Mika Waltari

— Mai bine turbanul turcilor decât tiara pontificală, nu-i aşa? Am întrebat-o eu ironic. Parcă ai vorbi prin gura tatălui tău.

O îndoială chinuitoare se strecura în inima mea.

— Anna! Am spus eu. Credeam că te cunosc, dar poate că nu te cunosc îndeajuns. E oare adevărat că tatăl tău nu ştie că ai rămas în oraş? Ai putea să juri?

— Mă insulţi! A ţipat ea. De ce să jur? Dacă vorbesc ca tatăl meu este pentru că am început să-l înţeleg mai bine. Abia după ce m-am despărţit de el am început să-l înţeleg. E un politician mai abil decât împăratul, îşi iubeşte poporul mai mult decât aceia care, de dragul unor principii de-ale latinilor, admit ca oraşul să fie distrus şi grecii să piară din Constantinopol. E tatăl meu. Nimeni în afară de el n-a îndrăznit să-şi expună convingerile în faţa împăratului. Doar el a făcut-o. În ziua când ne-am cunoscut. Dă-mi voie să fiu mândră de tatăl meu!

Mi-am simţit trupul amorţit şi buzele de gheaţă. I-am spus în şoaptă:

— N-a fost decât demagogie ieftină, într-un mod nedemn, el a vrut să se asigure că poporul este de partea sa. El n-a sfidat pe nimeni. Dimpotrivă, a lăsat fluviul să curgă. Pentru acea victorie de o clipă, a rămas cu sufletul încărcat. Fiindcă vorbele lui n-au fost spontane, ci premeditate.

Anna m-a privit uimită, ca şi cum nu i-ar fi venit să-şi creadă urechilor.

— Aşadar, tu eşti un adevărat apărător al Uniunii? M-a întrebat ea. În inima ta eşti un latin, înşelător este sângele tău grec.

— Şi chiar dacă ar fi aşa, am spus eu, pe cine ai alege, pe tatăl tău sau pe mine?

S-a uitat la mine cu faţa palidă şi cu buzele încreţite şi mi s-a părut urâtă. O clipă am crezut că mă va lovi. Dar s-a stăpânit, şi-a lăsat deznădăjduită braţele în jos şi a spus:

— Nu pot să te cred. Doar tu nu eşti latin. Dar oare ce ai împotriva tatălui meu?

Mi-am pierdut calmul şi, bântuit de gelozie şi de îndoială, i-am strigat cu furie:

— E întrebarea lui sau a ta? Fiindcă n-a reuşit să mă atragă de partea sa, te-a trimis el oare la mine ca să mă încerci?

Anna s-a ridicat deodată, şi-a scuturat cu furie iarba de pe veşminte, ca şi cum nu de iarbă s-ar fi scuturat, ci de mine. Am simţit arsura dispreţului din înflăcăraţii ei ochi căprui, care începeau să se piardă în lacrimi.

— Asta n-am să ţi-o iert niciodată! A strigat ea şi a început să alerge orbeşte.

Dar s-a împiedicat de o piatră şi a căzut. Nu m-am grăbit să-i sar în ajutor. N-am avut milă de lacrimile ei. În capul meu se roteau fără încetare negre bănuieli, iar în gură aveam gust de fiere. Mă gândeam: Să fi reuşit să se prefacă atât de mult? Poate că aşteaptă să alerg după ea, poate că aşteaptă să-i şterg lacrimile perfide.

S-a ridicat şi s-a întors încet, cu capul plecat. Hariclea se deşteptase şi ne privea uimită.

— Mi-am uitat sandalele, a rostit Anna cu voce stinsă şi s-a aplecat să le ridice.

Am pus un picior peste sandale. Degetele de la picioarele ei erau pline de sânge. Am simţit o durere cumplită când le-am văzut.

— O clipă! I-am spus eu. Trebuie să încheiem această afacere. Tu mă cunoşti, dar nu ştii totul despre mine şi nici nu vei şti vreodată. Sunt îndreptăţit să mă îndoiesc de toată lumea. Chiar şi de tine.

— Dar eu am ales, a spus ea printre dinţi, încercând să tragă sandalele de sub piciorul meu. Am făcut nebunia de a alege. EU mi-am închipuit că mă iubeşti.

Am apucat-o cu amândouă mâinile de cap şi, în ciuda împotrivirii ei, am silit-o să se ridice. Era mai puternică decât îmi imaginasem. Am obligat-o să stea cu faţa spre mine. Dar de privit nu m-a privit. A închis ochii cu încăpăţânare. Dacă n-ar fi avut o educaţie atât de înaltă, probabil că m-ar fi scuipat.

— Trebuie să lămurim acest lucru, am repetat eu. Deci n-ai încredere în mine, Anna Notaras?

Gemea neputincioasă şi, printre ochii ei strânşi, lacrimile se strecurau şi-i alunecau pe faţă. Într-un sfârşit, a spus:

— Oare cum aş putea avea încredere în tine, când tu nu ai în mine? N-aş fi crezut.

— De ce mi-ai vorbit astfel? Bun, sunt dispus să cred că nu tatăl tău te-a îndemnat. Şi, dacă-i aşa, îmi cer iertare. Dar dacă-i aşa, înseamnă că, în adâncurile inimii tale, crezi că eu sunt încă în slujba sultanului. Aşa cum crede şi tatăl tău. Aşa cum crede toată lumea. Cu excepţia lui Giustiniani, care este mai înţelept decât voi toţi. Altfel, nu m-ai fi provocat în felul acesta. Ai vrut oare să mă încerci?!

A început să-şi revină şi mi-a spus cu oarecare umilinţă:

— Ţi-am vorbit condusă de raţiunea mea. Ţi-am explicat cum gândesc eu şi poate că am vrut, într-adevăr, să ştiu cum gândeşti şi tu. Dar intenţiile mele au fost curate, în orice caz, la fel gândesc şi oamenii din popor. Nimeni nu le poate schimba convingerile.

I-am dat drumul şi mi-am regretat încrâncenarea. Nu s-a mai aplecat să-şi ridice sandalele.

— Ar trebui să ne ferim de asemenea vorbe, i-am spus eu pe un ton sec. Cine vorbeşte aşa, e un trădător, chiar dacă în inima lui nu este. Astfel de afirmaţii nu-i pot fi decât de folos sultanului Mehmet. El nu cunoaşte mila. Prin iscoadele sale, el poate fi în stare să semene speranţă în rândul oamenilor simpli, nu mă îndoiesc. Dar sunt sigur că, tot atât de bine, îşi poate încălca promisiunile, cu excepţia acelora care sunt legate direct de intenţiile sale. El nu respectă decât curajul. Pentru el, supunerea de bunăvoie este o laşitate, iar de laşi nu are nevoie în imperiul său. Oricine ar vorbi despre capitulare, punându-şi speranţele în sultan, nu face altceva decât să-şi sape groapa propriului mormânt. Oare nu înţelegi, dragostea mea, am strigat eu scuturând-o de umeri, că singurul lui ţel este să facă din Constantinopol capitala Imperiului Otoman şi să-i transforme bisericile în moschei? În Constantinopol, doar pentru grecii sclavi va mai fi loc. El va distruge până la temelii tot ceea ce a mai rămas din Imperiul Bizantin. Asta-i ceea ce vrea şi nu va fi mulţumit până ce nu-şi va atinge scopul. De ce? Constantinopol este oraşul de unde va putea să domine Orientul şi Occidentul. Nu ne rămâne nimic altceva de făcut decât să luptăm până la capăt, să luptăm chiar şi fără speranţă. Dacă imperiul milenar al Bizanţului trebuie să se prăbuşească, prăbuşească-se cu demnitate! Este singurul adevăr. Mamele ar trebui mai bine să zdrobească ţestele copiilor lor de pietre decât să vorbească despre capitulare! Bogat sau sărac, cine se va înclina în faţa sultanului îşi va întinde singur gâtul în faţa securii călăului. Crede-mă! Crede-mă, dragostea mea! Îl cunosc prea bine pe sultanul Mehmet. De aceea am preferat să mor împreună cu voi decât să-l urmez. Nu doresc să supravieţuiesc după ce Constantinopolul va muri.

Clătina din cap şi lacrimi de ură şi umilinţă străluceau în ochii ei căprui. Obrajii îi ardeau ca focul. Ca obrajii unei tinere fete, mustrată de un învăţător.

— Eu te cred, a spus ea. Trebuie să te cred. Însă nu înţeleg…

Complet nedumerită, a arătat spre oraş. Departe, dincolo de mulţimea nedefinită de case cenuşii şi palide, strălucea imensa cupolă albastră a Catedralei Sfânta Sofia; într-o altă direcţie, în spatele câmpurilor de ruine, se vedeau nenumăratele cupole ale altor biserici, care dominau întinsa mare de case şi grădini. Şi, foarte aproape de noi, aurit de soare şi patinat de ani, cât cuprindeai cu ochii, se întindea neînvinsul zid de apărare al oraşului.

— Nu înţeleg, a repetat ea. Chiar aşa sărac şi plin de ruine cum este acum, oraşul este prea mare, prea vechi, prea bogat, ca să poată fi jefuit şi distrus. Dar sunt sute de mii de oameni care locuiesc aici. Nu pot fi toţi omorâţi sau vânduţi ca sclavi. Constantinopolul este un oraş prea mare ca să fie locuit doar de turci. Doar o sută, două sute de ani au trecut de când turcii nu erau decât nişte amărâţi de păstori tâlhari. Pentru a pune bazele unui imperiu durabil, ei au nevoie de noi. Sultanul este, totuşi, un tânăr luminat, vorbeşte greaca şi latina. Ce interes ar avea să ne facă rău după ce va cuceri oraşul? De ce să-i omoare pe locuitorii oraşului lui? Nu înţeleg. Doar nu mai trăim în vremurile lui Ginghis-Han sau ale lui Tamerlan.

— Dar tu nu îl cunoşti pe Mehmet, am mai spus o dată. El a citit toate cărţile despre Alexandru cel Mare, i-a citit pe toţi istoricii greci, a citit toate legendele arabe. Nodul gordian este un nod foarte complicat şi foarte dificil de desfăcut. Pentru turci, Constantinopolul este nodul gordian. Nodul dintre Orient şi Occident, dintre greci şi latini, nodul dintre ură şi neîncredere, dintre intrigile tainice şi cele publice, dintre tratatele încălcate şi tratatele respectate, nodul încâlcitei politici de sute de ani a Bizanţului. Aşa ceva nu se desface decât cu sabia. Nu există vinovaţi sau inocenţi. Este doar un popor care va fi trecut prin sabie.

Mi-am amintit de privirea pătimaşă a lui Mehmet şi de strălucitoarea cruzime din ochii lui galbeni când citea în limba greacă istoria lui Alexandru şi a legendarului nod gordian, întrebându-mă din când în când despre semnificaţia unui cuvânt mai puţin cunoscut. Mai trăia pe vremea aceea sultanul Murad. Un bărbat mic de statură, pântecos, melancolic şi dărâmat de băutură, cu buzele şi obrajii vineţii, cu răsuflarea şuierătoare, Murad a murit înconjurat de poeţii şi cărturarii care-i erau dragi. El era drept şi milos, îi putea ierta chiar şi pe duşmani, fiindcă era sătul de războaie. A cucerit Tesalonicul, a fost nevoit să asedieze Constantinopolul, a învins la Varna. Totuşi, în inima lui, niciodată nu a dorit războiul. Dispreţuia războiul. Dar Murad a procreat o bestie, în ultimii ani de viaţă, a înţeles el însuşi; îi era greu să-şi privească fiul în ochi, atât de străin îi era Mehmet. Cum aş fi putut să-i explic Annei? Mie mi-au trebuit şapte ani ca să pot pricepe adevărata natură a lui Mehmet.

— Sultanul Murad nu credea în putere, am început eu să-i explic. După părerea lui, suveranul este un orb care se lasă antrenat de alţi orbi, un instrument de exercitare a voinţei şi de reprimare a dezvoltării, care nu reuşeşte să conducă evenimentele sau să le tempereze. El a ştiut să se bucure de frumuseţile vieţii, de femei, de poezie şi de vin. Deseori, în zilele bătrâneţii lui, rătăcea ameţit de vin prin serai, cu un trandafir în mână, dorind astfel să arate că şi frumuseţea tot zadarnică este. El credea că toate fiinţele sunt doar pulbere. Credea că tot universul este alcătuit din grăunţe de pulbere ce se învârtesc în neant; în ciuda acestor convingeri, şi-a făcut rugăciunea la timpul potrivit, a respectat învăţătura Islamului, a construit moschei, a dat de mâncare săracilor şi a pus bazele universităţii de la Adrianopol. Oamenii din generaţia lui l-au respectat şi l-au considerat plin de credinţă. El doar zâmbea descurajat când îi erau preamărite dibăcia şi calităţile.

Am continuat să-mi depăn amintirile:

— Sultanul Murad… În melancolia de care era bântuit, a fost cea mai binevoitoare şi iubitoare fiinţă pe care am întâlnit-o. Ştia să râdă fiecăruia. Râsul este o compensare pentru disperarea din această lume, aşa spunea. A încercat să mă înveţe şi pe mine să râd. Şi, pentru că eu n-am învăţat, a început să mă numească, amuzat, îngerul; îngerii sunt întunecaţi şi austeri, îngerii nu ştiu să râdă. Mulţi dintre cei care-l înconjurau au adoptat numele în sensul propriu-zis, fiindcă nu l-au înţeles pe Murad. Dar el m-a numit aşa doar pentru că îngerii nu ştiu să râdă. Doar Dumnezeu ştie să râdă, spunea el. O dată i-am cerut ca în clipa morţii să-mi îngăduie să-l ţin de mână. Dar ideea nu l-a amuzat; filosofia lui avea totuşi o limită. De aceea, m-a trimis la Magnesia ca să îngrijesc câinii lui Mehmet.

Anna s-a uitat foarte ciudat la mine şi mi-a spus:

— Oare de ce-mi povesteşti acum despre sultanul Murad? Ce legătură are această poveste cu cearta de mai înainte?

— Ai răbdare! Poate vei înţelege, i-am spus eu. Încă de când era copil, Murad s-a angajat în reprimarea revoltei dervişilor şi a învăţat să fie neîndurător. Despre căpetenia spirituală a dervişilor torlak se spune că putea să umble pe deasupra apelor; în Dumnezeul creştinilor şi în cel al Islamului el recunoştea acelaşi Dumnezeu şi afirma că fiecare credinţă este la fel de importantă.

Credincioşilor le interzicea orice avere, fiindcă, spunea el, toate bunurile sunt pentru toţi. El însuşi umbla cu capul neacoperit. Până la urmă a fost răstignit, apoi purtat din sat în sat pe spinarea unei cămile, ca toţi cei care îi admirau ideile să vadă cu ochii lor că nici un Dumnezeu nu-l ajută. Dar în fiecare loc se adunau în jurul lui bărbaţi, femei, bătrâni şi copii, care strigau: Tatăl nostru! Ia-ne şi pe noi în împărăţia Ta! Mulţi au murit atunci decapitaţi, nimeni nu le ştie numărul, şi în toate locurile, împrejurul cămilei care-l purta pe cel crucificat, au curs râuri de sânge. Dar şi în zilele noastre mai sunt oameni în Anatolia care umblă cu capul neacoperit. Mai târziu, Murad nu a putut uita toate aceste întâmplări sângeroase şi bănuiesc că niciodată nu şi-a iertat-o lui însuşi. De aceea, nici în zilele celor mai mari biruinţe, el nu a crezut în putere, de aceea a fost aşa cum a fost.

Am întrebat-o:

— Mai poţi să asculţi? Poate vei înţelege. Nu numai despre Murad sau despre Mehmet. Poate vei înţelege de ce sunt eu aşa cum sunt. Poetul pe care Murad l-a iubit cel mai mult era Poetul Orb, care a trăit acum cinci sute de ani într-un loc numit Maarri, în apropiere de Alep. Doar o singură dată în viaţă a fost la Bagdad, dar acolo oamenii l-au dispreţuit fiindcă era orb. După ce s-a întors de la Bagdad, a trăit până la bătrâneţe în satul lui, într-o sărăcie cumplită. Murad nu se sătura niciodată să-i recitească versurile şi, chiar dacă nu fac parte din învăţătura dreaptă a Coranului, cunoştea multe dintre ele pe de rost.

Am spus mai departe:

— Pe Poetul Orb l-am iubit şi eu. Nu pentru credinţa lui, ci pentru scepticismul lui. Când am învăţat limba arabă, am tradus din versurile sale, nu atât pentru poezia în sine, cât pentru ideile lui deosebite. Vrei să asculţi câteva dintre gândurile acestui poet?

Şi, fără să-i mai aştept răspunsul, am început să declam:

Îngălbenit ni-i chipul, încrâncenată gura, avem ficatul negru şi-n ochi albastrul morţii, dar eu nu am putere să trec de pragul porţii, să rătăcesc în noapte urmând cărări străine – sunt orb, nici o cărare nu-i clară pentru mine.

Ai văzut dimineaţa când s-au înălţat corbii spre cer cum au întors spre tine partea lor dreaptă?

Ai văzut cum au trecut porumbeii cenuşii în zbor pe lângă tine?!

Pe mine m-au trimis din nou să rătăcesc, dar n-am găsit nici lumea, nici patima credinţei, întoarcerea nu-i oare, de drumul nu-l găsesc, doar de neînţelesul şi-amărăciunea minţii?

Cel care-şi spune rugăciunea spre răsărit nu-şi pierde nicidecum cucernicia.

Dar eu, eu am văzut gazelă ce se temea de moarte, bubuitul tunetului o îngrozea, lucirea fulgerului o făcea nebună.

Pasăre, încrede-te-n mine Nu-ţi fie frică, gazelă, nu-ţi voi face vreun rău.

Între tine şi mine nu este nici o deosebire.

Anna a mişcat uşor din cap. Părul ei muritor era strălucitor ca aurul. Pielea muritoare a trupului, albă ca fildeşul. Obrajii ei, surâsul buzelor ei – un minunat univers mărginit. Să fie oare efemer tot ceea ce am găsit în ochii ei, tot ceea ce am simţit mai cunoscut decât orice alt lucru cunoscut?

— Vrei să spui că între oameni şi animale nu există nici cea mai mică deosebire? M-a întrebat ea. Dar oamenii gândesc. Animalele nu pot gândi, nu pot vorbi, nu au spirit.

I-am spus:

— Câinii gândesc, elefanţii gândesc. Chiar dacă nu vorbesc. Dacă ştii să asculţi, păsările îşi pot face cunoscute gândurile. Câinii îi pot conduce pe orbi. De cele mai multe ori, caii sunt mai înţelepţi decât stăpânii lor. Dacă este să apreciem după gândire, nu cred că oamenii sunt mai buni decât animalele. Dar vorbeam despre Abu al-Ala, Poetul Orb. El nu voia să mănânce carne. Nu pentru a posti, ci pentru că el considera animalele asemenea oamenilor. Chiar şi Sfântul Francisc le-a cuvântat păsărilor şi peştilor. Dar de ce să discutăm despre aceste lucruri, pe care niciodată nu le vom putea cunoaşte?

Mi-am amintit dimineaţa de toamnă când am văzut semnele morţii pe faţa sultanului Murad. Măceşele coapte străluceau roşii-arămii între veştejitele tufe ale grădinii, în văzduh pluteau aromele toamnei. El m-a îndemnat să-i vorbesc. Iar eu i-am vorbit despre nemărginire şi mărginire, despre moarte şi nemurire, până ce, plictisit, sultanul mi-a făcut un semn cu mâna să încetez şi a recitat din versurile Poetului Orb:

Am văzut bărbaţi strânşi laolaltă.

Căutau să găsească adevărul care întotdeauna ne scapă.

Acolo, în lungi cortegii, ei aduc jertfe tot anul, duminica şi în zi de sabat.

Totul nu-i decât flacără ce se aprinde doar o singură dată – Şi arde pătimaş.

Când pasiunea s-a consumat până la capăt, se stinge flacăra.

Sultanul Murad a ridicat scârbit mâna şi şi-a întrerupt recitarea, acceptând doar existenţa şi non-existenţa. A refuzat efortul de a gândi dincolo de acestea. El nu era mai bun sau mai rău decât aceia care se mulţumesc să-şi împlinească rugăciunea în biserici sau în moschei, fără a dori să cunoască mai mult. Dindărătul celor cinci sute de ani care au trecut, Poetul Orb a strigat şi i-a chemat în întuneric pe mulţi deznădăjduiţi. Chiar şi pe mine m-a chemat şi m-a convins în clipele-mi de slăbiciune, până când sunetul glasului său s-a pierdut în inima mea dominată de mult mai puternicul glas al drumului meu. Nu m-am mulţumit să fiu doar un orb, ca Murad.

— Sultanul Murad, am continuat eu, nu credea în putere. El gândea că viaţa, chiar şi aceea a unui suveran, nu-i altceva decât o scânteie purtată de vânt până în întunecimi, însă Mehmet crede în putere. El este convins că prin voinţă poate forţa evenimentele. El are o inteligenţă mai mare şi o intuiţie mai bună decât Murad. El ştie. Pentru el nu există drept sau nedrept, adevărat sau fals. Este gata oricând să treacă prin torente de sânge uman pentru a ajunge la ceea ce şi-a propus. Am continuat în şoaptă:

— Dar el este înţelept, el are dreptate. În suferinţa şi moartea a o mie de oameni, a zece mii de oameni, a o sută de mii de oameni nu încape mai multă suferinţă decât în moartea unui singur om, fie el şi cel mai umil dintre oameni. Cifrele nu ajută decât să exprime măsura lucrurilor finite. Ele aparţin aritmeticii. Singura măsură a suferinţei şi a morţii este omul, cupa în care încape un ocean de suferinţe. De aceea a putut Hristos, prin patimile şi prin moartea lui, să răscumpere toate păcatele lumii; în împărăţia lui Hristos este acelaşi lucru dacă sabia retează un cap de grec, o sută de capete sau două sute de mii. Numerele şi cifrele n-au importanţă decât pentru acela care vrea să domine lumea mărginită. Pentru el nu există decât numere în raport cu alte numere.

Pentru el, pentru Mehmet, nu există fiinţe umane.

— Oare ce încerci să-mi dovedeşti? M-a întrebat deodată Anna cu o voce neliniştită.

— Dragostea mea, i-am spus, în ciuda sărăciei şi a neputinţei cuvintelor, am încercat să-ţi dovedesc că te iubesc mai mult decât orice din lume. Cu disperare, fără nici o speranţă. Tu eşti Grecia mea. Pentru mine, tu eşti Constantinopolul. Când i se va fi împlinit timpul, din Constantinopol nu va rămâne nimic. Tot astfel, când timpul ce ţi s-a dat se va împlini, trupul ţi se va întoarce în pulberea de unde a venit. Dragostea pământească este doar o îngrozitoare tristeţe şi disperare; în dragostea noastră, suntem şi mai încătuşaţi decât alţi oameni în lanţurile timpului efemer şi ale spaţiului mărginit. Tu ai deşteptat în mine dorinţa disperată a mărginirii şi efemerului.

I-am spus:

— Dragostea mea! Sub chipul tău frumos rânjeşte un craniu de mort. Sub veşminte, dincolo de pielea netedă a trupului tău, dincolo de învelişurile de carne, aşteaptă la pândă un schelet de mort. La fel ca atunci, în tinereţe, când deşteptându-mă în trilurile privighetorii, am văzut dansul macabru al morţii, tot aşa îţi citesc fiinţa. Dragostea este o moarte înceată. Când te îmbrăţişez, îmbrăţişez un cadavru. Când îţi sărut gura, sărut buzele unui mort. Atât de nebună îmi este iubirea, atât de înspăimântată… Dar ea nu m-a înţeles. De aceea i-am spus:

— Tu ţi-ai rănit picioarele din cauza mea. Doar suferinţă şi durere îţi aduc. Lasă-mă să te ajut!

I-am luat sandalele, ea s-a sprijinit de mine şi am condus-o până la rezervorul cu apă. Îi era destul de greu să păşească printre urzicile care îi şfichiuiau picioarele la tot pasul. Chiar dacă spiritul ei se revoltase împotriva convingerilor mele, trupul ei avea încredere în mine.

Am aşezat-o în apropierea jgheabului pe unde curge apa şi i-am spălat picioarele. Chipul ei s-a făcut palid dintr-o dată. A spus:

— Nu, nu mai pot suporta!

Era în puterea mea. Undeva, departe, un păstor sufla în fluier. Sunete duioase, ascuţite îmi străpungeau inima. Soarele ardea puternic. I-am mângâiat picioarele, pielea lor vie şi caldă. S-o fi prins în braţe, să-i fi sărutat gura! N-ar fi rezistat, chiar de-ar fi vrut să mi se opună. Dar nu, nu-i era frică de mine. Mă privea deschis cu ochii ei căprui.

— Ridică-te! I-am spus. Ţine-te de mine ca să-ţi pun sandalele în picioare.

— Îmi ard obrajii, a spus ea. Am uitat să-mi feresc faţa de soare. Şi picioarele-mi sunt arse de soare. Binecuvântez zilele pe care le mai am de trăit!

După plecarea ei, am continuat exerciţiile de război, iar Giustiniani a dat ordin să fie ridicat pe ziduri unul dintre tunurile de mare calibru. De fapt, voia să-i obişnuiască pe voluntari cu detunătura şi cu mirosul de pulbere, dar mai ales să-i facă să înţeleagă că loviturile tunului pricinuiesc mai mult teamă decât stricăciuni, fiindcă el, într-adevăr, aşa crede. Specialiştii împăratului au poruncit artileriştilor să fixeze, cât de tare posibil, tunul pe zid. Lovitura a fost perfectă şi proiectilul de mărimea unui cap de om a zburat până departe, afundându-se apoi în pământ. Şocul a fost atât de puternic, încât pământul dimprejur s-a cutremurat. Dar şi mai rău s-a cutremurat bătrânul zid, în care s-a căscat o fisură, iar multe pietre s-au rostogolit în peribolos2. Nimeni n-a fost rănit, dar rezultatele acestei încercări au confirmat, într-o oarecare măsură, afirmaţia lui Giustiniani: tunurile sunt mai periculoase pentru tunari decât pentru duşmani; întâmplarea a produs o impresie deprimantă. Parcă nevenindu-le să-şi creadă ochilor, călugării şi artizanii au rămas încremeniţi şi au privit spre zidul fisurat, iar în sufletul lor s-a strecurat îndoiala. Zidurile nu sunt de neclintit, rezistenţa lor este iluzorie.

Pe partea din afara zidurilor, până la orizont, nu mai era nimic. Rupte, proaspăt apărutele ramuri de chiparos şi de platan zăceau ca osemintele albe pe pământul cenuşiu parţial înverzit. Pomii fructiferi aveau crengile rupte, iar bordeiele din afara zidurilor se prăbuşiseră, lipsindu-i astfel pe asediatorii ce urmau să vină de materialele care le-ar fi putut fi de folos. Nimic nu mai părea să aibă viaţă pe pământul devastat.

Puntea peste şanţul ce înconjoară zidul nu fusese distrusă, aşa că am poruncit să fie deschisă jumătatea nezidită a porţii şi am trimis oameni să recupereze proiectilul. Un tăietor de piatră iscusit are nevoie de o zi pentru a ciopli un astfel de proiectil sferic. Simulasem o adevărată luptă, în turnuri şi în spatele crenelurilor zidurilor îi aliniasem pe arcaşi. De aceea, oamenii pe care i-am trimis după proiectil au privit suspicioşi în jur şi nu s-au simţit nicidecum în siguranţă. Dar şi-au revenit repede şi au recuperat proiectilul, pe care l-au adus înapoi ca pe o pradă.

Mai târziu, câţiva soldaţi s-au scăldat în şanţul ce înconjoară zidurile, în care mai este apă proaspătă şi curată. Este larg de treizeci de paşi şi tot atât de adânc. Apa de mare sau apa din marile cisterne ale oraşului ajunge aici prin canale temeinic zidite. Barajele separă diferitele sectoare, aşa că apa nu se poate scurge. Dar în dreptul Blahernelor nu există nici un şanţ, pentru că pământul coboară abrupt în mare. În schimb, la Blaherne sunt cele mai rezistente ziduri şi turnuri, iar clădirile palatului sunt lipite de zidurile ce le apără.

Dar marele zid a cedat, chiar dacă nu s-a tras decât o dată cu tunul.