Mai presus de moarte, in Iubire

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 0.57 Mb.
səhifə1/9
tarix17.08.2018
ölçüsü0.57 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9


Silviu Despa


IOAN ALEXANDRU - MARTURII

CUPRINS


Capitolul 15. Cu Biblia în America

Capitolul 16. Ultimile mărturii


INTRODUCERE
Cartea de faţă este o extindere a scriptului filmului documentar „Mai presus de moarte, în Iubire“ pe care l-am realizat în toamna anului 2005, la cinci ani de la trecerea la cele veşnice a poetului Ioan Alexandru.

Am simţit nevoia să aprofundez temele abordate în film şi să adaug altele noi care nu au putut fi menţionate. De asemene sunt multe documente şi articole inedite care nu au fost publicate şi care pot aduce o mărturie în plus despre lucrarea de misiune creştină profundă a lui Ioan Alexandru înainte şi după 1989.

În perioada de după revoluţie Ioan Alexandru avea obiceiul să scrie articole după fiecare călătorie sau eveniment important, în vederea publicării în revista Renaşterea de a cărei redactare m-am ocupat de la un moment dat, la cererea sa. Datorită dificultăţilor întâmpinate în editarea şi publicare revistei a cărei periodicitate era de ordinul lunilor, multe articole pe care le scria îşi pierdeau actualitatea şi nu au mai fost publicate. Astăzi au valoare de document şi mărturii ale acelor momente istorice cruciale pentru România. Chiar şi cele publicate în revistă au avut un tiraj mic şi sunt revelatoare în contextul întregului demers memorialistic.

Notiţele de curs, înregistrările audio şi video, comentariul meu, precum şi mărturiile culese de la alţi apropiaţi ai poetului, din diferite perioade, vor face ca această carte să refacă momentele cele mai importante pe care le-am petrecut în apropierea poetului.

Vom descoperi odată cu aceasta şi oportunităţile pierdute pentru renaşterea României pe temeiurile valorilor creştine, datorită mentalităţilor comuniste moştenite din vechiul regim, mai ales de către cei care au condus-o.

După atâţia ani de tranziţie nesfârşită în care trăim, pot sa spun ca Ioan Alexandru a fost precum profetul Vechiului Testament pentru neamul nostru, care a strigat în pustiul unei lumi „bolnavă de ne-dumnezeire“. Aceasta lume schimonosită de ideologia ateist comunistă a respins şi dispreţuit normalitatea spiritualităţii creştine româneşti şi universală reprezentată în mod exemplar în faptă şi cuvânt de Ioan Alexandru.

Voi încerca sa menţin în structura de abordare a cărţii cu aproximaţie cronologia evenimentelor în decursul acestei perioade de timp în care Ioan Alexandru şi-a asumat postura de poet, profesor, orator şi senator în slujba lui Dumnezeu şi neamului său. Mai presus de toate aceste atribute, îmi propun sa schiţez portretul spiritual al omul Ioan Alexadru în prejma căruia am petrecut un timp de regăsire şi înălţare spirituală care mi-a marcat definitiv destinul.

Pot sa spun ca a fost un dar minunat de la Dumnezeu pentru mine ca Ioan sa mă considere un ucenic al său întru Domnul.

L-am vizitat de doua ori în Bonn unde şi-a petrecut ultimii patru ani din viaţă paralizat în urma congestiei cerebrale suferite în 1996.

În ultima mea vizita înainte de a muri îmi aduc aminte cum şi-a lipit obrazul său de al meu spunându-mi : „ Am fost ca un Părinte pentru tine.” M-au marcat profund aceste ultime cuvinte abia şoptite pe care le-am auzit din gura sa, care ani de-a rândul a rostit cu atâta tărie adevărurile de credinţă creştină într-o „lume strâmba şi atee”.

Mi-a fost dat să cunosc prietenia acestui om al lui Dumnezeu care, în scurta sa vieţuire, a ars de focul mistuitor al Iubirii, precum o torţă aprinsă, în întunecimea spirituală a sfârşitului ultimului mileniu.

Nu am întâlnit în existenta mea un om aşa de pasionat în ceea ce credea precum Ioan Alexandru deşi am cunoscut încă din copilărie mulţi poeţi, preoţi, pastori, profesori, scriitori de tot felul din România sau de pe alte meleaguri.

Era pasionat de viaţa oamenilor de credinţă a Sfintei Scripturi şi a istoriei României , în special a martirilor faţă de care se simţea dator să le facă cunoscută jertfa şi lucrarea în faţa tinerei generaţii.

Purta aceste poveri grele şi sfinte de iubire nemărturisită îndeajuns

Pentru Sfânta Scriptură şi lucrarea Bisericii lui Hristos

Pentru spiritualitatea creştină romanească şi cea universală.

Pentru pruncul ne-născut şi sanctitatea vieţii şi multe altele poate prea grele şi prea sfinte pe care avea sa le ducă fragila sa făptură.

Mă rog bunului Dumnezeu ca măcar o parte din uriaşa sa inspiraţie şi impactul spiritual pe care acest minunat om l-a avut asupra mea să le pot împărtăşi dumneavoastră stimaţi cititori prin această carte care stă mărturie a faptelor sale de credinţă.

Nu-mi propun o monografie asupra poetului ci o mărturie a celor văzute şi auzite de mine pe parcursul acestor ani în care viaţa ne-a pus împreună. Capitolele cărţii punctează spaţiul şi timpul esenţial în care ne-am petrecut împreuna noastră călătorie spirituală.

Doresc ca aceste mărturii smulse din realitatea istorică a unei Românii zbuciumate să fie o piatră de aducere aminte pentru cei ce l-au cunoscut pe Ioan Alexandru în trecerea sa prin lume, dar şi pentru cei ce-l vor descoperi în opera sa scrisă atinsă de „aripa columbei”. Colecţia sa de poeme si eseuri împreună cu toate aceste marturii de credinţă rămân o ofranda adusă de un poet român înaintea Tronului Dumnezeului celui Viu. Cred că Ioan Alexandru îşi continuă în eternitate Imnele pentru Domnul fiind în acel nor de martori de care vorbeşte Sfântul Pavel în care „toate puterile aduc veşnică laudă într-o doxologie ne-întrupată împreună cu toată zidirea care-L mărturiseşte cu suspine negrăite.”



CAPITOLUL #1

CURSUL DE EBRAICĂ

La început a fost Cuvântul - Ioan 1,1

Eram încă licean când prin anii 80 umblam prin bisericile Bucureştiului după hrană spirituală şi cunoştinţe teologice. Am avut şansa ca în familie să descopăr prin credinţa mamei o lume spirituală cu valori întemeiate pe morala creştină. Regimul comunist al acelor vremi nu oferea decât surogatul de ideologie ateist-comunistă pe care încercau sa-l inoculeze, prin liderii de opinie ai timpului, tinerilor lipsiţi de educaţie religioasă. Marea majoritate a părinţilor acelor timpuri erau ei înşişi victime acestei ideologii materialiste, aşa că bisericile creştine de diferite confesiuni şi mănăstirile, atât cât erau de libere, ofereau o perspectivă spirituală pentru cei ce le călcau pragul. Pe finele liceului, am auzit de la un profesor de sport, pasionat de poezie, de interesantele prelegeri ţinute de Ioan Alexandru la Universitate. Am fost prezent din curiozitate la acest curs facultativ şi am descoperit mai mult decât cursul în sine de limba şi literatura ebraică, am descoperit în discursul său o manifestare publică a credinţei în Iisus Hristos într-un spaţiu universitar. A fost pentru mine prima dată când am asistat la o abordare competentă a Sfintei Scripturi, întemeiată pe textele originale. Ioan Alexandru avea autoritatea filologului, cunoscător al limbilor vechi, în interpretarea textelor sacre. De asemenea statura de poet si cunoştintele teologice aduceau un plus de autoritate în faţa studenţilor. Am simţit din primul moment că întraga sa tărie de caracter de care a dat dovadă provenea din învăţătura Sfintei Scripturi pe care o punea în slujba misiunii creştine ce şi-o asumase cu orice risc.

M-am interesat imediat de biografia sa, începând cu liceul George Bariţiu, Filologia la Cluj şi Bucureşti, anii petrecuţi în Germania cu bursa Humbold recomandată de Martin Haideger, unde a făcut studii de specialitate în limba şi literatura greacă şi ebraică, teza sa de doctorat „Patria la Pindar şi Eminescu“, traducerile lui Holderlin şi a lui Rainer Maria Rilke din germană, a Odelor lui Pindar din gracă şi Cântarea Cântărilor din ebraică .

Tot atunci, la primele seminarii, am aflat că fusese desfiinţată catedra de studii eminesciene unde a susţinut cursuri împreună cu doamna profesor Zoe Dumitrescu Buşulenga.

Versul eminescian l-a călăuzit pe Alexandru şi după aceea, la catedra de limba şi literatura ebraică, descoperind în el valenţe pe care eu nu le bănuiam până atunci.

Tu trebuie să te cuprinzi



de acel farmec sfânt,

şi noaptea candela s-aprinzi

Iubirii pe pământ.“

Prelegerile lui Ioan purtau acest farmec sfânt care m-a cuprins şi pe mine.

Fiind student la o facultate tehnica în care erau predate limbaje abstracte de programare pentru calculator şi în care relaţia cu profesorii era destul de impersonală iar cursurile pe care trebuia să le parcurg erau lipsite de sens spiritual, am simţit nevoia frecventării acestor cursuri facultative de doua sau chiar trei ori pe săptămână.

Am fost marcat de personalitatea lui Ioan Alexandru, din primul moment când l-am văzut şi auzit. Rostea cu voce puternică, fără rezerve, în plină aulă universitară, adevăruri de fiinţă şi credinţă. Datorită contextului politic dictatorial care inocula frica faţă de tot ce nu era in consens cu directivele Partidului unic din aceea vreme, mulţi tineri aveau reţineri să participe la aceste cursuri atractive şi bogate in sensuri spirituale. Lumea era obişnuită cu cei ce aduceau laudă „conducătorilor iubiţi” ai Partidului, aşa că aceasta „arătare“ a cărui doxologie viza un alt Domn şi o alta Împărăţie, cu alte valori decât cele ale materialismului dialectic, trebuia izolat. Asatfel atât Ioan cât si noi cei ce participam şi frecventam cursul , am fost supusi la diferite metode de descurajare pentru a-l abandona. Unii studenţi care doar auziseră de el îl porecliseră „monstru sacru“. Nu ştiu ce conotaţie avea această sintagmă dar cu siguranţa era ceva sacru în ceea ce făcea la catedră. Se apropia de textele sfinte cu sfiala şi reverenţa unui sacerdot. Era o făptură vorbitoare cu gesticulaţii largi pătrunsă de un adevăr absolut care trebuia să-l comunice. Pentru mine era un vas ales de Domnul al acelor timpuri îmbâcsite de ateism. Multe din comentariile care le făcea la curs (mai ales în ce priveşte istoria vechiului popor evreu din perioada robiei egiptene) erau prin analogie legate de istoria noastră, sau mai bine zis subistoria noastră naţională şi cotidianul nefericit al regimului dictatorial în care trăiam, având curajul să spună pe nume urâciunea acelor timpuri. Avea uneori ceva profetic în rostire, precum proorocii vechiului israel, ce prevestea ceva ce v-a aduce eliberarea României din minciuna şi ateismul în care vieţuiam.

Într-o lume comunistă şi atee construită în timp cu tenacitate de ideologi de export sau autohtoni, Ioan avea o voce stridentă care striga în pustiul acestei lumi sărăcite spiritual, material şi moral. Vocea lui se identifica cu cea a Bibliei şi a Bisericii lui Hristos. Precum lui Ioan Botezătorul, cred ca mulţi i-ar fi dorit capul pe tava regimului comunist deoarece devenea din ce în ce mai deranjant în spaţiul universitar şi nu numai. Am recunoscut imediat în persoana lui un om viu si liber care a îndrăznit nelimitat să-l proclame pe Hristos ca Domn şi Mântuitor.

I-am citit rapid opera scrisă formată din câteva volume de poeme şi eseuri. Am fost captivat de poezia sa sărbătorească şi erudită, unică în peisajul liricii contemporanilor săi de breaslă.

Am încercat să desluşesc portretul său poetic. Am citit sute de poezii descoperind inima lui Ioan plină de pasiune şi iubire pe traseul căutărilor sale spirituale.

În primele sale volume de poezii telurice „Cum să vă spun” ”Viaţa deocamdată”, „Infernul discutabil”,„ Vămile pustiei” am recunoscut criza existenţiala a omului sincer căutător de cele veşnice. Se raporta la eternitate prin rădăcinile ancestrale ale tradiţiei şi culturii dar şi prin fulguirile revelaţiei naturale. În aceste poeme Ioan descoperea în sine experienţa pustiei, precum poporul evreu în deşert cu confruntările şi uriaşele încercări între el şi Ţara Promisă.

În colecţia de poeme Imne am văzut împlinirea căutărilor sale. De la poemele în care era împărtăşită natura umană ne-restaurată până la imnuri de iubire pentru Cel ce este Izvorul Iubirii. Simţeam prezenţa unei incantaţii spirituale în poemele sale de sărbătoare şi mulţumire. Toate puneau în lumină lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în istorie. Imnografia sa purta amprenta Duhului Sfânt. A binecuvântat în poeme pământurile româneşti şi a slăvit fapta martirilor şi mărturisitorilor lui Hristos din diferite toposuri, transfigurându-le în imn. Si-a închinat ani buni din viaţă pentru a descifra documentele legate de cele trei provincii româneşt cu Biserica şi domnitorii acestora. Opera sa, precum a ante-mergătorilor săi imnologi creştini bizantini, rămâne, în ceea ce are fundamental, teologie poetică, în sensul de cunoaştere a lui Dumnezeu pe cale poetică.

Stilul său era vizibil schimbat odată cu apariţia Imnelor, fiind influenţat de marea poezie a Bizanţului pe care a studiat-o în amănunt. Imnul pentru Ioan era forma sublimă de manifestare a omului în prezenţa lui Dumnezeu.

Când a început să scrie poezii de acest fel, mulţi intelectuali sceptici sau liberi cugetători, l-au criticat pentru poezia sa imnică considerând-o desuetă şi mai ales nepotrivită cu orientarea dată de formatorii de opinii şi caractere ale acelor timpuri. Slavă Domnului ca poeziile sale au trecut, prin diverse trucuri şi oameni de bună credinţa de vămile ideologice ale timpului, putând fi publicate. Ca orice mare spirit de geniu, a suportat ridicolul şi marginalizarea contemporanilor săi, poezia sa ne fiind recunoscută la adevărata sa valoare nici de breasla poeţilor nici de „cenzorii Bisericii”. La rândul său avea să le spună celor ce nu au nimic a spune în cărţile lor, că numai în lumina Învierii Domnului toate celelalte evenimente îşi primesc şi ele interpretarea mântuitoare iar Romania are nevioie vitala de mesajul Sfintei Scripturi.

Mulţi intelectuali români n-au luat Biblia în serios. Au promovat valori ale trecutului care sistematic au ocolit, ignorat sau exclus din viaţă pe Iisus Hristos.



Nici naţionalismul ne-biblic, nici evoluţionismul pseudoştiinţific nici comunismul, nici ateismul nu pot face nimic pentru România.

Durerea noastră este ca majoritatea intelectualilor se află în aceste erori. Nu sunt oameni ai Bibliei şi de aceea trăim la marginea sărăciei într-o ţară a belşugului şi fericirii.

Aceasta este una din nenorocirile României: Sunt editaţi pană la masturbaţie ateii români din exil sau din ţară şi aceştia ni se propun părinţi ai neamului. Sunt oameni care n-au luat Biblia, Cartea de căpătâi a omenirii, ca fiind temelia acestui neam.

De aceea rămân atâtea cărţi şi vieţi fără mesaj pentru că evenimentul cel mai zguduitor din istoria omenirii , Învierea din morţi a lui Iisus Hristos nu-şi are în inima lor locul cel drept al sfinţeniei celei mari, ca astfel să devină lumină tuturor celorlalte.”
Efortul său uriaş de la masa de scris a fost totuşi recunoscut din când în când la nivel internaţional. A primit mai multe premii printre care unul important pentru poezie în Japonia, înainte de 89. A fost primit cu mare cinste de profesorii şi studenţii Universităţii din Tokyo, invitat fiind de către Daisaku Ikeda , preşedintele societăţii Soka Gakkai, una din nucleele cele mai viguroase care au renăscut Japonia după catastrofa războiului. Ne bucuram şi noi, cei care frecventam cursul său facultativ, de succesul său pe care-l avea în locurile unde era invitat. Aveam pe cineva care simţeam că ne reprezintă valorile în lumea asta.

Îmi aduc aminte cum Ioan Alexandru spunea studenţilor dupa deschiderea graniţelor să se înzestreze cu tot ce este bun din tarile si culturile unde ajung pentru ca apoi să aducă acasă cunoştinţele dobândite spre folosul ţării: „aduceţi chipul lui Hristos din ţările celelalte. Daca nu veniţi cu un spor de hristologie acasă degeaba este lucrarea şi zbuciumul vostru…

Chipul lui Hristos este chipul libertaţii supreme. Un om nu poate fi liber fără El. Libertatea fără Iubire, nu are nici un sens, este împuţinare de fiinţă. Libertatea Iubirii dă sens existenţei...”

El însuşi a avut această şansă de a studia prin alte ţări, pe care a fructificat-o exemplar. Perioada de studii din Germania precum şi călătoriile de studiu post universitare au fost prilejuri de a aduce frumuseţea altor spiritualităţi în graiul nostru, de a aduna nectarul şi mireasma spirituală a acelor toposuri ca să le transforme în eseuri de o mare densitate spirituală, unele publicate în colecţia „Iubire de Patrie”.

Punea în lumina cuvântului portretele şi operele marilor artişti , poeţi, istorici, voievozi sau martiri ai acelor locuri pe care le studia cu acribia omului de ştiinţă. Lucrările lor erau văzute de Ioan ca fiind opera Duhului Sfânt. Ele aparţin de cele trecute dar erau aduse la viaţă şi legate de cele viitoare prin prezenţa tainică a chipului lui Hristos în ele.

Iată cum descrie aceasta prezenţă de care „ne ţinem ca umbra de lumină”, cum îi plăcea să spună :

Ce avem mai sfânt pe pământ şi mai curat şi mai binefăcător şi mai înălţător şi biruitor şi mântuitor şi mângâietor şi întăritor şi iubitor şi ne-răzbunător şi ne-înfricoşător şi iertător şi nemuritor şi netrecător şi îndumnezeitor este El Hristosul şi cuvintele şi culorile şi melodiile cele mai sublime ale tuturor neamurilor ce s-au întors la El şi ale celor mai adânci înzestrători de doua milenii încoace. Cele mai creatoare minţi şi hăruite inimi îşi trag inspiraţia şi adoraţia iubitoare din izvorul nepieritor al inimii Sale străpunse, a făpturii Sale înviate din morţi”

Închipuiţi-vă că toate aceste epitete erau spuse dintr-o singură răsuflare,

nu erau căutate în diferite locaţii de memorie. Era înzestrat cu un torent doxologic de nestăvilit în vorbă ca şi în scris ce provenea din inspiraţia Duhului Sfânt şi din pieptul sau încălzit de iubire după Hristos.

Prezenţa lui Ioan Alexandru atât de vie, intensitatea vieţurii credinţei precum şi puterea cuvantului rostit şi scris aveau o obârşie nelumească, purtau aripa Duhului Sfânt. Am fost şi eu atins de prezenţa lui Hristos în viaţa mea prin Cuvântul cel Sfant dar şi prin mărturia vie de credinţă a lui Ioan Alexandru. În virtutea credinţei care l-a animat, a lucrat cu harnicie la opera sa care a atins mintea şi inima multor tineri din acele vremuri tulburi. O făcea ca unul ce avea chemarea să marturisească , să facă cunoscut lumii ceva foarte important care ţine de revelaţia biblică, cartea fundamentală a omenirii.

Nu a fost numai un om al cuvântului, deşi cuvântul la Ioan era faptă ziditoare de caractere, ci şi al acţiunii implicat atât cât a fost cu putinţă în evenimentele istorice cruciale pe care viaţa ni le-a pus în faţă.

Întotdeauna venea la curs cu Sfânta Scriptură, scrisă cu literele vechi ebraice. Era plină de notiţe şi sublinieri. Analiza fiecare cuvânt scris, încercând să-i pătrundă înţelesul spiritual şi filologic. Defolia înţelesurile cuvintelor până ajungea la miezul de foc al lor care se arăta ca fiind de natură spirituală.

Parcă am şi acum în faţa ochilor pe Ioan la catedră cu Biblia, mare, îmbrăcată într-o hăinuţă mov, deschizând-o de la sfârşit, întrucât era scrisă în textul original ebraic care se citeşte invers decât suntem noi obişnuiţi.

La fel de însemnată era şi Septuaginta , Vechiul Testament scris în greaca din care ne citea adesea. Erau comentate cuvintele greceşti în spaţiile dintre rânduri pentru a desluşi mai bine înţelesul lor. Punea preţ pe interpretarea lor corectă. Îmi aduc aminte de îndemnul său către studenţi:

Folosiţi aceşti ani de foc din viaţa dumneavoastră, învăţaţi limbile ce-I păstrează cuvintele în Evanghelii şi Scripturi: greaca veche şi ebraica proorocilor, apoi latina sfinţilor strămoşi fără de care nu se poate lucra cum se cuvine în ogorul mântuirii.”

Am fost fascinat de frumuseţea textului original pe care-l rostea şi interpreta cu harul şi cunoştinţele dobândite în anii săi de studii. Era un mare privilegiu pentru mine să am în faţă un profesor care stăpâneşte limbile care au păstrat izvoarele revelate ale Sfintei Scripturi. La curs erau prezenţi foarte mulţi studenţi de la diverse facultăţi şi universităţi, dar şi oameni trecuţi de anii studenţiei dornici de un cuvant ziditor de credinţă şi speranţă. L-am vazut de câteva ori şi pe bătrânul călugăr, Nicu Stainhart imbrăcat in haine de monah venind cu paşi marunţi să ia notiţe la cursul lui Ioan.


Mulţi l-au făcut nebun pentru că predica cu entuziasm Cuvântul Domnului, oriunde era invitat. Faptul ca avea doctoratul în filologie şi diplome de atestare a cunoştinţelor în domeniul acestor limbi moarte l-au ajutat să depăşească multele încercări la care a fost supus în timpul regimului comunist.
În călătorii purta cu el şi o Biblie micuţă de buzunar, ediţia Cornilescu, în limba română.

Ne spunea în sala de curs ca Dumnezeu are doua mari cărţi : Cartea naturii şi Sfânta Scriptură.

Prin natură ajungi la o cunoaşterea abstractă a lui Dumnezeu. Ca să-l cunoşti personal trebuie să ai contact cu textele unde se revelează El. În fiecare cuvânt al Lui din Sfânta Scriptură simţi pulsul Dumnezeului celui Viu.

Biblia este Cartea Cărţilor, este cea mai scumpă comoară pe care o avem. În ea dăm de El, Iisus Hristos. În ea Dumnezeu este surprins acţionând în istorie prin oameni luminaţi de Duhul Sfânt.

Dumnezeu se revelează, iar oamenii i-au surprins înfăţişarea până în clipa când însuşi a aplecat cerurile şi a pogorât în carne şi oase prin fecioara Maria , Iisus Hristos Dumnezeu întrupat în istorie…

Biblia este cartea imnica a lumii, starea de adoraţie şi laudă aduse Dumnezeului revelat în Istorie. În Duhul ei am început sa ne scriem istoria naţională şi să consemnăm faptele din istorie ale celor ce şi -au închinat viaţa lui Dumnezeu şi a neamului…

Avem aşadar persoana Lui şi cuvintele Lui ; două izvoare eterne din care se revarsă viaţa veşnică. În al treilea rând avem Biserica, oamenii, fraţii noştri care trăiesc din persoana Lui, din cuvintele Lui şi depun mărturie asupra Lui că este viu, în puterea Duhului Sfânt al cărui nucleu de foc vestitor este Iisus Hristos cel înviat aşezat de-a dreapta Tatălui şi în inima noastră.”

Ioan a folosit din abundenţă puterea şi autoritatea Cuvântului. Izvorul acestei puteri era însăşi Cuvântul Întrupat, Logosul Divin care după Înviere a spus : „Datu-mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ.” Învăţătura sa mergea totdeauna la esenţa Sfintei Scripturi care se descoperă ca fiind însăşi Persoana mântuitoare a lui Iisus Hristos a cărui genealogie este pomul vietii cresut în istoria vechiului popor Israel, irigat şi altoit de Dumnezeul cel viu, Creatorul şi Dătătorul de viaţă

Biblia este de fapt Cartea genealogiei lui Iisus Hristos, Fiul omului şi a lui Dumnezeu, Cel care a acumulat cele trei învestituri pământeşti de care se vorbeşte în Scripturi: Cea Profetică, cea Regească şi cea Preoţească. L-au prevăzut profeţii Vechiului Testament, l-au străvăzut toate religiile şi filosofia lumii înainte de venire, iar după Întruparea Sa l-au recunoscut toate minţile luminate în inima cărora şi -a revărsat mila…

Aceasta-i taina lui Dumnezeu: să se întâlnească cu omenirea prin Hristos.”

Pe lângă învăţătura din Scriptură, ne prezenta la cursuri şi felul cum ne putem îmbunătăţi viaţa, din experienţa celor luminaţi de duhul lui Dumnezeu de-a lungul celor doua milenii de creştinism. Era o învăţătura încărcată cu înţelepciunea veacurilor, precum un drum bătătorit de 2000 de ani de cei ce l-au urmat pe Hristos.

Ioan Alexandru era o prezenţă plină de viaţă şi dădea viaţă la tot ce spunea. La catedra făcea mult mai mult decât un curs de limba ebraică, oferea o adevărată hrană spirituală. Adesea Ioan îşi începea cursul vorbind încet, aproape în şoaptă, citind fluent din Ebraică din Vechiul Testament. Studenţii încă mai şoşoteau unii cu alţii realizând acea rumoare specifică claselor cu studenţi ne-polarizaţi de atenţia profesorului.

Parcă simt şi acum momentele, întipărite în inima şi minte, când Ioan izbucnea cu voce tare citind începuturile din cartea Facerii : Bâreşit bara Elohim...... Se contopea cu textul original, lăsându-l pe el să vorbească. Elibera acele puteri care locuiau latent în textele sfinte.

Mulţi rămâneau şocaţi de aceste manifestări. Am văzut adesea feţele celor neinitiati cu oratoria sa. Erau nedumeriti , derutati şi înfricoşati în momentele când Ioan experimenta puterea spirituală prin rostirea Cuvântului lui Dumnezeu. Uneori se manifesta profetic prin arta rostirii dar si prin limbajul corpului.

Temelia pe care şi-a clădit întreaga viaţă şi operă a fost în adevăr Sfânta Scriptură. Întotdeauna îşi împrospăta credinţa descoperind puterile ce stau latente în Cuvântul scris , care deveneau hrană spirituală pentru el şi pentru noi cei ce ne împărtăşeam de aceste minunate izvoare. Momentele carismatice de iluminare din Sfânta Scriptură ne cuprindeau şi pe noi . Ioan împrumuta curajul proorocilor şi profeţilor Vechiului Testament, rostind adevăruri care deranjau ideologii acelor vremi. Alteori cuvintele erau şoptite într-un duh liniştit, iar cuvântul său era un balsam pentru sufletele rănite. Avea momente când inspiraţia era atât de abundentă încât îl copleşea, aducând în sprijinul cuvintelor rostite gesticulaţia mâinilor, încercând parcă, prin ele să-şi contureze viziunea pe care o avea asupra textului sacru.

Cursul începea scriind pe tablă cuvintele cheie ale textului. Apoi ne spunea din ce izvor provine respectivul text. A definit trei izvoare în Vechiul Testament: iahvist, elohist şi cel preoţesc. Daca al treilea e de la sine înţeles, primele doua se refereau la felul în care este numit numele propriu suprem al lui Dumnezeu. Ne spunea ca cel iahvist este cel mai vechi iar cel elohist se refera la pluralul făpturii triadice.

După aceia începea traducerea cuvintelor ebraice din text şi bineînţeles interpretarea şi apologetica creştină.

Adesea făptura sa parcă se scufunda în timp şi istorie, aducând prospeţimea evenimentului prin rostirea sa în grai poetic. Cu ochii închişi şi gesticulaţie largă surprindea prin rostire momentul de graţie, revelator în ce priveşte mântuirea.

Uneori părea a fi vizitat de un înger al Domnului în acest timp kairotic al rostirii. Aceste întâlniri de taina le puteam surprinde uneori pe expresia feţei sale, când vorbea cu ochii închişi, văzând cu ochii minţii cele nevăzute de ochii biologici




Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə