Vindecarea orbului din ierihon

VINDECAREA ORBULUI DIN IERIHON
Consider că una dintre cele mai grozave infirmităţi ale firii umane o constituie lipsa vederii. Ştim că este foarte greu pentru cei care nu au auz, nu au simţul pipăitului sau al mirosului, sunt împiedicaţi să meargă sau au dureri cumplite în urma unor afecţiuni ale organelor interne, sau câte alte infirmităţi nu cunoaşte omul şi luptă, se zbate, ei şi cei apropiaţi, pentru ca infirmitatea să dispară. Dar ca să nu vezi pe cei apropiaţi, să nu vezi intimitatea propriei locuinţe, sau să nu poţi cuprinde cu ochiul ceea ce imen­sitatea creaţiei universale îţi oferă privirii - şi de aici o con­cepţie asupra existenţei proprii - trebuie să fie ceva de neînchipuit pentru noi, cei care am deschis ochii în primele zile ale naşterii noastre şi am făcut cunoştinţă cu mediul înconjurător, cu cei ce ne-au dat viaţă, cu cei ce ne înconjoară şi, pe măsura trecerii timpului, ne-am integrat universului uman şi natural. Neavând o experienţă, nici unul din noi, de acest gen, nu ne putem da seama nici măcar de unilateralitatea în care se zbate cel lipsit de vedere. Şi pe vremea Mântuitorului şi înainte de petrecerea Sa pe pă­mânt şi în timpul care a urmat şi care se va scurge în viitor, această infirmitate va fi prezentă în viaţa oamenilor. Fie ca o tară cu care venim în lume, fie ca un atac venit din partea unor microor­ganisme, fie ca urmare a unui accident, oameni lipsiţi de vedere, vor exista tot timpul.

Şi, deci, nu este de mirare că în mulţimea bolnavilor care-L urmau pe lisus, nădăjduind de la El vederea, căci auziseră că este un tămăduitor universal, erau şi foarte mulţi orbi.

Despre intervenţia lui lisus în faţa acestei infirmităţi sunt mai multe relatări, dintre care una, aparţinând Sf. Evanghelist Luca, s-a citit duminica trecută, şi ea vine să se adauge altor relatări dintre care cele mai cunoscute sunt: vindecarea orbului din naştere, vindecarea a doi orbi şi a unui mut şi vindecarea orbului din rela­tarea Evangheliei de duminică.

Toate aceste minuni ale Mântuitorului - căci este vorba de re­darea vederii orbilor amintiţi au câteva trăsături comune; în primul rând, ele vădesc puterea Mântuitorului de a întrona legile fireşti ale creaţiei, atunci când ele au fost călcate - cauza infir­mităţilor fiind întotdeauna o nesocotire, o încălcare a firescului, care se răsfrânge asupra sănătăţii, a capacităţilor fizice şi inte­lectuale, sufleteşti, fie asupra făptuitorului, fie asupra urmaşilor săi.

Ştiinţele medicale au dovedit aproape întotdeauna această cauză a bo­lilor, a infirmităţilor, uneori chiar în cazul bolilor şi infirmită­ţilor sufletului.

Mântuitorul are puterea de a vindeca atât trupul cât şi tarele sufleteşti, fiind domn şi stăpân al întregii naturi în general, al omului, ca fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,

O a doua trăsătură generală a minunilor vindecătoare este că Mântuitorul cunoaşte anterior boala de care suferă cel care Îi este prezentat. Mântuitorul nu procedează ca medicii făcând investigaţii asupra modului cum se prezintă boala, cum a evoluat infirmitatea, care este starea actuală, ce antecedente personale sau ale părinţi­lor s-au manifestat - în fine, o sumă de întrebări la care, cei care mergem la medici, suntem nevoiţi să răspundem. Şi, din neferi­cire, în multe cazuri, nici diagnosticul nu poate fi precizat şi medicamentaţia nu este salvatoare.

Aceste două trăsături ale minunilor în general, ale vindecării orbilor: cunoaşterea infirmităţii, a bolii şi puterea lui lisus de a eradica boala, infirmitatea, apar, evident, la o primă constatare.

Dar, la o privire mai atentă, vedem că fiecare minune, fieca­re vindecare, are un specific: specific care nu ţine atât de ca­drul, de ambianţa în care se desfăşoară actul minunat, de intimi­tate a bolnavului, a infirmului, ca şi de privirea de ansamblu a lui lisus, ca, prin fiecare minune să descopere o componentă a învăţă­turii Sale, adică, la fiecare minune îşi propune să se refere la o latură a învăţăturii Sale. Să exemplificăm în cazul vindecărilor orbilor de care am amintit la început.

Vindecarea celor doi orbi.

Când cei doi orbi se apropie de El şi Îi cer să-i miluiască, El îi întreabă dacă ei cred că El are puterea să-i vindece. Răspunsul lor prompt şi precis „Da, Doamne, credem" Îi aduce lui lisus un răspuns problematic „Să le fie după credinţă". Şi fiindcă credin­ţa le-a fost sinceră şi neocazională, ei s-au vindecat. De aici o învăţătură cratizatoare (?) „Orice veţi cere de la Dumnezeu şi veţi crede că se va împlini, se va realiza". Marea putere a credin­ţei. Dumnezeu ştie de ce avem noi trebuinţă, nu trebuie să înşirăm trebuinţele noastre în rugăciune, căci adesea nu ştim ce cerem. Poate cerem ceva greşit, O nevoie pe care o simţim într-un moment, poate constitui în viitor un necaz.

Vindecarea orbului din naştere. Relatare.

lisus trecea pe drum şi întorcându-şi ochii, în mulţime a văzut un orb. Erau şi ucenicii lângă El. Şi, curioşi Apostolii să afle cât mai multe de la lisus, L-au întrebat care e cauza orbirii omului: păcatele lui sau ale părinţilor i-au adus această infirmitate. lisus nu le răspunde direct ci socoteşte întâlnirea cu orbul ca un prilej, pentru ca acum, cât mai e în lume, să aducă lumină în lume, Răspunsul a venit prin ceea ce a făcut: a scuipat jos, a făcut tină, a uns cu tină ochii orbului, l-a trimis să se spele şi, după spălare, orbul s-a întors văzând. Deci vindecarea se face prin putere dumne­zeiască. Nu e vorba de o operaţie chirurgicală; fără documentaţie medicală, fără instrumentar medical. Simplu: scuipat, pământ, ungerea ochilor, spălat cu apă şi eradicarea infirmităţii. Cel ce are putere asupra lumii create, Cel ce a fixat legile evoluţiei creaţiei poate interveni oriunde şi oricum asupra a ceea ce El a făcut.

Ce a urmat ? Cei care-l cunoşteau pe orb se întrebau dacă este aceeaşi persoană cu cel care acum vede şi l-au întrebat cum s-a în­tâmplat. Orbul, devenit acum om cu vedere, nu ştie ce să răspundă. Un om care se numeşte lisus, l-a vindecat. lisus însă nu mai era prin preajmă. După un timp, însă, îl întâlneşte şi-L întreabă dacă el crede în Fiul lui Dumnezeu. Răspunsul hotărât, afirmativ al omului ÎI face pe Iisus să se identifice: „L-ai şi văzut şi Cel ce grăieş­te cu tine, Acesta este".

Vindecarea orbului relatată de Sf. Luca (conţinutul rezumat)

Iisus, urmat de mulţime, aproape de Ierihon, vede un cerşetor orb. Auzind orbul atâta mulţime se miră şi a întrebat pe cei care treceau pe lângă şi ce se întâmplă, de ce este atâta forfotă, atâta popor. I s-a răspuns de către cineva că trece lisus Nazarineanul. Orbul a început să strige: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă !" Reţinem: orbul cerşetor auzise de Iisus, de puterea lui vindecă­toare, ÎI recunoaşte ca făcând parte din genealogia lui David, ele­mente care îl determină să îi ceară milă. Nn Îi cere vindecare, ci milă, „miluieşte-mă". Strigătul lui însă era aşa de puternic şi de insistent, încât cei care-L urmau pe lisus îl certau şi-i cereau să tacă. Dar orbul cerşetor mai tare striga: „Fiul lui David, miluieşte-mă". În vacarmul acesta Iisus se opreşte şi-i cere să-l aducă pe orb la El şi-l întreabă: „Ce vrei de la Mine"? Orbul răspunde» "Să văd". Atitudinea lui Iisus: „Vezi ! Credinţa ta te-a mântuit".

Aceasta este relatarea Sf. Evanghelist Luca despre orbul anonim vindecat de orbire pe cale spre Ierihon, de către Iisus.

Cum integrăm această nouă minune între cele două pe care le-am amintit: doi orbi şi orbul din naştere. Considerentele pe care le—am afirmat anterior că Iisus, fiind Dumnezeu, cunoaşte infirmitatea, se apleacă asupra ei şi, cu puterea Sa, o elimină, ca ceva nefiresc, îm­potriva naturii umane de la Creaţie, anterior căderii omului în pă­cat. De asemeni mai remarcăm că, spre a primi ajutorul divin, este ne­voie de recunoaşterea lui Dumnezeu ca Creator şi această recunoaştere trebuie transformată într-o constantă a apropierii de El prin credin­ţă. Orbul, din relatarea Sf. Ev. Luca ÎI recunoaşte pe lisus ca fiu al lui David, ceea ce proorociseră cu sute de ani înainte profeţii Vechiu­lui Testament, despre venirea lui Mesia, ci nu numai o recunoaştere, am zice, raţională, ci o legătură vie, prin credinţă. De aceea şi în­trebarea pusă orbului din naştere: „Crezi că Eu pot să te ajut ?" şi orbul cerşetor: „Credinţa ta te-a mântuit !"

Ce valoare acordă Mântuitorul credinţei, adică legăturii neîntrerupte cu Creatorul ?

Este valabilă această legătură între Creator şi Creaţie nu numai între noi, ca şi făpturi create a lui Dumnezeu, dar şi între Creator şi creaţia Sa, bineînţeles la dimensiunile umane. Toţi oamenii care-şi pun ca ideal o creaţie, ca sens al vieţii lor, şi nu se abat de la această credinţă, i se dăruiesc total, nu se poate ca să nu fie mântuit în credinţa sa. Toţi marii inventatori, geniile umane din diferite do­menii, care se dăruiesc total unei cauze în care cred, nu se poate să nu izbândească, chiar cu sacrificiul suprem, jertfă pe altarul credinţei sale, să se mântuiască. Cu atât mai valoroasă este această credinţă, cu cât ea se îndreaptă spre scopuri înalte morale, care îşi au sorgintea în creaţia mare a Creatorului Suprem.

Iubiţilor,

Din minunile care au schimbat viaţa orbilor amintiţi în Sfintele Evanghelii tragem o concluzie pe cât de simplă, pe atât de bogată. Credinţa în Dumnezeu face totul posibil şi în viaţa noastră trupească ca şi în cea sufletească. Credinţa însemnând contactul direct şi neîntrerupt cu Creatorul. Credinţa în realizarea a tot ceea ce ne dorim, cu condiţia ca cele dorite să-şi aibă izvorul, rădăcinile în învăţă­tura dată de Dumnezeu oamenilor, înfăptuind numai ceea ce este bine plăcut lui Dumnezeu. Iar ceea ce este plăcut lui Dumnezeu putem afla din lecturile incitante pentru aspecte ale problematicii învăţăturii creştine. Ceea ce ar constitui o privire de fond asupra condiţiei uma­ne şi ne-ar feri de pericolele falsului concept uman al contemporanei­tăţii atât de variat ascuns sub pulpana libertăţii omului şi a unei eronate interpretări a modernismului veacului de început al mileniului al treilea.