Universitatea „Al. I. Cuza Facultatea de Litere



Yüklə 0,52 Mb.
səhifə5/10
tarix28.07.2018
ölçüsü0,52 Mb.
#60837
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10

4.2.4. Ziarele de astăzi
Chiar dacă destui îi anunţă sfârşitul iminent, ziarul continuă să apară, peste tot în lume. Astăzi, în SUA, Japonia, Germania şi Anglia există cotidiene tipărite în tiraje de milioane de exemplare, de fapt, cele mai mari tiraje, în cifre absolute, care au fost vreodată. În viitorul apropiat, nu se întrevăd esenţiale modificări de atitudine ale marelui public faţă de media tipărite. Internetul, care a produs, la începuturile sale, îngrijorare printre producătorii de ziare, nu mai este privit acum ca o ameninţare. “Cercetările asupra tipului de folosire, a satisfacţiilor şi gratificaţiilor oferite cititorilor de către cotidiene indică faptul că acestea sunt strâns implicate în vieţile de zi cu zi ale oamenilor de rând. Aceste ziare oferă anumite servicii şi satisfacţii unice. Când ziarul nu apare, i se simte lipsa. Aparent, el joacă un rol în sistemul nostru de comunicare, rol greu de înlocuit cu alternative, cel puţin pentru moment. Astfel, deşi mass-media de ultimă oră şi posibil şi altele care vor urma reprezintă o provocare pentru ziare, acestea rămân un complex de cultură instituţionalizat, fiind unul din modurile noastre fundamentale de comunicare de masă”33.

Spuneam mai sus că, în cifre absolute, astăzi există cele mai mari tiraje, însă, dacă ţinem seama de creşterea numărului de potenţiali cititori, ziarele au suferit, peste tot în lume, un declin, după anii ’20. Acest declin se datorează, bineînţeles, în principal, apariţiei radioului şi, apoi, apariţiei, după cel de-al doilea război mondial, a televiziunii ş.a.m.d.

În perioada primului război mondial, presa în general, dar în special presa din Germania şi Franţa, şi-a văzut capitalul de încredere serios ştirbit din cauza condiţiilor speciale de transmitere a informaţiilor, dar şi a multor slăbiciuni proprii. Cenzura, care a funcţionat în timpul războiului, a pus, bineînţeles, problemele specifice unei astfel de întreprinderi, alături de faptul că, în prima parte a conflictului, nici presa engleză şi nici cea franceză nu au primit aprobarea de a trimite corespondenţi pe front. Dar, poate, cea mai importantă pierdere a presei în timpul primului război mondial a fost aceea a serioasei erodări a credibilităţii sale în ochii opiniei, datorită exagerărilor propagandistice, insistenţei în îndoctrinarea lipsită de nuanţe. Acest fapt, evident supărător şi degradant, va face ca în Franţa şi Germania, ţările în care derapajele ideologice au fost mai dureroase, multe dintre publicaţiile vinovate să nu mai poată apărea niciodată, după 1919. La fel se va întâmpla şi după 1945, cu un număr mult mai mare de publicaţii. În timpul celor două mari conflagraţii mondiale, s-au purtat serioase bătălii de influenţare a opiniei publice din ţările aflate în conflict, mulţi ziarişti de profesie fiind chemaţi să încerce a perfecţiona aceste tehnici. S-au cheltuit sume imense şi eforturi serioase (inclusiv de cumpărare a unor gazete din ţările duşmane) pentru transmiterea de informaţii în spatele liniilor inamice, către populaţie, pentru crearea unei stări de spirit favorabile manipulatorilor, dar nu s-au putut estima niciodată, măcar cu aproximaţie, efectele acestor acţiuni, unele ingenioase, altele prea sofisticate şi, mai toate, funcţionând ca arme cu două tăişuri, adică putând provoca efecte exact contrare celor dorite în rândul populaţiei şi al armatelor inamice. Se spune că, la capitolul propagandei, al schimbărilor de atitudine şi al eficienţei strategiilor de influenţare, pe timp de război, iluziile sunt mai numeroase decât reuşitele, dar nimeni nu poate renunţa la aceste tehnici.

La începutul mileniului al III-lea, media tipărite, după ce au fost serios ameninţate de fiecare nou mijloc de informare apărut, începând cu radioul şi ajungând la internet, par a-şi găsi căi specifice de supravieţuire şi modalităţi de recuperare a audienţei proprii.

Se petrece, astăzi, un fenomen la prima vedere curios şi anume: câştigă teren ideea că tocmai particularităţile elitiste ale ziarului îl vor salva de la dispariţie. Iată că, după ce a luptat să devină “popular”, de masă, ziarul se vede “întărit” dintr-o cu totul altă direcţie. Evoluţia sa se va concentra, probabil, pe accentuarea diferenţelor care-i conferă specificitate în raport cu celelalte media. Faptul că invită la meditaţie este doar una dintre diferenţele importante faţă de audio-vizual. Cealaltă stă în faptul că ziarul explică ceea ce celelalte media anunţă sau arată doar. Apariţia radioului, imediat după primul război mondial, aduce veritabile spaime cotidienelor. În 1923, în Anglia, când sunt difuzate primele jurnale radiofonice, reprezentanţii ziarelor, cu legături vechi cu clasa politică obţin, prin presiuni, interzicerea emisiunilor informative înainte de orele şapte post-meridian (19:00), pentru ca, astfel, presa cotidiană să se vândă înaintea răspândirii ştirilor prin undele radiofonice. Şi în Franţa acelei perioade, problemele se pun la fel şi Sindicatul Presei Parisiene, în luptă cu Federaţia Posturilor Private, obţine interzicerea difuzării ştirilor prin radio înainte de ora unu post-meridian (13:00). Şi în Statele Unite, în 1931, Asociaţia Americană a Editorilor de Ziare (ANPA) se lansează în atacuri la adresa concurenţei pe care o constituie ştirile şi buletinele informative difuzate radiofonic. Doi ani mai târziu, în 1933, ANPA ajunge la o înţelegere cu marile companii radiofonice ale vremii, care au supravieţuit până astăzi, diversificându-şi activitatea: NBC şi CBS. Această înţelegere dintre editorii de ziare şi proprietarii de posturi de radio conţine trei puncte care se referă la: a) numărul buletinelor de ştiri difuzate, b) schimburi de ştiri, c) schimb de publicitate. Intersectarea intereselor ziarelor şi a posturilor de radio a dus, în mod firesc, la coabitare în diverse formule. Astfel, apar companii mixte, dar şi înţelegeri ori apropieri între posturi de radio şi ziare, după afinităţi sau diverse criterii.

Tot în perioada interbelică, revistele săptămânale încep să cucerească importante porţiuni ale pieţii presei scrise, atât în dauna ziarelor, cât mai ales în aceea a revistelor lunare şi bilunare. Săptămânalele politice reuşesc să atingă tiraje enorme, uneori mai mari decât ale ziarelor: Candide (1924), Gringoire (1928), Je suis partout, Marianne, Vendredi, La Lumière, Le Canard enchaîné – în Franţa şi Newsweek, Time Magazine, Life, US News World Report – în SUA.

În zilele noastre, se vorbeşte din ce în ce mai insistent de fenomene ca suprainformare sau supramediatizare, care pun în pericol însăşi capacitatea noastră de a avea reacţii adecvate la realităţile despre care aflăm că ar exista prin intermediul mass-media. Ignacio Ramonet se teme de o “nouă poliţie a gândirii” care s-ar putea ascunde tocmai după aceste fenomene aparent normale “de producţie”, fenomene ce însoţesc procesele mediatice din prezent de oriunde de pe glob: “Mecanismul comunicaţional modern, însoţit de o reîntoarcere a monopolurilor, îi îngrijorează pe drept cuvânt pe cetăţeni. Aceştia îşi amintesc de avertismentele, lansate nu de mult, de Orwell şi A. Huxley, împotriva falsului progres al unei lumi administrate de o poliţie a gândirii. Ei se tem de eventualitatea unei manipulări subtile a mentalităţilor la scară planetară. În schema industrială generală, concepută de patronii întreprinderilor de divertisment, fiecare constată că informaţia este considerată, înainte de toate, ca o marfă şi că acest caracter este de departe preponderent faţă de misiunea fundamentală pe care o are mass-media – să clarifice şi să îmbogăţească procesul democratic”34.

Şi profesorul ieşean Alexandru Călinescu pare a împărtăşi meditaţiile îngrijorate ale lui Ramonet, precizând, la rându-i, că: “vreme îndelungată s-a crezut că mai multă informaţie aduce mai multă libertate şi democraţie. Or, în ultimii zece ani, am putut constata că excesul de informaţii riscă să producă un efect contrar.(…) Acum informaţia ascunde, prin abundenţă, informaţia, funcţionând, aşadar, ca paravan”35.

Dar, cum s-a ajuns la aceste grave observaţii vom descifra în paginile şi capitolele următoare, fenomenele aparţinând mass-media fiind, poate, cele mai interesante pe care lumea contemporană le cunoaşte, dezbaterea mutându-se din câmpul democraţiei şi libertăţilor în acela al problemelor psihologice, sociale, politice şi culturale care însoţesc procesele de comunicare. De câţiva ani, lumea mass-media se întoarce autoreflexiv către propria menire, comunicarea părând a ocupa, acum, prim-planul meditaţiei intelectuale şi având privilegiul enorm de a “atinge” întreaga planetă.

Cum deja am sesizat, după 1920, cotidienele intră în competiţie cu radioul, neputând să-şi propună, conform specificului, câştigarea competiţiei cu acesta la nivelul rapidităţii difuzării informaţiilor, nerămânându-le, dimpotrivă, decât să-şi sublinieze, eficient, diferenţa şi dezvoltând, pornind de la aceasta, strategiile concurenţiale. Însă, nu toată lumea presei scrise înţelege acest adevăr, astfel că a rămas celebru, dar neinvidiat, cazul jurnalului La Presse, care, pe 9 mai 1927, anunţa, pe cinci coloane ale primei sale pagini, succesul aviatorilor Nungesser şi Coli, în încercarea lor de a traversa Atlanticul, fiind întâmpinaţi la New York de o mulţime de entuziaşti. Jubilaţia şi optimismul din paginile jurnalului, alimentate de dorinţa de a-şi devansa concurenţa, primesc o neagră veste: radioul anunţă că Nungesser şi Coli s-au prăbuşit în Ocean departe de oricare ţărm. După această “lovitură de presă”, La Presse a mai apărut foarte puţină vreme, nereuşind să-şi mai refacă prestigiul în faţa cititorilor.

La celălalt pol se află Paris-Soir, care avea, în 1930, un tiraj de 60.000 de exemplare, în momentul în care este cumpărat de un excelent om de presă, Jean Prouvost, ale cărui afaceri erau plasate în industria textilă. După numai câţiva ani, înainte de cel de-al doilea mare război, Paris-Soir vinde peste un milion de exemplare, Prouvost încurajând reportajul de mari dimensiuni şi o nouă schemă de machetare a paginii, numită puzzle, în dauna coloanelor tradiţionale care erau la modă pe atunci mai ales în cotidienele populare.

Pe perioada războiului, ziarele nu mai constituie o prioritate pentru beligeranţi. Mult mai eficiente sunt considerate radiourile. În plus, ziarele, în multe părţi ale Europei, cunosc mari probleme cu difuzarea şi distribuţia. Toate marile declaraţii politice şi militare din timpul războiului, care au ţinut cu sufletul la gură milioane de oameni şi de care au depins viitorul şi chiar vieţile a milioane de europeni, au fost făcute la radio. Poate postul de radio cel mai prestigios din timpul războiului a fost B.B.C., cel de ale cărui buletine informative s-au legat speranţele şi atenţia unor întregi populaţii de pe teritoriul european, în toate secvenţele acelor timpuri.

Acum, se spune că doar concurenţa conferă presei legitimitate şi garantează, ea singură, cititorilor libertatea de a alege.

Venirea la putere, în Italia interbelică, a lui Benito Mussolini schimbă regimul presei. Mussolini este interesat de “fascizarea” cotidienelor italiene şi de modul în care acestea pot deveni instrumente ale promovării consensului doctrinar pe care puterea sa îl promova.

Încă de la începutul secolului, se impun în faţa opiniei publice italiene trei cotidiene care se bucură de o foarte bună reputaţie: Corriere della Sera, în Milano, sub conducerea lui Luigi Albertini, care a fost director între 1900 şi 1925, La Stampa, în Torino, avându-l ca director pe Alfredo Frassati (din 1900 şi până în 1925, fiind considerat marele rival al lui Albertini, aflat la conducere exact în acelaşi sfert de secol) şi, la Roma, Giornale d’Italia, condus de Alberto Bergamini. Aceste publicaţii excelează, la începutul secolului, prin editoriale angajate, prin articolele de opinie şi prin dorinţa de cuprindere a realităţii, semnalând informaţii dintre cele mai variate.

Deşi fondat în 1876, de către Eugenio Torelli Viollier (şi condus de acesta până în 1898), Corriere…cunoaşte succesul în primul sfert al secolului al XX-lea, sub conducerea lui Albertini.

Albertini, un om riguros şi plin de fermitate, liberal moderat, având ca model victorianul Times şi Anglia victoriană, cu o lucidă viziune, la cei 29 de ani ai săi, în 1900, când vine la direcţie, va da o linie puternică ziarului Corriere…, beneficiind de linotipuri şi rotative moderne. El lansează suplimente noi precum La Lettura, în 1901şi Il Romanzo mensile, în 1903. Pe lângă corespondenţii din cele mai importante capitale, Albertini stableşte relaţii de colaborare şi de preluare a materialelor informative cu alte cotidiene din străinătate, de mare circulaţie: Daily Telegraph, Daily Chronicle, Times şi parizianul Le Matin. Ziarul devine important şi paginaţia sa e poate cea mai vivace din Italia epocii, deoarece împărţirea paginii în şase coloane face ca titlurile să fie mai scurte şi mai dinamice. În timpul războiului ruso-japonez, din 1904-1905, se impune numele unui mare jurnalist – Luigi Barzini, pe care Albertini îl angajase în 1900, deşi îl remarcase încă Torelli Viollier.

La Domenica del Corriere este prelungirea de duminică a ziarului şi în această publicaţie încep să-şi facă loc tot mai multe anunţuri publicitare, care, şi ele, participă la prosperitatea semnalată deja.

Pentru directorul ziarului La Stampa, Alfredo Frassati, gazetăria germană şi în special cea practicată de Frankfurter Zeitung reprezintă modelul urmat, deoarece el a petrecut trei ani în Germania pentru a-şi perfecţiona studiile în drept penal şi în sociologie. În 1900, La Stampa avea un tiraj de 50.000 de exemplare, iar linia sa era una a reformismului liberal şi a susţinerii “democraţiei industriale”, linie sintonă cu noile idei care circulau în Nordul Italiei şi cu noutăţile editoriale care cucereau teren în europeanul şi dinamicul oraş Torino36.

Printre colaboratorii lui Frassati, jurnalişti plini de talent şi abnegaţie, se numără: Luigi Einaudi, Mario Bassi, G.A. Borgese, Virginio Gayda, Luigi Ambrosini şi Giuseppe Bevione.

Şi La Stampa, la fel ca şi Corriere…, realizează acorduri de colaborare cu prestigioase cotidiene internaţionale, iar cel mai important este acela semnat cu New York Herald, poate cel mai celebru ziar al lumii, datorită agilităţii şi temerarităţii trimişilor speciali în diverse colţuri ale lumii.

În câţiva ani, La Stampa reuşeşte să-şi dubleze tirajul, ajungând la 100.000 de exemplare, în vreme ce rivalii de la Corriere tipăresc 300.000 de exemplare. Ambele jurnale doresc să-şi atragă condeie celebre din lumea literară. Astfel, Albertini îi va cultiva pe Gabrielle D’Annunzio şi Ugo Ojetti, iar Frassati se va asigura de serviciile criticului Enrico Thovez şi ale lui Domenico Lanza, ambii antidannunziani, precum şi ale poetului Ernesto Ragazzoni.

Era vremea urmăritelor (de către un public eterogen) bătălii literare, care, de fapt, reprezentau noi puncte de vedere ale lumii spirituale. Marile cotidiene îşi făceau, atunci, un titlu de glorie din faptul că găzduiau (şi participau astfel la) marile dispute culturale şi mai ales literare, care n-au fost puţine în prima parte a secolului al XX-lea. Să nu uităm că în Italia acelor timpuri şi-a expus “arta” Marinetti, precursorul futuriştilor, dadaiştilor şi al suprarealiştilor.

Alberto Bergamini accentuează în publicaţiile pe care le conduce importanţa articolelor literare şi după ce, la 19 ani, publicase o mică foaie intitulată Corriere del Polesine, în 1901, lansează, la Roma, cotidianul Il Giornale d’Italia, convingându-şi finanţatorii că va fi foarte util în bătăliile ideologice viitoare. Ziarul lui Bergamini are mereu pe prima pagină articolele cele mai interesante, corespondenţi externi activi, cronici mondene, multe interviuri şi dialoguri cu cititorii, pe care-i consultă adesea, având, evident, intuiţia publicului. Terza pagina, care apare întâia oară pe 10 decembrie 1901 şi care se va permanentiza, este dedicată reprezentării piesei lui D’Annunzio Francesca da Rimini, paginată pe şase coloane, dar cu titluri pe două şi cu un desen sau o fotografie în interior. Bergamini încurajează polemicile literare, la care participă mari personalităţi ca Benedetto Croce. În scurt timp, această Terza pagina culturală va fi imitată şi adoptată de către cotidianele din Nordul Italiei, începând, bineînţeles cu importantul Corriere, apoi Stampa şi Il Secolo. După D’Annunzio, la Corriere, vor colabora, la pagina culturală, Francesco Pastonchi, Ettore Janini, Grazia Deledda, Giovanni Verga şi Luigi Pirandello. Mai târziu, în anii ’30-’40, la Corriere vor colabora: Curzio Malaparte, Orio Vergani, Cesco Tomaselli, Emilio Radius, Guido Piovene, Dino Buzzati, Filippo Sacchi (care va adera la fascism) şi Giovanni Papini.

Acum, la începutul secolului, apar în Italia, cu succes, ediţii locale ale cotidienelor regionale: Il Gazzettino, Resto del Carlino, Il Secolo XIX, Il Messaggero.

În 1916, contele Grosoli – vicepreşedintele Băncii din Roma – adună publicaţiile catolice într-o nouă societate, Uniunea Editorială Italiană. Erau, la acea vreme, 20 de cotidiane catolice, dar numai o parte vor intra în acest nou trust: L’Italia (Milano), Corriere d’Italia (Roma), Il Momento (Torino) şi L’Avvenire d’Italia (Bologna). Mai vechiul ziar socialist, Avanti! (Milano), întâmpină o serie de probleme, în condiţiile în care, în 1921, pe 1 ianuarie, Gramsci, Tasca şi Togliatti se distanţează de partid, fondând Ordine Nuovo. Il Popolo d’Italia are probleme încă din 1916, dar, în 1918, Mussolini semnează un acord cu Perrone, care-i asigură o finanţare periodică. Crahul Băncii Italiene de Conturi, din 1921, face ca poziţiile pe piaţă ale câtorva cotidiane să fie foarte nesigure: La Tribuna, Il Matino şi Il Tempo.

Tot în 1921, 29 de sedii ale ziarelor sunt devastate de echipe fasciste, fără ca autorităţile să intervină cu energie, iar, în 1922, publicaţia liberal-democratică Il Mondo, tipărită la Roma de Giovanni Amendola şi Alberto Cianca, este boicotată de către fascişti.

Începând cu anul 1923, regimul instituit de Mussolini, tot mai presant, insidios, impune noi condiţii de apariţie publicaţiilor care i se opun. Oamenii lui Mussolini lansează noi publicaţii: Corriere italiano, la Roma, L’Impero, condus de aventurierul Mario Carli, Idea nazionale şi Il Tevere, fondată de Telesio Interlandi, un ziarist antisemit.

În acest an, 1923, sunt nevoiţi să se retragă de la direcţia ziarelor lor Alberto Bergamini (Giornale d’Italia) şi Malagodi (La Tribuna), două nume prestigioase ale jurnalisticii italiene, care au fost supuse sechestrului, boicotului şi asaltului echipelor fasciste.

Doi ani mai târziu, în 1925, îşi vor părăsi ziarele, după un sfert de veac, şi Luigi Albertini (Corriere della Sera) şi Alfredo Frassati (La Stampa), tot după atacuri, sechestre şi boicoturi. În 1924, Corriere della Sera avea încă un tiraj enorm pentru Italia – 800.000 de exemplare, urmat fiind de către Il Mondo, cu 110.000 de exemplare, în vreme ce socialistul Avanti! difuza 71.000 de exemplare, L’Unita (fondat pe 12 febr. 1924, sub direcţia lui Ottavio Pastore), 34.000, Il Popolo (iniţiat în aprilie 1923 de către don Sturzo, ca oficios al Partidului Popular, publicaţie condusă de Giuseppe Donati, un opozant al fascismului) 25.000, iar cotidianul lui Mussolini Il Popolo d’Italia avea tirajul sub 60.000.

În 1926, au fost trei atentate la adresa lui Benito Mussolini şi după fiecare a urmat asaltul şi devastarea sediilor ziarelor de opoziţie. Pe 5 noiembrie, când partidele de opoziţie sunt scoase în afara legii, iar 120 de deputaţi sunt “decăzuţi” din drepturile lor, începe regimul mussolinian, cu fascizarea totală a publicaţiilor italieneşti.

Arnaldo Mussolini (fratele lui Benito) controlează aproape în întregime procesul de fascizare a presei italiene, până la moartea sa, petrecută în 1931, moarte care face ca Popolo d’Italia să traverseze o perioadă mai puţin fastă. Însă, ideea lui Achille Starace, noul secretar al Partidului Naţional Fascist, de a face abonamente pentru membrii săi, va duce la o redresare a tirajului principalului ziar al fascismului. Ziarul va fi preluat de către fiul lui Arnaldo, Vito Mussolini, dar cel care se va ocupa propriu-zis de redacţie va fi Sandro Giordani, redactorul-şef.

Ziarele acestei perioade sunt nevoite să-şi împartă paginile între partidul unic şi informaţiile şi comentariile obişnuite în presa de oriunde. O circulară dată în 1932 de către şeful Oficiului presei, Gaetano Polverelli, prevede ca jurnalele să se preocupe de” întipărirea optimismului, încrederii şi siguranţei în viitor”37.

După ce, pe 30 ianuarie 1933, Hitler şi partidul naţional-socialist vin la putere în Germania, pe 1 august, în acelaşi an, Mussolini îl numeşte la şefia Oficiului presei pe ginerele său, contele Galeazzo Ciano, om tânăr, afabil şi politicos, care va supraveghea atent cinematograful italian şi radioul, aflate atunci într-o extraordinară dezvoltare, pe lângă presa tipărită, pentru care se găsiseră formulele necesare aducerii la ascultare cvasitotală. Ciano, după Războiul cel mare, va fi acela care va scrie poate cele mai savuroase memorii despre un regim totalitar pe care l-a slujit cu multă râvnă, inclusiv ca ministru de externe. Fabricarea consensului în societatea italiană fascistă va găsi un model potrivit în ministerul Educaţiei şi Propagandei creat de Goebbels pentru cel de-al Treilea Reich. Astfel, în septembrie 1934, este instituit Subsecretariatul de stat pentru presă şi propagandă (care va deveni, în iunie 1935, Minister), iar Ciano, ca titular, obţine fonduri şi un număr important de funcţionari, care să poată urmări îndeaproape ziarele şi activitatea presei (deci, publicaţiile, radioul, agenţiile de ştiri şi cinematograful), cu minuţie.

Aşa se face că, în privinţa războiului cu Abisinia, doar Osservatore romano, publicaţie catolică, şi-a manifestat rezervele; în rest, propaganda regimului a funcţionat perfect, până şi celelalte publicaţii catolice preluându-i mesajul belicos şi vocaţia creării unui nou imperiu.

Pe 10 mai 1936, când Mussolini proclamă Imperiul, după ce, pe 6 mai, generalul Badoglio cucerise Addis Abeba, ziarul Stampa tipăreşte un milion de exemplare, iar Stampa sera 300.000 de exemplare, acesta fiind maximul de până atunci al tirajelor cotidienelor italiene. Ciano, după acest “succes” de aducere a presei la acelaşi numitor ideologic, este promovat ministru de Externe, iar Dino Alfieri, care-i urmează la educaţie şi propagandă, va conduce, de pe 1 august 1937, Minculpop – Ministero della Cultura popolare, noua denumire a fostului minister iniţiat de ginerele lui Mussolini. Se doreşte, prin această denumire, afirmarea ideii că fascismul are propria cultură cu adresabilitate directă către mase. După cum se vede, Mussolini este unul din precursorii dictatorilor comunişti de mai târziu (şi de astăzi, vezi Cuba, Coreea de Nord ş.a.). Poate doar întâmplarea face ca dictatorii, de dreapta ori de stânga, să aibă reacţii foarte asemănătoare până la plagiat, sau pentru că formele de anchiloză ale gândirii sunt, probabil, limitate, numai libertatea găseşte forme mereu noi şi vii de manifestare, de “atacare” a realităţilor, oricât de capricioase, ale tuturor lumilor posibile. Mussolini îi numeşte pe ziariştii fascişti “educatori ai poporului”38. Din cauza penuriei de hârtie, marile cotidiene ies în opt pagini doar de două ori pe săptămână, după conflictul cu Abisinia.

În 1939, tirajul global al cotidienelor italiene este de aproximativ patru milioane şi jumătate de exemplare în fiecare zi, fără a lua în calcul eventualele ediţii speciale ori ediţiile de după-amiază ale unor ziare,


Yüklə 0,52 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin