Mai presus de moarte, in Iubire


Parintele Cleopa a cerut răgaz de o săptămână să-l întrebe pe duhovnicul său Parintele Paisie aflat atunci la altă mănăstire



Yüklə 0,57 Mb.
səhifə5/9
tarix17.08.2018
ölçüsü0,57 Mb.
#72031
1   2   3   4   5   6   7   8   9

Parintele Cleopa a cerut răgaz de o săptămână să-l întrebe pe duhovnicul său Parintele Paisie aflat atunci la altă mănăstire.

I-a trimis vestea şi dupa opt zile i-a venit scris scurt urmatorul răspuns:

Dacă primeşti cinstea de a sta în fruntea obştii ca şi cum a-i preda-o primeşte, daca nu rămâi în starea în care te afli.“
Nu dupa mult timp am revenit din nou la chilia Părintelui Paisie, în Sihastrie, pe ninsoare într-o zi de martie. Vederea i-a slabit dar era cu toată agerimea minţii în cele duhovniceşti.Vorbea greu, aproape în şoaptă iar trupul îi era slăbit .

L-a întrebat Ioan pe parintele Paisie cu ce nadejde rămâne omul la vârsta aceasta aşa de înaintată de peste 92 de ani şi ce faptă din istorie şi viaţă l-a călăuzit in toate zilele şi continuă să-i încălzească inima.

Raspunsul a venit incet, stins dar limpede.

După Înviere Iisus le-a spus ucenicilor Săi: ‚datu-Mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ, duceţi-vă şi învăţaţi toate popoarele!’ Iisus Hristos are toata puterea , mila Lui nu ne lasă când toţi ne părăsesc. El are toată puterea. De acest cuvant m-am legat şi eu. Trăiesc şi nădăjduiesc şi eu în mila Lui.’

Apoi l-a întrebat care este lucrul cel mai de preţ pe care să-l lăsăm urmaşilor.

Rarspunsul iarăşi a venit plin de înţelepciune ca un cuvânt de testament spus de părintele Paisie înainte de plecare din această lume.

Cea mai de preţ moştenire de lăsat urmaşilor este Cuvantul lui Dumnezeu, iar cea mai mare nadejde este învierea lui Iisus Hristos căruia I s-a dat toata puterea în cer şi pe pământ.“


Poetul descrie ultima imagine cu monahul, chilia si Sihastria pe care avea să o vadă înainte de trecerea la cele vesnice a Părintelui Paisie.

Şi a început să ningă la lumina candelei dinauntru prin fereastră. Fulguie pământul de martie, în albul imaculat al ultimei zăpezi. Este „ninsoarea mieilor“. Am lăsat colinele Sihastriei blânde şi duhovniceşti, parcă sunt pământ de prescuri, pământ de duminica, pământ de sărbătoare, pământ atins de liturghie, pământ atins de sfinţenie, pământ atins de bucuria negraită a zorilor Învierii.“


Ioan Alexandru era inspirat de prezenţa negrăitelor frumuseţi ale acelor meleaguri cu cerul şi pământul primăvăratec, cu padurile şi văile,cu fluviile şi infloririle. În acest sanctuar al naturii a fost cuprins de puterile invizibile precum de aripile vulturului celui mare îndemnandu-l la cuvânt de taină grăitor. Natura, pentru Ioan era o extindere a sfinţeniei sanctuarului, parte a cosmicei liturghi ce celebrează cu splendoarea sa bucuria Învierii.

Ah cât de curată este şi binecuvântată chilia ta cu muşcate la fereastră, cât de fericit este spaţiul unde se simte de departe neprihanita columbă cu aripile argintate în mireasma înfloririlor când vântul de seară cutremură grădina paradisului peste dorul miresei învoalată de nuntă”

Nu peste mult timp am mai venit încă o data la Sihăstrie la întâlnirea de pe ultimul drum din această lume cu Părintele Paisie care s-a aşezat şi el sub lespedea de zăpadă a acestui pământ . Purtam în gând şi inimă ultima sa rugaciune şi binecuvantare care ne-a adresat-o la ultima vizită:
Domnul Dumnezeu , Preamilostivul, să vă miluiască: Domnul să vă mântuiască; Domnul să vă folosească; Domnul să vă păzească de tot raul; Domnul să vă umple de bucurie duhovnicească; Domnul să vă curăţească; Domnul ca un bun şi iubitor de oameni să vă dea iertare de pacate. Domnul nostru Iisus Hristos să vă blagoslovească. Binecuvintează Doamne robii Tăi aceştia, şi rugaciunea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor, şi smerenia lor şi rabdarea lor! Binecuvintează Doamne osteneala lor, şi casuţa lor şi pâinea lor şi copii lor şi viaţa lor şi sfârşit bun le daruieşte , iar dincolo un colţişor de Rai le rânduieşte , că binecuvântat esti în veci. Amin!“
Drum bun! Mergeţi sănatoşi. Să ne întâlnim la uşa Raiului! Până te vezi la uşă e greu. Uşa milostivirii deschide-o, nu mă lăsa! Dacă ajung la uşa milostivirii, mă apuc cu amândoua mâinile.

În pragul Duminicii Ortodoxiei, cred la un an după ce a plecat la Domnul Părintele Dumitru Stăniloaie am fost împreună cu Ioan Alexandru şi părintele Constantin Galeriu.la Seminarul Teologic din Buzău. Era cea dintâi vineri a Postului Mare. Erau trei profesori la acel seminar care îi cunoşteam pentru că au frecventat şi ei în timpul studenţiei cursurile de Ebraică de la Universitate.



În maşina cu care ne îndreptam spre Buzău s-a aprins o discuţie între cei doi cărturari pe diverse teme. Una din temele acestei discuţii era lipsa cărţilor scrise în limba noastră cu har şi ştiinţă asupra Învierii Domnului. Dogmă esenţială în înţelegerea misterului eternităţii persoanei cu suflet şi trup transfigurat. Mai târziu Ioan consemnează aceste gănduri într-o scriere intitulată Jertfa din sânul Sfintei Treimi:

Suntem eterni ca persoane cu trup cu tot transfigurat ori suntem eterni cu suflet invizibil şi materia în devălmăşie? Vechii greci erau cu nemurirea sufletului iar budismul cu nemurirea materiei. Faptul că Domnul a înviat cu trupul, lasă în urmă şi idealismul platonic şi budismul materialist pentru totdeauna.

Trebuie să ne decidem încă odată cum am făcut-o de-a lungul veacurilor printr-o teologie robustă, printr-o poezie creştină, hotărâtă faţă de Iisus Hristos. Forţele destructive ale persoanei umane sunt năvalnice, multe şi faţă de ele trebui să arătăm limpede faţa Bisericii şi a învăţăturii ei nemuritoare. Ateismul comunist trebuie distrus până la ultima sa fibră pentru că a lucrat sistematic împotriva omului ca persoană distrugând cu bună ştiinţă adâncurile inimii sale ce însetează după filiaţie(starea de fiu de Dumnezeu).

Înviind Hristos din morţi cea mai arzătoare întrebare ce se pune este aceasta:

A trebuit să fie omorât Dumnezeu ca moartea să cedeze?

De unde şi-a luat moartea atâta putere ca să încerce să-L omoare pe Dumnezeu cu puterea ei?

Întrebarea sfârşeşte în mistere.

Dumnezeu şi-a luat asupra Lui moartea pentru ca oamenii săi să nu mai fie omorâţi zadarnic. Moartea avea putere asupra creaturii dar în locul ei intrând Fiul lui Dumnezeu, în locul fiului lui Abraham pe care îl putea zdrobi definitiv, ea moartea nu mai are putere.

Hristos din economie, cum spune Sfântul Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu pune capăt pentru totdeauna puterii destructive a morţii.

Unul murind i-a luat morţii toată puterea prin Înviere.

De aceea spune părintele Galeriu că jertfa lui Iisus Hristos ca Miel pe Dealul Căpăţânii înseamnă viaţă şi mai multă viaţă, nu împuţinare a ei. În jertfa Sa Iisus înviind elimină moartea din perspectiva umanităţii. Fără Hristos istoria este o absurditate iar viaţa noastră umbra unui vis cum spunea Pindar.

Dar Iisus Hristos a înviat din morţi şi viaţa noastră este ascunsă cu El în Dumnezeu, adică păstrată, salvată cu Hristos întrupatul în taina lui Dumnezeu.

Trăim în această binecuvântată, mângâietoare şi ocrotitoare taină a Sfintei Treimi. El este viaţa în jertfa Mielului junghiat de la începutul lumii; este junghiat ca jertfă a lui Dumnezeu din economie, pentru că înseamnă mai multă viaţă în jertfa de pe Cruce. Hristos murind desfinţează puterea morţi, iar jertfa Mielului ne este împărtăşită ca biruinţă.

Trăim Treimea de trei ori. În trei feluri este perzentă fiinţa Sa somatică înviată din morţi cu noi. Este cu noi ca

1.făptură istorică: Iisus Nazarineanul născut din Feciora Maria, răstignit sub Ponţiu Pilat, înviat a treia zi din mormânt.

2. Iisus Hristos din ziua învierii tălmăcind scripturile, întemeind Biserica pe drum şi seara la Emaus la frângerea pâinii. Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Său este şi El de faţă. Aceasta-i Biserica.

3. Ne împărtăşim cu El. Euharistia îi întreţine prezenţa oriunde, se frânge trupul său euharistic, apare El viu înviatul din morţi şi poate fi recunoscut. Ucenicii de la Emaus sunt martorii Invierii din Euharistie ai lui Hristos, se întâlnesc cu Hristos înviat din potirul euharistic prezent în jertfa nesângeroasă a frângerii pâinii.

Aşadar este hrana noastră zilnică în istorie, în scripturi şi în comuniunea corpului Bisericii în timp în spaţiu şi în inimă, transfigurându-le toate deja , irupând Basilea Lui când suntem cu El în istorie , în Euharistie , în comuniunea Bisericii. Comoara din ţarina este Învierea Lui pentru care vindem tot ce avem să o cumpărăm.

De aceea a-i vesti Învierea este începutul oricărei lucrâri mântuitoare în istorie. Apostolii nu au putut mişca un deget din spaimă, frică, impuţinare de viaţă, din neputinţa lor până în zorii Învierii. Când L-au văzut înviat a început totul. Mai mult decât facerea lumii. Infinit mai mare eveniment pentru omenire şi cosmos. Mai mare decât geneza, apariţia zorilor şi a pământului, decât splendoarea şi podobia creaturilor în clipa plăsmuirii lor din nimic este Învierea lui Iisus Hristos, înţelegând prin asta întreagă economia întrupării. Losky spune pe drept reluând gândirea patristică: “Le carnation du verbe et un mistere plus grand, plus profond que celui de la creatione du monde.”

Întradevăr acum se întâmplă ceva nou în ce priveşte cosmosul creat, şansa îndumnezeirii, ieşirea de sub ordinea morţii şi devenirii, de sub puterea veşnicei reîntoarceri din ciclul cosmic al reproducerii pe orizontală în dimensiunea pe verticală în vederea îndumnezeirii.

Hristos absoarbe cosmosul prin întruparea din Fecioara Maria, absoarbe feciorelnicia creaţiei, cerurile şi pământul din cea dintâi zi a genezei cu tot ciclul celor şapte zile implicit istoria trecerii lor în ziua a opta, în ziua cea zeşnică a învierii.

Viaţa devine înviere, mai multă viaţă este absorbită în lumina neschimbată a veşnicei iubiri şi astfel păstrată dinspre moarte întru îndumnezeire şi veşnică împărtăşire din taina iubirii din sânul Sfintei Treimi. De aceea Învierea lui Iisus Hristos este Evenimentul central al istoriei şi al cosmosului şi vestirea învierii Lui din credinţă este datoria şi fericirea dintâi a fiecărei persoane în trecerea sa prin istorie.

CAPITOLUL #4

BRANCOVENII

unde este hoitul acolo sunt şi vulturii”



Martirii întreţin jertfa lui Hristos în istorie. Ei sunt vulturii care întreţin rana jertfei lui Hristos.

Ioan Alexandru –note de curs


.

Înainte de a ridica în imn viaţa şi jertfa brâncovenilor Ioan Alexandru justifică acest demers pe baza Sfintelor Scripturi.



Când Hristos zice: ‚Saule ,Saule pentru ce mă prigoneşti’ Hristos se identifică cu urmaşii Săi care suferă.

Jertfa martirilor este o prelungire a jertfei lui Hristos nu ca ceva necesar ci din iubire atrăgătoare.
Pe temeiul Sfintei Scripturi Ioan apăra faptele de credinţă a celor de o seminţie şi grai. Pe baza evenimentelor biblice de valoare universală ce au marcat şi vor marca destinul cosmic: Rusaliile şi Apocalipsa
Graiul şi seminţia sunt adeverite de credinţă ca valori eterne ale fiinţei omeneşti. Graiul, glossa, limbile neamurilor au fost sfinţite pe pământ, acum aproape 2000 ani, în ziua de Rusalii, când sub formă de limbi de foc Duhul Sfânt S-a împărţit peste cele douasprezece seminţii simbolizând toate neamurile pământului. Ca limbă, ca graiuri, suntem aşadar sanctificaţi. Ca seminţii, în cealaltă carte, care întruchipează sfârşitul neamurilor, Apocalipsa lui Ioan de pe Patmos, ni se spune spre sfârşituri despre Ierusalimul ceresc, când apare el, şi apare ca o mireasă pe pământ, în acea Basilee, în acea Împărăţie vestită unde sunt aduse folosul, câştigul, slava etniilor, a seminţiilor. Aşadar, între Rusalii şi Apocalipsă este cuprinsă prin credinţă, justificarea aducerii înaintea oamenilor a fraţilor de un grai şi de o seminţie, ca veşnică aducere aminte întru zidire a faptelor lor care au putere de edificare sufletească fiind valori eterne pentru toate generaţiile. Aşadar vorbim despre lucrarea în sânul unui grai şi a unei seminţii înfăptuită de unul dintre fraţii noştri,Constantin Brancoveanu, care este nu numai o datorie ci şi o sfinţire a noastră, o uşurare şi o întărire a credinţei noastre pe măsură ce ne cufundăm în lucrarea lor, fruct al credinţei, jertfă a laudei, lucrare de care se bucură toată creatura, de care se bucură graiul şi seminţia în care au apărut şi se bucură graiurile şi seminţiile întregului pământ, ale tuturor generaţiilor întregului pământ de ieri şi de astăzi. Aceasta nu este o faptă de laudă deşartă deintr-un colţ de pământ şi provincie obscure de pe faţa planetei. A vorbi despre un om dintr-o seminţie, dintr-un neam mai puţin cunoscut, dintr-o epocă deja trecută în timp, a vorbi despre Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi martiri creştini: Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş, înseamnă practic a vorbi despre o splendoare de slujire şi credinţă, de valoare universală, despre o perlă ce străluceşte în coroana cerului spiritual mai luminoasă decât soarele…”
După perioada de studiu pe documentele istorice din timpul domniei voievodului Constantin Brancoveanu – ultimul domn din viţa Basarabă, Ioan Alexandru a petrecut nopti întregi pe antreul rece şi întunecos din casa unde locuia, simulând inchisoarea celor şapte turnuri din Constantinopol in care au fost ţinuţi şi torturaţi Brâncovenii. Aceasta a facut-o pentru a înţelege şi afla ce le-a putut spune bătrânul tată copiilor săi ca aceştia să nu se lepede de credinţa creştină şi să prefere în schimb decapitarea.

Ioan era convins de nepreţuita valoare a credinţei care poate mişca cursul istoriei. Evocarea ei cu atâta fervoare, după 50 de ani de comunism ar fi putut stimula o trezire spirituală în acest neam fiind pilduitoare şi pentru alte neamuri.

Sunt fapte de istorie naţională care puse sub lumina Duhului Sfant devin prin semnificaţia lor profundă pilduitoare pentru orice făptură.

Simţeam nevoia să păstrăm pe peliculă pentru posteritate aceaste marturii de credinţă şi totodată comori de grai pe care Ioan Alexandru le oferea cu generozitate de cate ori avea ocazia. Împreună cu Victor Negara, Gabriel Klimowicz si Adrian Gheorge am fost la Arhiepiscopia Romana Catolică din Bucureşti unde prin bunavoinţa arhiepiscopului Ioan Robu. am facut rost de camera de filmat, şi am fost împreună cu Victor acasa la poet pentru a face inregistrari video

Ioan Alexandru a facut abstracţie de aparatul video în timpul filmării, încercând să evadeze pentru un moment din realitatea cotidiană. De altfel în toate prelegerile sale în momentele de concentraţie se manifesta ca absorbit de realitatea istorică şi spirituală pe care o evoca. Astfel, cu ochii închişi, în genunchi în semn de reverernţă faţă de subiect, a început să vorbească în stilul său caracteristic. Vizualiza situaţiile şi trăirile Brâncovenilor care au devenit atât de reale încât parcă şi le asuma. Părea că imersionează în acele timpuri din secolul 18 descriid ca martor ocular trăirile şi faptele lor. A mers cu ochii minţii, abandonând complet controlul conştiinţei de sine, în aceea închisoare a celor şapte turnuri din Constantinopol , simţind mirosul şi văzând culorile, trăind agonia morţii şi puterea credinţei. A fost acolo cu imaginaţia combinând evenimentele cu adânci trairi emoţionale şi simboluri. A văzut cu ochii minţii momentele când au fost chinuiţi şi ispitiţi in fel şi chip . Vorbea de parcă ar fi vazut momentul sublim când suferinţa Brâncovenilor, atunci când era de nesuportat. a fost transferată lui Hristos.

„ … erau scoşi din groapa cu sânge pentru a fi schingiuiţi şi batjocoriţi în lumina zilei, pentru a-şi vedea surorile şi mama batjocorite de călăi în faţa ochilor săi, şi iar băgaţi în groapa pentru a li se pune pe creştete cununi de fier strânse ca potcoava fumegândă a cailor, arşi la subţiori cu fumuiage de cânepă înmuiată în păcură arzândă, smulse bărbile şi unghiile, bătuţi şi schingiuiţi unul faţă de altul. Iarăşi erau anchetaţi pe rând, minţiţi că fratele său a trădat, iar schingiuiţi laolaltă şi iar luaţi unul câte unul, iar aruncaţi în aceeaşi groapă a întunericului şi iar scoşi să fie batjocorită mama lor şi să-i vadă surorile lor, târâţi în groapa cu dezastru. Ce bătălie a trebuit să fi purtat aceşti oameni, aceşti cinci bărbaţi ai pământului românesc? Domnul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu, unsul peste acest neam, cu copii săi purtând fiecare coroniţă pe creştet şi ungerea tatălui lor, Domnii Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş.



Ce o fi convorbit ei împreună, că în momentul în care a venit muftiul, preotul musulman, cu actul de graţiere sa-l refuze?

Se vede că au fost şi ei mişcaţi în evlavia lor. Ne aducem aminte de tragedia greacă, perşii înşişi erau mişcaţi de tragedia grecilor, în admiraţie faţă de greci. Trebuie să se fi întâmplat în ochii turcilor o admiraţie crescândă faţă de măreţia acestui bătrân domn al pământului românesc, cu feciorii săi, care nu pot fi clintiţi din rânduiala lor. Ei vedeau acuma o ultimă ispită uriaşă asupra fiinţei lor, când erau torturaţi, smulgându-le ultima brumă de avere pământească pe care o aveau; bătălia împotriva lor continua mai departe, pentru că nu era în primul rând o bătălie după avere, după aurul acestui pământ, care să încarce haznalele imperiului decăzut, era o luptă mult mai ascunsă, era o luptă asupra comorii ascunse a sufletului lor în care era dăinuit ce avea mai scump acest popor, credinţa creştină. A venit muftiul cu actul de graţiere, îngăduit de Coran, ca cei care au osândă cu moartea, dacă sunt condamnaţi, şi îşi părăsesc credinţa creştină trecând la musulmanism, să fie iertaţi şi lăsaţi să se reîntreacă la vechile lor demnităţi, dar turciţi, cum au fost şi alţii. Constantin Brâncoveanu şi fii săi au fost puşi în cea din urmă şi cea mai grea ispitire. De unul singur i-ar fi fost mai uşoră încercarea. Ispita începuse să lucreze însă foarte adânc când i se cerea nu numai propria sa viaţă, nu numai a unui fiu al său, ci i se cerea viaţa a patru feciori, toată partea bărbătească a neamului său Basarab. Ispita era legată acum nu de faptul că li se cerea viaţa necondiţionat şi nu aveau ce face, ea era dublată deodată de aşezarea înaintea ochilor a unei porţi de scăpare. Dintr-o dată li se oferea feciorilor săi posibilitatea să se întoarcă în ţară sau alte ţări creştine unde să fie liberi, dacă fac un act aparent fără mare însemnătate, să treacă de formă la musulmanism, ca să-şi scape viaţa. Acum începe teroarea cea mare şi greutatea cea mare din viaţa domnitorului Constantin Brâncoveanu. Putea-va el să-i ţină în stăpânire pe cei patru feciori? Are el dreptul să le ceară jertfa supremă, renunţarea la viaţa lor care abia o începuseră? Putea el dispune de viaţa copiilor săi, unii din ei deja mari; Constantin avea deja doi nepoţei. Ştefan era văduv, soţia îi murise după doi ani de căsătorie, unul era doar logodit, Răducu, iar Mateiaş era doar de 10 anişori şi jumătate. Una e să ţi se ceară să dispui de viaţa ta, alta e să dispui de viaţa unui copil si alta e să trebuiască să hotărăşti viaţa a patru feciorii care abia şi-au început-o.

M-am întâlnit cu păreri diferite la o întrunire, vorbind despre Constantin Brâncoveanu. În ţara aceasta, cineva mi-a spus: „A fost un domn crud, a fost un om neomenos pentru că a îngăduit să-şi vadă şi încredinţeze copiii morţii. Cum a putut să îngăduie ca pruncii lui să vadă moartea aşa de năpraznic, deşi li s-a oferit şansa de a rămâne în viaţă?”

Orice gândire lumească de astăzi va spune la fel. Cum să iei...cum să îngădui...de unde să iei putere şi energie într-o groapă întunecoasă să-ţi convingi copiii să rămână gata de moarte şi spărtura ce li s-a făcut în ziduri, spre lumină şi libertate, să nu se folosească de ea să iasă şi să plece în lume? Au fost luaţi fiecare în parte şi li s-a oferit libertatea spunânduli-se: „Lăsaţi-l pe bătrânul acesta hain, alegeţi viaţa, noi vă dăm îngăduinţa să trăiţi!”

Ce s-a întâmplat în inima acestor oameni, ce s-a întâmplat în viaţa lui Constantin Brâncoveanu ca să-şi poată strânge în jurul credinţei sale bruma de credinţa a fiilor săi? Au reuşit să devină un monolit de nedistrus în acea groapă a sângelui care la un moment dat a devenit cupola de aur pe care ard patru torţe de foc mai strălucitoare decât stelele cerurilor şi cântă îngeri cu şase aripi osanale. Această groapă a sângelui s-a prefăcut în boboc de roze amirosind înfipt pe vârful Carpaţilor. La un moment dat tatăl cu cei patru fii ai săi s-au strâns laolaltă, au fost una ca să poată înfrunta Imperiul Otoman dintr-o groapă a Imperiului Bizantin umilit şi distrus de iataganele semilunii. O mână de oameni, numai oseminte în care mai pâlpâia o brumă de viaţă, batjocoriţi cu coroane de fier înroşit în flăcări pe creştetele lor, arşi la subsuori, batjocoriţi şi schinjuiţi şi dezrădăcinaţi, ceva ce nu mai avea nici o valoare în ochii oamenilor. Aceştia au început să se strângă, să se coaguleze şi să se ia la luptă cu un imperiu şi să-i vestească ca o flacără olimpică înfiptă că s-a sfârşit!

S-a strâns tot corpul diplomatic în faţa mării. A venit însuşi Sultanul. Era mare sărbătoare, pentru noi creştinii Adormirea Maicii Domnului. Soaţa lui îşi serba ziua numelui, iar bătrânul domnitor împlinea 60 de ani. În acea zi sultanul era sigur că va asista la un act de umilire a întregii creştinătăţi. Ambasadorii ţărilor creştine erau de faţă şi vor asista la umilirea lor prin trădarea acestui hain de valah, incapabil să-şi stăpânească copiii, incapabil să-şi apere credinţa, un domn care, cum au spus ei, îşi asigurase domnia pe puterea banului, pe puterea aurului şi a argintului.



I-am luat vlaga şi acum zace înaintea mea dezgolit şi nemernicit.

Nu se poate, nu se poate să nu cedeze! Până la urmă vor ceda!” îşi spunea sultanul
Puterea acestui om, în ochii turcilor, erau banii, aurul, pe care odată luaţi, temelia vieţii lui era smulsă. Ca să-şi scape viaţa, îşi spunea Sultanul va fi gata să se lepede de credinţa lui de care se poate lipsi cu uşurătate şi să treacă la musulmanism.O credinţă pe care unii o păstrează mai adânc, alţii mai de suprafaţă cum o avem şi noi. Era sigur sultanul că bătrânul Constantin Brâncoveanu ca să-şi scape cel puţin fii va accepta în ultima clipă să treacă la musulmanism. Se va lepăda de credinţa creştină ca să-şi scape copiii cu viaţă şi să se întoarcă în Ţara Românească.

Ei nu ştiau că, Constantin Brâncoveanu purta cu el legat de grumaz un Testament, pe care i-l dăduse Antim Ivireanu, în care erau 500 de chipuri ale Vechiului Testament şi ale Noului Testament, date lui ca talisman de preţ, să le citească ziua şi noaptea. Ei nu ştiau că Constantin Brâncoveanu nu era un domn care a pus legea, sulurile legii în podul casei sale, în podul Templului, cum se spune Deuteronom: „iar Domnul nou uns al vostru să ia Scripturile din mâinile preoţilor şi ale leviţilor, să le copieze cu mâna lui, viaţa Domnilor dinaintea lui şi nu cumva să le arunce în podul casei sau al sanctuarului ci să le copieze cu mâna lui şi să le aibe la pieptul său ziua şi noaptea şi să le citească lui şi fiilor săi, toată lucrarea Dumnezeului celui viu săvârşită asupra moşilor şi strămoşilor cu faptele lor de măreţie -adu-ţi aminte Israel, că te-am scos din casa robiei, din casa Egiptului, că te-am adus cu mână tare şi cu braţ înalt, pe sângele mielului, prin pustie 40 de ani sub şarpele de aramă ridicat înaintea ta şi te-am adus în pământul făgăduinţei în care curge lapte şi miere.”

Ei nu ştiau că Constantin Brâncoveanu avea legat în sânge acest legământ, pe care-l citea ziua şi noaptea. Nu numai că primise în carnea şi în sângele său, din moşii şi strămoşii săi această îndeletnicire şi această lucrare, care se strecurase în viaţa sa, în blândeţile sale şi în cuvioşia sa dar aceasta era adevărata sa avuţia. Asupra sa atârnau 500 de chipuri scrise cu mâna lui, date lui, ca darul cel mai de preţ de către Mitropolitul vieţii sale,care a spânzurat cuvântul în limba română în sanctuare, şi care va sfârşi şi el jertfa mucenicească! Ei nu ştiau că asupra lui se găsesc aceste 500 de pilde din Vechiul şi Noul Legământ. De la jertfa lui Abraham, până la jertfa apostolilor Petru şi Pavel, unul decapitat şi celălalt spânzurat cu capul în jos! Ei nu ştiau că el ştie unde se duce, că Iisus Hristos nu intrase în viaţa lui cu coroana odată. Creştinismul nu era pentru el splendoare şi fast liturgic formal. Ei nu stiau că nu era un om care curvea, care beţea, hapsân şi avar care dorea să-şi ridice o împărăţie lumească. Tot ce avusese mai sfânt el ridicase din mocirla acestui pământ şi înainte ca smântânile şi aurul şi splendorile şi hrana şi tot ce avea mai scump acest popor, înainte de a fi dat străinului, era hrănit sufletul acestui popor. Ridicase Horezii şi ctitorise atâtea mănăstiri şi îmbrăcase ţara în splendori, şi o reparase, în Numele Hristosului celui înviat din morţi. Ei nu stiau că el nu se bătea întru a rămâne în lumea aceasta şi nu se bătea pentru o viaţă care astăzi sau mâine poate să sfârşească şi odată cu sfârşitul ei s-a terminat totul. Ei nu ştiau că Brâncovenii se îmbrăcaseră la Horezi în straie sub coroniţe, nu în virtutea lumii de aici ci în virtutea nunţii dincolo, că ei nu se pregăteau pentru o domnie omenească, ci pentru Împărăţia cerească. Brancovenii ştiau că cel care-L urmează pe Hristos trebuie să-şi poarte crucea şi că într-o bună zi crucea poate însemna vărsare de sânge, şi ştiau de asemenea, aveau înaintea ochilor textul din Apocalipsa cap. 20 „în jurul Mielului, văzându-i pe toţi îmbrăcaţi în straie albe, pe toţi cei cărora li s-a tăiat capul, pentru mărturia lui Iisus Hristos prin credinţă, prin moarte nu au murit, ci înviază de-a dreptul”. Asadar asupra lor moartea nu mai avea putere. Ei ştiau că murind trec de-a dreptul la dreapta lui Iisus Hristos, în jurul mielului, de-a dreptul la înviere. Ei erau nişte oameni împăcaţi, nişte oameni senini, în inima lor nu mai duceau de mult ei lupta, ci începuse să o poarte Iisus Hristos.

