Universitatea „Al. I. Cuza Facultatea de Litere


Veniturile editurilor şi fondurile bibliotecilor în ţările UE



Yüklə 0,52 Mb.
səhifə9/10
tarix28.07.2018
ölçüsü0,52 Mb.
#60837
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10

Veniturile editurilor şi fondurile bibliotecilor în ţările UE81


Ţara

Venitul brut al editurilor pe cap de locuitor (în franci francezi)

Cheltuielile de achiziţie ale bibliotecilor pe cap de locuitor







Biblioteci publice

Biblioteci ale instituţiilor de învăţământ

Germania

630

0,85

3,68

Luxembourg

382

1,80

4,98

Franţa

367

0,85

2,86

Spania

366

0,42

1,85

Danemarca

350

12,35

15,47

Anglia

316

3,10

6,71

Olanda

306

5,27

8,21

Italia

249

1,54

2,12

Belgia

221

2,89

5,40

Irlanda

158

1,20

2,64

Grecia

145

0,83

3,37

Portugalia

117

0,04

0,73

Industria europeană a editării va cunoaşte un salt economic, aprecia Comisia Europeană în 1993, de la 18,5 miliarde euro la 27 miliarde în 2000.

Era post-industrială, în care informaţia joacă un rol central, aduce în prim plan o nouă problemă: cea a protecţiei autorilor şi a deţinătorilor de produse intelectuale. Conceptul dreptului de autor, care urmărea, la început, protejarea autorilor de lucrări şi a editorilor operelor acestora, a fost extins şi la alte produse intelectuale (cum sunt programele informatice şi filmele). De fapt, acest concept se va impune ca un regulator al fluxului internaţional de produse ideatice şi de cunoaştere. Cea mai gravă problemă o reprezintă răspândirea maşinilor de reproducere (xerox, fotocopiatoare). Privite la început ca o ameninţare, ele au început să fie rapid exploatate în folosul propriu de către editori. Acestei revoluţii i-a urmat o alta, cea a informaticii, care permite oricui, acum, să îşi scrie şi să îşi scoată propria carte, în orice tiraj şi în condiţii grafice deosebite, cu eforturi financiare minime, graţie imprimantei.

Distribuirea geografică inegală a cărţilor şi a editurilor, ca şi existenţa unei pieţe ne-omogene a creat diparităţi considerabile. Anumite ţări, beneficiind de avantajul unei limbi cu o largă circulaţie externă, înregistrează profituri net superioare celor din ţările mai puţin dezvoltate economic şi cu o piaţă de desfacere limitată de utilizarea strict internă a limbii. Totuşi, ultimii ani par să configureze o nouă politică: ţările mici simt nevoia de a se integra în era informaţională printr-un consum tot mai mare de materiale informaţionale, care provin din ţările bine dezvoltate. Limba constituie din ce în ce mai puţin o problemă. Noul tip de raporturi aduce nuanţe în structura concurenţională a pieţei. O mare parte din statele mici (China, Egiptul, Spania etc) acceptă statutul de dependenţă ca pe ceva necesar: pieţele locale nu prezintă suficiente resurse pentru publicarea unor titluri pe cont propriu. Soluţia o reprezintă fie importul, fie ralierea editurilor la marile grupuri internaţionale.

Prezentăm mai jos un tabel cu evoluţia comparativă a producţiei şi comerţului cu cărţi din Asia de Sud, valabil pentru anul 199482.


Ţara

Producţia de cărţi

Comerţul internaţional de cărţi (în milioane de dolari)




An de referinţă

Titluri de specia-litate

Nr. total de titluri

An de

referinţă



Export

Import

Afgha-nistan

1990

1850

2795







Bangla-desh







1985

0

1,2

Brunei

Darus-salam



1990

13

25







India

1991

7465

14438

1992

13,1

39,8

Indone-zia

1992

2166

6303

1992

0,7

17,4

Malae-zia

1991

1615

3748

1985

4,1

30,4

Nepal







1985

0,1

1,8

Pakis-tan

1992

32

70

1992

1,5

9,5

Filipine

1991

421

825







Re. Dem. Pop. Lao

1990

22

109







Singa-pore







1992

231,5

104,4

Sri Lanka

1992

2680

4225

1992

0,2

5,7

Thai-landa

1992

5167

7626

1985

0,3

8,2

Masificarea producţiei a generat dezbateri şi la un alt nivel: cel al tradiţiilor. Curentul populist vede în industria cărţii şi în celelalte media cea mai bună modalitate de a satisface interesele unui mare număr de oameni. Pe de altă parte, elitiştii se gândesc mai mult la aspectul calităţii şi mai puţin la popularitate sau la preferinţele masei, dar nu sunt atât de nerealişti încât să creadă că editurile pot supravieţui producând cărţi nepopulare. Ei sugerează însă că ar trebui să existe un raport mai corect între aceste două direcţii.

Industria cărţii trebuie, aşadar, corelată cu rigorile unei pieţe mondiale, caracterizată de inegalităţi puternice, iar vigoarea sa depinde de factori precum numărul populaţiei, gradul de alfabetizare, utilizarea unei limbi internaţionale, nivelul economic, necesitatea unei infrastructuri, dinamismul editorilor naţionali.

“Editurile sunt teatrul schimbărilor fără precedent din domeniul economic”83, notează Philip G. Altbach. Cartea va rămâne, fără îndoială, un produs important şi un instrument privilegiat de cunoaştere şi evaziune, dar mijloacele utilizate pentru fabricarea, distribuirea şi chiar pentru conceperea sa sunt în plină evoluţie. Logica economică, progresul tehnologic şi interdependenţa crescândă caracteristică economiei mondiale vor influenţa viitorul cărţii şi al editurilor. Editorii vor fi nevoiţi să rezoneze după o optică internaţională, traducerile reprezentând acum un segment important al pieţei.

Cartea este, din ce în ce mai des, asociată cu alte media, ceea ce, pe termen lung, va avea consecinţe asupra conţinutului şi conceperii sale, dar, mai ales, asupra definiţiei sale. Nu sunt rare cazurile în care o carte este publicată în relaţie cu un film, în combinaţie cu aplicaţii informatice sau pe CD-Rom. Vedem, astfel, cum, alături de cartea tradiţională, se dezvoltă o serie întreagă de produse adiacente, care fac apel la cele mai recente inovaţii tehnice. De altfel, un studiu UNESCO arată că, până în anul 2001, între 10%-20% din piaţa europeană de carte va fi electronică, cu variaţii pentru titlurile destinate copiilor (15%-25%) şi pentru cele ştiinţifice (20%-30%).
4.6. Afişele
Societatea modernă promovează cu destulă perseverenţă imaginea.
E. Fulchignoni a lansat acum câteva decenii o sintagmă – “civilizaţia imaginii” – pe care noile tendinţe o confirmă din ce în ce mai pregnant. Spectacolul mediatic transformă, şi prin dimensiunea sa vizuală, discursul publicistic într-unul mai uşor de receptat, mai comod şi cu un impact mai rapid.

Afişul găseşte în imagine un suport, un apendice care, coroborând verbalul cu vizualul, dă mai multă concreteţe mesajului. Nu putem încerca o definiţie a afişului fără a ilustra, a priori, câteva dintre caracteristicile imaginii.

Imaginea realizează o contopire de semnificanţi şi referenţi, mesajele funcţionând pe baza unei sinonimii între semnul scris şi semnificanţii vizuali. Ca şi limbajul, imaginea nu poate fi detaşată de anumite coduri, cum ar fi cel etnografic (există particularităţi în modul de receptare a imaginii, în funcţie de delimitările geografice sau de tradiţii) sau cel convenţional (imaginea pare să fie un limbaj universal, ale cărei conotaţii şi denotaţii au sensuri general recunoscute).

Roland Barthes este unul dintre primii cercetători care au analizat imaginea, în toată complexitatea raporturilor de dependenţă şi interdependenţă cu verbalul. La începutul anilor ’50, el lansează ideea potrivit căreia semnificaţiile imaginilor trebuie privite ca rezultante ale unei negocieri între intenţiile producătorilor şi disponibilităţile destinatarilor. Continuându-şi demersul în direcţia identificării unor constante ale discursului vizual, Barthes relevă trei categorii principale de semnificanţi care, prin variaţie, pot conduce la conferirea unui anumit sens unei imagini:



  • semnificanţi iconici – elementele cu încărcătură socio-culturală, care diferă de la un teritoriu la altul;

  • semnificanţi plastici – observabili la nivel coloristic, la nivelul formelor, al dimensiunilor – şi ei impregnaţi cultural;

  • semnificanţi lingvistici – plecând de la aspectele fonetice specifice unor comunităţi lingvistice.

Conjugarea acestor factori determină semnificaţia globală a unei imagini; receptarea ei, însă, poate să corespundă sau nu intenţiilor
pre-existente, funcţie de raporturile receptorilor cu fiecare dintre aceşti semnificanţi. Aşadar, o imagine, concepută ca un produs cu destinaţie colectivă, întâmpină, la decodificare, rezistenţa concepţiilor individuale. Procesele de denotaţie şi conotaţie nu pot fi caracterizate de izomorfism, circuitul, de natură dublă, fiind evident caracterizat de inegalitate.

În contradicţie cu Barthes, Umberto Eco, în Tratatul de semiotică generală, atacă această omnipotenţă semantică a imaginii, în care nu vede nici un element ordonator, nici o constantă care să pună capăt entropiei semnificaţiilor: “Iconismul reprezintă o colecţie de fenomene puse laolaltă, dacă nu din întâmplare, oricum cu multă uşurinţă”84. În analiza imaginilor, Eco reuşeşte totuşi să identifice trei subcoduri iconice, ce se repetă în cadrul acestui sistem de comunicare:



  • figurile – unităţi minimale, slab structurate;

  • semnele – unităţi izolate de identificare a imaginii;

  • enunţurile – cuplate, cel mai adesea, asociativ sau opoziţional.

Anii ’90 schimbă din nou perspectiva. J.M. Floch declară că imaginea trebuie tratată ca un text şi introduce, pe urmele lui Hjelmslev, o nouă dimensiune: contextul, conjuncturalul. Izolate de cadrul lor de manifestare, de circumstanţe, semnele iconice îşi pierd semnificaţiile, astfel încât, constată Floch, este necesară identificarea acelor sisteme de relaţii care să confere semnificaţii. Pentru aceasta, se va merge în profunzime, procedându-se la localizarea de opoziţii şi corelaţii apte să transmit mesajul, să-l semnifice.

Ceea ce se desprinde din analizele studiate până aici ne îndreptăţeşte să afirmăm că afişul trebuie perceput ca un ansamblu de semne verbale şi iconice, completat, aferent, de background şi trimiţând la referenţi comuni emiţătorilor şi receptorilor, producţia de sens urmărind, adesea, crearea unor distanţe, în funcţie de temă: distanţă intimă, distanţă personală, distanţă socială, distanţă publică. Toate acestea beneficiază de discursuri specifice85:



  • discursul referenţial – centrat pe amănuntul semnificativ, reproduce bucăţi de viaţă şi poate fi privit ca un discurs-demonstraţie, ce vizează raţionalitatea, utilitatea socială;

  • discursul ironic – este cel care urmăreşte să şocheze; construcţia de sens se realizează prin provocare, prin răsturnarea simţului comun şi conturarea unei perspective absolut inedite, cu intenţia de a înlătura prejudecăţi; apelează la umor şi ironie sau sarcasm pentru a ilustra teme precum homosexualitatea, rasismul, religia etc;

  • discursul mitic – sensul este mutat din realitate, ca în cazul discursului referenţial, în imaginarul colectiv, în tradiţie, în stereotipii, iar producţia de sens este şi ea translată de la utilitarism la cultural, la reverie, la nevoia de frumos a individului; acesta este cazul afişelor şi panourilor publicitare pentru ţigările Marlboro, care îşi plasează protagonistul, alături de un cal, într-un tărâm de la început de lume, mesajul dorind să inducă impresia unei libertăţi depline.

Oamenii nu caută în media realitatea, ci reprezentări ale ei. Afişele, funcţionând ca un mediator între realităţi şi cei interesaţi de receptarea lor, lucrează şi ele cu reprezentări, cu sensuri figurate. De fapt, figurativitatea este elementul-cheie în realizarea afişelor, mesajele fiind transmise în virtutea unei negocieri prealabile între producători şi consumatori.

Afişele diferă, în funcţie de momentul apariţiei şi de temă, în definitiv, de ceea ce numim cu un termen general – de context, astfel încât şi implicaţiile lor diferă de la caz la caz. Cele electorale, cu o pronunţată intenţie persuasivă, fac apel atât la imagine cât şi la text. Afişele generate de evenimente culturale, religioase sau de ordin social-economic se prezintă sub forme care pun accent mai mult pe text şi pe elementele de tehnoredactare decât pe imagine, în acest caz informaţia fiind determinată de factori precum proximitatea temporală, spaţială, proeminenţa manifestării sau a celor implicaţi, dar şi de interesul public pentru aceasta.



Cu text sau fără text, cu imagine sau fără imagine, monocrome sau policrome, cu dimensiuni de la mărimea unei coli format A4 şi până la postere sau panouri publicitare, răspunzând unor nevoi sociale, politice, culturale, economice, promoţionale, de importanţă imediată sau mai îndepărtată, afişele îndeplinesc aceleaşi funcţii şi roluri ca şi celelalte media: informează, educă, distrează, conving, integrează social şi catalizează.

4.7. Grupuri de presă europene 86


Grupuri

Cărţi

Presă

BERLUSCONI (Italia)




  • Il Giornale

  • Sorizzi e Canzoni TV

  • CIAK

BERTELS-MANN (Germania)

  • case de editură

  • cărţi de buzunar în SUA

  • lider mondial al Clubului de Cărţi (France Loisirs)

  • grupul Gruner & Jahr (în Germania)

  • grupurile Géo, Prima, Femme Actuelle, Télé Loisirs, Ca m’intéresse (în Franţa)

CLT (Luxembourg)

  • editurile RTL

  • R. Laffont

  • Télé-Star

  • Le Bien Public

HAVAS (Franţa)

  • participă în grupul CITE prin CEP

  • R. Laffont (25%)

  • grupul de presă C.E.P. (25%)

  • COMAREG (52%)

HACHETTE (Franţa)

  • literatură Hachette

  • Fayard

  • Lattes

  • Harlequin

  • Marabout

(în Belgia)

  • Dupuis

  • Le Chêne

  • Grolier
    (în SUA)

  • Salvat
    (în Spania)

  • Edi 7

  • PQR

  • Parisien Libéré (36%)

  • Diamandis (în SUA)

  • Elle

  • Fotogramas
    (în Spania)

  • Edimonde Loisirs

  • Le Nouvel
    Economiste

  • Fortune France

HERSANT (Franţa)




  • presă cotidiană (24 de titluri) şi presă periodică franceză (14 titluri)

  • Le Soir (în Belgia, 42%)

  • Grupo 16 (30%) şi Alerta (45%), (în Spania)

KIRCH/BETA TAURUS (Germania)

  • Distribuire de cărţi

  • Springer (25%)

MAXWELL COMMUNI-CATIONS (Anglia)

  • Perganon P.C. (în Anglia)

  • Panini (în Italia)

  • Mac Millan (în SUA)

  • grupul MIRROR (6 titluri)

  • Perganon Journals (350 de titluri)

NEWS Corp Ltd. (MURDOCH) (Australia, Anglia, SUA)

  • 93 de titluri în Australia, Noua Zeelandă, Hong-Kong, SUA, Anglia (Times, Sun, Daily Mail), Triunghiul SUA (TV Guide)

  • difuzarea presei



1 M a r s h a l l M cL u h a n –– Galaxia Gutenberg, Buc., Ed. Politică, 1975, p.450

2 M e l v i n L. D e F l e u r & S a n d r a B a l l –R o k e a c h –– Teorii ale comunicării de masă, Iaşi, Ed. Polirom,1999, pp.21-38

3 B e r n a r d M i è g e –– Societatea cucerită de comunicare, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p.25

4 J e a n – N o e l K a p f e r e r –– Zvonurile, Buc., Ed. Humanitas, 1993. Volumul are ca subtitlu sintagma pe care am citat-o: “cel mai vechi mijloc de informare din lume”.

5 J e a n – N o e l J e a n n e n e y –– O istorie a mijloacelor de comunicare, Iaşi, Ed. Institutul European, 1997, p.16

6 J e a n - N o e l K a p f e r e r –– op.cit., p.101. Autorul conduce, în prezent, Fundaţia pentru Studiul şi Informaţia asupra Zvonurilor din Franţa, înfiinţată de el în 1984.

7 J. N. J e a n n e n e y –– op.cit., p.21. Prin extensie, termenul canards desemna odinioară acele publicaţii care ofereau informaţii false, foi de scandal, iar canard este folosit şi astăzi pentru a desemna o ştire falsă.

8 F. A.H a y e k –– Drumul către servitute, Buc., Ed. Humanitas, 1993, p.28

9 M e l v i n L. D e F l e u r –– op.cit., p.60

10 J.-N.J e a n n e n e y –– op.cit., p.23

11 G u y L o c h a r d & H e n r i B o y e r –– Comunicarea mediatică, Iaşi, Ed. Institutul European, 1998, p.6

12 Cele două cotidiene de seară londoneze, Evening Standard şi Evening News, au fuzionat, în noiembrie 1980, generând cotidianul numit simplu Standard, cu un tiraj consistent – 517.000 exemplare, în 1990.

13 F r a n c i s B a l l e

Yüklə 0,52 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin