Mika Waltari

— Dumnezeule mare! A exclamat surprins Giustiniani. De ce mă voi fi născut genovez? Mâna lor dreaptă nu ştie ce face stânga.

Era o noapte foarte liniştită. Doar apa mării, cu lucirile-i negre, clipocea sub picioarele noastre. Nici un zgomot, nici un semn de alarmă nu venea dinspre corăbiile turcilor. Doar flacăra înaltă, care ardea continuu în vârful Turnului Galatei. Cu toată obscuritatea din jur, mi s-a părut că văd o corabie mare alunecând pe apă. Apoi s-a auzit detunătura. De pe malul opus, limbile de foc ale gurilor tunurilor aproape că m-au orbit. Imense ghiulele au lovit coca de stejar a corăbiilor. Noaptea s-a umplut de un vacarm înspăimântător. Apoi totul s-a luminat de la torţele aprinse, de la focul grecesc care se întindea pe apă în pete ce ardeau. Veneţienii puseseră în mişcare o întreagă escadră pentru a distruge galerele turcilor. Două corăbii, deformate din cauza sacilor cu bumbac şi lână care le protejau bordul şi laturile, înaintau cu ajutorul vâslelor pe lângă mal. Dar una dintre ele era de-acum pe cale să se scufunde. Zburau fără încetare ghiulelele spre corăbiile mari izbindu-le adesea, cât şi spre navele rapide, fustaele şi brigantinele ce le însoţeau.

Toată flota turcă, în stare de alarmă, s-a năpustit spre navele creştine care, confuze, se izbeau una de alta, în timp ce comenzile disperate ale căpitanilor răsunau deasupra apelor. Din când în când, priveliştea era ascunsă de nori de fum şi doar o lumină roşie ne-a dat de veste când una dintre corăbii a luat foc. Lăsând corabia să plutească în derivă, creştinii au sărit în apă şi, luminându-şi calea cu aprinzătoarele lor de torţe, au înotat spre alte ambarcaţiuni.

Bătălia a durat până în zori, înainte de a apuca corăbiile de război să se desprindă din vârtejul luptei. Una dintre acestea, cea comandată de Trevisano, s-ar fi scufundat dacă marinarii n-ar fi avut buna idee de a se dezbrăca şi a astupa cu veşmintele găurile provocate de ghiulele, prin care începuse să pătrundă apa. Vasul lui Coco a fost lovit de unul din primele focuri şi s-a scufundat. Câţiva marinari au reuşit să ajungă înot la mal, dar cei mai mulţi şi-au pierdut viaţa.

Când a răsărit soarele, am putut constata că atacul prin surprindere a fost un eşec. O singură galeră turcească a luat foc şi s-a scufundat. Pe celelalte galere care au fost incendiate focul a fost stins cu uşurinţă.

Una dintre corăbii fusese comandată de fiul bailului Veneţiei. După ce s-a retras din luptă, îndreptându-se spre lanţ, unde se afla restul flotei veneţiene, tunurile de pe corabia lui au tras în zidurile Perei. Lumina care s-a aprins în Turnul Galatei în momentul în care navele veneţiene au pornit spre Valea Izvoarelor este dovada incontestabilă a trădării făptuite de genovezi. Nici Giustiniani nu a încercat să nege acest lucru. Dar a spus:

— Că este adevărat sau nu, Genova tot ţara mea rămâne. Şi apoi, prea mult se grozăveau veneţienii cu flota lor puternică. Las' că nu le strică dacă varsă şi ei puţin sânge! Ca să nu mai spun că în felul acesta s-a ajuns, în sfârşit, la un echilibru de forţe în port.

Când voiam să coborâm de pe zid, am aruncat o ultimă privire spre Valea Izvoarelor. Am tresărit şi i-am atras atenţia şi lui să mai întârzie puţin. Călare pe un cal alb, sultanul îşi făcuse apariţia. Soarele arunca luciri multicolore pe turbanul lui împodobit cu pietre preţioase. S-a oprit pe mal şi în faţa lui au fost aduşi prizonierii, despuiaţi de veşminte, cu mâinile legate la spate. Erau marinari de pe nava care se scufundase. Iar din mulţimea de oameni căţărată pe zidul maritim, unora li s-a părut că-l recunosc pe Giacomo Coco printre prizonieri, de aceea i-au strigat numele.

Pe malul Perei, turcii i-au îngenuncheat pe prizonierii creştini în faţa călăului. Capetele au căzut unul după altul şi sângele creştinilor a curs. Dar turcilor nu le-a fost destul. Au fixat în pământ ţepuşe înalte, apoi trupurile nefericiţilor decapitaţi au fost trase în ţeapă, iar la urmă, în vârful ţepuşelor, le-au fost înfipte capetele. Mulţi dintre cei aflaţi pe zidul maritim şi-au acoperit capetele, nemaiputând să privească la acel spectacol de groază. Veneţienii plângeau în hohote.

Au fost atât de mulţi prizonieri, încât unora încă nici nu li se retezase capul când trupurile primilor decapitaţi fuseseră deja înfipte în ţeapă. Sultanul nu l-a iertat pe niciunul. În lumina curată a zilei, trupurile mutilate încremeniseră. Dar capetele păreau că strigă cerând răzbunare, chiar dacă gurile lor amuţiseră pe veci.

Giustiniani a spus:

— Eu nu cred că se mai află în toată flota veneţienilor vreun om care să-şi dorească să dea foc galerelor duşmane.

În aproiere de lanţ, o barcă încărcată până la refuz cu oameni de pe corăbiile veneţiene vâslea spre mal. Giustiniani şi-a încruntat sprâncenele şi a spus tulburat:

— Eu nu ştiu ce au ei de gând să facă.

Apoi s-a auzit tropăitul cailor. Nemaiţinând seama de vârstă şi de faptul că era atât de gras, bailul Veneţiei sosea în galop, în urma lui călărea cu sabia în mână şi cu veşmintele pline de sânge fiul său.

— Veneţieni, adunarea! A strigat el de pe cal. Să-i aducem aici pe prizonierii turci!

Indignat, Giustiniani a strigat în zadar. Apoi s-a liniştit şi a spus:

— Nu-l voi mai trimite aici pe niciunul dintre bărbaţii care apără Poarta Sfântului Roman. Este dezonorant ceea ce fac veneţienii. De altfel, ai văzut cu ochii tăi cum s-au retras cele două corăbii în toiul luptei, lăsându-i pe ceilalţi să se descurce cum or putea.

N-a trecut mult până ce marinarii şi soldaţii veneţieni au apărut în grabă târându-i pe prizonierii din turnuri şi din închisorile subterane. Câţiva dintre ei fuseseră prinşi, din întâmplare în oraş, înainte de a începe asediul, dar cei mai mulţi au fost capturaţi pe când erau în misiune de recunoaştere a zidurilor sau în timpul atacurilor nocturne asupra Porţii Sfântului Roman; în mai puţin de o oră, veneţienii au adus lângă zidurile portului trei sute de prizonieri turci. Cei mai mulţi erau răniţi şi epuizaţi neputându-se ţine pe picioare. Din când în când, un marinar sau un soldat veneţian, care voia să-şi răzbune vreun prieten pierdut, se apropia de prizonieri şi-i lovea cu pumnii în cap sau cu picioarele în pântece, în timp ce bieţii oameni îngânau o rugăciune sau strigau numele lui Allah.

Văzând toate astea, Giustiniani le-a strigat de pe zid veneţienilor:

— Mă voi plânge împăratului! Aceşti turci sunt prizonierii mei.

Iar veneţienii i-au strigat:

— Tacă-ţi gura, genovez blestemat, că de nu, te vom spânzura şi pe tine!

Erau câteva sute de veneţieni, şi toţi înarmaţi. Văzându-şi neputinţa şi înţelegând că propria lui viaţă este în pericol, Giustiniani s-a apropiat de bailul Veneţiei şi a încercat să-l domolească.

— Orice vor fi făcut genovezii din Pera, genovezii care apără Constantinopolul nu sunt vinovaţi. Nu uita că noi luptăm împreună pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele creştinătăţii! Nu ne sporeşte gloria dacă-i spânzurăm pe aceşti nenorociţi care au luptat cu curaj. Ba s-ar putea să fie chiar o nerozie, fiindcă văzând ei acest lucru, turcii se vor bate cu şi mai multă însufleţire, nemaidorindu-şi să ajungă vii în mâinile noastre.

Dar bailul Veneţiei a răcnit, făcând spume la gură:

— Sângele prietenilor şi fraţilor noştri gâlgâie încă pe celălalt mal, iar ţie, genovez meschin, nici măcar nu-ţi este ruşine că le iei apărarea turcilor, în stupiditatea ta, te vei fi aşteptat probabil la o răsplată, nu-i aşa? Pentru un preţ bun, un genovez îşi vinde şi mama. Poftim, culege-ţi argintii! Este un preţ bun.

Spunând aceste ultime vorbe, şi-a scos punga de la brâu şi a aruncat-o cu dispreţ la picioarele lui Giustiniani. Acesta a pălit brusc, dar a avut putere să se abţină şi s-a depărtat, făcându-mi semn să-l urmez.

Veneţienii au început apoi să-i spânzure pe prizonierii turci de grinzile exterioare ale turnurilor, dar pe cei mai mulţi i-au spânzurat atârnându-i pe crenelurile zidului din faţa cortului sultanului.

Nu i-au iertat nici pe cei răniţi foarte grav. În total, au spânzurat două sute patruzeci de turci, câte şase pentru fiecare veneţian omorât la Valea Izvoarelor. Marinarilor nu le-a fost ruşine să făptuiască treabă de călău. Şi-au luat de pe corăbii destulă frânghie în acest scop. Iar fiul bailului Veneţiei i-a spânzurat cu mâna lui pe cei grav răniţi.

După ce ne-am depărtat de navele veneţiene, Giustiniani a grăbit pasul. Pe stradă trecea o patrulă, doi greci călare, care făceau parte din trupa de rezervă. Giustiniani le-a ordonat să coboare şi i-a ameninţat chiar şi cu sabia când, la început, nu au vrut să se supună ordinului. Am încălecat şi am ajuns repede la împăratul Constantin. Se retrăsese în turn şi se ruga îngenuncheat în faţa unei icoane sfinte. El ne-a explicat că a fost nevoit să accepte cererea veneţienilor de a-i ucide pe prizonierii turci. Veneţienii erau dispuşi să-i omoare chiar şi fără voia lui, iar de se întâmpla aşa, el, ca împărat, ar fi fost pus într-o situaţie penibilă.

Giustiniani i-a spus împăratului:

— Eu mă spăl pe mâini de orice responsabilitate. Sunt neputincios. Atâta timp cât mulţi veneţieni şi-au părăsit posturile de pe zid fără voie, eu nu pot să retrag nici un om de-al meu pentru a-l pune să apere zidul maritim din port. Păstrează rezervele în stare de alarmă! Altfel, eu nu-mi mai pot asuma nici o răspundere.

Apoi ne-am îndreptat spre sectorul nostru. Dar după ce a privit spre tabăra turcilor şi a înţeles că nu ni se pregăteşte nimic extraordinar, spre seară a coborât în port însoţit de douăzeci de genovezi.

După ce i-au spânzurat pe turcii inofensivi, veneţienii au dat de gustul sângelui. Este drept că mulţi dintre ei s-au întors pe ziduri şi că bailul Veneţiei s-a închis în camera împăratului de la Blaherne ca să plângă moartea lui Giacomo Coco, dar ceilalţi s-au întors în port strigându-le genovezilor că sunt trădători şi ameninţându-i cu moartea. Cum întâlneau pe stradă un genovez singur, începeau să-l hărţuiască, îl trânteau la pământ şi-l loveau cu picioarele.

Dar când s-au apucat să spargă uşile şi ferestrele casei unui negustor genovez, Giustiniani le-a ordonat însoţitorilor lui în armuri de fier să se apropie în grup compact şi să cureţe strada de veneţieni. Acesta a fost începutul încăierării. Pe toate străzile din port s-au înfruntat veneţienii cu genovezii, au scos săbiile şi a fost multă vărsare de sânge. Trompetele au sunat alarma şi Lukas Notaras a coborât dealul însoţit de trupa lui de rezervişti.

Fiind ei toţi rezervişti greci, au distribuit din toată inima lovituri atât veneţienilor, cât şi genovezilor, iar compatrioţii lor, dindărătul ferestrelor, au aruncat cu pietre în latini şi le-au pus piedică cu ajutorul unor prăjini foarte lungi.

De-ar fi fost mai mulţi genovezi în port, fără îndoială că încăierarea s-ar fi transformat într-un adevărat război între veneţieni şi genovezi. Numai că în intenţia lui Giustiniani nu a fost înfruntarea cu veneţienii, ci asigurarea securităţii caselor din port, care ar fi putut să ia foc în cazul unui conflict mai serios. Aproape toate casele din port sunt construite din lemn. De aceea, şi cavalerii lui Lukas Notaras au încercat să-i îndepărteze de case pe veneţieni. Din fericire, fiind marinari, veneţienilor le era frică de cai.

Încăierarea a durat vreo două ore şi poate că ar mai fi durat, dar, la apusul soarelui, a coborât în port împăratul Constantin, purtând pe creştet coroana de aur cu panaş, împodobit cu mantia împărătească de brocard verde, tunica de purpură şi cizmele de purpură. Alături de el călărea bailul Veneţiei în uniformă de paradă. Bailul l-a chemat pe Giustiniani. Cu buzele tremurând, şi-a cerut iertare pentru vorbele nedrepte pe care i le-a spus, împăratul a plâns şi, în numele lui Hristos, i-a conjurat pe latini să înceteze cu vechile lor răfuieli. Şi a mai spus că dacă genovezii din Pera sunt trădători, nu înseamnă că toţi genovezii sunt vinovaţi.

Vorbele împăciuitoare ale împăratului au restabilit pacea. Chiar şi Lukas Notaras le-a apreciat şi i-a îmbrăţişat frăţeşte atât pe bailul Minotto, cât şi pe Giustiniani. Vechile duşmănii şi neîncrederea trebuie date la o parte, a spus el, fiindcă fiecare apărător al oraşului îşi pune viaţa în primejdie pentru aceeaşi cauză. Eu cred că Notaras a fost sincer când a rostit aceste vorbe, fiindcă în entuziasmul de moment, caracterul grecilor se ridica până la nobleţe şi renunţare. Dar, nărăviţi în politica tradiţională a oraşelor lor, Giustiniani şi Minotto nu au văzut în această atitudine a megaducelui decât o farsă şi l-au suspectat că ar fi găsit ocazia favorabilă de a restabili bunele relaţii cu latinii.

În orice caz, toţi au descălecat. Cavalerii lui Notaras s-au împrăştiat prin port, iar împăratul, însoţit de bailul Veneţiei, de Giustiniani şi de megaducele Notaras, a făcut o plimbare pe străduţele de acolo. Puţin câte puţin, calmul a revenit şi fiecare s-a întors la postul său. Doar câţiva veneţieni, care, după ce au băut cât au putut în memoria lui Giacomo Coco, nemaiputându-se ţine pe picioare de beţi ce erau, au rămas să doarmă pe stradă. Iar dintre genovezi, au fost unii cu oasele atât de zdrobite, încât a fost nevoie să fie ajutaţi să urce în bărci pentru a ajunge la corăbiile lor. Trei genovezi şi doi veneţieni şi-au găsit moartea în această încăierare, dar, la cererea împăratului, s-a hotărât ca nimeni să nu vorbească despre acest lucru, iar cei cinci morţi să fie înmormântaţi noaptea.

Toate aceste înfruntări s-au întâmplat în apropierea casei mele. Când totul s-a sfârşit, i-am cerut voie lui Giustiniani de a trece pe acasă. Mi-a spus înţelegător că, după această zi de suferinţă şi umilinţă, nici el n-ar avea nimic împotriva unei cupe de vin bun. Dar cred că mai mult din curiozitate a vrut el să vină în vizită la mine, pentru a o vedea pe femeia mea.

Manuil ne-a ieşit în întâmpinare şi, pe când descuia poarta, ne-a povestit, tremurând de mândrie şi entuziasm, cum l-a lovit în cap cu o piatră pe un dulgher veneţian. Iar Giustiniani, binevoitor, l-a lăudat şi mi-a spus că Manuil este un bărbat bun şi înţelegător. Copleşit de greutatea armurii sale, s-a lăsat pe un scaun cu atâta putere, încât s-a cutremurat toată casa, apoi a cerut, pentru numele lui Dumnezeu, să i se aducă vin.

L-am lăsat pe Manuil să se ocupe de Giustiniani şi m-am dus s-o caut pe Anna, care se retrăsese în camera din fundul casei. Am întrebat-o cu mult zel dacă vrea să-l cunoască pe vestitul Giustiniani sau dacă prefera, potrivit obiceiurilor femeilor din Bizanţ, să nu se arate.

După ce s-a asigurat că nu am fost rănit de pe urma luptelor, m-a privit mustrătoare şi mi-a spus:

— Dacă îţi este chiar atât de ruşine de mine şi de înfăţişarea mea încât nu doreşti să mă prezinţi nici prietenilor tăi, se înţelege că voi rămâne în camera mea.

Am asigurat-o că, dimpotrivă, sunt mândru de ea şi o voi prezenta bucuros lui Giustiniani, mai cu seamă că el mi-a făgăduit să păstreze tăcere asupra căsătoriei noastre. Apoi am luat-o de mână, pentru a o prezenta oaspetelui nostru. Dar ea s-a smuls din mâna mea şi mi-a spus cu mânie:

— Dacă vrei să-ţi uimeşti prietenii mândrindu-te cu mine, ar trebui să mă anunţi din timp, pentru a-mi aranja părul şi a mă înveşmânta şi împodobi conform rangului meu. Aşa cum sunt acum, nu mă pot arăta nimănui, chiar dacă doresc foarte mult să-l cunosc pe atât de vestitul Giustiniani.

În inocenţa mea, i-am spus:

— Dar eşti frumoasă aşa cum eşti. Pentru mine, tu eşti cea mai frumoasă, cea mai minunată femeie. Cum poţi vorbi oare despre podoabe şi veşminte în aceste zile de groază şi umilinţă? Nimeni nu se mai uită acum la aşa ceva.

— Cum? A întrebat ea. Eşti sigur? Dar tu nu cunoşti lumea, dragul meu. Eu o cunosc mai bine, fiindcă sunt femeie. Lasă-mă să fiu femeie! În fond, de asta te-ai căsătorit cu mine, nu-i aşa?

Am fost oarecum dezorientat şi nu am înţeles ce rău i-am făcut de se poartă aşa de ciudat cu mine. În cele din urmă i-am spus:

— Fă cum vrei! De crezi că aşa este mai bine, rămâi în camera ta! Am să-i explic lui Giustiniani că nu poţi veni.

Dar ea m-a prins de braţ şi mi-a spus:

— Dar nu fi prost! Voi fi gata într-o clipă. Du-te şi ţine-i de urât să nu plece!

Nici nu apucasem să plec din cameră că ea şi-a scos pieptenele de fildeş şi a lăsat să i se reverse părul de aur. Deşi nu era în obiceiul meu, am băut dintr-o singură sorbitură o cupă de vin şi Giustiniani mi-a urmat exemplul. Fără îndoială, Anna avea dreptate. Femeia este diferită de bărbat şi dă importanţă unor detalii pe care un bărbat nu le consideră importante; încep să înţeleg că n-o cunosc prea bine pe femeia mea. Chiar şi atunci când se află în braţele mele, gândurile ei pot rătăci departe de gândurile mele. În felul acesta, niciodată n-o voi putea întâlni întru totul.

Din fericire, Giustiniani nu a văzut nimic anormal în întârzierea Annei. Se simţea bine în casa mea, sub un acoperiş protector. Era binevenită această clipă de repaus după atâtea zile de tulburată veghe pe ziduri. Dar nu era decât o linişte înşelătoare. Din când în când se auzeau bubuiturile tunurilor, uneori atât de puternice, încât vinul dădea pe dinafară cupelor. Dar era bine şi n-am mai avut nici un gând rău în privinţa capriciilor Annei.

Apoi s-a deschis uşa. Giustiniani a aruncat o privire distrată, dar deodată faţa lui a avut o expresie de autentică uimire, s-a ridicat în picioare în timp ce tot metalul de pe armura lui a zornăit, apoi s-a înclinat cu respect.

Anna se afla în pragul uşii. Era înveşmântată într-un peplos de mătase albă, prins cu o fibulă din pietre preţioase pe umărul gol. O centură de aur incrustată cu pietre preţioase îi punea în evidenţă mijlocul zvelt, iar braţele şi picioarele erau goale. În picioare purta sandale de aur, care lăsau să se vadă unghiile vopsite în roşu. Pe cap, părul era strâns într-o coafură mică, rotundă, împodobită cu pietre preţioase asemănătoare celor de pe centură şi de pe umăr. Maforionul transparent îi cădea pe umeri, iar în faţă cobora până la bărbie. Avea faţa mai albă, buzele mai roşii, ochii mai mari şi mai strălucitori ca oricând. Nespus de frumoasă şi sfioasă, ea şi-a ridicat arcul sprâncenelor de parcă ar fi fost surprinsă.

— A! A exclamat ea. Dar n-am ştiut că ai un oaspete.

Apoi, cu un aer nedumerit, a întins uşor mâna, iar Giustiniani şi-a aplecat grumazul de taur şi i-a sărutat-o, păstrându-i-o o clipă în mâna lui în timp ce o privea fermecat.

Iar după ce şi-a revenit din contemplare, Giustiniani mi-a spus:

— Jean Ange, nu mă mai mir de ce erai atât de grăbit. Dacă nu ţi-ar fi fost soţie, as fi luptat din toate puterile ca să-i intru în graţii. Dar aşa, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să invoc Cerul ca ea să aibă o soră care să-i semene.

Iar Anna a spus:

— E o mare cinste pentru mine că-l pot saluta pe marele, renumitul Giustiniani, cel cu care toată creştinătatea se mândreşte. Iartă simplitatea veşmintelor cu care te-am întâmpinat. De-aş fi ştiut că vii, m-aş fi îmbrăcat mai frumos.

Apoi, aţintindu-şi spre el privirea, a exclamat:

— Ah! Dar poate m-am grăbit când am cedat insistenţelor lui Ioannis Anghelos. Dacă nu am avut norocul să te văd mai înainte!

— Dar nu-l crede, Anna, m-am grăbit eu să-i spun. El are o femeie la Genova, alta în Caffa şi multe altele în toate porturile din Marea Greciei.

— Ce barbă frumoasă, a murmurat Anna şi a atins uşor barba vopsită în roşu a lui Giustiniani de parcă n-ar fi putut rezista ispitei de a o mângâia.

Apoi a umplut o cupă cu vin, a gustat din ea şi i-a întins-o lui Giustiniani, privindu-l în tot timpul acesta cu admiraţie. Am simţit că mă îmbolnăvesc de furie şi de gânduri rele.

— Dacă sunt în plus, am spus eu pierdut, pot ieşi în curte. Mi se pare că am auzit ceva neobişnuit dinspre ziduri.

Anna mi-a aruncat o privire complice. Abia atunci am înţeles că nu-i decât un joc şi Anna vrea, în felul ei, să-i arate lui Giustiniani prietenia pe care i-o purtam. M-am liniştit şi am zâmbit. Şi pe când ei au continuat în joacă schimbul de vorbe, nu m-am putut abţine să n-o privesc pe Anna, clocotind de pasiune. Şi am fost uimit cât de uşor a putut să cucerească prietenia genovezului. Am cinat împreună, iar când s-a ridicat să plece, Giustiniani m-a privit cu atenţie şi cu un gest maiestuos şi-a scos de la gât lanţul de comandant placat cu email.

— Acesta este darul meu de nuntă, a rostit el şi a atârnat preţiosul lanţ de gâtul Annei, profitând de ocazie pentru a atinge cu degetele lui groase umerii ei goi. Oamenii mei zic că aş fi invincibil, a mai spus el. Dar trebuie să recunosc că tu m-ai învins. Acest lanţ îţi va deschide orice poartă, cum nici o sabie şi nici un tun n-ar putea.

Ştiam că-şi poate permite să facă un asemenea dar, fiindcă poseda destule coliere, pe care, împins de nemărginita-i vanitate, le schimba deseori. Dar aluzia ascunsă în vorbele sale, care lăsa de înţeles că Anna este oricând binevenită în vizită la el, nu mi-a plăcut deloc. Iar Anna mi se pare că i-a mulţumit cu prea mult entuziasm, răsucindu-şi mâinile împrejurul gâtului lui, sărutându-i amândoi obrajii, ba chiar şi buzele groase.

Giustiniani a fost vădit mişcat, a suspinat de emoţie pentru propria-i generozitate şi ochii i s-au umplut de lacrimi. A spus:

— I-aş ceda bucuros bastonul meu de comandant soţului tău pentru a rămâne o noapte lângă tine. Dar, pentru că aşa ceva nu se poate, îi voi da liber noaptea asta şi mă voi face că nu văd de va mai lipsi din când în când, numai să nu fie absent atunci când se dau adevăratele lupte. Sunt tentaţii pe care un bărbat trebuie să le învingă. Dar bărbatul tău n-ar fi bărbat dacă i-ar rezista unei femei ca tine.

A plecat apoi, iar eu l-am însoţit până în stradă. Numai din invidie, când a văzut cât sunt de nerăbdător să mă întorc în casă, m-a necăjit şi a început să-mi istorisească o poveste lungă, dar nici nu ştiu ce mi-a povestit, fiindcă nu l-am putut urmări. După ce, în sfârşit, a încălecat pe cal, am alergat în casă şi am îmbrăţişat-o pe Anna, am sărutat-o cu patimă şi iubirea mea a fost mai furioasă decât oricând. A fost mai strălucitoare, mai înfloritoare, mai voioasă, mai frumoasă decât oricând. Iar în pat, în ciuda încercărilor mele îndârjite, nu i-am putut scoate de la gât lanţul de comandant al lui Giustiniani, pe care a vrut să-l păstreze ca pe un trofeu.

Apoi a rămas întinsă pe spate şi ochii ei mari au privit fix spre tavan cu o expresie întunecată, necunoscută, de neînţeles.

— La ce te gândeşti, dragostea mea? Am întrebat-o.

— Trăiesc, exist, mi-a răspuns ea simplu. La nimic altceva nu mă gândesc.

Epuizat, gol, rece, i-am contemplat frumuseţea ameţitoare, gândindu-mă la oamenii traşi în ţeapă de turci şi la cei spânzuraţi de ai noştri, la cadavre, la feţe înnegrite şi la gâturi spintecate. De departe se auzeau bubuituri de tun. Neclintite, stelele priveau spre pământ. Frumuseţea pulberii respira vie lângă mine cu ochii întunecaţi de tristeţe. Cu fiece suflare a ei, lanţurile spaţiului mărginit şi ale timpului efemer s-au strâns şi mai adânc în carnea trupului meu.

L mai 1453

Situaţia noastră începe să devină disperată, în apropiere de poarta Xyloporta, la nord de colţul zidului, turcii au început construcţia unui pod plutitor care să permită legătura între tabăra sultanului şi malul Perei. Până acum, turcii staţionaţi pe dealul Perei erau separaţi de grosul oştirii, neputând comunica cu sultanul decât după ce înconjurau golful prin partea lui nordică.

Chiar dacă flota noastră nu poate să împiedice construcţia, în apropiere au fost ancorate imense platforme plutitoare, pe care sunt aşezate tunuri, pentru a proteja podul. Când podul va fi terminat, galerele turceşti vor putea trece la atac apărate de bateriile artileriei plutitoare.

Focurile artileriei şi atacurile zilnice ale turcilor asupra palisadelor ce se repară în fiecare noapte au generat pierderi importante în rândurile noastre. De la o zi la alta apărarea slăbeşte, în timp ce oastea sultanului devine şi mai puternică. Vestea despre asediu s-a răspândit în toată Asia. Întărâtaţi de dervişi fanatici, ţăranii şi-au părăsit culturile şi păstorii turmele ca să împlinească prevestirile Coranului, mulţi dintre ei nefiind înarmaţi decât cu un cuţit sau cu un ciomag cu vârful plumbuit.