Mika Waltari

Învăluit în ceaţă, cu urechile surde din pricina necontenitelor bubuituri de tun, am avut linişte în inima mea şi am simţit din nou umbra adevărului iluzoriu din lumea aceasta materială. Despre tulburătorul adevăr din străfundul fiinţei mele am ştiut abia când am înţeles că doar în imaginaţia fiinţelor omeneşti există o succesiune a evenimentelor şi întâmplărilor, fiindcă limitele raţiunii îl împiedică pe om să depăşească aparenţele, în adevărul lui Dumnezeu întâmplările se petrec în profunzime. Făcând un salt în clipa divină, omul poate trăi toate anotimpurile vieţii şi toate vieţile simultan. Dar la fel este şi clipa iertării, surprinzătoarea iertare de neînţeles, clipa eliberării.

28 mai 1453

Turcii au pregătit atacul final, şi în întunericul nopţii, ca un zumzăit, s-a auzit cum şi-au aşezat lângă ziduri scările de asalt, bârnele, punţile mobile din lemn şi fascinele. Dar focurile n-au rămas multă vreme aprinse. Probabil că sultanul le-a ordonat soldaţilor să se odihnească înainte de asalt.

Oare cum aş putea dormi într-o noapte ca asta? În ultima clipă, ca un şuvoi, a sosit o mulţime de oameni din oraş să astupe cu pietre şi pământ spărturile proaspete din zid. De aceea i-a trimis Giustiniani pe oamenii lui să se odihnească; în această noapte şi mâine dimineaţă fiecare apărător are nevoie de toate puterile sale. Dar cum aş putea dormi în noaptea dinaintea morţii oraşului?

Astăzi n-a mai fost nici o restricţie în ceea ce priveşte distribuirea hranei. Iar împăratul a poruncit să fie golită pivniţa imperială şi a împărţit latinilor vinul din ultimele butoaie.

E atât de bizar să gândesc că această noapte, care abia a început, este ultima mea noapte, acea noapte pe care am aşteptat-o, pentru care m-am pregătit toată viaţa, încă nu mă cunosc destul de bine. Dar sper să am curaj în continuare. De altfel, ştiu că moartea nu doare. Am văzut atâta moarte în ultima vreme, în clipa de pe urmă, omul este stăpânit de extazul tainic al morţii, care-l lipseşte de durere şi-l face să privească prin existenţă fără a o vedea, de parcă ar simţi de pe acum lumea cealaltă, neobişnuită.

Sunt umil în noaptea asta. Liniştit. Şi mai fericit decât oricând.

Poate greşesc dacă sunt fericit în noaptea asta. Nu mai acuz şi nici nu mai judec pe nimeni. Din partea mea, n-au decât să-şi încarce veneţienii corăbiile cu mobile preţioase, cu covoare, cu vase de bronz şi de aur, cu tot ce vor mai găsi în palatul imperial! N-au decât să-şi cumpere viaţa bogaţii, nobilii şi înţelepţii şi să plece cu corăbiile veneţienilor unde-or vedea cu ochii! Treaba lor! La urma urmelor, fiecare face cum crede că-i mai bine. Şi Lukas Notaras. Şi Ghenadios. Şi împăratul Constantin. Şi Giustiniani.

Fraţii Guacchardi joacă zaruri, cântă melodii italiene şi beau vin în singurul turn care a mai rămas neatins, în apropiere de Poarta Harisiană.

Atâta frumuseţe, atâta limpede fericire, atâta linişte este în toate. Niciodată până acum n-am simţit sub degete atât de curată şi de netedă hârtia pe care scriu. Pana de scris n-a scârţâit niciodată mai plăcut ca acum şi nici cerneala n-a fost atât de neagră. Ca şi cum simţurile mele ar avea o mai mare acuitate decât înainte. Aşa gustă muribundul încă o dată din vanităţile vieţii!

Oare de ce sunt atât de fericit în noaptea asta? Oare de ce îi surâd morţii?

Spre dimineaţă, m-am dus la Giustiniani. Dormea în odaia boltită din interiorul marelui zid, cu tot echipamentul de război pe el, alături de un tânăr grec, echipat cu o armură sclipitoare. Am presupus că trebuie să fie unul dintre acei tineri nobili greci despre care împăratul i-a vorbit lui Giustiniani că i-ar putea fi de ajutor. Un tânăr care vrea neapărat să moară ca un erou lângă Poarta Sfântului Roman, aşa am crezut.

Băiatul s-a deşteptat din somn, s-a aşezat pe un scaun şi a început să caşte, frecându-se la ochi. M-a privit cu un aer superior şi am avut impresia că recunosc trăsăturile feţei unuia dintre fiii lui Lukas Notaras. Doar o clipă chipul i-a semănat cu cel al megaducelui. Şi am simţit în suflet un fel de gelozie pentru că Giustiniani l-a preferat pe tânăr. De aceea, nici n-am vrut să-l privesc în faţă. Dar după ce Giustiniani s-a deşteptat şi a început să-şi întindă mâinile şi picioarele amorţite, l-am întrebat ironic:

— Oare vei fi căzut şi tu în viciul străbunilor tăi romani? Dar e plin oraşul de femei care râvnesc la tine!

Giustiniani a izbucnit în râs, l-a lovit uşor pe spate şi i-a strigat:

— Afară, trândavule, şi apucă-te de treabă!

Tânărul s-a ridicat, uitându-se la mine cu coada ochiului, apoi a umplut o cupă cu vin şi i-a oferit-o lui Giustiniani ca unui adevărat prinţ, îndoindu-şi cu graţie genunchiul.

I-am spus lui Giustiniani:

— E clar că acest efeb nu va fi în stare să te protejeze în timpul luptei. Aşa că, dă-mi voie să-l înlocuiesc. Bailul nu are nevoie de mine la Blaherne.

— Dar eşti orb? M-a întrebat Giustiniani. Încă nu l-ai recunoscut pe acest tânăr nobil?

— E un Notaras, i-am răspuns eu. Are aerul familiei. Atunci nu eşti întotdeauna suspicios, din moment ce te culci alături de băiatul lui Notaras. Sau poate te-ai îmbătat atât de rău aseară că nici nu mai ştii ce-ai făcut?

Giustiniani s-a uitat la băiat, i-a mângâiat părul cu mâna lui uriaşă şi a început să se tânguiască:

— Pe rănile lui Hristos, îţi jur că am petrecut noaptea în deplină castitate. Că doar n-o fi păcat dacă i-am mângâiat de vreo două ori obrajii delicaţi şi imberbi.

— Şi nici măcar nu-ţi este ruşine! I-am spus eu. Nu te-aş fi crezut în stare de asta! Nici la turci n-am văzut aşa ceva, chiar dacă se vorbeşte atâta!

Tânărul a îngenuncheat umil în faţa mea şi mi-a întins o cupă cu vin fără să-şi ridice privirea. Abia stăpânindu-şi râsul, mi s-a adresat cu un glas răguşit:

— Am auzit vorbindu-se mult despre tine, domnule Ioannis Anghelos! Chiar dacă eşti un bărbat aprig, te las să mă săruţi pe obraji, pentru a nu mai fi atât de invidios.

L-am ridicat de braţe şi am strigat:

— Neruşinatule! Încerci să mă ispiteşti şi pe mine! Când bărbaţi respectabili mor apărând zidurile oraşului, tu n-ai nici măcar o zgârietură! Vezi-ţi de drumul tău, însoţeşte-te cu cei de teapa ta şi scuteşte-ne pe noi de ispita de a cădea în păcat!

Tânărul şi-a scos cu stângăcie sabia de la cingătoare, a ridicat-o ameninţător spre mine şi, pentru prima dată, s-a uitat chiar în ochii mei. Mă priveau ochii ei căprui, zâmbitori.

— Domnule Ioannis Anghelos, eşti dispus să-ţi retragi vorbele?

Abia atunci am recunoscut-o şi tot atunci am văzut la gâtul ei lanţul de onoare pe care i-l dăruise Giustiniani.

— Doamne, Dumnezeule, am strigat eu ameţit de emoţie. Anna! Cum se face de eşti aici?

— Ea a venit ieri şi mi-a cerut să o protejez, m-a lămurit Giustiniani. Gărzile au lăsat-o să ajungă la mine, fiindcă avea la gât lanţul. Dar ce putem face cu ea aici nu-mi trece prin minte.

M-am uitat la Giustiniani şi el şi-a făcut de trei ori cruce şi s-a jurat din nou pe rănile Mântuitorului că şi-a petrecut noaptea în deplină castitate şi că doar onoarea l-a împiedicat să se atingă de femeia unui prieten, chiar dacă, a mai spus, ispita a fost mare.

— Dar, a adăugat el, poate că nu m-aş fi împotrivit tentaţiei de n-aş fi fost atât de obosit şi de nedormit, atât din cauza războiului, cât şi din cauza cumplitei responsabilităţi de comandant al oraşului, care mă împiedică să mă mai gândesc la femei. Există un timp pentru toate.

Iar Anna a rostit cu aroganţă:

— Abia când m-am trezit în mijlocul oştenilor am înţeles de ce s-a îmbrăcat fecioara francă, Ioana d'Arc, în veşminte bărbăteşti.

Şi-a înfăşurat mâinile în jurul gâtului meu şi mi-a sărutat buzele. Şi-a sprijinit capul de pieptul meu, a suspinat profund şi m-a întrebat:

— M-am făcut oare atât de urâtă, de nu m-ai recunoscut? A trebuit să-mi tai părul, altfel nu mi-ar fi încăput capul în cască.

Am strâns-o în braţe. Era lângă mine. Nu mă mai ura.

— De ce ai fugit de la tatăl tău? Am întrebat-o. Tu ai fost aceea care şi-a apăsat mâna pe mâna mea în noaptea când cupola marii catedrale a strălucit într-o lumină nepământeană?

Oarecum stânjenit, Giustiniani a spus amabil:

— Poate că-i mai bine dacă mă duc eu pe zid să văd ce mai fac străjerii. Mâncaţi şi beţi ce găsiţi pe aici şi puteţi trage zăvorul la uşă dacă aveţi şi alte gânduri, nu vă fie teamă dacă încep din nou blestemaţii să tragă cu tunurile!

Apoi a ieşit şi a închis uşa masivă. Pe faţa lui am citit că-i plăcea Anna şi că mă invidia. Anna s-a uitat la mine cu înţeles, dar simţeam că nu am putere să închid uşa cu zăvorul. De aceea s-a ridicat ea şi l-a tras.

— Iubitul meu, mi-a spus ea. Oare nu-mi vei ierta niciodată încăpăţânarea şi capriciile? Poate că nu te-am înţeles.

— O, Doamne! Am spus eu. Dar n-am ce să-ţi reproşez. Tu ar trebui să mă ierţi că nu pot fi aşa cum ai dori să fiu. Dar aici nu poţi rămâne. Trebuie să te întorci la casa tatălui tău. Atât timp cât va mai dura asediul, în casa lui vei fi în mai multă siguranţă decât oriunde. Presupun că, după ce va cădea oraşul, sultanul îi va acorda protecţie.

— Aşa este, a spus ea. Ştiu că sultanul îşi va trimite de îndată ceauşii să aibă grijă de casa noastră. Dar ştiu şi din ce cauză. De aceea, nu mă voi întoarce niciodată în casa tatălui meu.

— Dar ce s-a întâmplat? Am întrebat-o eu, încărcat de presimţiri sinistre.

A pus mâinile pe şoldurile mele, m-a privit fără să spună nimic şi ochii ei căprui erau nespus de trişti.

— Nu mă întreba, a rostit ea. Sunt fiica tatălui meu. Eu nu-l pot trăda. Oare nu-i de ajuns că am venit la tine? Oare nu este de ajuns că mi-am tăiat părul şi m-am îmbrăcat în armura fratelui meu pentru a muri împreună cu tine apărând zidurile oraşului, pentru că aceasta este dorinţa lui Dumnezeu?

— Tu nu vei muri! M-am împotrivit eu. Tu nu trebuie să mori. Armura şi planul pe care l-ai făurit n-au nici un rost.

Ea a spus:

— N-ar fi pentru prima dată în istoria de o mie de ani a acestui oraş când o femeie ia armele în mână ca să-l apere. O ştii. Chiar şi o împărăteasă s-a îmbrăcat în armură după ce soţul ei a murit.

— Tu nu poţi rămâne aici! Am insistat eu. Primul turc pe care-l vei întâlni îţi va tăia capul. Sacrificiul tău nu foloseşte la nimic.

S-a uitat cu o seriozitate de moarte în ochii mei şi a rostit:

— Ştii prea bine că în acest moment apărarea oraşului nu mai foloseşte la nimic. Sultanul va cuceri Constantinopolul. În multe părţi zidurile oraşului s-au năruit. Ei sunt prea mulţi. Iar noi prea puţini. Mii de oameni vor muri fără nici un folos mai înainte de a se ivi zorii. Dacă te-ai fi gândit doar la utilitatea gestului tău, nici tu n-ai fi fost aici. Lasă-mi şi mie libertatea de a gândi la fel cum gândeşti tu!

Mi-a strâns braţele şi obrajii îi erau nespus de palizi.

— Sunt soţia ta, a spus ea. Pentru noi nu mai există nici un viitor. De aceea, am dreptul să mor împreună cu tine. Eu te iubesc. Ce mai poate însemna pentru mine viaţa după ce tu vei muri? De bunăvoie prefer cununa de spini a martirilor. Ca să pot spăla cu sânge dezonoarea tatălui meu. El nu-i un grec adevărat.

— Ce s-a întâmplat? Am întrebat-o îngrozit încă o dată.

A scuturat din cap şi a spus din nou:

— Nu mă întreba! Nu schimbă cu nimic cursul evenimentelor, de aceea nu-ţi voi povesti despre ce este vorba. Dar, pentru tatăl meu, eu nu mai pot să am nici un pic de respect, între o politică de încredere şi o politică de trădare există un hotar îngust cât un fir de păr. Nici faţă de tine nu-mi îngădui să afirm că tatăl meu ar fi un trădător. Dar nu mai pot să locuiesc în casa lui. Nu mai vreau să fiu fiica lui. Niciodată. Sunt soţia ta. De când e lumea lume, femeia a plecat de la tatăl ei, şi-a părăsit rudele şi şi-a urmat bărbatul… Deci te voi urma, a spus ea cu o uşoară ironie în glas. Chiar dacă-i o nebunie, chiar dacă-i o moarte inutilă, te voi urma, fiindcă te iubesc. Cu toate acestea, rămân în continuare femeie şi, după părerea mea de femeie, afirm încă o dată că nu există nici un motiv pentru care merită să mori. Ca femeie, m-aş mulţumi să trăiesc împreună cu tine o viaţă simplă, oricât de modestă şi de săracă. Dar asta nu se poate, de aceea te urmez acolo unde eşti. E trist să mori după ce ai gustat din viaţă. Dar poate că-i mai bine să te înfrupţi din plăcere când gustul ei nu s-a risipit încă, decât să rămâi cu amărăciunea în suflet, după ce acela pe care l-ai iubit nu mai este.

N-am ştiut ce s-a întâmplat, nici n-am stăruit să aflu. Sufletul meu s-a tulburat, mintea mea a refuzat să înţeleagă de ce ea, o femeie atât de tânără şi frumoasă, care iubeşte cu pasiune viaţa, trebuie să moară. Dacă iubeşte viaţa, un om poate trăi oricum, şi în sclavie, şi în dezonoare. Timpul înghite tot ceea ce a fost şi stinge tristeţea. O ştiu. Mai bine în sclavie la sultan decât să moară fără nici un rost, din moment ce ea însăşi nu crede că moartea foloseşte la ceva.

I-am spus:

— Eşti cea mai frumoasă femeie din Constantinopol şi de cea mai nobilă stirpe. Dacă te vei preda turcilor şi le vei spune numele, ei îţi vor cruţa viaţa şi te vor dărui sultanului. Ai o minte ascuţită şi ai primit o educaţie împărătească. După ce va cuceri Constantinopolul, sultanul ar putea cuceri toată lumea.

S-a uitat deschis în ochii mei şi a spus cu sinceritate:

— De aceea vreau să mor cât mai curând, pentru a nu cădea în ispită. Nu suport gândul că după moartea ta aş putea îmbrăţişa alt bărbat. Dar mă cunosc. Sunt femeie, sunt slabă, înţelege-mă! Nu pot, nu vreau să mai trăiesc. Poate ne vom mai întâlni într-o altă viaţă, cine ştie?

Un proiectil aruncat de unul dintre tunurile mari s-a izbit de partea de sus a zidului, undeva deasupra capetelor noastre, şi am auzit zgomotul pietrelor prăbuşite, iar din tavan s-au desprins bucăţi şi au căzut peste noi. Moartea bătea din tobă deasupra noastră.

Şi-a înălţat capul, şi-a făcut semnul crucii şi a spus:

— Pentru mine totul e clar. Dar are rost să irosim timpul preţios care ne-a mai rămas cu vorbe deşarte, când încă ne putem uita cu ochi vii unul la altul?

A început să deschidă încuietorile armurii şi mi-a spus râzând:

— Deschide-mi, dragul meu, groaznicele încuietori de pe spate! Doar bărbaţii pot inventa astfel de capcane.

Aveam gura uscată şi i-am spus:

— Mulţumeşte pentru norocul pe care-l ai, fiindcă nu porţi o armură adevărată de cavaler, care are din cap până în picioare tot felul de zăvoare şi de încuietori secrete. Sunt atât de ciudate unele încuietori şi grozav de ascuţite, încât un cavaler îşi simte şi sufletul înţepat, până cade de pe cal şi rămâne întins şi neajutorat la pământ. Pe câmpia de la Varna, nici cu ciocanele n-au reuşit turcii să deschidă armurile blindate ale cavalerilor saxoni.

— O, ce înţelept eşti! A rostit ea cu voce duioasă. Ce multe lucruri ai văzut! Dar să ştii că şi femeile au capcanele lor cuirasate. Lacătul unei femei nu-l va putea deschide nici cel mai puternic bărbat dacă femeia nu doreşte. Dar astfel de femei nu sunt prea multe.

Iar eu i-am răspuns cu o voce tremurată:

— Nu mai spune! Ce grozăvii, Anna Notaras!

Ştiindu-şi frumuseţea, ea a alunecat încet din armura strălucitoare şi era zveltă ca un băiat. I-am spus în joacă:

— Eşti ca un băieţel frumos. Ţi-ai tăiat şi părul. Eşti mai frumoasă ca niciodată.

— Dar eu nu sunt un băieţel, a protestat ea, făcându-mi jocul pe acelaşi ton duios.

Atunci s-au zguduit zidurile din nou împrejurul nostru. Şi-a înfăşurat braţele goale în jurul gâtului meu şi mi-a spus:

— Nu-ţi fie teamă de tunuri, dragostea mea, nici mie nu mi-e teamă. Gura mea este izvorul tău. Soarbe-o, de eşti însetat! Trupul meu este pâinea ta. Înfruptă-te din el, de eşti flămând! Bucură-te de mine, după cum şi eu bucura-mă-voi de buzele tale, de trupul tău. Sunt ultimele văpăi ale vieţii. Ca o candelă ce se stinge. Moartea este lungă şi dragostea fără de trup este o dragoste stearpă.

Poate că vorbele ei au fost păcătoase, dar în acel moment, când moartea ne dădea târcoale, erau adevărate. I-am spus în şoaptă:

— Singurul meu izvor, singura mea hrană! Oamenii au nevoie de apă şi de pâine ca să poată trăi. În veşnicie nu există nici apă, nici pâine. Fremătând de dorinţă, am să mă întorc înapoi din veşnicie în lumea efemeră ca să te regăsesc!

Dar dragostea noastră a fost amară ca apa sărată, care răneşte buzele şi sporeşte setea. Ne-am iubit în mirosul înnăbuşitor de piele, de ulei rânced, de vin, de pulbere şi de veşminte îmbibate de sudoare, prinşi între ziduri ce se zguduiau; spectrul morţii plutea deasupra capetelor noastre, pereţii încăperii se năruiau bucată cu bucată. Nu, dragostea noastră n-a fost doar trupească, fiindcă de fiecare dată când m-am uitat la chipul ei i-am întâlnit ochii căprui, atât de ştiuţi, atât de limpezi, parcă prin ochii ei am privit dincolo de lumea mărginită.

Am murmurat:

— Mă voi reîntoarce, iubita mea, mă voi întoarce încă o dată în lanţurile lumii mărginite şi ale timpului efemer. Ca să te regăsesc. Vor fi alţi oameni, care vor purta alte nume, vor fi alte popoare, dar dintre ruinele zidurilor mă vor privi ochii tăi, flori de catifea ruginie. Când te vei reîntoarce, cine ştie în ce timp, cine ştie printre care oameni, atinge pulberea cu mâinile tale! Dincolo de timp, mângâie-mi chipul risipit în pulbere! Ne vom regăsi, dragostea mea!

Surâzând, mi-a mângâiat gâtul şi fruntea şi lacrimile i s-au rostogolit pe obraji.

— Iubitul meu! A rostit ea. Poate că nu ne vom mai întâlni. Poate că nu există decât această clipă pentru noi. Dar este de ajuns. Sunt mulţumită şi plină de tine. Sunt în întregime a ta. După ce clipa se va risipi, voi putea muri mai uşor.

S-a uitat la pereţii lugubri ai fortăreţei, peste care dansa lumina firavă a lumânării, şi a spus:

— Dar este frumos. Totul. Atâta frumuseţe niciodată nu a mai fost.

Epuizat, cu buzele apăsate pe umărul ei, m-am întrebat dacă n-ar trebui să-i povestesc lucrul pe care i l-am tăinuit. Ştiam că-i doar o vanitate fără importanţă pentru situaţia în care ne găseam. Dar n-am mai putut, n-am mai vrut să-i ascund nimic. De aceea, i-am spus:

— Dragostea mea, când m-a adus pe lume, mama a strâns în mână o piatră de porfir. M-am născut cu încălţări de purpură în picioare. Acesta este secretul, pe care nu credeam că ţi-l voi spune vreodată. Pentru că nu poate schimba cu nimic ceea ce este între noi.

S-a sprijinit în coate şi m-a privit uimită.

— M-am născut cu încălţări de purpură în picioare, am repetat eu. Împăratul Manuil a fost fratele vitreg al tatălui meu, iar Împăratul Ioan al V-lea a fost tatăl tatălui meu. Acel Ioan, care a călătorit la Roma şi la Avignon, care şi-a lepădat credinţa şi l-a recunoscut pe papă, fără a lega de aceste hotărâri personale poporul său şi Biserica Bizanţului. A făcut-o pentru ca papa să-i binecuvânteze căsătoria cu o femeie din Veneţia, de care era îndrăgostit. Avea patruzeci de ani. Signoria Veneţiei a răscumpărat datoria şi i-a restituit giuvaierele Coroanei Bizanţului, pe care fusese silit să le lase zălog. Papa şi Veneţia i-au promis de asemenea ajutorul Occidentului şi o cruciadă. Dar fiul lui, Andronikos, l-a înşelat şi s-a răzvrătit. Occidentul l-a abandonat pe Ioan şi, până la urmă, el a fost nevoit să se supună sultanului şi să-l recunoască succesor pe Manuil, celălalt fiu. De fapt, tatăl meu era singurul moştenitor legitim. De aceea Manuil şi-a trimis mesagerii să-l caute şi să-i scoată ochii. După aceea, tatăl meu nu a mai avut putere să trăiască. S-a aruncat în prăpastia din spatele palatului papal din Avignon. Bijutierul căruia îi încredinţase bunurile şi hârtiile sale m-a înşelat, însă, înainte de a pleca în cruciadă, am revenit în Avignon şi l-am ucis pe bijutier; încă mai păstra hârtiile tatălui meu, care fac proba descendenţei şi drepturilor mele. Probabil curia pontificală şi signoria Veneţiei cunosc existenţa mea, chiar dacă mi-au pierdut urma. Dar deşi sunt adevăratul basileu, nu revendic nici o putere, însă am dreptul să mor lângă zidurile oraşului meu. Trebuie să-mi împlinesc destinul până la capăt.

Mi-a mângâiat obrajii cu vârful degetelor şi ochii îi erau mari de mirare, îmi lăsasem barba să crească, arătam ca toţi ceilalţi greci.

— Se pare că în lumea aceasta nimic nu se petrece din întâmplare, am continuat eu. Pentru a rezista ultimei ispite trebuia să te întâlnesc pe tine, trebuia să-l întâlnesc pe tatăl tău. După ce Constantin a proclamat Uniunea, aş fi putut prea bine să-mi dezvălui identitatea şi să revendic dreptul la tronul Bizanţului. Cu ajutorul tatălui tău aş fi putut stârni poporul la revoltă. I-aş fi jurat credinţă sultanului, aş fi guvernat Constantinopolul ca împărat vasal. Dar nu ar fi fost demn de mine.

— Dacă tot ceea ce spui este adevărat, m-a întrerupt ea, înseamnă că eu te-am recunoscut după portretul împăratului Manuil. De altfel, semeni şi cu împăratul Constantin. E de mirare că nimeni n-a observat.

— De cum m-a văzut, Manuil, slujitorul meu, m-a recunoscut. Sângele este misterios. Se întoarce la izvoare; întorcându-mă la Biserica strămoşilor mei, s-a întors în mine şi renegatul Ioannis să se unească cu neînţelesele mistere sacre. Este o complicată împlinire a destinului meu.

Ea a rostit solemn:

— Basileul Ioannis Anghelos Paleolog. Şi Anna, fiica megaducelui Notaras. Într-adevăr, faptul că suntem împreună înseamnă o complicată împlinire a destinului nostru.

Apoi a strigat:

— Nu mai cred în nimic! Nu cred că te vei reîntoarce! Nici că eu mă voi reîntoarce! Nu cred în veşnicie! Doar în asemănare cred! Am simţit în tine doar sângele de neam împărătesc, nu bărbatul pe care îmi închipuiam că-l voi întâlni într-o altă viaţă. Oare de ce-ai stricat totul? De ce mi-ai povestit? De ce mi-ai răstignit iluziile cu care aş fi putut să mă amăgesc până în clipa morţii?

Derutat din cauza tristeţii de pe chipul ei, am spus:

— Dumnezeule, dar am crezut că o astfel de destăinuire nu poate decât să mângâie vanitatea unei femei! Faptul că familiile noastre sunt la fel de importante. Că nu te-ai înjosit, alegându-mă pe mine. Străvechiul sânge nobil recunoaşte întotdeauna sângele nobil şi sub veşminte de cerşetor.

Dar ea a rostit pătimaş:

— Tu crezi, într-adevăr, că pentru mine au vreo importanţă familia şi rangul tău? Eu nu te vreau decât pe tine. În orice caz, mulţumesc pentru darul de nuntă! Îţi mulţumesc pentru coroana invizibilă de împărăteasă! Dacă acest lucru îţi face plăcere, poftim, sunt împărăteasă! Sunt tot ce vrei tu, dragul meu, numai să te ştiu mulţumit!

Pe neaşteptate, s-a ridicat din pat, aşa, fără veşminte, şi-a înălţat semeţ capul şi a strigat:

— Că eşti înger sau împărat, că te înveşmântezi într-o glorie invizibilă şi inexistentă, treaba ta! Eu sunt femeie, doar femeie. Tu nu-mi poţi oferi nimic. Nici casa pe care mi-am dorit-o, nici copiii pe care aş fi vrut să-i am, nici noaptea când, îmbătrânită şi uscată, m-aş fi putut trezi să mă asigur că eşti lângă mine şi ţi-aş fi sărutat buzele ofilite. Aş fi fost fericită. Dar m-ai lipsit de fericire din cauza unei ambiţii nebune. La ce bun să mori pentru o cauză pierdută? Cine-ţi va mulţumi? Cine-şi va mai aminti de tine? Inutil este sacrificiul tău, Ioannis Anghelos. De aceea, eu, femeia ta, simt că… nu-mi mai pot stăpâni lacrimile…

A vorbit cu vocea întretăiată de suspine, apoi a izbucnit într-un plâns sfâşietor. S-a aruncat peste mine, şi-a înfăşurat mâinile în jurul meu, şi-a lipit obrazul de obrazul meu şi mi-a spus rugător:

— Iartă-mă! Hotărâsem să nu te mai tulbur, dar sunt o fiinţă slabă, îmi eşti atât de drag. Să fi fost cerşetor, să fi fost trădător, ultimul om să fi fost, tot te-aş fi iubit, tot aş fi dorit să-mi trăiesc viaţa împreună cu tine. Poate că sunt nemulţumită, poate că te rănesc fără încetare, dar te iubesc. Dă-mi iertarea!

Amestecatu-ni-s-au lacrimile, sorbitu-i-le-am de pe buze. Ca de un fier înroşit, arsă a fost inima mea de toată vanitatea lumii.

Şi flacăra ce arde curat tot se stinge.

Ei aduc jertfă duminica şi în zi de sabat şi în toate zilele lor caută adevărul, deşartă conoaştere. Dar pasiunea vieţii te cheamă să trăieşti. M-am îndoit de mine însumi, nu am mai fost sigur. A fost ultima ispită, mai puternică decât aceea de a mă arunca în gol din vârful coloanei constantine. Corăbiile lui Giustiniani aşteaptă în port şi sunt gata să părăsească oraşul. Dacă mâine vântul ar fi favorabil, nici o sută de corăbii de-ale turcilor nu i se vor putea împotrivi unei flote de război a creştinilor, aşa am gândit. I-am spus: