Mai presus de moarte, in Iubire

Marea revelaţie este ca Hristos a străbătut suferinţa, a murit în ea, s-a jertfit în ea şi s-a întâmplat singurul miracol al istoriei omenirii care este Învierea.

Ataşamentul faţă de El este total cât vor fi veacurile, ştiind sau ne-ştiind. Unii orbecăie, se lupta împotriva Lui ca cu o himeră. Oamenii chiar daca nu ştiu sunt atraşi de El după cum zice : “pe toţi îi voi atrage”; nu putini, pe toţi. Ei nu ştiu că de fapt merg tot întracolo pentru că e singurul care are Puterea. El a spus cele mai teribile cuvinte: „Datu-mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ, mergeţi şi spuneţi neamurilor.”

Aceasta-i forţa care atrage neamurile , absoarbe toată umanitatea spre Sine din pântecele infernului…”

După ce am primit acest răspuns am descoperit ce vedere superioară avea asupra prigonitorilor şi asupra lumii, lasând judecata finală pe seama lui Dumnezeu. Era una lipsită de încrâncenare şi îngăduitoare într-un fel, dându-le şansa şi lor să se întoarcă cu faţa la Hristos. Mai târziu avea să spună ca el l-a vestit pe Hrisros cel înviat în acele timpuri grele ale comunismului, nu ca o împotrivire faţă de regim ci ca unica salvare a României şi omenirii.

După ani buni de la căderea regimului comunist, fiind bolnav la Bonn l-am auzit vorbind din nou despre comunişti şi prigonitori ca el nu are nimic personal cu ei, dar „să-i certe Domnul pentru ce au făcut”, parafrazându-l astfel pe Sfântul Macarie.
La îndemnul lui Ioan l-am vizitat pe Petre Ţutea, fost demnitar şi gânditor creştin care a suferit în temniţile comuniste 13 ani după care a fost lăsat singur şi neajutorat la bătrâneţe într-o garsoniera de lângă parcul Cismigiu. Nu am apucat să-l vizitez decât de trei ori pentru că am fost ridicat şi anchetat de securitate şi apoi urmărit.

După ce regimul ceauşist a căzut l-am mai vizitat de câteva ori pe bătrânul înţelept. Cu ceva timp înaite de a muri, iată ce-mi spunea despre Ioan:

„ faţă de Ioan Alexandru am o mare admiraţie. Îl iubesc foarte mult pe Ioan Alexandru. Îl iubesc enorm de mult. Să îndrăzneşti într-o Universitate pozitivistă să fii creştin, asta este cum aş îndrăzni eu, fiind slab, să-i dau o palmă unuia tânăr şi sănătos. A îndrăznit nelimitat… Doi laici au vorbit religios universitar: Nae Ionescu şi Ioan Alexandru…“

CAPITOLUL #2

CURSUL DE POEZIE BIZANTINĂ

Ioan Alexandru susţinea pe lângă cursul de limba si literatura ebraică de la Universitate şi un curs de spiritualitate bizantină la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu „ (Universitatea de Arte) de lângă Catedrala Sf. Iosif. În acest cadru erau studiate operele în limba greacă bizantină a melozilor creştini Roman Melodu, Efrem Sirul sau Dionisie Areopagitul. Uneori, ca şi la Universitate, găseam sala de clasă încuiată, fiind nevoiţi să ţinem cursul prin podul clădirii sau atelierele de lucru. Adesea portarul Instituţiei legitima studenţii şi participanţii care veneau la orele de curs. Cred că erau metode de descurajeze si de urmărire a noastră. Nu ştiu cum se întâmpla că numai la orele lui Ioan se stingea lumina in toată Universitatea, fiind nevoiţi să stăm uneori la lumina lumânării. Însă din fericire aceasta îl inspira mai mult pe poet dând cursului mai mult farmec.

Tot la acest curs ne explica semnificaţia culorilor în lumea veche ebraică şi cea bizantină sau interpreta sinteza dogmatică a icoanelor sau a picturilor celebre ca suport pentru buna înţelegere a mesajului Mântuirii:

„În iconografia bizantină, momentul pascal este momentul coborârii. Învierea înseamnă coborârea în infern a Mântuitorului, qenoza absolută, scufundarea până la abisurile puterilor infernale unde nu a fost nimeni, coborârea la rădăcinile umanităţii de unde Hristos se întoarce cu prada Sa: Adam si Eva. Sfărâmând porţile infernului sunt smulse prototipurile umane şi se restaurează fiinţa omenească în puterea Învierii.

Asta înseamnă ca Hristos înviind coboară in moartea noastră a fiecăruia dintre noi, acolo unde nimeni nu vine cu noi, unde toţi ne părăsesc. În ceasul morţii noastre Hristos vine cu noi, coboară înviind in moartea noastră, cu moartea pe moarte călcând.

-Bucuraţi-vă, nu mai suntem singuri , puterea păcatului, puterea morţii au încetat, şi bucuria voastră să fie deplină!

-Începe eonul Împărăţiei lui Dumnezeu (Bazilea Tuteu). Hristos a înviat!”

notiţe din cursul lui Ioan Alexandru

Acest curs l-am frecventat cu o mare bucurie. Ioan avea un alt fel de rostire decât cea de la Universitate. Altfel decât sub puterea profetică a proorocilor Vechiului Testament, se scufunda în textele originale greceşti ale poeţilor Bizanţului. Capta şi împărtăşa cu noi mireasma iubirii lui Hristos ascunsă în aceste cuvinte.

A lucrat cu tenacitate la traducerea celor cinsprezece imne ale poetului din veacul al patrulea Efrem Sirul precum şi ale celui din veacul al şaselea Roman Melodul. A comparat, cu acribia omului de ştiinţă, Paradisul lui Dante cu cel al tradiţiei de răsărit bizantine . A comparat deasemenea lumea veche greacă şi cea ebraică prin textele lor cu cele ale noului eon al iubirii si revelaţiei cristice:

„Dacă Dante îndrăzneşte să vadă in viitor mai cutezător în sensul deja a împăraţirii luminii, Efrem este înaintea judeţului (judecăţii) neîndrăznind să se pronunţe asupra alegerii. Este în mijlocul corabiei ce calatoreşte cu nădejdea ajungerii intr-o zi la limanul dorit. Important este să nu parasim locul, să nu ne abandonam responsabilitatea . Să nu ieşim din foc, să nu ne sustragem coasta de la răniri şi obrazul de la pălmuiri, să nu cruţăm tălpile de arsura jarului, de ţepusurile ce sângeră în carne.”
Rostul poeziei astăzi, Iubire de patrie 2, Editura Eminescu
Am amintirea vie din preajma Crăciunului, cand descopream comori de credinţa ascunse in limba veacurilor trecute când Ioan traducea cuvânt cu cuvânt analizând originea etimologica a lor ca apoi sa descifreze intelesul spiritual al fiecărei propoziţii Aveam sentimentul că participam odată cu profesorul la dezgroparea acestui tezaur spiritual ascuns in limba şi graiul acelor epoci .
Nu ştiu să fi fost publicat undeva Imnul Naşterii Domnului a lui Efrem Sirul, în care este glorificată întruparea Mântuitorului din Fecioară. Am să reproduc mai jos traducerea făcută de Ioan Alexandru din notele de curs păstrate:

Imnul Naşterii Domnului

Efrem Sirul
...Cu cetele cereşti trimis spre laudă

Cu timpul strălucitor hotărât pentru mântuire,

Cu ziua lăudată, rânduită bucuriei,

Voiesc sa mă împărtăşesc de Iubire, voiesc sa mă veselesc.

În cântări curate voi binecuvânta

Şi în cântări sfinte îL voi lăuda

Pe pruncul care ne-a mântuit îL voi preamări

Harfa proorocilor care L-au vestit a cântat înaintea Lui

Şi isopul preoţilor care L-au iubit a săltat înaintea Lui.

Împreună cu coroana împăraţilor pe care au moştenit-o şi au adus-o Acelui Domn feciorelnic,

A cărui Maică e şi Fecioară.

Şi pentru că e Împărat, a dat tuturor împărăţia,

Şi pentru ca e preot, a dat tuturor iertarea de păcate,

Şi pentru ca e Miel, a împărţit tuturor hrana.

Cetăţile unui împărat obişnuiesc toate să dăruiască cu mâinile lor cununi de aur.

Cetăţile lui Iuda sunt cununi cuvântătoare, Doamne al meu

Ele iţi aduc cununile din gura lor, o Iisuse,

Betleem, Canna si Nazaret, Betania, Sichem şi Samaria( şi celelalte) cetăţi care s-au învrednicit să te încununeze pe Tine...

Cu gura slaviţilor (mucenici) iţi mulţumesc Ţie, că am putut să văd Pruncul, Fiul celui nevăzut, pentru că s-a făcut văzut,

Ca să mă ridice în înaltul tăriei împreună cu sfinţii,

Pentru a lăuda în întinsele şi îndepărtatele ceruri,

Care sunt pline de măreţia Lui şi totuşi nu sunt în stare să cuprindă în ele mărimea Celui care a coborât şi s-a făcut prunc mic în iesle.

Glasurile din cer Te-au vestit ,

Urechile celor pământeşti Te-au sorbit în (cuvintele) vestirii de bucurie,

O, Izvor nou, pe care Adam nu l-a putut gusta,

Care a făcut, însă, să ţâşnească cele douăsprezece izvoare grăitoare

Şi viaţa a umplut pământul!...

Pentru a nu-i inspăimânta cu mărimea Sa pe cei ce-l văd,

S-a cuprins pe Sine din totul, in Ţara Evreilor,

(Şi din această) întreagă (Ţara) în Iudeea,

Şi din aceasta în Betleem, până când a umplut (numai) micul pântece(al Fecioarei).

Şi după ce s-a făcut grăunte de muştar în grădina noastră

Şi rază mică pentru ochii noştri,

S-a ridicat, a crescut şi a umplut pământul.
Efrem Sirul

Traducerea Ioan Alexandru
Odată m-a invitat la catedră în locul său să susţin traducerea unui imn al poetului Roman Melodul din veacul al şaselea, în faţa participanţilor la curs, spunându-mi ca el trebuie urgent să plece. Mi-a lăsat în faţă pe catedră câteva hârtii cu traducerea Imnului naşterii Domnului Hristos în manuscris. Am încercat să descifrez câteva fraze, după care m-au asaltat la catedră toţi cursanţii ca să desluşim împreuna cela scrise de profesor. Am rămas cu amintirea acelui Imn care nu mi l-a mai cerut , pe care-l prezint mai jos.

Imnul naşterii Domnului Hristos

Roman Melodul

Fecioara astăzi pe Cel dinaintea genezei naşte

Şi pământul peştera celui inaccesibil dăruie.

Îngeri şi păstori doxologesc

Magii cu stele călătoresc

Căci noua s-a născut

Prunc nou dinaintea veacurilor, Dumnezeu.

Bethleemul a redeschis paradisul, să mergem să-l vedem

Fructul paradisului în criptă l-am găsit să mergem să luam miezul paradisului din peşteră.

Acolo a răsărit rădăcina de neatins din care a invlastarit mântuirea.

Acolo a fost găsit isvorul neforat din care David cândva a dorit sa bea.

Să pornim spre acolo unde s-a născut prunc tânăr dinaintea veacurilor Dumnezeu.

Tatăl mamei într-un fel tainic devine fiul ei.

Mântuitorul pruncilor prunc în iesle acolo fiind

În admiraţie spune nescatoarea:

-Spune-mi mie copile cum ai fost semănat în mine şi cum ai crescut în mine.

Te văd inima mea( scumpul meu) şi mă umplu de teamă

Căci alăptez şi nu am cunoscut bărbat

Căci te privesc în scutece înfăşat

Însă fecioria mea este încă neatinsă

Căci tu ai privegheat-o pe aceasta când ai binevoit a te naşte.

Prunc tânăr înainte de veacuri, Dumnezeu.

Cel mai de sus împărat,

Ce-i între Tine si cei mai de jos cerşetori?

Creatorul cerului de ce ai venit în întâmpinarea pământului.

Te-ai îndrăgostit de peşteră, te bucură ieslea?

Iată ca nu este topos, spaţiu pentru slujitoarea la locul de odihnă.

Spun ca nu-i spaţiu ? dar nu-i nici peşteră , căci şi aceasta de aici este a altuia.

Când Sara a născut prunc i s-a dat moştenire pământ mult, mie însa nici o peştera.

Mi s-a împrumutat peştera în care ai vrut să locuieşti.

Prunc mic dinaintea veacurilor Dumnezeu.
Nota de curs

Traducerea Ioan Alexandru
Dogma Întrupării Cuvântului era o temă de mare preţ pentru Ioan pe care o desbătea odată cu traducerea Imnelor acestor mari poeţi.

Reluând gândirea patristica ,“Cuvântul întrupat este un mister mai mare decât creaţia lumii’ preluată şi de teologul rus V.Losky, Ioan încerca să ne explice sensul profund al acestei apocatastaze.

Prin Întrupare se întâmplă ceva nou în ce priveşte creaţia: şansa îndumnezeirii; adică ieşirea de sub puterea morţii şi devenirii, ieşirea de sub puterea veşnicei reîntoarceri, ieşirea din ciclul cosmic al reproducerii pe orizontală în dimensiunea verticala în vederea îndumnezeirii.
Cu siguranţă că suflul poetic al acestor melozi creştini ai primelor veacuri l-a vânturat şi pe Ioan in secolul 20, dând naştere Imnelor sale: Imnele Iubirii, Imnele Ţarii Româneşti, Imnele Moldovei, Imnele Transilvaniei, Imnele Bucuriei…

A ajuns în cele din urma în postura de melod al României creştine, ridicând precum melozii bizanţului, ofrande Logosului Întrupat.

Ca poet ştia cel mai bine că făpturile divine pot fi surprinse în înaltul limbaj poetic care operează cu metafore, parabole, simboluri, personificaţii, alegorii, toate puse in slujba celor nevăzute. Acest tip de limbaj poate fi găsit in toate cărţile fundamentale ale umanităţii şi mai cu seamă în Sfânta Scriptură. Mântuitorul a vorbit de cele mai multe ori prin parabole când se referea la lumea nevăzută. L-am auzit pe Ioan Alexandru făcând apologia acestui tip de limbaj intr-o discuţie cu teologul Dumitru Stăniloaie, vorbind despre teologia poetică ca fiind fundamentul teologiei milenului trei.

Dumnezeu nu poate fi cuprins în formule sau propoziţi ci într-o teologie poetică. Faţă de prezenţa lui Dumnezeu omul cântă, se roagă şi intră in extaza adoraţiei.
Imnografia lui Ioan Alexandru are ca model opera poeţilor creştini ai Orientului dar si cei din Occident precum Dante Alighieri şi mulţi alţii inspiraţi de Revelaţia Cuvântului Întrupat.

A cunoscut totodată foarte bine lumea veche greacă păgâna prin poeţii săi care reflectau tragica condiţie umana nerestaurată şi totodată suspinul lor după un Salvator. Ne spunea ca erau şi ei in aşteptarea Zeului Necunoscut de care vorbeşte Sfântul Pavel in Areopag.

Adesea ne amintea vorbele poetesei Safo de dinaintea venirii Mântuitorului în istorie: Dacă zeii ar suferi cu noi, ar fi vrednici de încrederea noastră, însă zeii cruzi nu sunt pe măsura pioşeniei oamenilor.

Spunea că Iisus Hristos a devenit plauzibil pentru umanitate prin faptul că nu s-a sustras morţii ci dinpotriva s-a afundat în abisurile insondabile ale suferinţei umane.

În rostirea sa de la Catedra se putea identifica suspinul dupa ceea ce este nepieritor şi dorul dupa Cetatea Stătătoare de care se spune în Scripturi. De altfel despre suspinul cosmic după Înviere va zice explicit :

Nu numai revelaţia Vechiului Testament care conţine legământul lui Dumnezeu cu acest popor mareţ ebraic ne vorbeşte de Înviere , ci toate religiile şi chiar toată natura, cum spune Sfântul Pavel în Corintei, suspină şi aşteaptă Învierea.
Ioan a avut o experienţă nemijlocită cu spiritualitatea bizantină pe care o considera o sinteză de culturi şi spiritualităţi în care nici Grecia clasică, nici Tracia dyonisiacă, nici profeţia iudaică nu-şi pot revendica hegemonia.
Mi-a relatat în detaliu profunda sa trăire spirituala din noaptea când ca vizitator în Catedrala Sfânta Sofia din Istanbul, ctitoria împăratului Iustinian, a uitat să iasă la sfarsitul programului de vizită iar paznicul neobservandu-l l-a închis peste noapte în interiorul Basilicii.

A fost atras de acest spaţiu misterios şi de momentele istorice care au marcat soarta acestui lăcaş de cult. Cel mai tragic şi măreţ dintre acestea, pe care îl amintea de atâtea ori, a fost masacrarea creştinilor în 1453 de către turcii musulmani în interiorul Basilicii, când cântau laudă lui Dumnezeu iar Catedrala si Constantinopolul se prabuşeau sub asediul musulman.

Totuşi în cenuşa Bizanţului a mai rămas jar, iar această spiritualitate nu s-a stins din istorie odată cu căderea Constantinopolului, pentru că a fost întemeiată pe mărturia Domnului.

Spiritualitatea bizantină începe pe dealul Căpăţânii. Aici începe incendiul iubirii care aprinde tot cosmosul. În virtutea acestui act se pune temeiul unui nou eon care dezvăluie o faţă neştiută a fiinţei lui Iahve: Dumnezeu ca Persoană, ca Tată, esenţa Sa fiind iubirea. Absolutul se revelează ca Iubire.“

Cunoscând capacitatea lui Ioan de a intra în miezul evenimentelor istorice, nu m-a surprins faptul că el s-a pierdut în contemplarea semnelor acelor timpuri lăsate în această Biserica răstignită pe crucea Bosforului pe care a numit-o “maica latină de răsărit a poporului român.”

În bătaia ritmica a valurilor mării care se auzeau în depărtare, Ioan a rămas singur toată noaptea, cu excepţia unui porumbel ce se rotea sus în cupolă, închis şi el în Sfânta Sofia. Mi-a spus ca a fost noaptea cruciala a convertirii sale. Atunci viaţa şi opera sa a cunoscut o noua dimensiune spirituală. S-a dedicat total lui Hristos şi extinderii Împărăţiei Sale.

După revoluţie una din dorinţele sale a fost să înfiinţeze, ca semn de eliberare din dictatura atee, Universitatea Creştină Sfânta Sofia în amintirea academiei răsăritene de la Constantinopol.

Ea este un simbol în jurul acestei Basilici unice pe pământ devastată cu peste o jumătate de mileniu în urmă. Este un model, intr-un fel sau altul pentru toata Europa, nu numai în arte ci şi în gândire. De acest sofianism s-a pătruns si Lucian Blaga la un moment dat.

Cea mai căutată Universitate din Japonia cuprinzând zeci de facultăţi din toate ştiinţele, poartă acest nume, al ctitoriei stramoşului nostru Iustinian; împăratul care a mutat Academia de la Atena la Constantinopol în jurul Sfintei Sofii devenind marea universitate a Răsăritului.
Ioan a fost atins şi de marea poezie a Occidentului creştin pe care a studiat-o şi care l-a inspirat şi îndemnat, în aceiaş măsura ca şi cea răsăriteană. Din opera lor a înţeles să aprofundeze Cuvântul lui Dumnezeu unde se afla Adevărul. A înţeles precum Dante, a cărui opera ne-a predat-o la clasă, în versul final al Paradisului din Divina Comedie :”L’amor che muove il Sole e L,altre stelle” că iubire este cea care mişcă sori şi stele. Înţelesul profund este că în centrul universului, ceea ce î-l susţine, osia lumii, este energia dragostei divine dăruită şi primită de către Persoanele Sfintei Treimi.

‘Dumnezeu este Iubire’ oti o Theos agape estin, este textul din Evanghelia după Ioan în care se descoperă esenţa lui Dumnezeu ca fiind Iubirea

Suntem chemaţi să ne prindem de mâini în hora Sfintei Treimi care este Iubire, să fim mădularele acestei iubiri , să primim în inimile noastre acest foc mistuitor care nu arde ci curăţă şi purifică. Să se aprindă în inima noastră speranţa , credinţa, iubirea care mişca sori şi stele, care a umplut şi umple lumea până la sfârsit, adeverind faptul că fiecare om este Templu şi Sanctuar al Duhului Sfant; corpul şi sufletul nostru sunt vase preţuite în care se revarsă Duhul Sfant care aduce sfinţenie pentru toţi oamenii, pentru toate neamurile, pentru toate dialectele , pentru toate limbile, pentru toate glosele, şi în cele din urmă şi pentru noi , nevrednicii şi neputincioşii , aleluia , amin, Maranata !

Ioan Alexandru a fost cuprins de entuziasmul descoperirii relaţiei sfinte de iubire între persoanele Sfintei Treimi care a pus amprenta pe toata opera sa scrisa şi vorbită.

Această relaţie de iubire jertfitoare din libertate a stat la baza principiilor care l-au calauzit în viaţă şi care o explică în amănunt:

„Sfânta Treime a făcut şi face plauzibil în istorie pe Dumnezeul cel viu. Ea a început să se manifeste ca realitate vie în fiinţa omului din acel capitol al 12-lea al Genezei când îi porunceşte lui Avraam, parintele popoarelor, să iasă din pământul său, din neamul său, din casa sa şi să vină în pământul făgăduinţei, pe care nu l-a văzut niciodată şi pe care nu-l va moşteni niciodată... La stejarul lui Mamre, Dumnezeul cel viu, în chipul Sfintei Treimi, S-a revelat lumii.

- De ce trebuie să vorbim despre Dumnezeu mereu în cadrul Sfintei Treimi?

-Pentru că dacă nu este Sfântă Treime, dacă Dumnezeu nu este în trei, El nu poate să fie prezent în Iisus Hristos ca Dumnezeu, iar Isus Hristos, Cel care a venit pe pământ, nu este Dumnezeu. Şi dacă Isus Hristos nu este Dumnezeu, nici păcatul şi nici moartea nu au fost ridicate.... Dacă Iisus Hristos nu a înviat din morţi, dacă El nu este Fiul lui Dumnezeu, acel Dumnezeu nu este forma şi realitatea ultimă şi definitivă în ce priveşte existenţa omenească şi a cosmosului întreg.

Iisus Hristos a venit şi ne-a spus un lucru extraordinar. „oti o Theos agape estin „adică, Dumnezeu este iubire!” Dar iubirea nu se poate, cum spun dogmaticienii, afirma şi exista decât interpersonală. Dumnezeu ca să îşi reveleze esenţa Sa ca Dumnezeu al iubirii, esenţa Sa fiind iubire, El trebuia să şi-o manifeste şi să şi-o facă ştiută, cunoscută, cuiva egal sieşi. Iubirea nu poate fi între stăpân şi rob, pentru că nu mai este egală, deplină, nu mai este din libertate. Când Hristos a spus că Dumnezeu este iubire, El a revelat aceasta de pe o platformă a egalităţii Sale cu însăşi fiinţa dumnezeirii şi ca atare El S-a revelat ca Dumnezeu. Aşadar monoteismul este triadic. Dumnezeu de o fiinţime a Sa cu Hristos în Duhul Sfânt. Dumnezeu numai cu o persoană egală cu dumnezeirea Sa se putea manifesta ca Dumnezeu al iubirii. Iar un alt Dumnezeu, o altă formă a existenţei lui Dumnezeu, numai creatoare, departe în fundul fundurilor cerurilor dincolo de lumea creată, care nu se manifestă în esenţa Sa ca iubire şi ca Părinte rămâne departe de fiinţa omenească. Dumnezeul creator S-a revelat în prima Sa faţă ca Dumnezeul Savaot al oştirilor, Dumnezeul puterilor care zguduie munţii şi clănţăne dinţii muritorilor şi introduce mai întâi spaima asupra lumii. Însă în Iisus Hristos noi aflăm despre Dumnezeu cele doua lucruri fundamentale: Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este părinte. Este Tatăl nostru şi are o inimă de mamă, are inima iubirii. Dar această realitate a Sa, paternitatea Sa, Dumnezeu ca Tată abia prin Abraham, tată al popoarelor, a început să se manifeste la modul simbolic, la stejarul lui Mamre, ca Sfântă Treime, dar care nu a erupt ca realitatea Sa ultimă eternă în istorie decât prin Iisus Hristos, care este persoană egală Sieşi, de o fiinţime cu Dumnezeu. Dumnezeirea Sa nu a răpit-o şi nu a socotit un lucru luat pe nedrept ci din voia Sa S-a coborât de acolo. Deci nu a răpit Dumnezeirea, nu este unul care a intrat cu forţa în sânul dumnezeirii şi a coborât de acolo ca un rob care a luat ceva de la stapân. Aşadar, era fiinţial egal Tatalui. Dumnezeu numai faţă de Fiu, faţă de o esenţă cu Sine, o fiinţă egală cu Sine, se putea manifesta ca Dumnezeu al iubirii, şi ca părinte. Dacă această realitate a lui Dumnezeu nu se revela în Iisus Hristos, nici Hristos nu era Dumnezeu, nici Dumnezeu nu era Tată, şi ca atare toate închipuirile şi întruchipările şi toate voinţele şi speranţele omenirii erau concentrate asupra unei întruchipări ale absolutului care trebuiesc corijate de-a lungul vremii şi nu era spus ultimul cuvânt al lui Dumnezeu în Hristos; nu eram aduşi în cea mai apropiată apropiere faţă de Dumnezeu prin Hristos şi nu ni se dădea ultimul cuvânt pentru cei de ieri, pentru cei de azi şi pentru cei de mâine în ce priveşte mântuirea în Iisus Hristos. Sfânta Treime aşadar nu este o reprezentare omenească ci este revelaţia în Iisus Hristos a sânurilor cele mai de taină ale dumnezeirii. Hristos a venit şi vine din esenţa divină, ca partener absolut al iubirii lui Dumnezeu. Între Tatăl şi Fiul, ca persoane egale în Duhul Sfânt, se înfăţişează întruchiparea care corespunde pe pământ în înfăţişarea omenească, mamă tată şi copil - apariţia pruncului din iubirea celor doua persoane -

Între Tatăl şi Fiul, în prezenţa Duhului Sfânt a apărut creaţia; lumea a apărut din iubirea lui Dumnezeu, nu din necesitate. Dacă Hristos nu ar fi Dumnezeu, El nu Se putea revela ca iubire, şi ca atare, ar fi rămas necreator, ar fi necreator. Însăşi faptul că există creaţia e semn că Dumnezeu este iubire, este iubire care se împărtăşeşte plenar Celui egal sieşi, lui Iisus Hristos în Duhul Sfânt; ea se împărtăşeşte, este uriaşă şi egală în sânul Sfintei Treimi, care însă debordează. Şi din iubirea aceasta care debordează din sânul Sfintei Treimi s-au născut stelele cerului, s-a născut firul de iarbă, s-au născut păpădia şi s-au născut pruncuţii pe faţa pământului, s-a spânzurat de grindă leagănul în care gângure copilaşul în sfânta familie a tatălui şi a mamei.