Jules Verne

Jules Verne

Uimitoarele peripeţii ale jupânului Antifer

CUPRINS:

PARTEA ÎNTÂI.

Capitolul I. În care o corabie necunoscută, cu un căpitan necunoscut, pluteşte pe o mare necunoscută, în căutarea unei insule necunoscute 4

Capitolul II. În care sunt date câteva explicaţii necesare 10

Capitolul III. În care insuliţa necunoscută este transformată într-un seif straşnic încuiat 15

Capitolul IV. În care jupân Antifer şi barcazierul Gildas Tregomain, doi prieteni care nu se aseamănă deloc, sunt prezentaţi cititorului 20

Capitolul V. În care lui Gildas Tregomain îi este greu să nu-l contrazică pe jupân Antifer 26

Capitolul VI. Prima ciocnire dintre Occident şi Orient – în care Orientul este bine zgâlţâit de Occident 34

Capitolul VII. În care un secretar cam nervos, sub numele de Nazim, se face, vrând-nevrând, acceptat de Ben-Omar 42

Capitolul VIII. Unde asistăm la executarea unui quator fără muzică, în care Gildas Tregomain consimte să-şi cânte partitura 47

Capitolul IX. În care un punct de pe o hartă din atlasul jupanului Antifer este atent însemnat cu creion roşu 55

Capitolul X. Care cuprinde, pe scurt, călătoria cu steamerul Steersman din Cardiff, între Saint-Malo şi Port-Said 62

Capitolul XI. În care Gildas Tregomain declară că prietenul său Antifer ar putea sfârşi prin a-şi pierde minţile 70

Capitolul XII. În care Sauk se hotărăşte să sacrifice jumătate din comoara lui Kamylk-Paşa, pentru a-şi asigura cealaltă jumătate 76

Capitolul XIII. În care Tregomain navighează destul de plăcut pe o „corabie a deşertului” 82

Capitolul XIV. În care jupân Antifer, Gildas Tregomain şi Juhel petrec la Sohar o zi foarte plictisitoare 90

Capitolul XV. În care Juhel calculează înălţimea aşteptată de unchiul său, pe cel mai frumos timp din lume 96

Capitolul XVI. Care dovedeşte că bogatul Kamylk-Paşa a ajuns într-adevăr, în călătoriile sale maritime, până în apele golfului Oman 103

PARTEA A DOUA.

Capitolul I. Care cuprinde o scrisoare a lui Juhel către Enogate, în care sunt povestite aventurile al căror erou a fost jupân Antifer 110

Capitolul II. În care colegatarul jupanului Antifer este prezentat cititorului, aşa cum se cuvine 114

Capitolul III. În care jupân Antifer se află în faţa unei propuneri atât de năzdrăvane, încât o ia la fugă pentru a nu răspunde 119

Capitolul IV. În care cumplita luptă dintre Occident şi Orient se sfârşeşte cu victoria celui din urmă 125

Capitolul V. În care Ben-Omar este în măsură să compare cele două feluri de locomoţie: pe uscat şi pe mare 133

Capitolul VI. În care sunt povestite peripeţiile călătorilor în timpul drumului cu trenul de la Bone la Alger şi cu pachebotul de la Alger la Dakar 139

Capitolul VII. Care redă felurite discuţii şi întâmplări de la sosirea la Dakar până la sosirea la Loango 144

Capitolul VIII. În care se arată că anumiţi călători nu sunt buni să se îmbarce pe o corabie africană 151

Capitolul IX. În care jupân Antifer şi Zambuco declară că nu vor părăsi insuliţa care îi adăposteşte, înainte deaofi cercetat 159

Capitolul X. În care nasul jupanului Antifer şi al bancherului Zambuco sfârşesc prin a se lungi nemăsurat 164

Capitolul XI. În care jupân Antiferşi tovarăşii săi asistă la o predicăa reverendului Tyrcomel, care nu prealeface plăcere 171

Capitolul XII. În care se vede cât de greu faci pe un om al bisericii să vorbească, atunci când este hotărât să tacă 177

Capitolul XIII. La sfârşitul căruia vom vedea dispărând al treilea rol, şi anume al „trădătorului”, din această tragicomică povestire 184

Capitolul XIV. În care jupân Antifer culege un nou document semnat cu monograma lui Kamylk-Paşa 192

Capitolul XV. În care vom vedea degetul Enogatei descriind o circumferinţă şi urmările acestei nevinovate distracţii 200

Capitolul XVI. Capitol urmând a fi consultat de către acei strănepoţi ai noştri care vor trăi peste câteva sute de ani 207

PARTEA ÎNTÂI.

Capitolul I. În care o corabie necunoscută, cu un căpitan necunoscut, pluteşte pe o mare necunoscută, în căutarea unei insule necunoscute.

În acea dimineaţă de 9 Septembrie 1831, căpitanul ieşi din cabină la orele 6 şi se urcă pe dunetă.

Soarele se ivea la răsărit – mai bine zis refracţia razelor sale se înălţa deasupra păturilor joase ale atmosferei, fiindcă discul său mai întârzia sub orizont.

O prelungă dâră de aburi luminoşi mângâia suprafaţa mării, larg vălurită de vântul de dimineaţă cu un plescăit abia auzit.

După o noapte liniştită, se părea că ziua va fi frumoasă, una din acele zile de septembrie de care se bucură uneori, către sfârşitul sezonului cald, zona temperată.

Căpitanul îşi potrivi luneta la ochiul drept şi, făcând o jumătate de întoarcere, plimbă obiectivul pe circumferinţa de-a lungul căreia marea se contopea cu cerul.

Lăsând apoi luneta jos, se apropie de omul de la cârmă, un bătrân cu barba zbârlită, a cărui privire ageră răzbătea de sub pleoapele care tot clipeau.

Când ai intrat în cart? îl întrebă.

La ora patru, căpitane.

Cei doi bărbaţi vorbeau o limbă destul de aspră pe care nici un european, englez, francez, german sau de alt neam, nu ar fi recunoscut-o, afară doar dacă ar fi trecut vreodată prin agenţiile comerciale din Levant. Trebuie că era un fel de dialect turc amestecat cu siriana.

Nimic nou?

Nimic, căpitane.

Şi nici o corabie în zare, de astăzi dimineaţă? …

Una singură… o corabie mare cu trei catarge, care ne venea din coastă, împotriva vântului. Am făcut un sfert de întoarcere pe dunga vântului, ca să trec cât mai departe posibil.

Bine ai făcut. Şi acum? …

Căpitanul cercetă cu o deosebită atenţie orizontul de jur împrejur. Apoi:

Pregătiţi-vă să viraţi! strigă el cu un glas puternic.

Oamenii de cart se ridicară. Cârma fu pusă sub vânt, frânghiile pânzei din faţă lăsate să alunece în jos, întinzând în acelaşi timp brigantina. Vasul se întoarse şi-şi luă drumul către nord-vest, cu murele la babord. Era un bric-goeletă de patru sute de tone, un vas de comerţ din care, cu câteva modificări, s-ar fi putut face un iaht de plăcere. Căpitanul avea în subordine un maistru şi cincisprezece oameni – echipaj suficient pentru manevre, alcătuit din marinari voinici al căror costum – bluza marinărească şi bereta, pantaloni largi şi cizme gudronate – îl amintea pe acela al marinarilor din Europa orientală.

Pe tabloul de la pupa acestui bric-goeletă sau pe bastingajele exterioare de la prova, nici un nume. Nici un pavilion. Dealtfel, pentru a nu fi silită să trimită sau să primească vreun salut, la oricât de mare depărtare omul de cart ar fi semnalat vreun vas, goeleta îşi schimba ruta.

Să fi fost un vas-pirat – se mai întâlneau pe atunci, prin acele locuri – căruia îi era teamă să nu fie urmărit? … Nu. În zadar s-ar fi căutat arme la bordul său, şi cu un echipaj atât de puţin numeros nu s-ar aventura o corabie să înfrunte riscurile unei asemenea meserii.

Să fi fost un vas de contrabandă, încălcând legea de-a lungul unui litoral sau de la o insulă la alta?

Nicidecum, şi dacă cei mai pricepuţi vameşi ar fi cercetat cala, ar fi răscolit încărcătura, ar fi sondat baloturile, ar fi percheziţionat lăzile, nu ar fi descoperit nici o marfă suspectă. La drept vorbind, vasul nici nu avea vreo încărcătură. Provizii pentru mai mulţi ani, butoaie cu vin şi rachiu în fundul calei; în spate, sub dunetă, trei butoaie cu doage de stejar, cu cercuri solide de fier… Evident, rămânea destul loc pentru lest – un lest trainic, de fontă, care permitea acestei corăbii să aibă o bogată velatură.

Poate că i-ar fi putut trece cuiva prin gând că aceste trei butoaie sunt pline cu praf de puşcă sau cu te miri ce altă substanţă explozibilă? … Sigur că nu, fiindcă nimeni nu lua nici o măsură de prevedere când intra în cămara în care erau depozitate.

Dealtfel, niciunul dintre marinari nu ar fi putut da vreo lămurire în privinţa asta – nici asupra goeletei, nici, asupra motivelor care o făceau să-şi schimbe direcţia de îndată ce se zărea vreo corabie, nici asupra acelui du-te-vino care-i caracteriza plutirea de cincisprezece luni încoace, nici măcar în preajma căror locuri se afla la această dată, plutind când cu toate pânzele sus, când micşorând viteza, fie străbătând o mare interioară, fie pe valurile unui ocean fără margini. De câteva ori, în timpul acestei inexplicabile călătorii, se zărise uscatul, dar căpitanul se îndepărtase de el cât putuse de repede. Fuseseră semnalate câteva insule, dar tot el, cu o scurtă învârtitură de cârmă, le ocolise. Dacă cineva ar fi cercetat jurnalul de bord, ar fi observat ciudate schimbări de direcţie, nejustificate nici de schimbările vântului, nici de aspectul cerului. Era o taină între acest căpitan – un bărbat de patruzeci şi şase de ani, cu părul zburlit – şi un personaj impozant care tocmai apărea în această clipă în deschizătura capotului.

Nimic? … întrebă el.

Nimic, excelenţă, fu răspunsul. O ridicare din umeri, însemnând oarecaredezamăgire, puse capăt acestei discuţii în care încăpuseră doar trei cuvinte. Apoi, personajul pe care căpitanul îl onorase cu acest titlu coborî din nou scara capotului şi se întoarse în cabina sa. Acolo, întins pe divan, păru că se lasă în voia unui fel de toropeală. Cu toate că stătea nemişcat, ca şi când somnul pusese stăpânire pe el, totuşi nu dormea. Se vedea bine că este obsedat de o idee fixă.

Să tot fi avut cincizeci de ani. Statura înaltă, capul puternic, părul bogat şi cărunt, barba mare, răsfirată pe piept, ochii negri însufleţiţi de o privire ageră, întreaga sa înfăţişare mândră, dar vădit întristată, mai curând descurajată, ţinuta sa demnă îl arătau ca pe un bărbat de origine nobilă. Costumul său, cu neputinţă de recunoscut. Un burnuz larg, de culoare închisă, cu găetane la mâneci, cu ciucuri de paiete multicolore, îl îmbrăca de la umeri până la glezne, iar pe cap purta o bonetă verzuie cu ciucure negru.

Două ore mai târziu, un băieţandru îi servi prânzul pe o masă de ruliu, fixată de duşumeaua cabinei acoperită de un covor gros şi mătăsos, smălţat cu flori. În afară de cafeaua fierbinte şi aromată din două ceşcuţe de argint fin cizelat, de celelalte mâncăruri meşteşugit pregătite, din care se compunea masa, de-abia se atinse. Apoi îi fu aşezat în faţă vasul unei narghilele în jurul căreia pluteau aburi înmiresmaţi şi, cu muştiucul de chihlimbar între buzele care descopereau o dantură strălucitor de albă, înconjurat de fumul parfumat al lataki-ului1, îşi reluă visarea.

Se scurse astfel o parte din zi, în timp ce goeleta, uşor legănată de unduirile hulei, îşi urma nehotărâtul său drum pe întinsul acestei mări.

Către ora patru excelenţa-sa se sculă, făcu câţiva paşi, se opri în faţa hublourilor întredeschise în bătaia brizei, îşi plimbă privirea către orizont şi se opri apoi în faţa unui fel de trapă ascunsă de un colţ al covorului. Această trapă, care se deschidea dacă apăsai cu piciorul pe unul din colţurile sale, dădea la iveală intrarea în cămara cu provizii care se afla sub duşumeaua cabinei.

Acolo, unul lângă altul, erau rânduite cele trei butoaie ferecate de care s-a pomenit. Personajul nostru, aplecat asupra trapei, rămase câteva minute în această atitudine, ca şi când vederea acestor butoaie l-ar fi hipnotizat.

Şi, ridicându-se, şopti:

Nu… nici o şovăială! Dacă nu găsesc o insulă necunoscută pe care să le pot ascunde în taină, le arunc mai bine în mare!

Închise din nou trapa peste care trase din nou colţul covorului şi, îndreptându-se către scara capotului, se urcă pe dunetă.

Erau orele cinci după-amiază. În atmosferă, nici o schimbare. Un cer împestriţat cu norişori albi şi cenuşii. Abia înclinat sub o briză uşoară, cu murele la babord, vasul lăsa în urma lui o dantelă subţire de spumă care se destrăma în freamătul valurilor.

Excelenţa-sa parcurse încet cu privirea orizontul tras parcă cu compasul pe un fond de azur foarte limpede. De acolo, de unde era, un uscat de înălţime mijlocie s-ar fi putut zări de la o distanţă de patrusprezece sau cincisprezece mile. Dar linia cerului şi a apei nu era întreruptă de nici un relief.

Atunci, apropiindu-se, căpitanul fu întâmpinat cu aceeaşi neocolită întrebare:

Nimic? …

Ceea ce aduse acelaşi neschimbat răspuns:

Nimic, excelenţă.

Timp de câteva minute personajul rămase tăcut. Se duse apoi să se aşeze pe una din băncile de la pupa, în timp ce căpitanul înfrunta bătaia vântului mânuindu-şi luneta cu o mână înfrigurată.

Căpitane! … spuse el în curând, după ce privirea sa mai cercetă o ultimă dată spaţiul.

Ce doreşte excelenţa-voastră?

Să ştiu exact unde suntem.

Căpitanul luă o hartă marină şi o întinse pe platbord.

Aici, răspunse el, arătând cu creionul locul unde se întretăiau un meridian şi o paralelă.

La ce distanţă de această insulă… la răsărit? …

La douăzeci şi două de mile.

Şi de uscatul ăsta?

În jur de douăzeci şi şase…

Nimeni de pe corabie nu ştie prin ce locuri navigăm acum?

Nimeni, doar dumneavoastră şi cu mine, excelenţă.

Nici măcar marea pe care o străbatem?

Cutreierăm de atâta timp prin fel de fel de locuri, încât nici cel mai bun marinar nu ar fi în stare să o spună.

Ah, de ce nu am eu norocul să dau peste o insulă necunoscută încă navigatorilor şi dacă nu o insulă, măcar o insuliţă, măcar o stâncă pe care numai eu să o ştiu? Aş fi îngropat acolo aceste comori şi câteva zile de drum mi-ar fi fost de ajuns, când ar fi sosit timpul să le iau înapoi… dacă acest timp va mai veni vreodată!

Acestea fiind zise, personajul căzu din nou într-o tăcere adâncă şi se duse să se aplece peste bastingaje. După ce observă adâncurile lichide, transparente, pe care privirea putea să le cerceteze până la o adâncime de mai mult de optzeci de picioare, se întoarse parcă scos din fire.

Ei bine… exclamă el, iată prăpastia căreia îi voi încredinţa bogăţiile mele!

Nu vi le va mai restitui niciodată, excelenţă!

Eh, mai bine să piară decât să cadă în mâini duşmane sau nevrednice!

Cum veţi binevoi.

Dacă până deseară nu descoperim prin aceste locuri nici o insuliţă, cele trei butoaie vor fi aruncate înmare!

La ordinele dumneavoastră! răspunse căpitanul care dădu ordin să se vireze împotriva vântului.

Personajul se întoarse la pupa şi, rezemându-şi coatele de platbord, căzu din nou în acea visătoare somnolenţă care îi era obişnuită.

Soarele cobora repede. La acea dată de 9 septembrie, precedând cu cincisprezece zile echinocţiul, discul lui avea să dispară la câteva grade vest, adică în dreptul unui punct care tocmai atrăsese atenţia căpitanului. Să fi existat în acea direcţie vreun promontoriu înalt, legat de ţărmul vreunui continent sau al vreunei insule? Greu de presupus, fiindcă harta nu indica nici un uscat pe o rază de cincisprezece-douăzeci de mile prin aceste locuri des străbătute de vase de comerţ şi, ca atare, foarte cunoscute de navigatori. Să fie oare o stâncă izolată, un colţ de stâncă care se înălţa cu câţiva stânjeni deasupra valurilor şi care ar fi oferit locul potrivit, în zadar căutat până atunci de excelenţa-sa ca să-şi îngroape comorile? … Nu se vedea nimic asemănător pe hărţile hidrografice, foarte precise, ale acestei porţiuni de mare. O insuliţă, cu nelipsitele stânci care o înconjoară, cu mişcătorul ei brâu de stropi şi talazuri, nu ar fi putut scăpa cercetării marinarilor. Hărţile ar fi arătat precis cum este situată. Or, după harta sa, căpitanul putea să afirme că nu se afla nici măcar un stei pe această întindere, al cărei vast perimetru îl îmbrăţişa privirea sa.

„Mi s-a părut!” se gândi el aţintindu-şi din nou luneta spre locul bănuit, după ce şi-o mai regla o dată.

În adevăr, în obiectivul lunetei nu se contura nimic, nici măcar o linie, oricât de slabă ar fi fost.

În clipa aceea, la orele şase şi câteva minute, discul soarelui începu să muşte din orizont, sfârâind, dacă ar fi să credem spusele de demult ale ibericilor, atunci când se întâlni cu marea.

La apusul precum şi la răsăritul lui, refracţia mai păstra imaginea soarelui pe cer, deşi el se afla sub orizont.

Materia luminoasă, proiectată oblic pe suprafaţa valurilor, se întindea ca un diametru lung de la apus la răsărit. Ultimele licăriri, asemănătoare unor dungi de foc, tremurau uşor în adierea abia simţită a brizei.

Această strălucire se stinse brusc când marginea superioară a discului, atingând dunga. apei, îşi aruncă raza verde. Coca bricului-goeletă se întunecă, în timp ce pânzele de sus se împurpurau de ultimele raze.

În clipa în care perdelele apusului erau tocmai să cadă, din mizenă se făcu auzit un glas:

Ohe!

Ce s-a întâmplat? întrebă căpitanul.

Uscat la tribord!

Uscat, şi chiar în direcţia în care i se păruse căpitanului că zăreşte, câteva minute mai înainte, vagi contururi? … Nu se înşelase, deci.

La strigătul marinarului de pe catarg, oamenii de cart se repeziseră pe punte şi priveau spre apus. Căpitanul, cu luneta în bandulieră, apucă sarturile catargului mare, se căţără sprinten pe treptele de frânghie, încălecă pe verga de care se lega săgeata velei mici şi cu lentila lunetei la ochi cercetă orizontul în partea care-i fusese indicată.

Marinarul nu greşise. La o distanţă de şase până la şapte mile, apărea la suprafaţă un fel de insuliţă, al cărei profil se contura în negru pe culorile tari ale cerului. S-ar fi zis că este o stâncă de înălţime mijlocie, înconjurată de un nor de vapori sulfuroşi. Cincizeci de ani mai târziu, un marinar ar fi afirmat că nu era decât fumul unui steamer mare care străbătea largul. Dar în 1831 nimănui nu-i trecea prin gând că într-o zi oceanele vor fi străbătute de aceste uriaşe maşini plutitoare.

Dealtfel, căpitanul nu avu decât timpul să vadă, nicidecum să reflecteze. Insuliţa semnalată se şterse aproape imediat în umbrele înserării. Dar nu mai avea nici o importanţă. El o văzuse, şi o văzuse bine. În privinţa asta nu mai putea fi nici o îndoială.

Căpitanul coborî din nou pe dunetă, şi personajul pe care acest incident îl trezise din somnolenţă îi făcu semn să se apropie. Şi mereu aceeaşi întrebare:

Ei bine?

Da, excelenţă.

Uscat în zare? …

O insuliţă, cel puţin.

La ce distanţă?

La aproximativ şase mile către apus.

Şi harta nu arată nimic în această direcţie?

Nimic.

Eşti sigur de calculul tău?

Sigur.

Ar fi vorba deci de o insuliţă necunoscută?

Aşa cred.

S-ar putea oare? …

Da, excelenţă, dacă această insuliţă s-a format mai de curând.

De curând?

Aşa îmi vine să cred, fiindcă mi s-a părut învăluită în vapori vulcanici. Prin aceste locuri forţele plutonice se fac destul de des simţite şi se manifestă prin mişcări ale scoarţei submarine.

Măcar de ar fi aşa cum spui tu, căpitane! Nici nu mi-aş dori altceva mai bun, decât unul din aceste blocuri ieşite deodată din mare. Nu ar fi al nimănui.

Sau, în orice caz, ar aparţine primului ocupant, excelenţă.

Atunci, eu aş fi acela.

Da… dumneavoastră.

Îndreaptă-te direct către uscat.

Direct… dar cu prudenţă! răspunse căpitanul. Goeleta noastră ar putea să se zdrobească de stâncile care înaintează, poate, până în larg. Eu zic să aşteptăm lumina zilei pentru a recunoaşte locurile şi a ne apropia de insuliţă.

Să aşteptăm… îndreptându-ne către ea…

La ordinele dumneavoastră!

Asta însemna să procedeze ca un marinar încercat. O corabie nu poate porni la întâmplare peste adâncuri necunoscute. La apropierea de un uscat pe care nu-l cunoaşte, nu trebuie să meargă decât cu ajutorul sondei şi să se teamă de noapte.

Personajul se întoarse deci în cabina sa şi chiar dacă somnul ar fi izbutit să-i închidă pleoapele, musul nu ar fi avut nevoie să-l trezească în revărsatul zorilor; avea să fie pe dunetă înainte de răsăritul soarelui.

În ceea ce îl priveşte pe căpitan, el nici nu vru să părăsească puntea, nici să lase şefului de echipaj grija de a veghea până dimineaţa. Încet, noaptea coborî. Puţin câte puţin, orizontul pălea, în timp ce, treptat, perimetrul său se îngusta. La zenit, ultimii norişori, plini încă de o lumină difuză, nu întârziară să se stingă. De o oră, briza abia mai adia. Nu rămăseseră decât pânzele necesare pentru a păstra manevra cârmei şi a menţine goeleta pe direcţie.

În acest timp, pe cer se aprinseseră primele stele. La nord, Steaua Polară, ca un ochi nemişcat şi fără vreo strălucire deosebită, în timp ce Arcturus strălucea cu putere în continuarea curbei făcută de Ursa Mare. Opusă Stelei Polare, Casiopeia îşi înscria scânteietorul său dublu V. Dedesubt, Capella apărea exact în locul în care răsărise în ajun, în care va răsăriri a doua zi, cu cele patru minute în avans cu care îşi începe ziua ei siderală. La suprafaţa mării adormite se aşternuse acea ciudată torpoare care însoţeşte căderea nopţii.

La prova, sprijinit în coate, căpitanul stătea tot atât de neclintit ca şi cabestanul de care se rezema. Cu capul nemişcat, el nu se gândea decât la acel punct zărit în apusul nedesluşit. Acum îl încercau îndoielile, îndoieli din acelea pe care întunericul le face şi mai sâcâitoare. Nu se lăsase oare amăgit de o părere? Era oare adevărat că o nouă insuliţă apăruse în acel loc? Da… fără doar şi poate. Cunoştea aceste locuri, le străbătuse doar de sute de ori… Calculul îi indicase, cu o aproximaţie de o milă, poziţia ei, iar de uscatul cel mai apropiat îl despărţeau opt sau zece leghe… Dar dacă nu se înşelase, dacă în acel loc apăruse din măruntaiele mării o insulă, nu s-ar putea ca ea să fie şi ocupată? Adică, nici un navigator să nu-şi fi înfipt aici pavilionul? Englezii, aceşti cunoscuţi strângători de zdrenţe ai oceanului, repede ar fi pus mâna pe o asemenea insuliţă de pe căile maritime şi ar fi aruncat-o în traista lor! … Nu se va zări oare un foc care să arate luare în stăpânire? … Era foarte posibil ca apariţia acestui conglomerat stâncos să fi avut loc acum câteva săptămâni sau câteva luni, şi atunci cum a scăpat el de privirile marinarilor, de sextantul hidrografilor?

Toate aceste frământări şi nelinişti erau pricina tulburării căpitanului şi a nerăbdării sale în aşteptarea dimineţii. Dealtfel, nimic nu mai arăta direcţia insuliţei – nici măcar o urmă a acelor aburi în care ea păruse învăluită şi care ar fi putut să coloreze întunericul cu o nuanţă ca de funingine. Peste tot, văzduh şi apă, contopite în aceeaşi beznă.

Orele se scurgeau. Constelaţiile circumpolare descriseseră un sfert de cerc în jurul axei firmamentului. Către orele patru, către est-nord-est albi prima geană de lumină. Această lumină îngădui să se zărească şi câţiva norişori agitaţi la zenit. Mai lipseau numai câteva grade pentru ca soarele să atingă orizontul. Dar pentru ca un marinar să regăsească insuliţa – dacă ea exista într-adevăr – nu avea nevoie de atât de multă lumină.

În acest moment, înaltul personaj apăru din deschizătura capotului şi se duse să ia loc pe dunetă, unde se afla şi căpitanul.

Ei? … Această insuliţă? … întrebă el.

Iat-o, excelenţă, răspunse căpitanul arătându-i o îngrămădire de stânci la mai puţin de două mile.

Să acostăm…

La ordinele dumneavoastră.

Capitolul II. În care sunt date câteva explicaţii necesare.

Să binevoiască cititorul să nu se mire peste măsură dacă la începutul acestui capitol intră în scenă Mehmet-Ali. Oricare ar fi fost faima ilustrului paşă în istoria Levantului, el nu va apare în această povestire decât în treacăt, şi numai ca urmare a relaţiilor, neplăcute dealtfel, pe care înaltul personaj îmbarcat pe goeletă le avusese cu acest întemeietor al Egiptului modern.

La acea epocă Mehmet-Ali nu începuse încă să cucerească – datorită armatei fiului său Ibrahim – Siria şi Palestina, care aparţineau lui Mahmud, suveranul celor două Turcii, din Asia şi din Europa. Dimpotrivă, sultanul şi paşa erau buni prieteni, unul dându-i celuilalt cuvenitul ajutor pentru a cotropi Moreea şi a spulbera năzuinţele de independenţă ale micului regat al Greciei.