta, în special, datorită particularităţii comunicării de a invada întreaga structură a societăţii moderne şi de a lansa, cu o periodicitate din ce în ce mai severă, provocări interpretative şi de cogniţie, mai ales la nivelul efectelor sale. Studiul comunicării contemporane, şi prin implicarea atâtor specializări (de la sociologie şi lingvistică, până la informatică şi psihologie), este poate cel mai palpitant excurs intelectual al momentului actual al umanităţii, asupra căruia apasă urgenţe dintre cele mai divergente. Spre exemplu, lipseşte din bibliografiile ştiinţifice o analiză din perspectivă comparatistă a mediilor internaţionale. Apoi, se studiază mai puţin, peste tot în lume, influenţa societăţii asupra mass-media, în comparaţie cu efectele media – puncte de reper în cercetarea mediatică, dictate de urgenţele sociale. Deasemenea, sunt, în general, puţin studiate relaţiile reciproce care s-au stabilit (şi se remodelează în mod continuu) între cele mai importante componente media. Acum, când piaţa mediatică devine tot mai exigentă şi mai precisă în dorinţe, mai critică şi mai puţin dispusă a recepta fără un temei riguros mesajele, cercetarea din acest unghi va fi nevoită să înainteze destul de repede. De fapt, încercări teoretice pe acest gingaş teritoriu s-au petrecut încă de multă vreme, dar în prezent, viteza evoluţiei raporturilor mass-media cu indivizii, subgrupurile şi chiar cu societatea în întregul ei, reclamă studii amănunţite pe fiecare segment de interes în parte. Acum nu se mai vorbeşte la nivel general despre piaţa mediatică, nici măcar numai despre segmente de piaţă, ci despre “nişe” de piaţă sau chiar despre individualizarea receptării. Încă mai primează (şi este deocamdată firesc) în cercetarea contemporană studiile asupra efectelor mass-media, dar accentul s-ar putea muta, cu destulă probabilitate, înspre “vizualizările” extrem de nuanţate ale raporturilor dintre medii şi, poate, mai ales către posibilităţile de alternare benefice în plan psihologic individual.

Din multele propuneri de etapizare a evoluţiei comunicării umane, optăm pentru aceea operată de Melvin L. DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach, urmărindu-i sumar cadrele generale. Iată cele şase etape, pe care autorii le numesc epoci²:

1. 
   epoca semnelor şi semnalelor Unul dintre primii noştri strămoşi – homo habilis – a apărut în urmă cu două milioane de ani şi, abia după aproximativ un milion de ani, a reuşit să stăpânească focul, după cum relevă rămăşiţe descoperite pe teritoriul Chinei. Cu aproximativ un milion şi jumătate de ani în urmă, un alt hominid – homo erectus – folosea topoare cioplite din piatră şi avea volumul creierului de 600 centimetri cubi. Semnele şi semnalele erau, de fapt, mârâieli, mormăieli. De asemenea, era prezent limbajul corpului: semnale făcute cu braţele sau cu mâinile. Mesajele erau, deci, simple şi transmise într-un ritm lent.
   
2. 
   epoca vorbirii şi a limbajului Oamenii de Cro Magnon au fost aceia care au introdus arta, prin sculpturi în os, piatră şi fildeş şi prin picturi, descoperite în Spania şi sudul Franţei, reprezentând animale. Aceştia aveau capacitatea de a vorbi, structura craniană, limba şi laringele fiindu-le foarte apropiate de ale omului modern. Vorbirea a apărut acum 35.000-40.000 de ani, iar oamenii care o puteau folosi erau asemănători, fizic, celor de astăzi. Sunt opinii care susţin că, deşi mai robuşti, oamenii de Neanderthal au dispărut pentru că nu au trecut graniţa epocii semnelor şi semnalelor, necunoscând vorbirea şi limbajul. Această epocă se întinde, cu aproximaţie, până în anul 5.000 î. H.
   
3. 
   epoca scrisului
   

1. 
   Pictograme convenţionalizate Primele inscripţii, care pot primi semnificaţii anume, apar în Mesopotamia şi Egipt, în urmă cu şase mii de ani, după crearea unor semnificaţii standard, convenţii de reprezentare, care au permis stocarea informaţiilor. Aşa sunt cunoscutele glife egiptene, întâi sculptate în piatră, apoi desenate şi pictate, acest sistem pictografic fiind asemănător limbii chineze. Pentru a putea înţelege (descifra?) mesajul, era necesară stăpânirea unui mare număr de pattern-uri (acţiuni repetitive), iar scribii erau aceia care studiaseră îndelung simbolurile prin care se codificau mesajele în hieroglife pentru uzul exclusiv al clasei bogate.
   
2. 
   Scrierea fonetică Sumerienii, care trăiau în nordul Golfului Persic, au descoperit scrierea cu beţe pe plăci de lut moale, scriere numită cuneiformă, bazată pe reprezentări şi imagini. Ei au creat, mai târziu, câte un simbol pentru fiecare sunet, simplificând, astfel, scrierea care, până atunci (aprox.1700 î. H.), se bazase pe simbolizarea fiecărui obiect sau idei. Scrierea alfabetică s-a conturat la o mie de ani după apariţia celei fonetice şi utiliza aproape o sută de caractere. Astăzi folosim 28 de caractere, în limba română, şi 26, în limba engleză. În anul 500 î.H., grecii aveau un alfabet mult folosit, ei standardizând şi simplificând sistemele vechi. De aici, modificat, acest alfabet a evoluat la Roma, fiind acelaşi pe care-l utilizăm astăzi, după o istorie care a început înainte cu 70 de milioane de ani.
   
3. 
   Importanţa mijloacelor portabile Dificultatea transportului hieroglifelor şi cuneiformelor, suportul lor fiind din piatră şi lut, a dus la preocuparea de a găsi materiale mai uşoare care să servească drept suport pentru scriere, egiptenii descoperind, în jurul anului 2500 î. H., papirusul din trestie, folosit, de la început, de către armată şi administraţie. Mayaşii au descoperit că se poate scrie foarte bine (şi chiar au realizat primele cărţi netipărite) pe scoarţă tratată de ficus.
   S-au putut, astfel, transmite mult mai simplu învăţătura, sfaturile medicale, adică întreaga cultură a epocii – moştenirea culturală.
   

4. 
   epoca tiparului
   

1. 
   Presa şi caracterul mobil Prima carte din lume a fost Diamond Sutra, în China, în anul 868 d. H. În 953, operele lui Confucius sunt imprimate pe plăci de lemn gravate în relief. Apoi, în 1038, chinezul Pi Shang inventează tipografia în care fiecare semn apare în relief pe un suport. Însă tiparul chinezesc nu utiliza litere din metal independente. Caracterele descoperite de aurarul Gutenberg, după multe experimente, vreme de 20 de ani, au fost unice în istoria de până atunci. El a realizat câte o ştanţă din oţel pentru fiecare literă, apoi a ştanţat imaginile literelor într-un metal mai moale (alamă) şi în jurul acestor imprimări a făcut matriţe din lut. În aceste matriţe din lut a turnat, apoi, plumb topit, obţinând, pentru fiecare literă, mulajul ei. Literele puteau fi, acum, aranjate astfel încât să formeze cuvinte, matriţele permiţând reutilizarea pentru turnarea oricâtor litere. Peste aceste cuvinte, bine legate, se putea da un strat de cerneală, iar prin presarea hârtiei sau a pergamentului se obţinea pagina tipărită. Gutenberg a folosit o presă mare pentru vin pe care a adaptat-o pentru presarea pergamentului peste cuvintele viitoarelor pagini. Se obţineau pagini curate (prin ecrane de protecţie) şi fără greşeli, Biblia cu 42 de rânduri tipărită în 1455 stând mărturie peste timp pentru “arta” sa.
   
2. 
   Răspândirea educaţiei Începutul secolului următor descoperirii lui Gutenberg a fost marcat de febra apariţiei cărţilor în toate limbile europene, care, firesc, puteau fi citite numai de aceia care ştiau carte. Fiind mai ieftine acum, cărţile au mărit interesul pentru învăţătură, modificând încet-încet mentalităţile şi distribuţia elitelelor. Tot în secolul al XVI-lea se naşte şi ideea presei.
   

5. 
   epoca mijloacelor comunicării de masă Mijloacele comunicării de masă au accelerat ritmul vieţii umane, accelerând şi ritmul de comunicare. Presa de masă, cinematograful, radioul şi televiziunea, ultimele trei fiind toate datorate primei jumătăţi a secolului au produs mutaţii culturale, sociale, politice şi economice de o complexitate care în continuare este un obiect de interes pentru numeroase studii pe plan mondial. În anii ’70, televiziunea a atins, în lumea occidentală, nivelul de saturaţie, după ce acelaşi nivel fusese atins şi de radio, cu un deceniu şi jumătate înainte.
   
6. 
   epoca mijloacelor de comunicare computerizate Multiplicarea computerelor pe întreg globul a făcut să se vorbească, deja de multă vreme, despre o “societate a informaţiilor”. Tehnologia înaltă modifică în mod continuu comunicarea la toate palierele existenţei umane, remodelând sferele de interes, raporturile cu (şi din) spaţiul public, opţiunile posibile privitoare la organizarea timpului liber, gestiunea posibilităţilor multiplicabile de divertisment şi de evaziune. În acest context apar fenomene noi, extrem de interesante şi de nebănuit cu doar puţină vreme în urmă. Graniţele dintre distracţie şi muncă s-au modificat şi se modifică încă (ba chiar în unele zone dispar de-a dreptul), datorită noilor forme de comunicare: “Cultura rămâne destul de profund legată de distracţii; dar dezvoltarea reţelelor de comunicare tinde – şi va tinde din ce în ce mai mult – să transforme sensibil formele acestei legături; în plus, pentru anumite categorii sociale, frontierele între muncă şi distracţii tind să se modifice, dacă nu chiar să se şteargă, odată cu apariţia unor noi mijloace de comunicare. Aceste elemente, adăugate altor câtorva, sunt pe cale să transforme consumul cultural; incontestabil, de la începutul anilor ’80, a început o perioadă nouă”³.
   

4.1.1. Ce a precedat apariţia presei scrise ?