Mika Waltari

— Nu asta am vrut să spun, a repetat ea. Ai înţeles tu prea bine la ce m-am gândit.

Avea fruntea înroşită de soare. Şi-a întins picioarele, şi-a strecurat degetele în iarbă. Şi obrajii îi erau roşii de soare, iar pe buze avea un zâmbet. Dar în ochii ei frumoşi se citea descurajarea. Multă tristeţe era în ochii ei.

— Veşmintele de călugăriţă îmi ascund personalitatea, a spus ea. Nu sunt o călugăriţă. De când mi-am părăsit familia şi am renunţat la obiceiurile în care am fost educată să trăiesc, mă simt mai sănătoasă şi mai fericită decât oricând. Ceea ce mănânc are gust, aerul pe care-l respir este mai bun, într-adevăr, simt că trăiesc. Sunt o fiinţă vie, am un trup, dar acest trup este neliniştit.

— Dar eu îţi respect veşmântul, i-am spus pe un ton sec.

— Aşa-i, a aprobat ea ironic. Poate prea mult. Nu, tu nu poţi profana nimic sfânt. Tu nici măcar nu îndrăzneşti să mă atingi.

— Nu există dragoste fără dorinţă, i-am spus eu. Dar mie îmi este de-ajuns dacă te afli în preajmă. Am patruzeci de ani, te iubesc, dragostea mea pentru tine este o dragoste curată. Nu am nevoie să te ating.

— Nu există dragoste fără dorinţă, a repetat ea. Dar eu nu am nici vârsta, nici experienţa ta. Poate că ai dreptate. Poate că trebuie să-ţi stăpâneşti simţurile. Dar trupul meu, răscolit de dorinţă, mă asigură că abţinerea nu are nici o valoare. Când îmi atingi pieptul cu mâinile tale, tot trupul meu vibrează. De ce n-o mai faci?

— Dar eu nu sunt un înger, i-am spus. Nu crede asta!

— Tu ai o stăpânire teribilă, enervantă, a spus ea. Chiar să n-am nici o putere de seducţie asupra ta?

Şi-a dezvelit un picior şi a început să-şi mângâie genunchiul, uitându-se cu atenţie în ochii mei. Dacă aş fi atins-o, s-ar fi agăţat de mine, o ştiam, îmi vorbise aşa doar ca să mă înnebunească.

— Am făptuit un mare păcat înşelând încrederea tatălui meu, a continuat ea. Credeam că-l voi ispăşi înveşmântându-mă în negru şi rugându-mă în mănăstire. N-am avut intenţia să te revăd. M-am jucat o vreme cu gândul că, odată obişnuită cu mănăstirea, îmi voi tăia părul scurt şi voi rosti legământul de credinţă. Spune-mi, dragul meu, toţi oamenii se înşală aşa, ca, până la urmă, să ajungă la lucrul pe care-l doresc?

I-am spus:

— Omul nu se poate vindeca de minciună. El crede întotdeauna în ceea ce speră şi crede că e drept tot ceea ce doreşte. Dar, în adâncul inimii lui, nimeni nu se poate înşela pe el însuşi.

— Ioannis Anghelos, mi s-a adresat ea cu un aer visător. Cred că cel mai bine ar fi pentru amândoi dacă ai dori să te căsătoreşti cu mine.

Mi-a astupat gura cu mâna pentru a mă împiedica să răspund şi a continuat:

— E drept că Biserica latină te-a căsătorit şi că femeia ta trăieşte, dar asta n-are nici o importanţă. Dacă-ţi vei lepăda credinţa şi vei rosti Crezul ortodox, te vei putea boteza pentru a doua oară. Sunt destui preoţi în Constantinopol care ar fi dispuşi să anuleze vechea ta căsătorie şi să ne unească, fiindcă acest lucru ar fi pentru ei şi un prilej de a se răzbuna un pic pe latini.

— La ce bun? Am spus eu. În inima mea sunt căsătorit cu Ghita. Eu nu vreau să încalc un legământ sacru. Nici chiar papa nu m-ar putea elibera de căsătorie, fiindcă eu am consimţit la ea.

— Vasăzică, a rostit ea, aruncându-mi o privire răutăcioasă, această femeie îţi este mai dragă decât mine? Ce vină am eu dacă, în braţele acelei femei ciudate, ţi-ai pierdut bucuria de a trăi? Nici măcar nu ştii să râzi. Într-adevăr, tu nu ştii să râzi. De-ai fi ştiut, m-ai fi luat de soţie. Oare de ce-mi refuzi pacea sufletului meu? Oricum, nu-ţi vei găsi liniştea niciodată, orice ai face.

— Nici tu nu-ţi vei găsi liniştea în felul acesta, am spus eu. O asemenea căsătorie nu are nici o valoare. S-ar face fără consimţământul tatălui tău şi va trebui fie să-ţi schimbi numele, fie să-l foloseşti incomplet. Validitatea unei astfel de căsătorii ar putea fi oricând contestată de justiţia laică sau de cea ecleziastică.

— Contestată? A spus ea. Poate, dar n-ar fi decât o afacere judiciară, în nici un caz o crimă. De ce să nu ne căsătorim în credinţa adevărată, chiar şi pe ascuns? Aş putea veni să trăiesc împreună cu tine. Dimineaţa m-aş deştepta alături de tine sub acelaşi acoperământ. Oare nu găseşti nimic care să-ţi pună în armonie conştiinţa şi iubirea?

— Tu eşti păcatul meu, am rostit privind-o fix în ochi. Dacă eu voi încălca un sacrament din pricina ta, păcatul meu va fi şi mai grav. În inima mea, voi săvârşi adulterul doar privindu-te sau atingându-ţi mâna. În clipa în care te-am recunoscut în faţa catedralei, în inima mea s-a aprins flacăra păcatului. Oare de ce nu vrei să înţelegi?

— Oare de ce nu accepţi să fii doar un om? Nu poţi face pace cu tine însuţi? A rostit ea cu încăpăţânare. De fiecare dată când te privesc, simt că te iubesc şi mai mult, a spus ea şi faţa i s-a făcut dintr-o dată roşie ca focul. Este adevărat. Chiar dacă după legile pământeşti nu am făptuit nici un rău, în inima mea – eu am şi păcătuit cu tine. Oare nu înţelegi că vreau, atât pentru binele tău, cât şi al meu, să nu ni se reproşeze că am păcătuit, de se va întâmpla şi acest lucru cândva?

— Dumnezeule, ai milă de noi! Am strigat eu. Păcatul nostru nu va fi nici mai mic, nici mai mare dacă ne vom culca împreună, cu sau fără binecuvântarea Bisericii. Acest lucru nu ne priveşte decât pe noi doi. Pentru asta doar nouă înşine ne putem cere socoteală. Dar ascultă, te-am chemat eu vreodată să te culci cu mine? Cred că nu mă poţi acuza de aşa ceva.

— Bineînţeles că m-ai chemat, a spus ea. Ochii tăi m-au chemat, chiar şi mâinile. De altfel, discuţia este inutilă şi stupidă, fiindcă vorbim fiecare despre lucruri diferite. Tu, în felul cum obişnuiesc toţi bărbaţii, te-ai căţărat pe un cal de război şi-mi ţii un discurs patetic, în timp ce eu, ca o femeie practică ce sunt, încerc pur şi simplu să aflu cum am putea aranja afacerea noastră de inimă în aşa fel încât să nu fie ofensate mai mult decât trebuie nici pudoarea, nici bunele moravuri.

— Şi, în felul acesta, tu crezi, într-adevăr, că totul va fi absolut clar? Am întrebat-o eu.

— Bineînţeles, a spus ea, aruncându-mi o privire jucăuşă, ca şi cum s-ar fi distrat de suferinţa pe care mi-o provoca.

— Dacă-i aşa, am spus eu enervat, ce dracu' ne mai interesează bunele moravuri şi convenţiile? Suntem adulţi. Turcii cu tunurile lor vor fi mâine, poimâine la porţile oraşului, iar după aceea va fi doar un timp al disperării şi al morţii; în faţa morţii, ce importanţă mai are dacă suntem sau nu căsătoriţi în biserică?

— Mulţumesc, dragul meu, a spus ea cu o falsă voioşie. Dacă tu crezi că lucrul acesta este, într-adevăr, lipsit de importanţă, eu, ca femeie, se înţelege, prefer să ne căsătorim.

Am vrut s-o apuc de mână, dar ea s-a smuls şi m-a antrenat în mişcare pe iarbă. I-am imobilizat mâinile, dar a făcut un efort şi a izbutit să se desprindă. Împingându-mi pieptul cu mâinile, a spus:

— Nu, Ioannis Anghelos, niciodată. Nu mă vei avea niciodată cu forţa. Până când nu-ţi vei abjura erezia latină, până când un preot grec nu ne va da binecuvântarea.

Apoi lupta pe iarbă a început din nou, mângâietoare, excitantă. Deodată a încetat să se mai apere, faţa i s-a făcut nespus de palidă, a deschis ochii şi m-a privit cu pupilele dilatate. Brusc, m-a muşcat de braţ cu o putere neobişnuită, ca şi cum ar fi vrut să rupă carnea de pe mine. Am scos un ţipăt de durere şi am lăsat-o în pace.

— Şi eu? A murmurat ea. Doamne! Eu sunt oare Anna Notaras, fiinţa care se tăvăleşte cu un latin pe iarbă ca o destrăbălată într-un grajd? Niciodată, dar niciodată nu m-aş fi crezut în stare de aşa ceva!

Mi-a tras o lovitură în obraz, apoi s-a ridicat. Am înţeles-o. Eu am fost de vină.

— Nu vreau să te mai văd niciodată, a spus ea strângând din dinţi. Niciodată! Te urăsc mai mult decât tot ceea ce urăsc în lume. Îţi urăsc ochii, gura, mâinile. Dar cel mai mult îţi urăsc frumoasa-ţi conştiinţă şi dorinţele-ţi limpezi. Oare cum poţi spune atât de senin asemenea nerozii?

M-am scuturat de iarbă şi am spus:

— Ai dreptate, Anna! Aşa nu se mai poate!

Oare n-am scris că nu ne-am certat?

31 martie 1453

Ultima zi a lunii martie. Sâmbăta sfântă, în curând, totul se va termina.

Împăratul şi-a pierdut răbdarea să tot aştepte. Astăzi a fost săpat ultimul tronson al şanţului, apoi a fost umplut cu apă. Să sperăm că suporţii de susţinere şi pietrele vor rezista şi-l vor împiedica să se prăbuşească.

Nici o clipă, cât timp au lucrat, marinarii n-au pierdut din vedere împrejurimile. Fără fluiere şi tobe, fără flamuri fluturând în vânt. Chiar şi împăratul, în cuirasă şi cu o cască de argint pe cap, a urcat cu suita sa în vârful unei coline. Nici urmă de turc la orizont. Armata lor înaintează încet.

Cu Consiliul celor doisprezece în frunte, veneţienii au sosit în marş în fata Palatului imperial, împăratul le-a încredinţat apărarea celor patru porţi ale Blahernelor şi le-a înmânat cheile. El însuşi şi-a asumat responsabilitatea apărării Porţii Sfântului Roman, în realitate, Giustiniani este cel care comandă trupele de apărare ale acestei porţi, precum şi a văii râului Lykos, până la Poarta Harisiană. Starea de alarmă a fost anunţată şi posturile de gardă au fost întărite. Dar, deocamdată, cea mai mare parte a bărbaţilor din apărare se întorc noaptea să doarmă la casele lor.

Cu ochii plini de lacrimi, împăratul li s-a adresat astfel latinilor:

— Începând de acum, soarta Constantinopolului se află mai mult în mâinile voastre decât în mâinile grecilor. Prezenţa voastră atestă că noi, grecii, nu suntem singuri. Douăsprezece naţiuni sunt în rândurile voastre. Occidentul ne-a sărit în ajutor. Voi sunteţi lancea Occidentului întru slava lui Dumnezeu şi binecuvântarea întregii creştinătăţi. Cu profundă bucurie şi încredere absolută vă înmânez cheile porţilor. Apăraţi-le!

Câţiva tineri aparţinând celor mai nobile familii de greci, aliniaţi lângă zid în ordine protocolară, în veşminte de ceremonie, au râs batjocoritor în timp ce vorbea împăratul.

După ultima noastră întâlnire, Anna Notaras n-a ieşit timp de trei zile din mănăstire. Nu ştiu pe cine a vrut ea să pedepsească. Pe mine sau poate chiar pe ea însăşi, în orice caz, astăzi, în cea de-a patra zi, a venit Hariclea cu talerul ei de lemn, s-a aşezat fără pretenţii la masa din bucătărie şi a început să geamă, lamentându-se totodată despre capriciile femeilor tinere. Manuil i-a adus îndată mâncare de la cârciuma de peste drum, iar ea, după ce a refuzat-o de câteva ori, s-a apucat să înfulece cu lăcomie. Printre altele, a spus că n-ar vrea să abuzeze de ospitalitatea noastră, mai cu seamă că sora Anna nu este împreună cu ea. I-am turnat eu însumi vin, ca să-i arăt că este oricând binevenită, chiar şi singură, dar ea a refuzat energic, după care şi-a făcut seninul crucii, a prins curaj şi a băut tot urciorul de vin, cupă după cupă.

— Sora Anna, a spus ea, se roagă la Dumnezeu să-i arate calea, îi este teamă că în această casă va fi dusă în ispită.

— De ce-i este teamă tot nu scapă, soră Hariclea, am spus eu înţelegător, îmi pare nespus de rău. Transmite-i că, în ceea ce mă priveşte, nu vreau s-o împing spre ispită şi că, în general, nu-i doresc nici un rău. Poate că-i mai bine dacă nu mai vine deloc pe aici.

— Aş! A pufnit Hariclea ca o babă enervată, fiindcă vorbele mele nu i-au plăcut. Dar ea nu ştie ce vrea, ca toate femeile, în această lume decăzută, ademenirile şi ispitele fac parte din destinul femeii. După părerea mea, este mult mai bine dacă o femeie le întâmpină cu fruntea sus decât dacă le evită cu laşitate.

Imaginaţia ei este plină de legendele şi poveştile greceşti pe care tatăl ei, pantofarul, i le-a spus în copilărie, de aceea este peste măsură de încântată că-i şi ea amestecată în povestea noastră de dragoste. Ca toate femeile, Hariclea este o mijlocitoare perfectă, în orice caz, nu are intenţii rele.

Nu ştiu ce i-o fi povestit Hariclea Annei, dar astăzi Anna a sosit la mine însoţită de ea. De îndată ce a intrat în camera mea, Anna şi-a scos veşmintele de călugăriţă, şi a rămas îmbrăcată ca o femeie din înalta societate. Avea buzele roşii şi faţa vopsită, iar sprâncenele şi genele albastre. M-a privit sfidător şi mi s-a adresat ca unui străin:

— Sora Hariclea pretinde că suferi din cauza absenţei mele. Mi-a spus că în două zile ai slăbit îngrozitor de mult, că ochii tăi au o ciudată strălucire sălbatică şi febrilă. Se înţelege că nu vreau să te îmbolnăveşti din pricina mea.

— Minte, i-am răspuns eu pe un ton sec. N-am nici un fel de suferinţă. Dimpotrivă, este pentru prima dată, după multă vreme, când sunt şi eu ceva mai liniştit. Fiindcă n-a fost nevoie nici să meditez la vorbe mai puţin prietenoase, nici să-mi torturez inima în zadar.

— Bine, bine, a spus ea muşcându-şi buzele. E drept că nu arăţi a fi câtuşi de puţin bolnav. Aşa că cel mai bine ar fi să plec. Am vrut doar să mă asigur cu ochii mei că, într-adevăr, îţi este bine.

— Nu pleca încă, i-am spus eu în grabă. Manuil a pregătit nişte dulceaţă şi prăjituri pentru sora Hariclea. Las-o pe biata femeie să mănânce în tihnă! Probabil că postul din mănăstire nu-i atât de uşor de suportat. Uite, şi tu ai obrajii supţi şi arăţi cam obosită.

S-a apropiat în grabă de oglinda veneţiană şi s-a privit cu atenţie.

— Nu ştiu ce-ai văzut tu pe faţa mea, a spus ea mirată.

— Îţi strălucesc ochii, i-am spus. Poate ai febră. Lasă-mă să-ţi ating fruntea!

A făcut un pas înapoi şi a strigat:

— N-ai să-mi mai atingi nimic! Dacă încerci să te apropii de mine, am să te lovesc.

Şi deodată… A ajuns în braţele mele. Însetaţi de iubire, ne-am mângâiat, sărutul ne-a purtat dincolo de spaţiu şi timp până ce am pierdut înţelegerea lumii din jur, flacăra iubirii noastre a spart bolta încăperii mărginite şi am îmbrăţişat tot cerul. N-o mai ascundea negrul veşmânt al mănăstirii. Cu patimă a răspuns sărutării mele şi mi-a mângâiat faţa, umerii, braţele, trupul. Dar dorinţa ei s-a risipit în van. Dincolo de ochii închişi, dincolo de pasiunea mistuitoare, veghea voinţa celei care nu iubise încă. Abia după ce m-a simţit istovit, a deschis ochii, m-a împins la o parte şi mi-a spus pe un ton triumfător:

— Vezi, chiar dacă altceva nu pot, pot să te chinuiesc!

— Tu singură te chinui şi mai mult, am rostit eu cu ochii plini de lacrimi.

— Nu te cred, a spus ea. Atât timp cât voi putea schimba bucuria ta în durere, plăcerea mea va fi deplină. Şi ai să vezi care dintre noi este mai puternic. E drept că la început, în ignoranţa mea, am fost surprinsă de jocul tău, dar acum cunosc moravurile tale occidentale.

Cu mâinile tremurânde şi-a aranjat gulerul robei şi şi-a îndreptat părul privindu-se în oglindă. A spus cu un surâs provocator:

— Nu mă crede chiar atât de inocentă, încât să-ţi îngădui să te porţi cu mine doar aşa cum vrei tu! La început, eu am greşit, iar tu ai profitat, purtându-ţi degetele pe mine ca pe strunele unei harpe. Este rândul meu să cânt pe tine. Şi vom vedea cât timp vei rezista. Am primit o educaţie excelentă, sunt o femeie matură, aşa cum tu însuţi ai spus. Nu mă poţi seduce ca pe o fată uşoară din port.

Parcă era altă fiinţă. Vocea ei era hotărâtă şi ironică, îmi tremura tot trupul. Nefiind în stare să scot o vorbă, m-am mulţumit doar să mă uit la ea în tăcere, îmi arunca priviri rapide peste umăr. Gâtul alb, arcul înalt al sprâncenelor, chipul ca o floare ridicându-se dintre veşmintele bogate. Am simţit pe mâini parfumul ei de hiacint.

Într-un sfârşit i-am spus:

— Nu te recunosc.

— Nici eu nu mă recunosc, a rostit ea. N-am ştiut niciodată că se ascund atât de multe lucruri în mine. Cred că tu, domnule Jean Ange, ai făcut din mine o femeie!

S-a apropiat apoi, m-a apucat de păr şi m-a sărutat pe gură, apoi m-a depărtat brusc.

— Dar tu mă faci să fiu aşa, a rostit cu tandreţe în glas. Tu ai deşteptat în mine apucături rele. Dar nu-i nimic. Sunt curioasă să mă cunosc.

M-a prins de mână cu un aer distrat şi a început să se joace cu degetele mele, mângâindu-le unul după altul.

— Mi-ai vorbit despre moravurile Occidentului, a spus ea. Mi-ai povestit despre bărbaţi şi femei din înalta societate care se scaldă împreună şi se distrează liber, în semn de salut, bărbaţii pot săruta vârful sânilor dezgoliţi ai frumoaselor doamne. Toţi se amuză şi beau vin, fluierele cântă duios, până şi bărbaţii căsătoriţi le îngăduie femeilor lor să se întindă alături de prieteni şi să se lase mângâiate, cu condiţia să nu se întâmple nimic rău. Aşa ai spus.

— Ai un mod original de a înţelege ceea ce ţi-am povestit despre Occident; în fiecare ţară există oameni uşuratici şi destrăbălaţi, care au obiceiuri particulare. Că sunt creştini, că sunt musulmani, că locuiesc la Veneţia sau la Constantinopol, n-are importanţă. De aceea, oamenii care fac parte din această categorie obişnuiesc să călătorească dintr-o ţară în alta. Pentru cei mai mulţi dintre ei, chiar şi pelerinajul la locurile sfinte este un pretext de destrăbălare. Lucrurile acestea se întâmplă în special în vremuri confuze şi de delăsare, când credinţa slăbeşte şi nu mai rămân decât aparenţele. Cu cât se distrează mai mult un om, cu atât mai greu îi este să găsească plăcerea; în acest domeniu, imaginaţia umană are limite, trebuie să se mulţumească cu lumea amar limitată a simţurilor. Omul care nu caută nimic altceva în afară de satisfacţia lui rămâne pentru eternitate arid de dorinţă. Tu ai, într-adevăr, o idee ciudată despre Occident, am continuat eu. Dar, în pestriţul Occident, eu am întâlnit şi sfinţi, şi bogaţi care, după ce şi-au dăruit toată averea săracilor, au trăit toată viaţa la mănăstire, am întâlnit nobili care au renunţat la titlurile lor şi au devenit cerşetori, erudiţi care şi-au distrus ochii ordonând şi glosând manuscrise vechi, principi care au plătit averi pentru un anume manuscris mucegăit şi ros de şoareci, astrologi care şi-au petrecut toată viaţa calculând orbitele planetelor şi influenţele lor asupra destinului oamenilor, negustori care au inventat contabilitatea în partidă dublă pentru a cunoaşte în fiecare moment starea averii lor. Fiecare ţară are nebuni încântători şi jucăuşi. Sunt doar relaţiile dintre bărbaţi şi diferite femei. Şi mângâierile lor.

Au lăsat-o indiferentă vorbele mele. Mai întâi, s-a fâţâit cât s-a fâţâit prin faţa mea, apoi şi-a desfăcut fibulele robei şi şi-a dezgolit sânii, pe care i-a examinat atentă în oglinda veneţiană. Între timp a tras cu coada ochiului spre mine, ca să-mi observe reacţiile.

— Nu, nu, a spus ea într-un sfârşit. Pudoarea mă împiedică să apar aşa în faţa bărbaţilor, în orice caz, trebuie să aştept ca mai întâi alte femei să umble cu sânii dezgoliţi. Poate că atunci ochii se vor obişnui cu priveliştea şi acest obicei nu va părea câtuşi de puţin extravagant.

— Tu mă provoci, i-am spus eu şi aveam gura uscată.

— Nicidecum, a spus ea cu vicleană naivitate, ridicându-şi roba la loc peste umeri. Cum aş putea să te provoc? Oare nu eşti tu atât de puternic, iubirea ta nu-i atât de limpede cum ai afirmat? Cum ar putea o femeie lipsită de experienţă să te tulbure? Doar tu însuţi ai spus că-i atât de greu de redescoperit o nouă plăcere. Oare ce noutate aş mai putea eu să-ţi ofer?

Îmi propusesem să rămân calm, dar nu ştiu cum se face că am fost peste măsură de enervat din cauza răutăţilor ei şi am ţipat:

— Dar nu-i adevărat! Nu despre mine ţi-am povestit când ţi-am descris moravurile Occidentului. Dimpotrivă, eu am evitat femeile, fiindcă n-am simţit nici o atracţie specială pentru ele. Îmi tulburau gândurile, îmi deranjau seninătatea. De aceea am încercat să fiu cât mai departe de ele. Eram dezgustat de ochii lor strălucitori şi de mângâierile lor sufocante.

Anna Notaras s-a întors pentru a mă privi şi şi-a ascuns mâinile la spate.

— Mângâieri sufocante? A spus ea stins. Te urăsc!

— Dar nu m-am gândit la tine când am făcut această afirmaţie, am strigat eu deznădăjduit. Pentru numele lui Dumnezeu, Anna, nu despre tine am vorbit!

— Latin desfrânat! A ţipat ea. Coajă uscată de ou!

Şi-a pus repede pe ea rasa de călugăriţă, şi-a ascuns părul şi faţa.

— Cu bine! A spus ea. Şi mulţumesc pentru învăţăturile pe care mi le-ai dat! Data viitoare voi fi mai înţeleaptă.

Chiar dacă mi-a zgâriat inima cu sarcasmul ei, nu s-a mâniat, am simţit asta. Nu mi s-a părut că s-a simţit jignită, a plecat mulţumită, cu capul drept. Şi apoi, n-a zis chiar ea: data viitoare şi eu, care credeam că o cunosc bine, ca şi cum ar fi fost o parte a fiinţei mele!

L aprilie 1453

De dimineaţă au bătut clopotele şi toaca bisericilor şi mănăstirilor îndemnându-i pe oameni să se roage pentru salvarea oraşului. Ziua a fost tulburător de frumoasă. Mult prea frumoasă a fost această zi de primăvară. Lanţul imens, căruia i s-au adăugat noi tronsoane şi i s-au reparat inelele, este gata şi aşteaptă să fie pus la loc. Şerpuitor, se întinde de-a lungul ţărmului mării, de la Turnul lui Eugen până la Turnul Sfântului Marcu.

După ce au asistat la slujbă, mulţi oameni s-au dus în port să vadă lanţul. Flotoarele cilindrice, care-l menţin la suprafaţă, prinse cu bride puternice, sunt atât de mari, încât nici cei mai vânjoşi bărbaţi nu le pot cuprinde în braţe. Verigile de fier ale lanţului sunt groase cât un picior de bărbat. Celebrul lanţ al ospitalierilor, care închide portul din Rhodos, este o joacă de copii pe lângă acest masiv lanţ al Constantinopolului. Nu-l poate rupe nici cea mai mare corabie. Părinţii l-au arătat copiilor lor, iar copiii s-au căţărat şi au intrat în inele fără nici o teamă. Chiar şi împăratul Constantin, însoţit de suita sa, a venit să-l cerceteze. Unul din capetele lanţului este prins în piatra fundaţiei Turnului lui Eugen.

Spre seară, ţinându-se de mână, au venit amândouă călugăriţele în casa mea. Slujba religioasă şi lanţul i-au redat Haricleei curajul. Ea i-a povestit pe îndelete lui Manuil despre Sfânta Fecioară şi despre ceilalţi sfinţi, care, de-a lungul secolelor, au ocrotit Constantinopolul şi i-au înspăimântat atât pe turci, cât şi pe cei care au încercat să-l cucerească. Şi i-a mai spus Hariclea că, atunci când turcii şi-au construit fortăreaţa pe Bosfor, însuşi strategul celest, Arhanghelul Mihail, a coborât din cer, cu sabia-i de foc în mână, pentru a proteja oraşul. Mulţi martori demni de toată încrederea l-au văzut călare pe un nor, deasupra Bisericii Sfinţilor Apostoli. Veşmintele îi străluceau atât de tare, încât cei care l-au văzut au fost nevoiţi să-şi acopere ochii.

— Câte perechi de aripi avea? A întrebat-o Manuil, în speranţa că va avea, în sfârşit, o certitudine în această chestiune atât de controversată.

— Nimeni n-a avut timp să le numere, i-a răspuns enervată Hariclea. Strălucirea săbiei de foc i-a orbit pe oameni şi multă vreme ei n-au mai văzut altceva pe cer decât nişte discuri luminoase. Sunt convinsă că dacă l-ai fi văzut, nu te-ai fi apucat să-i numeri aripile, ci ai fi îngenuncheat umil alături de ceilalţi oameni, mulţumindu-i lui Dumnezeu, care, în nemărginita Lui bunătate, l-a transferat pe arhanghelul protector al Bosforului la Constantinopol.

— Înseamnă că-i rău de tot, a rostit Manuil, scărpinându-şi barba sură. Dacă nici Dumnezeu nu mai are încredere că Panaghia Blahernelor poate ocroti singură Constantinopolul, în cine să mai avem noi încredere? În orice caz, Maica Cerului este mai importantă decât arhanghelul, asta o ştie toată lumea.

— Doar dacă nu cumva Arhanghelul Mihail a vrut să ocrotească fortăreaţa turcilor, am spus eu. Fiindcă astă-vară, când turcii au zidit coloanele de marmură ale propriei lui biserici, arhanghelul n-a mişcat o aripă. Dacă arhanghelul strateg al cerului a zburat pe deasupra oraşului nostru căutându-şi un loc, cred că mai degrabă este o prevestire rea decât una bună.

— Uite că la asta nu m-am gândit! A exclamat Hariclea, străpungându-mă cu o privire neliniştită.

Însă şi-a revenit de îndată şi a spus consolator:

— Dar noi avem moaştele sfinţilor în relicvarii de argint. Cei care au murit ca martiri acum o mie de ani apărând imaginile sfinte, atunci când spiritul fără chip al Islamului şi al falsului Profet au hărţuit adevărata noastră învăţătură. Cei cuvioşi au ascuns atunci imaginile sfinte în veşminte şi în case, chiar dacă primejdia ce-i pândea era mare. Sfinţii martiri se vor ridica din sicriele lor de argint să se războiască cu dezgustătorul Dumnezeu fără chip al turcilor.