Mika Waltari

Şi mai neputincioase sunt numerele. Ele sunt coloana vertebrală a gândirii despuiate de orice personalitate. Dar nici ele nu pot exprima altceva în afară de relaţia mărginitului cu mărginitul. Nemărginitul şi veşnicia nu se pot exprima prin numere. Nimeni nu este în stare să construiască numerele adevărului lui Dumnezeu.

Jocul gândirii este alcătuit din combinaţii ale numerelor care substituie cuvintele. Rezultatul poate fi uimitor în misterioasa lui complexitate, dar atât de căutatul spirit se sustrage regulilor jocului.

Îngerul. Notaras. Acelaşi număr de litere.

Ce înspăimântătoare cădere! Ca un peşte prins într-o plasă, nu pot să mă desprind din magia ei. Până la moarte. Tocmai acum, când credeam că mi-am învins slăbiciunile şi mi-am ales calea. La patruzeci de ani. În ghearele amurgului vieţii.

Au mai rămas destule corăbii în port. Dacă are noroc, o corabie poate scăpa de galerele de război din Gallipoli, poate ajunge în Marea Greciei. Nu există latin pe care să nu-l poţi cumpăra. Doar inima mea pătimaşă m-a îndemnat atunci să arunc pietrele preţioase. Inima m-a îndemnat încă o dată să mă despoi de bogăţie ca de nişte veşminte mult timp purtate. Acum sunt prea sărac pentru a navlosi o corabie şi a porni în căutarea ei. Poate că de gândul acesta m-am temut atunci când am aruncat nestematele. Nimic nu se petrece la întâmplare, nimic. Fiecare merge pe calea care i-a fost menită. Nimeni nu poate fugi de destin. Orb se îndreaptă omul spre destinul său. Cu siguranţa somnambulului ce rătăceşte pe cărări neştiute.

Temutu-m-am oare de mine însumi? Mă va fi cunoscut sultanul Mehmet mai bine decât mă cunosc eu însumi, de mi-a strecurat în mâini, la despărţire, punga roşie cu nestemate? Oare de aceea a trebuit să mă eliberez de darul său?

Sultanul Mehmet, învingătorul. N-ar fi nevoie de nimic altceva decât să merg la o anumită casă din Pera, acolo unde am văzut hulubăria. Să fug. Să mai fug o dată.

Am crescut, am studiat, mi-am împlinit destinul în ţările Occidentului. Să-mi fi devenit inima atât de latină? Oare şi eu aş putea fi cumpărat? Din înaltul coloanei constantine am privit oraşul. Strălucirea-i pierdută. Extenuată inimă a Orientului şi Occidentului. Ultimele ei bătăi, mai înainte de a se fi sfârşit. Toate acestea ţi le voi da ţie! A spus el, cel care m-a ispitit. Am învins ispita aceea. Dar orice victorie îşi are preţul ei. Din cauza unei femei as putea fi în stare să cad în genunchi în faţa lui şi să-i slujesc? Doar pentru o femeie toată patima asta a mea, nostalgia, nebunia…

Niciodată n-am încercat o disperare atât de profundă, de nelecuit. Nu se mai termină niciodată! Întotdeauna am ceva de ales. În orice clipă. Până la ultima suflare, întotdeauna mai există o poartă deschisă, întotdeauna. Poarta pe care aş putea fugi, poarta renegării, poarta trădării.

În mlaştinile Varnei mi-a spus îngerul Morţii: Ne vom revedea lângă Poarta Sfântului Roman! Până acum, aceste vorbe mă reconfortau. Dar n-a precizat de care parte a porţii.

Nu, el nu trebuia să spună. Toată viaţa am scăpat dintr-o închisoare şi am intrat în alta. Din ultima temniţă, dintre zidurile Constantinopolului, nu voi mai fugi. Sunt fiul tatălui meu. Această închisoare este singura mea casă.

5 martie 1453

Martie. Ultima lună martie. Oraşul pare epuizat de atâta aşteptare. Neîndurătoarea lumină de primăvară îl dezveleşte. Decadenţă şi sărăcie. Măgari cenuşii şi ţapi negri hoinăresc tăcuţi printre ruine şi mărăcini. Cartiere întregi părăsite, în putrefacţie. Acoperişurile caselor s-au năruit, iar din pereţi au fost smulse bârnele de lemn pentru a fi arse. Cupolele bisericilor sunt mâncate de rugină şi de mucegai verde. Marmura edificiilor publice este îngălbenită şi crăpată. Pustiul palat imperial este luat cu asalt de buruieni, iar printre portalurile prăbuşite cresc tot bălării.

Ca nişte umbre negre şi cenuşii trec în tăcere oamenii. Evită să se uite unul la altul, în ochii lor nu-i decât disperare şi nelinişte. Şi zgomotele îţi lasă impresia de tăcere. Resemnată, aşteptarea loveşte inima ca o mână de fier.

Exerciţiile de mânuire a armelor continuă. Repararea zidurilor continuă. Sunt imagini care se succed cu o încetineală din ce în ce mai mare, sau poate că aşa le percep ochii mei. Blestemele şi comenzile răcnite ale latinilor se pierd trist în vlăguitul oraş muribund. Turnurile bătrânelor ziduri galben-arămii sunt mult prea înalte şi prea mari în raport cu puţinii apărători ai oraşului; în port se întinde şirul trândav de corăbii, în jurul lor, apa mării este plină de gunoaie şi a început să pută cumplit.

Oare este real tot ceea ce văd şi aud? Sau poate doar ochii mei şi urechile mele sunt de vină? Poate doar simţurile mele şi-au micşorat acuitatea. Poate m-am şi depărtat de lumea reală. Descurajantă aşteptare. Sunt încă o mie de lucruri care se pot repara şi îndrepta. Dar lipseşte vigoarea şi spiritul de iniţiativă. De aşteptarea resemnată sunt îmbătate minţile oamenilor. Sultanul încă nu a plecat din Adrianopol. Doar tunurile lui îşi continuă drumul, trase de boi, traversând dealuri îmbrăcate de primăvară, trecând de-a lungul câmpiilor pustii, cu încetineala fiinţelor târâtoare.

Din toate părţile lumii, viermii de cadavre se târâie încet spre Constantinopol. Marea Marmara este pustie. De o săptămână nu s-a mai văzut nici o corabie la orizont.

Descurajantă aşteptare este răul cel mai mare. Dar nesiguranţa nu poate dura la nesfârşit, însăşi firea umană este atrasă de descurajare. Poate că toată această încetineală nu-i decât nevoia de odihnă dinaintea ultimei încercări.

Sau poate că ochii mei au fost tulburaţi de magii înşelătoare.

7 martie 1453

Dimineaţa devreme, înainte de a se ridica soarele, o mulţime de oameni înveşmântaţi în negru – femei sărace, călugări şi călugăriţe – ţinând în mâini lumânări aprinse, s-a îndreptat spre Mănăstirea Hora, aproape de Blaherne şi de Poarta Harisiană. Cântau mergând, dar cântecul lor se pierdea în liniştea oraşului şi în întunericul dimineţii. Am mers în urma lor. Pereţii şi bolta bisericii Hora sunt acoperiţi de mozaicuri. Străluceau pe fondul de aur pietrele policrome în lumina multelor lumânări şi fumul sfânt de tămâie plutea parfumat în aer. Fierbinte, ruga credincioşilor a fost ca un balsam pentru inima mea.

Oare de ce i-am urmat? De ce am îngenuncheat alături de ei? Am văzut pe străzile oraşului destui călugări şi destule călugăriţe care poartă în mâinile întinse talere mici de lemn şi trec din casă în casă pentru a strânge bani întru ajutorarea săracilor refugiaţi din satele cotropite de turci.

Şi femei am văzut. Destule. Multe m-au privit întrebător şi rezervat de după uşile sau ferestrele cenuşii ale caselor. Chiar dacă sunt latin, privirile lor nu mi-au evitat privirea, ci, cu o încăpăţânată nemişcare, m-au chemat. Am mai văzut aceste priviri în toate ţările prin care am pribegit.

Oare de ce urmam cortegiul acum, când neliniştea din inima mea mă doare? Picături de ceară mi-au curs pe mână, dar nu le-am simţit arsura.

Atât de mult se aseamănă călugăriţele între ele, încât nu poţi şti care-i una şi care-i alta. Printre ele sunt şi nobile, şi plebee. Femei singure din familii bogate care şi-au cumpărat locul în mănăstire. Surori de caritate, care-şi sacrifică bietele mâini pentru munci de tot felul, fără a fi rostit vreun jurământ de credinţă. Ele se bucură de o mult mai mare libertate decât călugăriţele din Occident. Nu-i de mirare, fiindcă grecii le permit şi preoţilor să se căsătorească şi să poarte barbă.

După înfăţişarea exterioară, toate călugăriţele sunt la fel.

Aceeaşi robă neagră ce le ascunde formele trupului, acelaşi maforion negru ce le ascunde chipul până la ochi. Cu toate acestea, am remarcat zilele trecute o călugăriţă, care a venit în urma mea pe stradă şi s-a oprit când mi-am întors capul să văd cine este în spatele meu. Aceeaşi călugăriţă, însoţită de alta, a trecut chiar şi prin faţa casei mele ţinând în mâini talerul de lemn şi s-a oprit o clipă în dreptul leului de piatră ca să-şi arunce privirea spre fereastra mea. Dar n-a intrat în curte.

De atunci am început eu să le privesc pe călugăriţe cu atenţie, ca şi cum aş vrea să întâlnesc printre ele un chip cunoscut. După felul cum păşeşte, după statură, după mâinile ascunse de mânecile ample, poate aş putea s-o recunosc, s-o deosebesc de celelalte.

Visez cu ochii deschişi, am vedenii. Sunt orb în disperarea mea. Cred că imposibilul se poate schimba în posibil. O speranţă, cu care îndrăznesc să-mi încălzesc sufletul, pâlpâie sfioasă ca flacăra unei lumânări.

10 martie 1453

În aceste zile am trăit ca într-un vis, ca într-o beţie continuă, în sfârşit, azi-dimineaţă, devreme, cele două călugăriţe au trecut din nou pe lângă casa mea şi s-au oprit să arunce o privire spre fereastra mea, ca şi cum ar fi aşteptat să ies din casă. Am coborât scara în goană şi am deschis poarta. Gâfâind, m-am oprit în faţa lor, fără să fiu în stare să rostesc o vorbă. Cu capetele plecate, ele s-au ferit din calea mea. Una dintre ele a întins spre mine talerul de lemn, murmurând obişnuitele vorbe.

— Intraţi în casă! Le-am îndemnat eu. Punga cu bani este acolo.

Ascunsă după călugăriţa mai bătrână, cea tânără îşi ţinea capul plecat, aşa că nu-i puteam vedea ochii. A dat să plece, iar eu mi-am pierdut stăpânirea de sine şi, apucând-o de mânecă, am tras-o spre casă. Manuil, care mă supraveghea din prag, a venit într-un suflet şi mi-a spus:

— Stăpâne, eşti nebun? Dacă cineva va vedea că te atingi de o călugăriţă, te vor omorî oamenii cu pietre.

După ce mi-a tras un pumn în obraz, călugăriţa mai în vârstă a început să mă lovească şi în cap cu talerul de lemn, dar n-a strigat după ajutor.

— Intraţi odată! Am urlat eu. Atragem atenţia.

— Comandantul tău te va spânzura, mi-a prorocit călugăriţa mai în vârstă, întorcându-se, fără speranţă, ca să vadă ce spune cealaltă.

Cea tânără a dat din cap afirmativ. Nu avea cum altfel, fiindcă eu o ţineam cu putere de mână. După ce Manuil a închis poarta în spatele nostru, i-am spus:

— Te-am recunoscut. Şi de-ai fi printre mii de femei, tot te-aş recunoaşte. Să fie oare adevărat că eşti tu? Cum e posibil?

Tremurând, a încercat să-şi retragă braţul din strânsoarea mâinii mele şi i-a spus celeilalte:

— Probabil se înşală, dar trebuie să lămuresc neînţelegerea. Rămâi, te rog, aici!

Am înţeles că nu făcuse legământ cu mănăstirea. Altfel, n-ar fi putut rămâne singură împreună cu un bărbat. Am condus-o în odaia mea şi am zăvorât uşa. I-am dezvelit faţa şi am luat-o în braţe.

Am strâns-o în braţele mele.

Apoi am început şi eu să tremur. Am izbucnit în plâns. Atât de cumplite mi-au fost disperarea, patima şi îndoiala. Toate cele zăvorâte în mine de când am pierdut-o s-au dezlănţuit. Am patruzeci de ani, sunt în ghearele amurgului vieţii, dar am plâns în hohote ca un copil care se deşteaptă dintr-un coşmar.

— Dragostea mea, i-am şoptit. Oare cum ai putut să-mi faci asta?

Şi-a lepădat maforionul şi sacosul negru de călugăriţă, de parcă i-ar fi fost ruşine că o acopereau. Era foarte palidă. Nu şi-a tăiat părul. Eu tremuram încă, ea n-a mai tremurat. Ochii ei mândri şi curioşi aveau limpezimea aurului. Mi-a atins obrazul, degetele ei au urmărit calea lacrimilor mele.

— Ce-i cu tine, Ioannis Anghelos? M-a întrebat ea. Plângi? De ce? Am fost atât de rea cu tine?

Era mai puternică decât mine. Am suspinat încă o dată din adâncurile inimii, am respirat profund, mi-am şters faţa cu mâinile.

— Deci tu ai fost aceea care m-a urmărit, am spus indignat. Te-ai oprit din mers când mi-am întors capul spre tine. Oare de ce m-ai hărţuit în felul acesta? Chiar dacă m-am îndoit de simţurile mele, neliniştea din mine îmi spunea că eşti pe aproape, în acelaşi timp, eram convins că te-am pierdut.

Dar ea s-a înfuriat şi a spus:

— Nu te-am urmărit niciodată! Strâng ajutoare pentru refugiaţi, atâta tot. Sunt o femeie liberă, nu fac nici un rău nimănui. Dacă am zăbovit o clipă în faţa casei tale, n-am făcut-o cu vreo intenţie rea. Dacă aş fi bănuit că vei fi atât de surprins de apariţia mea, aş fi ocolit casa ta ca pe un loc ciumat.

Astfel ne-am împuns unul pe altul, amuzându-ne de acest joc. Dar eram convinşi că niciunul, nici altul, nu vorbeşte serios.

— Dacă ai să mă mai ameţeşti mult, fâţâindu-te prin faţa casei mele, am ameninţat-o eu, am să te iau în braţe şi n-am să-ţi mai dau drumul niciodată!

— N-ai să îndrăzneşti, a spus ea. Încearcă numai să mă atingi, dacă ai curaj! Am să ţip!

— N-ai tu inima să ţipi! I-am spus eu. Şi apoi, dacă m-aş încumeta să violez o călugăriţă, fără îndoială că Giustiniani ar da ordin să fiu spânzurat.

— Mi-e totuna, a rostit ea cu o rece ipocrizie. Dimpotrivă. Mai bine-ar fi. Dar ar fi fost şi mai bine dacă ai fi fost spânzurat mai de mult, pe când hoinăreai prin alte ţări şi amăgeai alte biete femei. Un aventurier, un seducător, asta eşti! Nu cred nici o vorbă de-a ta.

Dar eu nu mai aveam cuvinte. Am privit-o doar şi mi-am simţit chipul luminos ca în tinereţe. Şi-a coborât privirea spre podea şi a spus:

— Am dorit, într-adevăr, să mă despart de tine…

Dar n-a mai putut continua. Faţa şi gâtul i s-au înroşit. S-a întors cu spatele.

I-am atins umărul. Mâna a alunecat pe pieptul ei şi i-am simţit frumuseţea trupului, freamătul fiinţei deşteptate. Capul şi l-a sprijinit de umărul meu, gura i-am sărutat-o, sufletul i s-a revărsat în sărutări. Simţitu-mi-am dorinţa limpede ca un izvor, curată ca o flacără.

— Te-ai întors, i-am spus în şoaptă şi glasul mi-a vibrat.

— Lasă-mă! M-a rugat ea. Îmi tremură picioarele.

Şi s-a lăsat neputincioasă pe un scaun, sprijinindu-şi coatele de masă. După o clipă, şi-a ridicat privirea spre mine. Atât de cunoscuţi, atât de aproape, ochii ei căprui m-au privit.

— Acum mă simt mai bine, a murmurat ea. A fost o clipă când am crezut că voi muri în braţele tale. N-am ştiut, n-am gândit că-i aşa… Sau poate că am ştiut, a continuat ea privindu-mă intens, de parcă nu s-ar fi putut sătura să mă privească. Poate că de aceea am rămas în oraş. Dar îmi jurasem că nu voi încerca să te reîntâlnesc. Aşa am jurat, pentru a îndrăzni să rămân. A fost un mod copilăresc de a mă înşela pe mine însămi.

Părul de aur, pielea de fildeş, bolta înaltă a sprâncenelor albastre, aurul privirii duioase a ochilor ei de aramă… A mai spus:

— Te-am evitat, am vrut să te evit, dar nu m-am putut împiedica să te privesc uneori de la distanţă. Şi, fără îndoială, n-aş mai fi rezistat mult şi aş fi venit singură la tine. Sub acest veşmânt de călugăriţă, sunt acum atât de liberă cum nu am mai fost niciodată. Pot umbla liberă, pot vorbi deschis cu oamenii săraci, pot simţi pe picioarele mele praful străzii, pot întinde un taler de lemn în faţa unor oameni sensibili la suferinţele altora, care nu vor altceva în schimb decât o binecuvântare. Ioannis Anghelos, am învăţat multe în aceste zile! Fără să fi ştiut, m-am pregătit pentru tine.

Şi-a întins picioarele goale. Curelele de piele ale sandalelor lăsaseră urme roşii pe picioarele ei albe. Şi pulberea străzilor… Dar erau picioarele vii ale unei fiinţe vii. Pentru mine, ea nu mai este doar un idol pictat. S-a schimbat de când am întâlnit-o ultima oară.

— Dar cum este cu putinţă? Am întrebat-o. L-am întâlnit pe tatăl tău în noaptea când a fost furtuna aceea cumplită. El m-a chemat. De la el am aflat că ai plecat din Constantinopol.

— Tatăl meu nu ştie, a spus ea. El crede că am plecat. Mi-am cumpărat un loc la mănăstire. Multe doamne din înalta societate pot găsi un loc liniştit de reculegere într-o mănăstire. Acolo, eu nu sunt decât o oarecare Anna. Nimeni nu-i curios să cunoască flamele familiei mele. De mi-ar fi descoperită adevărata identitate, mănăstirea s-ar alege doar cu duşmani. De aceea, secretul meu e şi secretul lor. Iar dacă aş dori să rămân până la sfârşitul zilelor mele în mănăstire, aş căpăta un nume nou, m-aş naşte din nou şi nimeni din afară n-ar mai şti niciodată cine am fost. Doar tu o ştii. Nu am putut altfel.

— Sper că nu ai de gând să rămâi toată viaţa la mănăstire, i-am spus eu temător.

Iar ea mi-a răspuns cu un surâs răutăcios:

— Am săvârşit un mare păcat. L-am minţit pe tatăl meu. Poate că va trebui să-mi ispăşesc păcatul.

Încă nu puteam înţelege cum a putut să fugă, fiindcă în jurul ei fuseseră atâţia servitori care aveau grijă de ea ca de ochii din cap. Mi-a povestit că tatăl ei a dorit ca ea să ajungă în Creta, pentru a nu cădea în mâinile turcilor sau ale latinilor. Dar mama ei, fiind greu bolnavă, n-ar fi putut călători. De aceea, ideea de a fugi i s-a părut şi mai odioasă, în toiul nopţii, cu bagaje şi servitori, a fost dusă la bordul unei corăbii încărcate cu fugari, care plătiseră adevărate averi pentru a putea scăpa din Constantinopol. Profitând de confuzia de pe corabie, a plătit unor marinari ca s-o ascundă într-o barcă şi s-o aducă din nou la ţărm. Când corabia a ridicat ancora, servitorii au crezut-o pe corabie. Va trece multă vreme până ce tatăl ei va afla că ea a dispărut de pe corabie.

— Sunt liberă, a spus ea. Aş fi putut cădea de pe corabie, aş fi putut fi înghiţită de abis. Dar tatăl meu va fi şi mai trist când va afla, cândva, că l-am înşelat. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc la aceasta.

Multă vreme ne-am privit în tăcere şi a fost de ajuns. Aveam impresia că doar de un zâmbet sau de o atingere ar fi fost nevoie ca inima mea să-şi iasă din piept, şi am înţeles ce a vrut să spună când a afirmat că s-a temut să nu moară în braţele mele.

Apoi o mână osoasă a bătut cu insistenţă în uşă. Şi s-a auzit glasul ascuţit al bătrânei călugăriţe.

— Soră Anna, eşti acolo?

Apoi, am auzit cum Manuil încerca s-o liniştească.

— Vin imediat! I-a răspuns Anna Notaras.

A venit lângă mine, mi-a mângâiat obrajii, a zâmbit şi tot chipul ei era luminos, a rostit încet trebuie să plec, dar n-a plecat, s-a ridicat în vârful picioarelor, m-a privit foarte de aproape în ochi, m-a întrebat eşti fericit Ioannis Anghelos? I-am spus sunt fericit, dar tu, Anna Notaras, eşti fericită? A spus sunt foarte fericită, dragul meu.

A deschis uşa, călugăriţa a intrat repede agitându-şi talerul de lemn, Anna a luat-o de braţ şi au plecat împreună.:

L-am îmbrăţişat pe Manuil, l-am sărutat pe amândoi obrajii şi i-am spus.

— Dumnezeu să te binecuvânteze şi să te păzească!

— Binecuvânteze-te şi pe tine Dumnezeu, fie El binevoitor cu sufletul tău! A rostit Manuil după ce şi-a revenit din surpriza de a fi fost sărutat. O călugăriţă în camera ta, de ce nu? Vreme este să fii latin şi vreme este să te întorci la credinţa ta.

15 martie 1453

Primăvara a sosit în tot oraşul. Copii în picioarele goale vând flori la colţurile străzilor. Printre ruine, băieţii Constantinopolului suflă în fluiere de iarbă. Nu ştiu să fi auzit o muzică mai frumoasă şi mai melancolică. Binecuvântez fiece zi care trece fierbinte pe lângă mine. Binecuvântez fiece zi care mi-a fost dată.

Numele bătrânei călugăriţe este Hariclea. Tatăl ei a fost un pantofar care ştia să scrie. Nu-i seamănă numele cu chipul, aşa spune slujitorul meu Manuil. A cercetat-o pe îndelete în timp ce mânca. Hariclea nu este decât o simplă slujitoare la mănăstire, îi place să umble cu talerul de lemn prin oraş, îi place să mănânce carne şi să bea vin. Manuil i-a explicat că, în scurtul răstimp care a mai rămas până ce turcii vor asedia oraşul, eu, stăpânul lui, mi-am propus să mă lepăd de falsa credinţă latină, să primesc împărtăşania cu trupul lui Hristos în anafura din pâine dospită şi să citesc Faptele Apostolilor după adevăratele cărţi, cele neadăugite de nimeni. De aceea am nevoie de sfaturile surorii Anna.

Ce gândeşte ea cu adevărat despre noi nu ştiu. Dar a luat-o pe Anna sub protecţia sa şi crede sincer că modul în care se poartă o femeie nobilă şi instruită nu poate fi judecat de o simplă servitoare.

Astăzi, Giustiniani m-a trimis la Poarta de Aur să supraveghez exerciţiile de război. Anna şi Hariclea au venit cu un coş de mâncare. Nimeni nu le-a băgat în seamă. E ceva obişnuit să li se aducă de mâncare celor care se instruiesc; e un drum lung de la Poarta de Aur până în oraş. Tinerii călugări se duc să mănânce la mănăstirea Sfântului loan Botezătorul. Li s-a îngăduit să nu ţină postul. De pe urma instrucţiei, obrajii lor sunt supţi şi arşi de soare; înţelegători, şi-au suflecat mânecile şi şi-au legat de centură poalele anterielor negre, în timpul repausului cântă imnuri religioase. Sunt frumoase cântecele lor.

Prin Poarta de Aur se poate intra în oraş doar în cortegiul triumfal care-l însoţeşte pe împărat. Dar nimeni nu-şi aminteşte să fi văzut vreodată poarta deschisă. Acum, pe toată perioada cât va dura asediul, este zidită în întregime; în toate timpurile, în turnurile de marmură, care se află de o parte şi de alta a porţii, au fost închişi deţinuţii politici. Se spune că, de multă vreme, nu mai este nici un om acolo. Când a fost încoronat împărat, Constantin i-a eliberat pe toţi.

Constantin este un om just şi nevinovat, un bun strateg şi un luptător curajos. Dar s-a născut sub semnul unui astru nenorocos. Poporul nu-l iubeşte. Cu toate acestea, îl respectă, ca pe o pedeapsă a lui Dumnezeu. El este ultimul împărat al Bizanţului. Poporul o ştie în inima lui, chiar dacă doreşte ca împărăţia Bizanţului să dureze veşnic.

Ne-am aşezat pe iarbă, la umbra zidului. Am frânt pâinea, am mâncat şi am băut împreună. Apoi Haricleei i s-a făcut somn, s-a întins pe iarbă, şi-a acoperit faţa şi a adormit. Anna şi-a scos sandalele şi şi-a ascuns degetele picioarelor în iarbă. Curelele dure îi însângeraseră pielea. A spus:

— Atât de liberă, atât de fericită doar în copilărie am mai fost.

O pasăre de pradă se rotea în înaltul luminosului cer albastru de primăvară. Crescătoriile imperiale de şoimi au renunţat la obişnuitele vânători de păsări. Acum se ocupă doar de vânătoarea porumbeilor călători din Egipt. Ca şi cum ar folosi la ceva. Lent, şoimul zbura în înălţimi.

Urmărind cu degetul firele de iarbă, fără să mă privească, Anna a spus:

— Am învăţat să ascult durerea oamenilor. Oamenii simpli au o încredere copilărească în veşmintele cernite ale călugăriţelor. Ei îmi vorbesc despre teamă şi despre speranţă, îmi vorbesc deschis, ca şi cum aş fi de-a lor. Aşa ceva n-am mai încercat până acum. La ce bun toate aceste pregătiri? Spun ei. Sultanul a adunat o armată imensă, tunurile turcilor pot dărâma cele mai puternice ziduri doar cu o singură ghiulea, împăratul Constantin şi-a abandonat credinţa, supunându-se de bunăvoie papei, iar pentru un blid de linte şi-a vândut latinilor privilegiile şi oraşul. La ce bun toate astea, din moment ce sultanul nu duce război împotriva credinţei noastre? Preoţii greci sunt liberi să se ocupe de parohiile lor. Ar fi de ajuns să bată clopotele în toate bisericile şi mănăstirile pentru a fi oprit asediul. Sultanul ar ocroti credinţa noastră de ereticii latini. Dacă plătesc de bunăvoie haraciul, turcii nu maltratează oamenii unui popor, iar birurile pe care le pretinde sultanul sunt oricum mai mici decât dările pentru împărat. De ce trebuie să moară oamenii Constantinopolului pentru interesele împăratului şi ale latinilor? Doar nobilii şi bogaţii au de ce să se teamă. Atât de deschis îşi exprimă unii oameni speranţele.

Îmi evita privirea în continuare. Am căzut pe gânduri. Ce voia de la mine? De ce îmi vorbea aşa?

A urmat:

— Oare-i nevoie ca oraşul nostru să fie distrus şi jefuit? Sau, dacă nu, să cadă în mâinile latinilor? Toţi oamenii aceştia neînsemnaţi nu vor altceva decât să trăiască, să-şi câştige traiul din munca mâinilor lor, să aducă pe lume copii şi să-şi păstreze credinţa strămoşilor. Oare există în lume o cauză atât de nobilă pentru care merită să mori? Dar ei n-au nimic altceva decât viaţa lor. Doar această scurtă viaţă pământeană. Mi-e milă de ei.

— Vorbeşti ca o femeie, i-am spus eu.

— Sunt femeie, a spus ea cu răceală în glas. E oare un defect? Dar şi femeile sunt înzestrate cu judecată şi inteligenţă. Au fost vremuri când oraşul acesta a fost guvernat de femei. De fiecare dată, împărătesele s-au dovedit a fi mai bune decât împăraţii. Dacă în fruntea oraşului ar fi fost acum o femeie, i-am fi trimis pe latini acasă, cu armele lor, cu galerele lor şi cu împăratul nostru cu tot.