Te salutăm, maestre! Îţi urăm „lumină lină” în drumul spre îngeri!

Te salut, generaţie în blugi! Dacă sufletul tău înţelege De la rock pân-la imnuri şi rugi, Te salut, tineret în adidaşi, Te salut, generaţie-n blugi!

„Poezia lui Adrian Păunescu este necontenit expresia incendiului uneia din

„Poezia lui Adrian Păunescu este necontenit expresia incendiului uneia din
cele mai zbuciumate conştiinţe ale literaturii acestei vremi. Opera lui este
asemeni unui rug uriaş aprins cu ambiţia de a lumina şi cutremura sufletele
contemporanilor. Ar trebui să renunţăm, în sfârşit, la umilinţa şi modestia
provincială pentru a recunoaşte că acest poet a izbutit să fie unul din marii
noştri lirici ai sfârşitului de veac douăzeci.

Să spunem însă că poezia lui Adrian Păunescu este doar nucleul unei explozii sirituale singulare care a dat culturii române pe unul din marii ei gazetari, pe unul din cei mai de seamă creatori de reviste, pe unul din cei mai populari directori de opinie publică şi conştiinţă, în sfârşit pe creatorul unora din cei mai originale spectacole-fluviu care au cucerit după război tineretul chemat de poet, cu o putere de fascinaţie unică, în faptul major de cultură.”
(Dinu Săraru, 1986)

Totuşi iubirea peste blestem
Obsesia mea despre tine Renaşte, în mine, acum Si iarăşi e rău şi e bine Si toate se află pe drum.
O clasică dragoste veche, Transcrisă în versuri, cândva, Acum îşi găseşte pereche Si replica este a ta.
Poemele mele supreme, Trăite-ntre bine şi rău, Acum, s-au întors ca probleme, Le-aş trece pe numele tău.
Mereu, între viaţă şi moarte, Mi-a fost şi mi-e dat să mă zbat, Iar astăzi, când eşti prea departe, Abia te mai strig sugrumat.
Si nu mai dau lumii de ştire Ideea de care mă tem, Că nu mai există iubire, Aşa cum există blestem.
N-am cum să accept că, din toate, Rămâne doar zborul tarat Si faptul că nu se mai poate Iubi decât rău şi urât.
Vin versuri străvechi să-mi inspire Poemul cel nou ce îl chem Si totuşi există iubire, In veci, peste orice blestem.