În momentul în care ei au fost puşi, în ziua de 15 august de Adormirea Maicii Domnului, în cămăşi albe, desculţi, pe uliţele Constantinopolului, ei erau deja îmbrăcaţi în cămăşile albe din Apocalipsa şi în faţa lor se afla deja Mielul care îi trecuse deja de la moarte la viaţă. Ei deja umblau în cămăşi albe pe uliţele Constantinopolului, îmbrăcaţi cu cămaşa lui Hristos cu care Hristos îi îmbrăcase deja. El era în inima şi în viaţa lor, Isus Hristos înviatul din morţi, pentru că ei erau gata să-L mărturisească pe Iisus Hristos în faţa acestor păgâni până în ultima clipă, neînfricoşându-se de fiară şi de numărul şi de chipul ei, tăindu-li-se capul pentru aceasta mărturisire.

Acum nu eu sunt, ci Hristos este Cel care trăieşte în mine.”



Fără să ştie turcii, deja îi îmbrăcaseră în cămaşă albă precum neprihana sufletelor lor dincolo după retezarea capului cand nu mai cunosc moartea niciodată şi sunt sfinţii Dumnezeului celui viu care-L însoţesc pe Hristos oriunde se duce El!

Ei deja purtau această slavă înaintea momentului în care capetele lor au fost aşternute pe butuc.

Întâi Constantin,

-Te lepezi de Hristos?

-Nu mă lepăd de Hristos!

Capul retezat.

Apoi Ştefan,

-Te lepezi de Hristos?

-Nu mă lepăd de Hristos!

Măcar că avea doi copii gemeni care sugeau la ţâţa mamei lor şi vedea chipurile lor cum se uită la el şi putea să-i fie mai dragă lumea aceasta, şi putea să-i fie mai dragi copiii lui şi soaţa lui, pe care abia o strânsese în braţe. Măcar că avea această făgăduinţă lumească înaintea ochilor săi, i-a fost mai drag chipul lui Hristos de dincolo. Şi şi-a plecat capul cu bună pace şi credinţă, cum spune textul, cerând iertare prigonitorilor.

A venit rândul lui Răducanu care era logodit cu o Ancuţă frumoasă şi tocmai se pregătea marea lor nuntă dar a preferat nunta de dincolo. Era isteţ şi frumos. Logodnica sa cu ochi înlăcrimaţi a rămas pe pământ, şi el a plecat! Logodnica lui Hristos a trecut dincolo!

A venit rândul lui Mateiaş. Pruncuţul de 11 ani ar mai fi avut o nedumerire:

-Tată, aş vrea să mai trăiesc!

Tatăl i-a spus la ureche ceva, numai Dumnezeu ştie ce, că pruncuţul de numai 10 anişori şi jumătate a înfruntat Imperiul Otoman.

-Creştin am fost şi creştin vreau să mor! Loveşte!

Şi a căzut căpuşorul său! Şi au început oceanele pământului să se frământe în malurile lor, să se înalbăstrească cerurile cerurilor, rostogolul creştetului pruncului martir surâzând rostogolindu-se la picioarele unui nefericit Imperiu.

-Sfânte Mateiaş, roagă-te pentru pruncii neamului acestuia în vecii vecilor

Capul bătrânului tată s-a rostogolit să nu rămână în urma fiilor săi şi s-a lipit de obrazul pruncului său, bucălandru, bucălatul său păr înmuiat în sânge de sfânt martir.

-Unde e paharul de aur? Unde e graalul? Unde e paharul sfânt? Cum nu am putut strânge sămânţa cea mai sfântă a acestui pământ? Sămânţa cea mai sfântă a neamului nostru, sămânţă de martiri creştini! Apostoli ai Imperiului Otoman, apostolii musulmani…

Şi mama lor era de faţă şi Sultanul era de faţă şi au văzut cu ochii lor, în secolul 18, nu în mitologie, nu în illo-tempore, nu în timpuri necunoscute, nu în primele zile ale creştinismului, ci în sec. 18 când se mergea la vânătoare, când se mânca iluminist cu bijuterii de argint, când se făceau baluri şi dansuri, când lumea era evoluată - aşa se spune- se murea pentru Hristos cum nu se murea în vremurile cele mai frumoase. Cronicile ne spun că a fost un măcel ce istoria nu a mai văzut. De bunăvoie! Nesiliţi de nimeni! Pentru că nu i-a silit nimeni să moară! Vă rog să credeţi că au făcut-o din libertatea lor! Ei au fost nişte oameni foarte calculaţi, au fost nişte negustori, au ştiut foarte bine ce fac. Au fost nişte oameni foarte realişti! Au cântărit foarte bine, ştiau bine ce fac! Şi când s-a pus preţul pentru Hristos din inima lor au zis:

-orice, dar asta nu se poate!

- Copiii tatei, asta nu se poate! Aş face-o dacă ar fi moşia mea! Dar nu pot să o fac!

- Cel care mi-a făcut bine nu numai mie, ci neamului meu, moşilor şi strămoşilor, care ne-a dat o ţară din barbarie, şi ne-a dat un grai şi o seminţie, ne-a împodobit pământul, şi ne-a dat nădejdea învierii, şi ne-a dat pe mână Împărăţia Sa! Cum să mă leapăd de El, pentru un ciolan, pentru un blid de linte, mâine şi aşa tot mor, mor mâine sau azi eu tot o sfârşesc.

-Să mă leapăd de El? Doamne fereşte!

A murit împăcat cerând iertare pentru cei care l-au prigonit.

-Iartă-i Doamne!

Ei ne-au lăsat cea mai scumpă moştenire! O Doamne, de-am fi vrednici să o purtăm în inimi, în neamul, în graiul şi în seminţia noastră!...ca ea să rodească!

Îngaduie Doamne să aducem şi noi o lacrimă de splendoare înaintea tronului Tău pentru că arvuna, garanţia, temelia că suntem pe drumul cel bun ca neam au depus-o ei, care sunt inima istoriei acestui popor, sfinţii Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş.

Veşnică să le fie pomenirea, Amin!…”
Înainte de canonizarea Brâncovenilor în randul sfinţilor din Biserica Ortodoxa Romana, Ioan Alexandru a strâns in potirul graiului romanesc viaţa şi fapta muceniceasca a lor.

A ridicat în imn lucrarea acestui Domnitor sub domnia caruia s-a desăvârşit în biserici rostirea în graiul romanesc a Sfintei Scripturi. Prima traducere a Bibliei lui Serban Cantacuzino din 1688 a fost desăvârşită si a adus rod tot in timpul domniei sale.



Ioan desluşeşte semnificaţia acestui eveniment fundamental pentru graiul romanesc.

Cuvăntul Scripturii încă nu era în limba noastră rostit din anvoanele bisericilor înaintea domniei lui Brâncoveanu. Nu vom putea să vorbim niciodată îndeajuns despre ce a însemnat acest moment de naştere definitivă spirituală când în faţa poporului de acum nu se vor mai vorbi limbi de neînţeles iar de pe amvoanele noastre va incepe să rasune cu putere multă şi cu trăinicie ziditoare de seminţii şi de popoare, Scriptura în limba română. Antim Ivireanu, cel dintâi predicator al domniei lui Brancoveanu, va deschide Sfintele Evanghelii pe înţelesul mulţimilor, va ridica al doilea altar în sufletul neamului românesc , pe aceiaş dimensiune cu al sfântului jertfelnic al trupului şi sângelui Domnului. Precum în bisericile primare ale Romei altarul stă la aceiaşi înălţime cu amvonul unde se predică Cuvantul. Prin puterea Cuvântului începe uriaşa lucrare de despădurire a sufletelor, de dezlegare a minţilor de desălbaticire şi despietrire a inimilor oamenilor prin cea de a doua uriaşă împărtăşanie din Logosul lui Dumnezeu. Începea curgerea graiului, începea defrişarea, începeau izvoarele, pâraiele şi râurile Logosului sa-şi taie fagaşe. Are Brâncoveanu fericitul prilej de a ridica din miezul sanctuarului lespezile de pe mormintele întunecate ale minţilor noastre ca să înceapă să se audă vijelia valurilor, vuietul de ape multe ale Logosului Dumnezeului celui viu în scoicile de aur fremătând de dor dupa fericire, gâlgâind după cuvântul Învierii care se revarsă cristalin, latin, pe înţeles, plin de splendoare şi frumuseţe, graiul neamului acesta însfârşit auzit de la sanctuar. Toţi spuneau că este incapabil să poarte puterea Dumnezeului celui viu, este prea îngust, este un ţol prea mic care nu poate îmbrăca Cuvantul lui Dumnezeu. Sumanele şi căciulile acestui prea strâmt grai al acestui pământ nu pot ţine Cuvântul Scripturii. Iată că se adevereşte ca acest ţol este o toga romana, este un strai de sarbatoare cum nici Solomon nu se îmbrăcase în toată splendoarea sa. Începuse Împărăţia Cerurilor să fie vărsată pe calea Logosului întrupat, iată pentru întaia oara şi în această ticăloşită şi sărmană de seminţie cu limba sa nealtoită îndeajuns, nestrunită de flăcarile Cuvântului revelat popoarelor spre zidirea şi mântuirea lor. Începuse tăriile şi amiroasele, splendorile şi avânturile în slobozirile coroanelor acestor paduri, în foşnetul acestor livezi mângâiate de azururi şi de amurguri şi de legănarile line ale luminilor stelare. Începuse Cuvantul pe înţelesul celor mulţi să poată fi dus acasă în minţile şi în inimile lor şi să rodească, ţara să crească, pruncii să prindă puteri, femeile să se facă mereu mai frumoase, casele să prindă lăcaş şi aşezământ, să devină sanctuar, bărbaţii să devină ei înşişi împăraţi şi preoţi ai Dumnezeului celui viu. Pe acest temei încep să se strângă osemintele celor duşi iar vii cu morţii se înţeleg mai uşor. Ne înţelegem istoria mai cu deplinatate şi incep Cantacuzinii să vestească ca avem aceiaş fântâna, că toţi de la Râm ne tragem, desoperim că suntem daco-romani, că mama noastra este Roma, ca ne tragem dintr-o seminţie latină, că suntem poporul mărturisitorilor. Dumnezeu a vorbit în ebraică, Hristos în aramaică, cuvintele au fost fixate în greaca dar au fost propovaduite pe oasele martirilor în limba justiţiară a Imperiului Roman al latinităţii. Cei mai mulţi martiri, apostolii poporului nostru, în limba latină cu inima romană, pe drumurile Romei, pe oasele martirilor au vestit acest Cuvânt. Această limbă latină o descopeream dulce pe cerul gurii noastre, capabilă să poarte Cuvantul lui Dumnezeu şi să înnobileze această seminţie.
Tot atunci, sub domnia lui Brancoveanu populaţia a cunoscut cea mai mare inflorire biologică, s-a întemeiat Academia de Studii, s-au tipărit multe carţi bisericeşti în limba romănă şi în alte limbi de circulaţie din ţările răsăritene. Credinţa sa a inspirat operele de cultură din epoca. Ea s-a reflectat în arhitectură prin frumosul stil care-i poartă numele. A construit mănăstiri, spitale, castele pline de simboluri crestine dar a şi reparat multe ctitorii cazute in paragină mergând astfel pe urmele înaintaşilor săi vrednici de cinste. Toate aceste lucrări ale Domnitorului creştin, si multe altele, au fost evocate în amănunt de poet în poeme şi în rostiri.

În 1992 s-a pus problema canonizarii lui Brăncoveanu. S-a facut şedinţa Sfantului Sinod pe dealul Mitropoliei si s-a hotarat trecerea în rândul sfinţilor a lui Brancoveanu, copiilor săi Constantin, Stefan , Radu, Matei şi sfetnicul Ianachie. Au fost canonizaţi făcânduli-se icoane de sfinţi care s-au purtat de-a lungul Bucureştiului până la biserica Sf. Gheorghe cel Nou. Ioan a purtat în această procesiune icoana bătrânului voievod. În ultima sa mărturie scrisă care a ajuns la Părintele Constantin Galeriu spunea ca a socotit aceasta ca o rasplată a anilor de priveghi din timpul dictaturii pe care a facut-o împreună cu copii săi la mormântul voievodului.



CAPITOLUL #5

PE URMELE MARTIRILOR DIN DOBROGEA
Unde-ţi este moarte puterea, unde-ti este iadule biruinţa”
Hristos murind a călcat peste puterea morţii. Astfel ea nu mai este eficace şi nu mai are putere să ne terorizeze. Finalitatea tuturor lucrurilor în istorie este sub pamant. Finalitatea creştina este Învierea.

Note de curs
Cu aceiaşi uriasa putere de concentrare şi abandonare de sine care i-a permis să se întoarcă în timp în epoca Brâncovenilor, Ioan Alexandru pleacă mai departe în timp pe urmele martirilor creştini din primele veacuri din ţinuturile Dobrogei.
Am avut fericita ocazie să merg şi eu împreună cu poetul în acest ţinut bogat în mărturii arheologice.

Am urmărit pe vechea hartă romana a Dobrogei cele trei drumuri romane care străbat teritoriul dobrogean. Drumul de-a lungul fluviului , drumul pe mijloc şi drumul de-a lungul mării.

Ioan era înzestrat cu textele şi documentele celor trei spiritualităţi ce au poposit pe aceste ţinuturi: romanitatea, lumea veche greacă şi cea ebraică. Am intrat în acest tărâm cu gândul lui Cicero: Un popor care nu-şi cunoaşte trecutul nu are nici un viitor.

Mai am încă mărturii ale acelor vremuri pe casete video datorită camerei video împrumutate de la Biserica Baptistă Sf. Treime al cărui pastor era pe atunci Vasile Taloş. Am fost împreună cu Victor Negara şi Adrian Gheorghe să solicitam aparatul care am înţeles că aparţinea organizaţiei World Vision International. A fost o expediţie riscantă. Totul trebuia facut în clandestinitate. Am fost cu masina lui Victor in aceste locuri greu accesibile atunci. A fost o adevarata aventura pentru că simţeam umbra celor care ne urmăreau.

Am surprins pe peliculă descoperirile arheologice aflate în deteriorare care dau marturia prezenţei martirilor din primele veacuri în aceste locuri.

Am parcurs toate aceste drumuri prăfuite printre valurile de dealuri încremenite de veacuri ale Dobrogei. Am ajuns la Histria, Tomis, Basarabi, Pestera Sf. Andrei, Dinogetia, Noviadunum, Niculiţel

Am descoperit printre semnele timpului sacralitatea lumii vechi a acestui ţinut. Am văzut sanctuarul închinat Dumnezeului celui Mare (Teos Megas) din muzeul de la Tomis. Aici in faţa acestui altar Ioan Alexandru ne-a evocat evlavia păgână facând analogia cu altarul din Areopag de care a vorbit Sf. Pavel închinat şi el aceluiaş Teos Megas. Bănuia că acest altar l-a inspirat şi pe Lucian Blaga când s-a referit în filosofia sa la Marele Anonim. În faţa acestor pietre de altar Ioan în discursul său a facut legătura cu altarul lui Avram închinat şi el aceluiaş Dumnezeu Mare înainte de revelaţia lui Iahve. Apoi a revenit la importanţa creştinismului în aceste ţinuturi care devine încununarea şi biruinţa lumilor vechi lăsate în negura istoriei.

crestinismul a avut de biruit frumuseţea şi sacralitatea lumii vechi. Toate acestea s-au dus. Creştinismul a rămas.“


Am mers apoi la recenta descoperire a martirionului de la Niculiţel, catacombă preconstantiniană, care a ieşit la iveală în 1971 datorită ploilor şi copiilor care se jucau în pământul ud. Aici Ioan ne-a interpretat teologic şi filologic inscripţiile precum şi simbolistica sanctuarului care avea forma octogonală( reprezentând ziua a opta a Învierii Domnului). Cupola de deasupra acestui spaţiu misterios are forma bazilicilor bizantine de mai târziu.

Referitor la textul grec inscripţionat pe piatra gasită lângă altar: ihor martiron’, a făcut urmatoarea interpretare:


Acest cuvânt grecesc ’ihor’ se explică foarte greu. Etimologic s-a spus ca este limfa sângelui, este însăşi esenţa vieţii, este gena spirituală şi biologică. Trebuie să fie cum spune Apostolul Pavel, locul de întâlnire a sufletului şi a duhului, la închietura dintre suflet şi duh. Acest ‚ihor’ trebuie să fie însuşi misterul altoiului divin, când se întrepătrunde altoiul şi se întâmplă acel vâjâit al sevelor, când energiile Duhului Sfânt penetrează carnea şi gâlgâie în sângele nostru. Acest cuvânt vechi grecesc se referă la însăşi substanţa zeiască a celor muritori. Ar fi aşadar o putere de care sunt întrepătrunse fiinţele umane. Este energia care a pătruns datorită crucii lui Hristos amestecând divinitatea Sa cu umanitatea.

Caci pentru Hristos nu contează, asa cum spune Sf. Pavel, nici tăierea împrejur nici netăierea împrejur, nici elin, nici barbar, ci faptura cea noua. În această energie a crucii ce penetrează sunt altoite seminţiile barbare. Noi asistam la acest martirologiu la întrepătrunderea tau-lui (crucii) Hristosului înviat in seminţia barbară. În aceasta seminţie a noastră a Europei…

(Acest comentariu se referă la aceea cruce pre constantiniană cum a numit-o Ioan care este inscripţionată în lista numelor avănd forma literei greceşti tau cu piciorul vertical care la un moment dat se ramifică precum o rădăcină in trei componente )

ihor’ nu este substantiv articulat , deci subiectul nu sunt martirii ci este sângele lui Hristos care este prezent în martiri. Traducerea corectă ar fi ‚sânge martirilor’ nu ‚sângele martirilor’. ‚Sânge’ este o energie exterioara care lucrează în martiri, precum în sintagma ‚foc lumânarii’;

Apoi inscripţia numelelor Zotic, Atalos, Calatic şi Filip de pe perete, care au provenienţe etnice diferită, ne indică universalitatea spiritualităţii creştine ale acelor vremi de persecuţie preconstantiniene din Imperiul Roman…

Ioan Alexandru a descris semnificaţia celor trei cruci in forma de tau ( litera greceasca) din sanctuar reamintindu-ne prin simbolistica lor istoria mantuirii:



Primul tau este acela care străbate numele martirilor inscripţionate pe perete, al carui picior are trei ramificaţii, semnificând sângele lui Hristos care irigă, precum râurile paradisiace, întregul cosmos. Această cruce ne aminteşte de Vinerea Mare când Mântuitorul a fost răstignit.

Al doilea Tau este altarul de piatră propriuzis pe care au fost găsite moaştele, a carui prezenţă ne aduce aminte de Sâmbăta Mare a asezării Domnului în mormant şi în sfârşit al treilea Tau care este despicat şi seamăna izbitor cu intrarea din grota mormântului Domnului. Este format din lespezile care formează intrarea sau mai bine spus ieşirea din martirion. Acest al treilea Tau reprezintă mormântul gol, Duminica Învierii Domnului.

Această interpretare simbolică a lui Ioan stă la baza întregii spiritualitaţi creştine răsăritene care a mocnit încă din perioada persecuţiilor pre constantiniene în aceste cuptoare de spiritualitate descoperite în adancurile pământului Dobrogean.


Am fost şi în cripta martirilor de la rădăcinile oraşului Tomis, în ceas de seară, unde-şi doarme somnul de veac Ovidiu întâiul poet al culturii romane. Aici ne-am amintit de Eminescu care şi-a dorit mormantul la marginea mării ascultând “Lumina Lină” aprinsă de sângele martirilor creştini care s-au nevoit şi şi-au dat viaţa din iubire.
Tomisul are cei mai mulţi martiri. Are o existenţa de peste 1000 de ani cu perioada greacă , cea greco-romană si perioada bizantină creştină proto-romană. Potrivit tradiţiei în acest loc a propovăduit prima oara Evanghelia Sf. Apostol Andrei. Tomisul a fost şi este centrul vieţii spirituale din Dobrogea pentru că în secolul patru a devinit mitropolie subordonata direct Constantinopolului care avea in jurisdicţia sa alte patrusprezece episcopii. Aici este o hronologie pentru neamul nostru în care sunt înşiruiţi zece episcopi unul dupa altul. Ioan Alexandru ne-a explicat importanţa genealogiei spirituale a unui popor făcând analogie cu cea fundamentală a lui Iisus Hristos din Evanghelia după Matei dar si cele din Vechiul Testament sau Eliada.
Tot aici sunt mărturii inestimabile care aduc dovada întemeierii creştinismul românesc şi formării poporul roman prin latinitatea sa.
În faţa catedralei ortodoxe Sf. Petru şi Pavel, străvechiul scaun episcopal, Ioan ne-a descris scenele frescelor printre care şi biruinţa episcopilor Bretaniu şi Teotim împotriva împăratului arian şi respectiv a căpeteniei hunilor. Aceasta a facut-o pentru a înţelege noul val de sfinţenie care a urmat celui de martiraj din primele veacuri.
Bretaniu se opune Împăratului care avea o orientare spirituală greşită. Teotim se opune păgânilor. Amândoi nepricinuind vărsare de sânge nici de o parte , nici de alta. Este o noua formă de existenţă a creştinismului. Bretaniu, bătrânul episcop tibetan, şi Teotim au fost amândoi în conflicte puternice.Unul cu împaratul bizantin şi unul cu căpenenia barbarilor, dar în ambele cazuri a fost evitată varsarea de sânge prin puterea spiritului. Bretaniu avea autoritate în sufletul poporului său încât împăratul s-a temut că în conflict cu episcopul locului va pierde toată provincia, poporul fiind de partea acestui mare sfânt. Ca atare s-a evitat conflictul si s-a sfârşit totul într-o acceptare reciprocă, fară ca cineva să devină victimă.

Autoritatea Episcopului Tomisului, Teotim, faţa de capetenia barbarilor, în cazul de faţă a hunilor, s-a dovedit prin puterea sa spirituală. Barbarii se supun autorităţii lui spirituale.

Începe această finisare a minţii , aprofundare a darurilor date de Duhul Sfânt, care sunt darul discernamantului, puterea de a învinge răul, puterea de a iubi pe vraşmaşi, puterea de a accepta suferinţa.

A încetat aşadar perioada prigonirilor şi a început lucrarea. Începe uriaşa luptă cu puterile nevăzute. „Dusmanul nostru nu este sângele şi carnea ci puterile nevăzute ale veacului acestuia.“

Aceste biruinţe ale mărturiei lui Hristos, nu prilejuiesc varsare de sânge ci sunt determinate de înţelepciunea şi superioritatea spiritului.

Dupa primul val de martiri apare al doilea val de sfinţi

Sângele alb, sângele sfinţeniei care curge în viaţa de sfinţenie şi nevoinţe. Odată cu deslegarea bisericii de catre Constantin cel Mare încep să apară asceţii, încep să apară mănăstirile, încep să apară sfinţii. Începe o alta formă de marturisire prin abstinenţă şi înţelepciune. Sfinţii se sfinţesc prin cunoştinţă: „Împărăţia lui Dumnezeu este al cunoaşte pe Dumnezeu Tatal şi pe Iisus Hristos , Fiul pe care L-a trimis“ spune Sfantul Ioan.

Teotim nu se mai lasă înjunghiat ci prin puterea rugăciunii îl opreşte pe barbar să îl omoare. Aceasta este a doua faţă a Dobrogei. Al doilea val de spiritualitate, cel datorat oamenilor carismatici, oamenilor învăţaţi, carturarilor care stăpâneau cateva limbi. De la Tomis a pleacat Dionisie cel Mic, care duce la Roma propunerea de adoptare a calendarului creştin spunând: „Începătura mântuirii noastre este Hristos şi nu se cuvine să numărăm timpul după un tiran ci după Hristos.“ Aşadar în acest ţinut al râurilor care se strâng laolaltă şi se revarsă în mare, în acest ţinut al martirilor apare şi omul acesta, părintele erei creştine, după care se înumără anii până astăzi. Calendarul a fost adoptat întâi la Roma, apoi în Franţa , Anglia şi toată Europa.

Altul este Ioan Casian întemeietor al monahismului occidental care face drum de la izvoarele monahismului egiptean către instituţiile cenobitice, transportând astfel experienţa răsăriteană prin limba latina în apus. Tot acestor calugari dobrogeni li se datorează şi celebra formulă teopasită: „Unul din Sfănta Treime a suferit cu trupul.“

Pentru mine a fost un adevărat pelerinaj prin valorile creştine ale trecutului. Am văzut semnele marturiei creştine lăsate în vechile cetăţi romane ale Dinogeţiei . Martirologiul heronimian pomeneşte pe 15 mai şi 1 octombrie pe cei noua martiri creştini care au murit din iubire şi mila într-o lume barbară setoasă de sânge. Oasele lor stau la temelia Bisericii încă din secolul trei pe aceste meleaguri.

Ioan Alexandru ne explică pe ruinele bazilicii paleocreştine din Dinogheţia, motivaţia şi semnificaţia actelor martirice din secolul trei de pe aceste meleaguri, de la gurile de vărsare ale Dunarii.

 

Martirii sunt preţuiţi pentru mesajul iubirii care-l aduc, nu pentru eroismul lor. Eroi au fost destui în lumea veche care au omorât fară milă. Martirii nu au omorât pe nimeni. Ei au avut o milă uriasă faţă de sălbăticia oamenilor, fiind ca nişte miei care au plâns la Dumnezeu cu lacrimi de sânge ca să înceteze odata barbaria din lumea aceasta ”


În drumurile noastre am ajuns lângă braţul Sf. Gheorge pe la 20 km de Tulcea la vechea cetate păgâna Halmidis unde se spune că au fost martirizaţi pentru Hristos, intru desălbăticirea acestui pământ, sfinţii Epictat şi Action. Aici spune martirologiul, un tânăr bogat s-a deslipit de bogaţia trecătoare şi s-a lipit de cea netrecătoare dată lumii prin jertfa lui Iisus Hristos.
Am descoperit în drumurile noastre, odată cu aceste minunate vestigii arheologice şi poarta de intrare în ‘limba română’ cum a numit Ioan acele prime înscrisuri în piatră cu referire la Hristos şi Dumnezeu din Biserica Creştina a primului mileniu din Basarabi de pe dealul de cretă de la Multfatlar.

Pornind de la ultimul studiu al cercetatorului orientalist Constantin Daniel care descifrază câteva cuvinte în limba română de acum 1000 de ani păstrate în scrierea runică, anume ‘ cu Iisus Hristos’ şi ‘Dumnezeu sue’, am recunoscut aici originea graiului românilor, cel mai vechi şi auster colind de craciun desenat in piatră precum şi semnele jertfei şi învierii lui Iisus lasate în calcar. În genunchi, cu mâinile ridicate în întunecimea peşterii, la lumina lumânării Ioan a adus din nou jertfa cea nesângeroasă a buzelor :



Iţi multumim Iisuse Hristoase ca ne-ai dat un grai de înţeles, ca ne-ai dat limba aceasta română frumoasă, cum spunea un învătţat, plină de bogaţii duhovniceşti, în care am putut să exprimăm toată evlavia noastră şi adoraţia poporului acestuia faţa de crucea lui Iisus Hristos şi Sfânta Lui Inviere. Îţi mulţumim că ai pus comorile milei Tale şi în limba română. Doamne, nu suntem un popor barbar fără grai şi fără simţire, ci în virtutea acestui grai am putut să ne sfinţim familiile , ogoarele , casele , munţii şi dealurile, şi să păstrăm această moştenire a strămoşilor noştri, pământul nostru românesc ”de la Nistru pân la Tisa tot românul plânsu-mi-sa, acest pământ roată binecuvântat de Dumnezeu, această romanitate răsăriteană cu evlavia şi cu sfinţenia sa. Îţi multumim Tată Ceresc pentru aceste mărturii ce nu le-ai lăsat sa se transforme în pulbere, ca nu le-ai lăsat să se destrame înainte de a ajunge la ochii nostri. Aceste porţi blânde ale evlaviei şi cuvioşiei au ajuns până la inima noastră, să ne patrundem de smerita smerenie, să ducem o viaţă cumpătată, o viaţă sfântă şi dreaptă, să fim îngăduitori unii cu alţii , să ne iubim unii pe alţii, să ne răbdăm unii pe alţii, să fim harnici lucratori, să nu îngropăm talantul în pământ, să aducem roada lui, cel care a primit unul să aducă doi, să aducem darul potrivit la vremea cuvenită. Să lăsăm în holdă smocul pentru vaduvă şi orfan, să ne gândim la cei lipsiţi, să împărţim, cine are doua haine să dea şi celui care nu are, să fim blânzi şi curaţi cu inima, după prototipul Domnului nostru Iisus Hristos. Aleluia, Amin !
În căutările noastre am dat peste Leprozeria de la Tichileşti, un loc aproape izolat unde rar calcă picior de om. O comunitate de leproşi, uitată de lume.Am vazut oameni cu trupurile ciuntite de această boală. Am cântat cu toţii cântece de jale şi bucurie din repertoriul cântecelor Oastei Domnului. Ne-am rugat împreună, apoi Ioan a adus rugaciunea sa cu voce tare printre cei suferinzi spre mângâierea celor din această vale a plângerii.

În acest loc de suferinţa al fraţilor noştri, Doamne, dă-ne Doamne în fiecare zi ceea ce ştii Tu să ne dai. Îţi mulţumim Iisuse Hristoase ca nu ne-ai lăsat singuri în păcatele şi suferinţele noastre, că şi în acest loc, ai trimis Cuvântul Tau. Binecuvântează Doamne poporul Tau , pe cei ce suferă în spitale şi închisori, pe cei prigonoţi pentru Domnul Iisus Hristos, pe cei atinşi de boli, pe fraţii care cred şi pe cei care nu cred. Tu eşti mângâierea tuturor, dar mai ales a creştinilor. Îţi mulţumim Doamne pentru fraţii acestia care nu i-ai lăsat departe de Cuvântul Tău. Macar ca ei erau prin suferinţa lor foarte aproape de Tine, Tu le-ai deschis inima, Doamne, să înţeleagă suferinţa. Doamne toţi suntem bolnavi, oamenii sănătoşi sunt adesea mai bolnavi decât oamenii bolnavi, pentru că boala cea mai grozavă este depărtarea de Dumnezeu. Doamne Iisuse Hristoase , Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai apropiat oamenii prin suferinţa Ta cea sfântă , fă-ne părtaşi apropierii de Tine, aşa cum Te-ai milostivit de oamenii aceştia.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, îţi mulţumim ca ne-ai strâns laolaltă cu oamenii care nădajduiesc în învierea Ta şi prin învierea Ta în invierea noastră. Îţi mulţumim Tată Ceresc, că unde sunt doi sau trei eşti şi Tu în mijlocul lor. Îţi mulţumim pentru Biserica din acest loc. Îţi mulţumim pentru Biserica lui Iisus Hristos răspândită până la marginile pământului. Iar marginile pământului sunt suferinţele oamenilor. Iată că o margine a pamântului, atinsă de suferinţă este şi acest loc. Îţi mulţumim că Tu ai coborât în cele mai de jos locuri ale pământului, ca să fii aproape de toţi suferinzii. Nimic nu-i prea mic, nimic nu e prea sărac, nimic nu-i prea bolnav, nimic nu-i prea înjosit, Iisus Hristos e mai mic decât toţi. Te-ai facut frate al lumii acesteia, al necăjitului, al suferindului, al batjocoritului, al uitatului. Îţi mulţumim Iisuse Hristoase în vecii vecilor şi spunem şi noi cum spuneau vechii evrei : “ne e de ajuns nouă , Doamne, ca ne-ai căutat în săracia noastră.” Îţi mulţumim Doamne, ca ne-ai cercetat şi pe noi, că ai coborât în valea asta unde nu coboara decât lacrimile lumii. Tu te-ai facut lacrima lumii şi ai coborat în mijlocul nostru. Nu Ţi-a fost sila de noi. Ai lăsat cerurile cerurilor şi ai venit în sărăcia noastră, acolo unde este cea mai mare nevoie de Tine, acolo unde oamenii însetează din adâncul fiinţei lor după mântuirea Ta. Iţi mulţumim ca ne-ai cercetat cu rănile Tale, cu braţele Tale străpunse, cu picioarele Tale zdrenţuite de piroane, cu sudoarea Ta şi cu iubirea Ta. Iţi mulţumim Doamne Iisuse Hristoase că în chinurile cele mai grozave pe Dealul CăpăţâniiŢi-ai adus aminte de tâlhar şi i-ai spus :”astazi vei fi cu mine în Rai.”Ţi-ai adus aminte de lumea aceasta şi i-ai spus maicii Tale către Ioan, iată fiul tău, şi ai făcut-o pe maica preacurată mama noastră, care este simbolul Bisericii. Îţi mulţumim , Mamă-Biserică , că ne strângi de-a pururi în poala ta cea sfântă ca pe nişte prunci. Îţi mulţumim Doamne că pe Dealul Căpăţânii ai spus Iartă-i Doamne că nu stiu ce fac ! Lumea e plină de suferinţe şi necazuri, dar Tu Doamne cu noi eşti. Te-ai facut cruce fiecăruia, mângâierea fiecăruia, şi suferi cu fiecare din noi. Doamne Iisuse Hristoase Tu eşti în suferinţă, Tu eşti Cel ce suferi aici. Îţi mulţumim că ne-ai facut vrednici în nevrednicia noastră şi în păcatele noastre să venim la Tine, să te vedem în locul acesta. Tu suferi în fraţii de aici, Tu te glorifici în cele mai de jos, Tu eşti mângâierea noastră a tuturor. Îţi mulţumim că şi în acest loc ai trimis Cuvântul Tau, ai trimis sfânta Ta împărtăşanie, trupul Tău şi sângele Tău. Ai trimis dragostea Ta, ai trimis credinţa Ta, ai trimis nădejdea Ta. Cu acestea trăim şi noi pe faţa pământului. Îţi mulţumim Iisuse Hristoase pentru toate. Îţi mulţumim pentru lumina de toamnă, îţi mulţumim pentru roadele pământului care au prisosit. Îţi mulţumim pentru strugurii care fraţii cu mâinile lor, cu degetuţele lor, câte le mai au, mângâie lumina Ta. Îţi mulţumim pentru păsările şi cocoşii care cântă şi în locul acesta. Îţi mulţumim pentru porumb care s-a făcut auriu şi frumos. Îţi mulţumim pentru fratele vânt şi sora noapte, pentru stelele cerului, pentru fratele soare care vine în fiecare zi şi în valea aceasta şi luminează. Fratele soare este atât de minunat şi luminos că pătrunde în cea mai umila casă de pe pământ. Şi sora lună vine noaptea şi cercetează cu mângăierea sa vederea şi nevederea fraţilor. Vine sora apă din pământ care este foarte bună la gust şi ne satură şi astâmpără setea, ne spală şi pleacă la vale cu murdăriile noastre. Fratele foc care curăţă şi mai ales încălzeşte când vine frigul iernii. Vine sora bruma si omoară microbii. Vin păsările călătoare şi ciocârliile şi cucii cântă aici la fraţi. De bună seamă şi surorile albine vin aici cu bâzâitul lor şi dau miere şi faguri copilaşilor. Toate conlucrează cu Dumnezeu la mântuire. Îţi mulţumim Doamne ca Tu ai coborat cu noi şi Tu ne izbăveşti pe toţi. Tu ne dai un trup de slavă şi frumuseţe. Toate metehnele noastre Tu le cureţi şi transfigurezi carnea aceasta trecătoare şi spunem cu Sf. Pavel : tare doresc Doamne să mă dezbrac de trupul acesta şi să fiu înghiţit de slavă, să mă îmbrac cu celălat trup de slavă. Şi noi suspinăm în cortul acesta departe de Dumnezeu, aşteptând înfierea, aşteptând să fie înghiţită moartea de viaţă, să fim îmbrăcaţi cu trupul de taină. Îţi mulţumim pentru somn, care vine la vremea potrivită, pentru trezie, pentru vremuri cu ploaie, pentru vremi cu ceaţa, pentru vremi cu lapoviţa. Mulţumim pentru primăvară, pentru vară, toamnă şi iarnă. Tu este Tată bun, toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de la Tine este Parinte. Mulţumim că ne ţi pe pământ Doamne şi la vremea potrivită îţi vom mulţumi şi pentru sora noastră moartea care ne ajută să ne apropiem mai tare de Tine, şi să trecem dincolo când nu mai putem sa mai stăm aici şi când se scămoşează limba, cum zice Ecleziastul , când umbli ziua în amiaza mare ca pe întuneric, şi găleata de aur îşi rupe lanţul şi nu mai ai nici o placere pe pământul acesta. Atunci Tu trimiţi pe sora noastră moartea şi ne strămuţi dincolo. Mulţumim Iisuse ca te putem lăuda în starea în care suntem pentru că nici Ţie nu-ţi place dacă ne tot plângem. Ţie îţi place să Te lăudăm şi să te mărim , pentru că de un milion de ori bunătatea Ta este mai mare, iar suferinţele noastre de o zi au rasplată veşnică. Aşadar Doamne mulţumim că trăim aici pe pământ în cortul acesta. Tu eşti aproape de noi şi Tu ne iei din ce în ce, din slavă în slavă, în corturile Tale luminoase. Da Doamne mâinile acestea să le ridicăm în fiecare zi, precum se desfac crengile în păduri şi se deschid trandafirii să-şi verse mireasma. Sa se deschida mâinile acestea înaintea Ta să Te slavească să Te laude şi să verse mireasma doxologiei şi a măririlor. Fă Doamne ca mâinile acestea , înainte de a le duce la gură pentru hrana trupească să le desfacem înaintea Ta şi să-Ţi mulţumim pentru toate.

Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, maranata, a venit şi vine. Doamne Iisuse Hristoase , caută din cer şi vino şi cerceteaza via aceasta pe care ai sadit-o cu dreapta Ta, şi o desăvârşeste pe ea. Ascultă-ne Doamne caci te iubim cât putem noi. Dă-ne putere să te iubim cu iubirea Ta. Da-ne putere sa te chemam cu mângâierile şi bucuriile Tale. Vino Doamne cu bucuria Ta. Pe Tine Te dorim Doamne. Sufletul meu însetează după Tine, Dumnezeul cel viu, mai mult decât cerbul după izvoarele cu apă ca să-i stâmpere setea. Mai mult decat păsările după azur şi cântec însetăm după Tine Dumnezeul ce viu, aleluia, amin.

Hristos a înviat !

Învierea lui Hristos să ne însoţească toate zilele. Fii binecuvântat loc sfânt, Biserica lui Hristos, aici in mijlocul acestor fraţi din locul acesta unde este prezent Iisus Hristos prin sfânta Sa euharistie şi sfântul Său Cuvânt, în carnea şi oasele noastre care se împărtăşesc ca madulare din corpul înviat al lui Iisus Hristos Amin
După ce am plecat de la Tichileşti ne-am adus aminte de marile întrebări pe care Dostoevsky le-a pus in romanele sale : De ce plâng copilaşii ? Ce sens are suferinţa ? De asemenea ne-am mai adus aminte de inscripţiile funerare păgâne de la Tomis care arătau cât de greu era acceptata suferinţa pentru că nu avea nici un sens, nu putea fi valorificata în nici un fel.

Ioan a încercat să desluşească aceste taine ale suferinţei prin simbolul crucii atât de prezet în acest spaţiu unde a fost descoperită cea mai veche cruce atestată istoric care se află la British Museum şi pe care este înfăţişat Hristos.

Ne-au mângâiat cuvântul unui duhovnic care a pus sens si valoare pe suferinţă, raspunzând întrebator: „oare nu este suferinta arvuna Împărăţiei ?

Aşadar suferinţa este mustul cel dulce al vinului Împărăţiei cereşti. Ni se dă sansa de a o purta şi a nu cădea în desnădejde. Gândul acesta că suferinţa este o valoare îl găsim şi în psalmi unde spune că cei aproape de Dumnezeu sunt uscaţi şi pustiiţi, dar arde în ei focul mistuitor al prezenţei lui Dumnezeu, iar cei depărtaţi plesnesc de grăsime

Valorificarea suferinţei, acest dat al conştiinţei omeneşti, este atât de adânc înrădăcinată în sufletul acestui popor încât se poate vedea în baladele noastre naţionale, Mioriţa şi Meşterul Manole, unde este permenent valorificată jertfa şi suferinţa întru anastasis, întru înviere…
La sfârşitul călătorie noastre pe urmele martirilor creştini am ajuns la peştera sf. Andrei apostolul rămas în memoria colectivă a localnicilor ca fiind cel care a creştinat aceste ţinuturi . Aici Ioan a ridicat spre cerul înserat de toamnă o rugaciune şi am cântat cu totii „Lumina lină“.
Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie. Doamne Iisuse Hristoase , Fiul lui Dumnezeu, Cel ce după ispitirea în pustie Te-ai îndreptat spre Marea Galileii şi Ţi-ai adunat pe sfinţii Tăi apostoli pe care Dumnezeu i-a pregătit ca să vină în jurul Tău să asculte Cuvintele vieţii veşnice de la Tatăl ceresc de unde Tu ai venit ca Fiu şi Dumnezeu. Îţi mulţumim Tată ceresc că Tu l-ai chemat alaturi de Petru pe fratele sau Andrei. Mulţumim că ne-ai făcut şi pe noi nevrednicii părtaşi la această seară sfântă de toamnă să putem veni să ne plecăm genunchii în locul acesta, unde după tradiţia poporului credincios din Dobrogea de 2000 de ani creştina, ai propovăduit Evanghelia.

Sfinte Apostol Andrei, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, roagă-te lui Iisus Hristos pentru noi, pentru tot neamul pământesc, pentru toate seminţiile pământului, dar şi pentru poporul acesta românesc. Iată bogată este roada Cuvantului lui Hristos care s-a împrăştiat. Sămânţa bună a fost aruncată pe pământul acesta prin propavaduirea ta, prin Sfantul tau Cuvânt primit de la Hristos care l-ai purtat cu bucurie pâna la moartea pe cruce. Îţi mulţumim Sfinte Andrei că prin Cuvântul pe care l-ai vestit s-a nascut o limbă, un grai şi un popor aici care te cinsteşte şi te iubeşte atât cât poate el sărmanul. Doamne prin rugaciunile tale, Sfinte Andrei roagă-te pentru poporul acesta, pentru oile risipite ale poporului român. Roagă-te lui Hristos pe care L-ai urmat în cei trei ani ca ucenic al Său şi apoi L-ai propovaduit în parţile acestea în Sciţia barbară, ca martor al morţii şi învierii Lui.

CAPITOLUL #

LA CASA POETULUI

Adeseori la sfârşitul celor mai bine de doua ore de curs în care profesorul se desfăşura uneori patetic alte ori liniştitor plecam împreună pe jos, însoţindu-l pe drumul de la Universitate pâna pe strada Belgrad unde avea locuiţa, discutând tainicele înţelesuri din Scriptură sau din viaţă. Uneori ma invita in casa si continuam diverse discutii.

L-am surprins uneori pe Ioan in momente de inspiraţie la masa de lucru unde scria. Dacă se termina coala de scris şi nu găsea alt suport să-şi continue scrisul începea să scrie pe birou, care era deja plin de înscrisuri sau chiar pe pereţi care deasemenea erau plini de tot felul de citate. Înca mai am în minte texte scrijelite pe pereti care mi-au fost şi mie de folos :

„Dacă nu-l iubim pe Dumnezeu acum, nu-L vom vedea niciodată. Fericitul Augustin“,

Fă lucrarea pentru care ai luat puterea. M.Ascetul sau

Nimic nou sub soare, în afară de Întruparea lui Iisus Hristos. Sf Ioan Damaschinul.

„Dumnezeu este mare Creator, dar este mai mare Reparator. Dumnezeu este mare în ce a creat, dar este şi mai mare în repararea stricaciunii lui Adam.”sau ’Nimic nu-i prea mic , Dumnezeu este mai mic,nimic nu-i prea mare, Dumnezeu este mai mare’Luther

Din darurile lui Iisus Hristos aduse lumii:

Puterea de discernamânt

Puterea de a birui răul

Puterea de a accepta suferinţa

Puterea de a iubii pe vrajmaş

Sfinţii Părinţi

Nici o întristare nu-i de la Dumnezeu

Arsenie

Tot in toamna anului revoluţiei adesea seara alergam împreună pe lângă lacul Herăstrău parcă în vederea unei probe care avea să vie odată cu zdruncinarea regimului comunist.



A fost un timp benefic pentru mine. Am avut ocazia de a discuta mai în amănunt cu poetul pe diverse teme şi a afla mai multe despre simplitatea înţelepciunii.

Am întâlnit mulţi oameni speciali in casa lui Ioan Alexandru . Multi oameni de arta il respectau şi-l iubeau pentru ca el însăşi avea un suflet mare de artist. Se investea cu toată faptura în ceea ce facea. Punea în cuvinte acele simţiri pe care artiştii le întrupau in culoare, formă sau sunet.

Ioan a încercat să atingă sinergic lumina taborică prin rostire. Adesea cred ca era atins prin har de această lumină prin care lucra la spiritualizarea realitaţii

Aceasta cred că era şi viziunea sa asupra lumii : să transfigureze realitatea prin spiritualizarea ei. Să atingă acel cer nou şi pământ nou transfigurat de lumina taborica a dumnezeirii lui Hristos, de care se vorbeşte în Apocalipsa precum spune in poemul sau:


Transfigurarea ajungerea-ncuvânt

Mutarea-n spirit, foc în nevedere

Giulgiurile golului mormânt

Pe răni hrănesc pământ de înviere
Cu cât copilul a crescut în noi

Cu atâta paradisu-i aparţine

Ca norii fi-vom despuiaţi de ploi

Rodi-va stingerea de sine.
Grădina şi oraşul cetate fără veac

Întemeiată dincolo de stele

Yüklə 0,57 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin