Jules Verne

Ia ascultă, ai sfârşit odată cu „Nu, unchiule”?

Nu, unchiule!

Cu toate semnele desperate pe care i le făcea Nanon, tânăra bretonă era hotărâtă să-şi apere vărul împotriva acuzaţiilor nedrepte ale acestui unchi atât de apucat. Hotărât lucru, fulgerul şi trăsnetul nu erau departe. Dar nu exista oare vreun paratrăsnet care să scoată toată electricitatea adunată în jupân Antifer?

Ba da, poate că da. Tocmai de aceea Nanon şi fiica ei se grăbiră să-i dea ascultare, când, cu o voce de stentor, el strigă:

Chemaţi-l pe Tregomain!

Ieşiră repede amândouă din odaie, deschiseră uşa care da în stradă şi dădură fuga să-l caute pe Tregomain.

Dumnezeule! Numai de-ar fi acasă! îşi spuneauele.

Era acasă, şi cinci minute mai târziu se afla în faţa prietenului său Antifer.

Gildas Tregomain: cincizeci şi unu de ani. Trăsături asemănătoare cu ale vecinului său: este burlac ca şi el, a navigat ca şi el, nu mai navighează ca şi el, a ieşit la pensie ca şi el, este ca şi el din Saint-Malo. Asemănările se opresc aici. Într-adevăr, Gildas Tregomain este pe atât de blajin pe cât de aprig este jupân Antifer, pe atât de înţelept pe cât de puţin este jupân Antifer, pe atât de îngăduitor pe cât de supărăcios este jupân Antifer. Aceasta în ceea ce priveşte latura sufletească, în ceea ce priveşte fizicul, cei doi cumetri se deosebesc şi mai mult, dacă e cu putinţă. Cu toate acestea sunt foarte legaţi; această prietenie, atât de justificată din partea jupânului Antifer faţă de Gildas Tregomain, ar părea mai puţin justificată din partea lui Gildas Tregomain faţă de Pierre Antifer. Fiindcă era limpede că nu-i uşor să fii prietenul unui asemenea om.

Am spus că Tregomain navigase pe vremuri, dar sunt navigatori şi navigatori. Dacă jupân Antifer cutreierase, cât fusese militar şi în marina comercială, înainte de a veni în cabotaj, principalele mări de pe glob, nu acelaşi lucru se întâmpla cu vecinul lui, Gildas Tregomain; scutit de armată ca fiu de văduvă şi netrebuind să plece ca matelot al statului, el nu fusese niciodată pe mare.

Nu! Niciodată! Zărise Marea Mânecii de pe înălţimile de la Cancale şi chiar ale Capului Frehel, dar fără să se aventureze în larg. Născut în cabina ţipător vopsită a unui barcaz, pe un asemenea barcaz îşi petrecuse viaţa. La început luntraş, apoi stăpân al Fermecătoarei Amelie, el plutea urcând şi urcând mereu pe Rance, de la Dinard la Dinan, de la Dinan la Plumaugat, pentru a coborî din nou cu o încărcătură de scânduri, de vinuri sau de cărbune, după cum era cererea. Abia dacă cunoştea celelalte râuri ale departamentelor Ille-et-Vilaine şi Cotes-du-Nord. Era un dulce marinar de apă dulce, nimic mai mult, în timp ce jupân Antifer era cel mai sărat dintre marinarii de apă sărată; era un simplu luntraş pe lângă un maestru al cabotajului. De aceea, în prezenţa prietenului şi vecinului său care nu se jena să-l ţină la distanţă, el cobora pavilionul.

Gildas Tregomain locuia într-o căsuţă cochetă şi atrăgătoare la o sută de paşi de aceea a jupânului Antifer, la capătul străzii Toulouse, aproape de zidul de fortificaţii. De o parte, avea vederea către gurile râului Rance, iar de cealaltă parte o avea către larg. Proprietarul căsuţei era un om puternic, nemaipomenit de spătos, cu nişte umeri laţi de aproape un metru, înalt de cinci picioare şi şase şchioape, cu un piept cât o casă de bani, veşnic ferecat într-o vestă uriaşă cu două rânduri de nasturi de os şi o bluză castanie, totdeauna foarte curată, cu o cută mare în spate şi la răscroiala mânecilor. Din acest trunchi porneau braţe solide care ar fi putut folosi în chip de coapse unui om de talie mijlocie şi terminate cu mâini uriaşe, care ar fi putut servi drept picioare unui grenadier din vechea gardă. Se înţelege că, cu asemenea mâini, picioare şi muşchi, Gildas Tregomain era înzestrat cu o forţă herculeană. Era însă un Hercule bun. Nu abuza niciodată de puterea lui şi nu-ţi strângea mâna decât cu degetul mare şi arătătorul, de teamă să nu-ţi strivească degetele. Puterea sălăşluia în el ca adormită, fără izbucniri neaşteptate.

Dacă l-am compara cu o maşină, nu ne-ar face să ne gândim la un ciocan pneumatic care izbeşte fierul cu o putere năprasnică, ci mai curând la una din acele prese hidraulice, care îndoaie la rece tabla cea mai rezistentă. Asta se datora sângelui său care circula bogat şi generos, molcom şi puţin nepăsător.

Pe temelia umerilor se rotunjea un cap mare, purtând o pălărie înaltă cu boruri largi, cu părul lins, cotleţii favoriţilor subţiri, cu unul din acele nasuri încovoiate care dau caracter profilului, o gură zâmbitoare, cu buza de sus mai retrasă, cu cea de jos ieşind în afară, cu mici cute de grăsime sub bărbie, dinţi frumoşi, albi, în afară de un incisiv de sus care-i lipsea, din acei dinţi care nu muşcă şi pe care nu i-a întinat niciodată fumul de pipă, ochi limpezi şi blajini sub sprâncenele stufoase şi roşcate, un ten cărămiziu, datorit brizei de pe Rance şi nu asprelor rafale ale oceanului.

Aşa era Gildas Tregomain, unul din acei oameni de treabă despre care se spune: „Du-te la prânz, du-te la ora două, o să-l găseşti totdeauna gata să-ţi vină în ajutor”. Era, în acelaşi timp, şi un fel de stâncă de neclintit, de care în zadar se loveau furtunile jupânului Antifer. Se trimetea după el când pe vecinul lui îl apucau hachiţele şi el venea să înfrunte talazurile năvalnice ale acestui tumultuos personaj. Astfel fiind, fostul proprietar al Fermecătoarei Amelie era adorat în casă de către Nanon, care-şi făcea din el un zid de apărare, de Juhel, care-i păstra o prietenie filială, de Enogate, care nu se sfia deloc să-l sărute pe cei doi obraji bucălaţi şi pe fruntea nebrăzdată de nici o cută, semn de netăgăduit al unui temperament calm şi împăciuitor, după spusele fizionomiştilor.

Deci, în acea seară, către orele patru şi jumătate, luntraşul urca scara de lemn care ducea la camera de la primul etaj, făcând să trosnească treptele sub pasul lui greoi. Apoi, împingând uşa, se află deodată în faţa lui Pierre Antifer.

Capitolul V. În care lui Gildas Tregomain îi este greu să nu-l contrazică pe jupân Antifer.

În sfârşit, ai sosit, stimabile!

Am alergat îndată ce m-ai chemat, prietene…

Mult timp ţi-a trebuit!

Numai cât am venit până aici.

Într-adevăr, parcă ai fi călătorit pe Fermecătoarea Amelie.

Gildas Tregomain nu luă în seamă această aluzie la mersul foarte încet al barcazurilor, comparat cu acela al vaselor de mare. Înţelese că vecinul său era prost dispus, lucru ce nu-l mai putea mira, şi îşi promise să fie răbdător, ceea ce îi intra în fire.

Jupân Antifer îi întinse un deget pe care prietenul său îl strânse uşurel între degetul mare şi arătătorul uriaşei sale mâini.

Hei, nu aşa tare, ce dracu! Totdeauna strângi prea tare!

Iartă-mă, n-am făcut-o dinadins.

Nu ar fi lipsit decât asta!

Apoi, cu un gest, jupân Antifer îl pofti pe Gildas Tregomain să ia loc la masa din mijlocul odăii.

Supus, luntraşul se aşeză pe scaun, cu picioarele îndoite, cu tălpile în afară, bine înşurubate în ghetele fără tocuri, cu imensa batistă întinsă pe genunchi – o batistă de bumbac cu floricele roşii şi albastre, împodobită în fiecare colţ cu câte o ancoră.

Această ancoră avea darul să-l facă pe jupân Antifer să ridice din umeri… O ancoră la un luntraş! … De ce nu un arbore trinchet, de ce nu un arbore mare sau un arbore artimon la un barcaz?

Iei un coniac, stimate? întrebă el aducând două păhărele şi o sticlă.

Ştii şi tu, prietene, că nu beau niciodată nimic. Ceea ce nu-l împiedică pe jupân Antifer să umplecele două degetare. Conform unui obicei statornicit de zece ani, după ce îşi bău paharul său, îl goli şi pe acela al lui Gildas Tregomain.

Şi acum, să stăm de vorbă.

Despre ce? … răspunse luntraşul, care ştia foarte bine cu ce scop fusese chemat.

Despre ce, stimate? … Şi despre ce ai vrea tu să vorbim dacă nu despre…

Adevărat! Ai găsit pe această faimoasă latitudine punctul care te interesează? …

Dacă l-am găsit? … Şi cum vrei tu să-l găsesc? Ascultând pălăvrăgeala acestor două muieri care erau adineauri aici…

Buna Nanon şi drăgălaşa mea Enogate.

Oh! Ştiu eu… Tu eşti totdeauna dispus să le ţii parte împotriva mea… Dar nu despre asta este vorba… Uite că se împlinesc opt ani de când tatăl meu Thomas a murit şi tot opt ani de când chestiunea asta se lungeşte aşa, fără să înainteze un pas… Dar trebuie să se sfârşească odată! …

Eu… spuse luntraşul clipind din ochi, aş sfârşi-o… lăsându-mă păgubaş! …

Ce spui, stimate, ce tot spui? Şi cu sfaturile date de taică-meu pe patul de moarte, ce faci? … Doar sunt sfinte lucrurile astea!

Păcat că bietul om nu a vorbit mai desluşit…

Nu a vorbit mai desluşit fiindcă nu a ştiut mai mult! … Mii de draci, o să ajung şi eu la ultima suflare fără să fi aflat mai mult?

Gildas Tregomain fu pe punctul de a-i spune că foarte probabil aşa avea să fie… şi chiar era de dorit. Se stăpâni totuşi pentru a nu-l întărită şi mai mult pe clocotitorul său adversar.

Dealtfel, iată ce se întâmplase cu câteva zile înainte ca Thomas Antifer să treacă pe lumea cealaltă.

Era în anul 1854, an pe care bătrânul marinar nu avea să-l trăiască până la capăt în această tristă lume. Astfel că, simţindu-se foarte bolnav, crezu că trebuie să-i încredinţeze fiului său o poveste a cărei taină îi fusese cu neputinţă să o pătrundă.

Cu cincizeci şi cinci de ani mai înainte, în 1799, pe când era în slujba marinei comerciale, cutreierând prin ţinuturile Levantului, Thomas Antifer naviga în apropierea coastelor Palestinei în ziua în care Bonaparte dăduse ordin să fie împuşcaţi prizonierii din Jaffa. Unul din aceşti nenorociţi care se refugiase pe o stâncă, unde îl aştepta fără doar şi poate o moarte sigură, fu cules de marinarul francez în timpul nopţii, îmbarcat pe corabia acestuia, unde îi fură tămăduite rănile şi, în sfârşit, se însănătoşi după o bună îngrijire.

Prizonierul, destăinuindu-se salvatorului său, îi spuse că se numeşte Kamylk-Paşa, că este originar din Egipt şi, când îşi luă rămas bun, îl asigură pe bravul maluin că nu o să-l uite. La momentul potrivit, acesta va primi dovezile recunoştinţei sale.

Thomas Antifer se despărţi de Kamylk-Paşa, îşi urmă cursul călătoriei sale, se gândi mai mult sau mai puţin la făgăduielile care-i fuseseră făcute şi în cele din urmă se resemna să le dea uitării, fiindcă păreau că nu se vor realiza niciodată.

Aşa că, atunci când se retrase la pensie, bătrânul marinar se întoarse la Saint-Malo nemaigândindu-se la altceva decât la pregătirea pentru marină a fiului său.

Pierre şi împlinise şaizeci şi şapte de ani când, în iunie, îi sosi o scrisoare.

De unde să-i fi venit această epistolă scrisă în limba franceză? … Dacă te luai după timbre, era sigur că venea din Egipt. Ce cuprindea? … Foarte simplu, următoarele:

Căpitanul Antifer este rugat să-şi noteze în carnet această latitudine, 24 grade 59 minute nord, care latitudine va fi completată de o longitudine ce îi va fi comunicată ulterior. Va binevoi să nu o uite şi să o tăinuiască în acelaşi timp… Este vorba, în ceea ce îl priveşte, de un foarte mare interes. Suma enormă în aur, diamante şi pietre preţioase pe care această latitudine şi această longitudine i-o vor dărui într-o zi, nu va fi decât o dreaptă răsplată pentru serviciile ce le-a făcut prizonierului din Jaffa.

Această scrisoare era semnată doar de un dublu K, formând o monogramă. Şi iată că închipuirea bunului nostru marinar – el care era un tată vrednic de fiul său – se aprinse. Aşadar, după patruzeci şi trei de ani, Kamylk-Paşa îşi aducea aminte! Dar mult timp îi mai trebuise! Fără îndoială felurite piedici îl făcuseră să întârzie în Siria, a cărei situaţie politică nu fusese definitivată decât în 1840 prin tratatul de la Londra, semnat la 15 iulie şi în profitul sultanului.

Acum, Thomas Antifer era în posesia unei latitudini care trecea printr-un anumit punct al globului pământesc, în care punct Kamylk-Paşa îngropase o întreagă avere! … În mintea lui nu putea fi vorba decât de milioane. I se poruncise, totodată, să păstreze cel mai adânc secret asupra acestei afaceri până la sosirea mesagerului care trebuia să-i aducă într-o zi longitudinea promisă. Aşa că nu spuse nimănui nimic, nici măcar fiului său. A aşteptat. A aşteptat timp de doisprezece ani şi dacă ar fi fost să aibă o soră Anne, urcată într-un turn, soru-sa Anne, n-ar fi văzut venind pe nimeni! Şi cu toate acestea, era oare cu putinţă, dacă ajungea la sfârşitul existenţei sale, să ia acest secret cu el în mormânt, înainte de a fi deschis uşa trimisului paşei? … Nu! Nici gând! Îşi spuse că acest secret trebuia să fie încredinţat celui căruia îi revenea să profite de el în locul lui, adică fiului său, Pierre-Servan-Malo. De aceea, în 1854, bătrânul marinar, în vârstă pe atunci de optzeci şi unu de ani, simţind că nu mai are decât câteva zile de trăit, nu mai şovăi şi destăinui fiului şi unicului său moştenitor intenţiile lui Kamylk-Paşa. Îl puse să jure – aşa cum i se ceruse şi lui – să nu uite niciodată cifrele acestei latitudini, să păstreze cu sfinţenie scrisoarea semnată cu dublu K şi să aştepte cu toată încrederea sosirea mesagerului.

Apoi, vrednicul marinar închise ochii şi fu înmormântat în cavoul familiei, plâns de ai săi şi regretat de toţi cei care îl cunoscuseră.

Îl cunoaştem şi pe jupân Antifer şi ne putem închipui uşor ce urmări avu o asemenea destăinuire asupra minţii sale, asupra închipuirii sale uşor de înflăcărat şi de ce arzătoare dorinţe fu cuprinsă întreaga sa fiinţă. În gând, el înzeci milioanele întrezărite de tatăl său. Şi din Kamylk-Paşa făcu un fel de nabab din „O mie şi una de nopţi”. Nu mai visa decât aur şi pietre preţioase, îngropate într-o peşteră a lui Ali-Baba! Dar, ţinând seama de nerăbdarea care-l caracteriza şi de firea sa iute, îi fu cu neputinţă să păstreze tăcerea, aşa cum făcuse taică-său. Tatăl putuse să stea doisprezece ani fără să-i scape un cuvânt, fără să se destăinuiască nimănui, fără a face vreo încercare de a afla ce ar fi putut deveni semnatarul scrisorii cu dublu K! … Fiul, însă, nu. Aşa că, în 1855, în cursul uneia din călătoriile sale prin Mediterana, după ce făcu escală la Alexandria, el se informă, cu toată iscusinţa de care era în stare, de acest Kamylk-Paşa.

Existase el oare? … În această privinţă, nici o îndoială, fiindcă bătrânul marinar avea o epistolă scrisă de mâna lui. Mai trăia şi acum? … Grea întrebare, care îl frământa pe jupân Antifer în chip deosebit. Informaţiile obţinute îl nedumeriră cu totul. 9

Kamylk-Paşa dispăruse de vreo douăzeci de ani şi nimeni nu-i putu spune ce se întâmplase cu el. Cumplită lovitură sub linia de plutire a jupânului Antifer! Cu toate acestea nu se scufundă. Dealtfel, chiar dacă nu află nimic despre Kamylk-Paşa, era de la sine înţeles că în 1842 mai trăia, o dovedea faimoasa scrisoare. Fusese, probabil, silit să părăsească ţara din motive pe care nimic nu-l silea să le mărturisească.

Când va veni vremea, mesagerul, purtător al interesantei longitudini multaşteptate, se va înfăţişa din partea sa şi fiindcă tatăl nu mai era în viaţă, fiul va fi acela care îl va primi, şi nu ne îndoim că îi va face o bună primire. Jupân Antifer se întoarse deci la Saint-Malo şi, deşi nu-i venea uşor, nu spuse nimănui nimic. Mai navigă o bucată de vreme până în 1857, epocă în care îşi părăsi meseria şi de atunci trăi retras în familia sa.

Dar ce existenţă nesuferită! Fără o activitate, fără un rost, era tot timpul obsedat de aceeaşi idee fixă! Cele douăzeci şi patru de grade şi cele cincizeci şi nouă de minute îi bâzâiau fără încetare în jurul capului ca nişte muşte sâcâitoare! … În sfârşit, având mâncărime de limbă, el îşi încredinţa taina surorii sale, apoi nepoatei, nepotului şi lui Gildas Tregomain. Astfel că aşa-zisul secret, sau cel puţin o parte din el, nu întârzie să fie cunoscut de întreg oraşul, ba chiar până dincolo de Saint-Malo şi de Dinard. Se duse deci vestea că o avere imensă, necrezut de mare, trebuia să cadă, de pe o zi pe alta, în mâinile jupânului Antifer, că această avere nu putea să-i scape… Şi nu bătea vreodată cineva în uşă fără ca el să nu spere să fie salutat cu aceste cuvinte: „Iată longitudinea pe care o aştepţi!”

Trecură câţiva ani. Mesagerul lui Kamylk-Paşa nu dădea semne de viaţă. Nici un străin nu trecu pragul casei. Iar jupân Antifer nu-şi mai găsea astâmpăr. Familia sa începu să se îndoiască de existenţa acestei averi şi scrisoarea îi părea a fi o simplă mistificare. Gildas Tregomain, ferindu-se să-i arate acest lucru, îl socotea pe prietenul său un mare naiv, fapt dureros pentru breasla atât de demnă de stimă a marinarilor de cabotaj.

Dar el, Pierre-Servan-Malo, nu se dădea bătut. Nimic nu-i putea zdruncina încrederea. Era ca şi când ar fi şi avut-o, averea aceea de nabab, şi nu trebuia să-l contrazici deloc în această privinţă dacă ţineai să nu stârneşti o furtună.

Aşa că, în seara aceea, aflându-se faţă în faţă la masa pe care se clătinau cele două păhărele de coniac, luntraşul era ferm hotărât să nu provoace o explozie în pulberăria vecinului său.

Haide, îi spuse jupân Antifer privindu-l în ochi, răspunde-mi fără ocoluri, fiindcă uneori te faci că nu înţelegi! La urma urmei, căpitanul Fermecătoarei Amelie nici nu a avut vreodată prilejul să-şi calculeze poziţia… Nu între malurile unui râuleţ ca Rance ai de luat înălţimea, să observi soarele, luna, stelele…

Şi enumerând toate aceste operaţiuni care alcătuiesc fondul hidrografici, fiţi siguri că Pierre-Servan-Malo înţelegea să demonstreze marea diferenţă dintre un căpitan de cabotaj şi stăpânul unui barcaz.

Resemnat, bunul Tregomain urmărea surâzând dungile multicolore ale batistei sale întinsă pe genunchi.

Mă asculţi, sau nu, luntraşule?

Da, prietene!

Ei bine, o dată pentru totdeauna: te întreb, ştii tu exact ce este o latitudine? …

Aşa şi aşa.

Ştii tu că este un cerc paralel cu ecuatorul şi că se împarte în trei sute şaizeci de grade, adică douăzeci şi unu de mii şase sute şaizeci minute de arc, ceea ce înseamnă un milion două sute nouăzeci şi şase de secunde? …

Cum să nu ştiu? răspunse cu un zâmbet blajin Gildas Tregomain.

Şi ştii tu că un arc de cincisprezece grade corespunde unui timp de o oră şi unul de cincisprezece secunde unui timp de o secundă? …

Vrei să le spun pe dinafară? …

Nu! Nu-i nevoie. Ei bine, în ce mă priveşte, ştiu de existenţa acestei latitudini de douăzeci şi patru de grade, cincizeci şi nouă de minute la nord de ecuator. Şi pe această paralelă care cuprinde trei sute şaizeci de grade – fii atent, trei sute şaizeci de grade! – se află trei sute cincizeci şi nouă de care nu mă sinchisesc, ca de o ancoră care şi-a pierdut cârligele! Dar este unul, unul singur, pe care nu-l cunosc, pe care nu am să-l cunosc decât atunci când mi se va spune longitudinea care îl întretaie… şi acolo… în acel loc, sunt milioane… Nu zâmbi…

Nu zâmbesc, prietene.

Da, milioane, care sunt ale mele, pe care voi avea dreptul să mă duc să le dezgrop, în ziua în care am să ştiu în ce loc sunt îngropate…

Ei bine, răspunse blând luntraşul, trebuie să aştepţi cu răbdare mesagerul care îţi va aduce vestea cea bună…

Cu răbdare… cu răbdare! … Dar ce o fi curgând în vinele tale? …

Probabil că limonadă, doar limonadă, răspunse Gildas Tregomain.

Iar într-ale mele, argint viu… praf de puşcă topit în sângele meu… şi n-am cum să stau liniştit… mă macin… mă mistui…

Ar trebui să te potoleşti.

Să mă potolesc? … Uiţi oare că suntem în ‘62… că tatăl meu a murit în ‘54, că deţinea acest secret din ‘42… şi că în curând se vor împlini douăzeci de ani de când aşteptăm dezlegarea acestei blestemate ghicitori? …

Douăzeci de ani, murmură Gildas Tregomain. Cum trece timpul! Acum douăzeci de ani mai comandam încă Fermecătoarea Amelie…

Cine îţi vorbeşte de Fermecătoarea Amelie? exclamă jupân Antifer. Despre Fermecătoarea Amelie este vorba, sau despre latitudinea de care se pomeneşte în această scrisoare? …

Şi flutură prin faţa ochilor care clipeau ai luntraşului faimoasa scrisoare, îngălbenită deja, pe care se vedea monograma lui Kamylk-Paşa.

Da… această scrisoare… această blestemată scrisoare, reluă el, această afurisită de scrisoare pe care uneori am poftă să o rup, să o fac scrum…

Şi poate că ar fi mai înţelept… îndrăzni să spună luntraşul.

Destul… stimate Tregomain, continuă jupânul Antifer, cu ochii aprinşi şi glasul tunător, să nu cumva să-mi mai răspunzi vreodată aşa cum ai făcut-o adineauri!

Niciodată!

Şi dacă, într-o clipă de nebunie, aş vrea să distrug această scrisoare care pentru mine este un act de proprietate, dacă aş fi atât de nesocotit ca să uit cele ce-mi datorez mie şi alor mei, şi dacă nu mă vei împiedica…

Te voi împiedica, prietene, te voi împiedica… se grăbi să răspundă Gildas Tregomain.

Foarte întărâtat, jupân Antifer îşi luă paharul cu coniac şi ciocni cu acela al luntraşului:

În sănătatea ta, stimate!

În a ta! răspunse Gildas Tregomain, care ridică paharul până la înălţimea ochilor, apoi îl puse din nou pe masă.

Pierre-Servan-Malo rămăsese pe gânduri răvăşindu-şi părul cu o mână înfrigurată, murmurând cuvinte întretăiate de înjurături şi de suspine, purtându-şi de colo-colo pietricica printre dinţi.

Ştii măcar pe unde trece această blestemată de paralelă… această latitudine de douăzeci şi patru, cincizeci şi nouă nord?

Cum să nu ştiu? îi răspunse luntraşul, care îndurase această mică lecţie de geografie de o sută de ori.

Nu are importanţă, stimate! Este unul din lucrurile pe care niciodată nu le ştii destul de bine!

Şi deschizând atlasul la harta planisferei care înfăţişa sferoidul terestru, spuse pe un ton care nu admitea nici îndoială, nici replică:

Priveşte!

Gildas Tregomain privi.

Vezi aici Saint-Malo, nu-i aşa?

Da, şi iată şi Rance…

Nu-i vorba de Rance! O să mă vâri în păcat cu Rance a ta! … Acum, prinde meridianul Parisului şi coboară până la paralela douăzeci şi patru.

Cobor.

Treci prin Franţa, Spania… intră în Africa… Treci de Algeria… ajungi la tropicul Cancerului… Acolo… deasupra Tombuctului…

Am ajuns.

Iată-ne în sfârşit şi pe această latitudine.

Da… suntem pe ea.

Să pornim acum spre est… Să sărim peste toată Africa şi Marea Roş ie… să străbatem repede Arabia, mai sus de Mecca… salutăm imamul4 din Mascat… sărim India, lăsând Bombay şi Calcutta la tribord… atingem sudul Chinei, insula Formosa, Oceanul Pacific, grupul Sandwich… Eşti atent?

Mai întrebi! răspunse Gildas Tregomain, ştergându-şi ţeasta cu uriaşa lui batistă.

Ei bine, iată-te acum în America, în Mexic… apoi în golf… pe urmă aproape de Havana… Te arunci peste strâmtoarea Floridei… te avânţi pe Oceanul Atlantic… mergi de-a lungul Canarelor… ajungi în Africa… urci pe meridianul Parisului şi te-ai întors la Saint-Malo, după ce ai făcut ocolul lumii pe a douăzeci şi patra paralelă.

Uf! făcu îngăduitorul luntraş.

Şi acum, reluă jupân Antifer, după ce am traversat cele două continente, Atlanticul, Pacificul, Oceanul Indian ale căror insule se numără cu miile, poţi să-mi spui tu, luntraşule, unde-i locul cu milioanele? …

Iată ceva ce nu ştiu…

Şi ceva ce vom şti…

Da… ceva ce vom şti când mesagerul…

Jupân Antifer luă şi cel de al doilea pahar cu coniac, pe care proprietarul barcazului Fermecătoarea Amelie nu-l atinsese.

În sănătatea ta!

În sănătatea ta! răspunse Gildas Tregomain, ciocnind paharul gol de acela al prietenului său.

Bătuse tocmai ora zece. O puternică lovitură de ciocan zgudui uşa din stradă.

O fi omul cu longitudinea! strigă prea-nervosul maluin.

Oh! făcu prietenul său care nu-şi putu stăpâni această uşoară exclamaţie de îndoială.

Şi de ce nu? … strigă jupân Antifer ai cărui obraji se făcură stacojii.

Într-adevăr! … De ce nu? … răspunse înţelegătorul luntraş, care schiţă chiar un început de salut pentru a-l primi pe aducătorul unei asemenea veşti bune.

De la parter se auziră deodată strigăte – strigătele bucurie, ce-i drept – dar care, venind din partea lui Nanon şi Enogate, nu puteau fi adresate unui trimis al lui Kamylk-Paşa.