Universitatea „Al. I. Cuza Facultatea de Litere



Yüklə 0,52 Mb.
səhifə2/10
tarix28.07.2018
ölçüsü0,52 Mb.
#60837
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10

Cum s-a “informat” omenirea înainte de apariţia presei? Sunt autori care susţin că zvonurile reprezintă cel mai vechi mijloc de informare din lume4. Poate unii dintre noi îşi mai amintesc de modul în care ne-am informat (sau, mai bine, eram “informaţi”) în decembrie 1989, într-un moment de criză, deci, de zvonurile care circulau atât de sprinţar în acele zile: otrăvirea apei (în mai toate marile oraşe ale României a funcţionat acest zvon, cu efecte garantate – cei mai mulţi dintre noi l-am crezut!), mulţimea morţilor din Timişoara (60.000!), fuga şi prinderea soţilor Ceauşescu, invazia teroriştilor, pericolul rusesc, originea africană a teroriştilor, diverse mişcări ameninţătoare ale unor unităţi militare etc. Aceste “informaţii” intrau în conştiinţele noastre mai iute decât intră cuţitul în caşcaval, eram, cei mai mulţi, absolut nepregătiţi să rezistăm oricărei manipulări, oricât de evidente pentru un specialist. Se putea încerca orice experiment pe pielea noastră atunci, anticorpii noştri pe acest teritoriu informativ erau inexistenţi; ni se distruseseră mecanismele de reacţie rapidă (şi sănătoasă). Dar zvonul a avut în toate epocile existenţei omenirii un prestigiu nedezminţit, un prestigiu autentic. Opera celui mai fascinant romancier din toate timpurile, Feodor Mihailovici Dostoievski, conţine destule zvonuri, care au un rol deloc neglijabil în construcţia cărţilor sale. Personaje extrem de importante ale universului dostoievskian nu sunt descrise decât prin zvonurile care circulă în societate pe seama lor: Stavroghin, în Demonii, Versilov, în Adolescentul, Feodor Karamazov, în Fraţii Karamazov ori Prinţul Mîşchin, în Idiotul. Unele dintre personaje sunt precedate de zvonuri, ele intrând în “acţiune”, în prezentul cărţii, abia după ce au fost îndelung “moşite”, “explicate” de zvonurile care se derulează cu o exactitate ştiinţifică. Eroii se comportă în direcţia prezisă de zvonuri, în sensul acestora. Ce stârneşte, mai departe, meditaţia? În toată opera lui Dostoievski nici măcar un zvon, unul singur, indiferent de cine a fost lansat, nu este contrazis! Da, zvonurile, aici, par a fi adevăruri ştiinţifice: nu pot fi contestate. În cazul Dostoieski, proverbul “Nu iese fum fără foc” este în drepturile lui, ba, mai mult, întreg fumul este, indubitabil, urmarea unui foc. Pentru Dostoievski zvonul are conotaţii pozitive, nu numai la nivelul motivelor literare: este credibil, autentic, ajută în construirea sensului realităţii şi poate fi un element catalizator, dinamizant, fertil-provocator, creativ. Şi, cu toate acestea, o întreagă sută de ani, după moartea acestui autor unic, zvonul a fost studiat doar din perspective negative, asociindu-i-se, invariabil, atribute ca fantezist, fals, dubios, pueril sau iraţional. Urmaşii scriitorului au fost mai puţin subtili, deşi au trăit în epoci cu un grad mai înalt de cunoaştere ştiinţifică.

A fost omul întotdeauna prizonierul avidităţii, al setei de ştiri exacte, proaspete şi detaliate, aşa cum este el astăzi sau cum suntem lăsaţi să credem că este? Opinii dintre cele mai serioase înclină să răspundă pozitiv la această întrebare. Omul n-a fost numai înclinat către ştiri, dar întotdeauna a avut nevoie de ştiri: “La origine, forma cea mai primitivă a comunicării în masă este indicarea publică a unui fapt foarte simplu şi care poate fi prevăzut, într-o perioadă când scrierea nu exista. O crestătură într-un copac, o piatră colorată, o ramură ruptă înseamnă pentru omul primitiv apropierea inamicului ori faptul că vânatul a trecut pe acolo sau se va afla acolo…În aceeaşi categorie intră semnalele optice – fumul pe timpul zilei sau focul în timpul nopţii – şi, de asemenea, semnalele acustice, cum este vestitul tam-tam african. Chiar şi în secolul al IX-lea d. H., împăratul bizantin a instalat de-a lungul graniţei sale cu imperiul abbasizilor o linie de focuri şi felinare, graţie căreia putea fi avertizat într-o oră, în capitala sa – dacă vremea era bună – că duşmanul a trecut frontiera’’5.

Acest mod istoric, tradiţional de semnalizare (comunicare) cu ajutorul fumului s-a păstrat la Vatican, în cazul conclavurilor care trebuie să desemneze un alt ocupant al scaunului Sfântului Petru: printr-un fum de culoare albă se anunţă alegerea unui nou papă, iar un fum negru vesteşte că votul cardinalilor n-a putut desemna persoana suveranului pontif, deliberarea continuând.


Revenind la zvonuri, vechi metode de comunicare, constatăm persistenţa acestora chiar şi după apariţia scrisului, a presei ori chiar a mass-media, adică instituţia zvonului este şi astăzi validă, funcţională. Şi, la fel de important, de fapt, vital, zvonurile îşi păstrează audienţa, publicul. Sunt, probabil, supape sociale care au nevoie încă de zvonuri vii, poate şi dintr-o nostalgie atavică a informaţiilor care circulau, toate, din gură-n gură. Ar fi interesante rezultatele unui studiu care să analizeze reminiscenţele caracteristicilor zvonurilor în presa contemporană, deoarece ele nu pot, pesistând, decât să conserve ceva care ţine de etern-umanul istoric şi structural.

Oricum, zvonul ar fi murit de multă vreme, ca “instituţie”, în absenţa dorinţei de a crede: “Oricare ar fi eforturile şi prestigiul emiţătorilor, dacă informaţia nu satisface nici o dorinţă, nu răspunde nici unei preocupări latente, nu serveşte drept supapă nici unui conflict psihologic, zvonul nu se va produce. Dimpotrivă, nişte fraze banale, nevinovate confidenţe pot fi pur şi simplu înghiţite, devenind apoi zvonuri, pentru că asimilarea şi consumarea lor prezintă un interes. În cele din urmă, zvonul nu convinge, seduce. Totul se petrece ca şi când ne-am agăţa de el ca de un fel de revelaţie pe care ne grăbim s-o împărtăşim şi celor apropiaţi. Acest fenomen nu ţine de nici o putere hipnotică a zvonului: pur şi simplu, zvonul justifică şi exprimă cu voce tare ceea ce gândeam în sinea noastră sau nu îndrăzneam să sperăm”6.

Mesajul zvonului vine, astfel, în “întâmpinarea” opiniei publice, o justifică şi, în acelaşi timp, o coagulează, această particularitate conferindu-i unicitate printre celelalte tipuri de mesaj cunoscut.

Din majoritatea definiţiilor care au avut ca obiect zvonul, s-au evidenţiat patru caracteristici esenţiale ale acestuia. Ele sunt:



  1. obiectul zvonului îl constituie un eveniment recent (actual) de interes public,

  2. zvonul este colportat din om în om, de obicei din gură în gură,

  3. destinaţia principală a zvonului este aceea de a fi crezut,

  4. imposibilitatea verificării exactităţii datelor furnizate de zvon.

Ziarele au preluat elementele culturale specifice epocilor istorice care le-au premers, începând cu cele mai vechi. Ca orice nou mijloc apărut, ziarul nu a omis nimic din ceea ce-i putea servi dezvoltarea şi evoluţia. Memoria culturală a omenirii a slujit şi slujeşte în continuare proceselor de comunicare, oricare ar fi acestea. Romanii, pe lângă sistemele de transmitere rapidă a mesajelor în întreg imperiul (“poşte oficiale”), utilizau afişajul în locurile publice a unor jurnale de mici dimensiuni – acta diurna – prin care informau populaţia în diverse probleme de interes cetăţenesc: hotărârile Senatului, condamnări şi impozite, evoluţiile campaniilor militare ale diverselor legiuni, mercuriale etc. De fapt, Senatul şi-a creat, în timp, propriul jurnal sau ziar: Acta Senatus, în vreme ce celelalte ştiri apăreau în Acta publica, Acta diurna.

Mesajele, indiferent sub ce forme, au străbătut în mod continuu istoria, fie că au fost scrise sau memorate.



A rămas în amintirea umanităţii, care i-a dedicat o probă la Jocurile Olimpice, soldatul care a “transmis” mesajul victoriei atenienilor împotriva perşilor, din 490 î. H., de la Marathon. După ce a alergat distanţa de 42,195 kilometri, care despărţea Marathonul de Atena, soldatul a dat o dublă veste concetăţenilor săi: vestea victoriei grecilor şi vestea morţii sale, survenită în chiar momentul în care o rostea pe prima. Este modul cel mai tulburător de transmitere a unei informaţii şi de aceea toate generaţiile îi repetă semnificaţia spre neuitare. În vastul imperiu incaş, nu existau cai, iar scrierea era necunoscută. Cu toate acestea, s-a constatat că informaţiile circulau cu multă rapiditate, pe mii de kilometri, datorită sistemelor de ştafetă organizate riguros, în care viteza medie a alergătorilor era de 10 km/h, iar mesajul era transmis la fel cum se efectuează astăzi schimbul de ştafetă la alergările sportive. Numai că mesajul era oral, iar transmisia se realiza tot în alergare, din 20 în 20 de kilometri; ba chiar, pentru precizie, se cerea şi repetarea formulării, emiţătorul asigurându-se de corectitudinea receptării.
Transmiterea mesajelor la distanţă a fost cunoscută şi practicată de către perşi, apoi de greci, romani, bizantini şi musulmani. În Imperiul roman, circulau sute de mii de scrisori anual, romanii ducând la apogeu tehnica transmiterii, care, apoi, vreme de secole (aproape un mileniu), n-a mai funcţionat nicăieri în lume.

Yüklə 0,52 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin