Mika Waltari

Mi-a deschis un servitor înveşmântat în alb şi albastru, dar nu am avut ochi să-l văd prea bine. Abia am intrat în vestibul că Anna Notaras, zveltă şi frumoasă, a alergat spre mine cu ochii strălucind de bucurie.

Era atât de frumoasă şi tânără în palatul părinţilor ei şi nu am îndrăznit s-o strâng în braţe, ci am rămas cu răsuflarea tăiată să o privesc. Avea gâtul neacoperit, buzele şi sprâncenele pictate, plutea în jurul ei parfum de hiacint, la fel ca prima dată.

— În sfârşit! A şoptit ea.

Mi-a prins capul între mâini şi mi-a sărutat gura. Avea obrajii fierbinţi de aşteptare.

N-o păzea nimeni. Nu venea din încăperile ferecate cu multe zăvoare, rezervate femeilor. Acest lucru nu l-am putut înţelege.

M-a luat de mână şi m-a condus. Am urcat treptele şi am ajuns în marea sală a palatului. Marea Marmara strălucea ca argintul în spatele strâmtelor ferestre ogivale.

— Anna! I-am spus eu. Sfârşitul se apropie! Nici nu ştii ce lucruri îngrozitoare se petrec. Mulţumesc lui Dumnezeu că a avut îndurare şi mi-a îngăduit să te mai văd o dată.

— Doar să mă vezi? A şoptit ea surâzând. Nimic altceva nu-ţi doreşti? Chiar dacă sunt femeia ta?

Eram nedumerit, nu înţelegeam. De parcă aş fi fost într-un vis, când nu poţi desluşi unde te afli. Am gândit: poate că sunt mort, poate că vreo ghiulea m-a lovit atât de repede, încât nu am mai avut timp să ştiu că mor, poate că spiritul meu a rămas pe pământ, prins în capcana pasiunii femeii pe care am iubit-o. Zadarnică mi-a fost atunci disperarea. Să fie atât de uşor? Să fie atât de simplu?

— Bea! A şoptit Anna Notaras, soţia mea, şi mi-a întins un potir cu vin arămiu.

După ce am gustat, am observat că amestecase ambră în vin, după obiceiul turcesc. De ce voia să-mi aţâţe simţurile? Oare n-o doream destul?

Buzele ei erau şi mai îmbătătoare decât vinul, trupul ei era cel mai minunat şi delicat potir. Dar când am vrut s-o îmbrăţişez, m-a respins. Ochii ei s-au întristat şi mi-a spus încet:

— Nu acum. Aşază-te, dragul meu. Trebuie mai întâi să vorbim.

— Nu, nu spune nimic, am protestat eu dezamăgit. De câte ori începem să discutăm, sfârşim prin a ne supăra unul pe altul şi a ne jigni. Ca să ne înţelegem, nu-i nevoie să vorbim, o ştii prea bine.

Şi-a lăsat capul în jos şi a spus:

— Atunci, tu mă vrei doar în pat. Altfel nu. Oare pentru tine eu nu sunt decât un trup?

— Dar tu însăţi doreşti acest lucru, i-am spus eu cu vocea sugrumată.

Şi-a ridicat capul, a clipit des şi ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Încearcă să fii raţional! A rostit ea. L-ai întâlnit pe tatăl meu. El este gata să ne ierte, doar tu să o vrei. Pentru prima dată mi-a vorbit ca unei fiinţe umane, mi-a expus ideile lui, mi-a destăinuit speranţele pe care le are, mi-a explicat care este scopul lui. De altfel, e prima oară când eu însămi l-am înţeles întru totul. Trebuie şi tu să-l înţelegi. El are un plan precis.

M-am întristat, inima mea a îngheţat. Anna a început din nou să-mi mângâie cu degetele ei fine mâinile murdare.

— Înţelege, Ioannis! A spus Anna. E tatăl meu şi nu greşeşte. După împărat, el este cel mai nobil grec al Bizanţului. Dacă împăratul Constantin şi-a înşelat poporul, şi-a renegat credinţa şi s-a vândut latinilor, tatăl meu trebuie să ia în mâinile lui destinul acestui popor. E o datorie de la care nu se poate da la o parte, oricât de grea şi de umilitoare ar fi. Tu trebuie să-l înţelegi.

— Continuă! I-am spus eu amărât. Dar cred că am mai auzit această poveste.

— Tatăl meu nu-i un trădător, a spus ea cu înflăcărare. Niciodată nu se va înjosi până acolo. Este un politician care vrea să salveze de la ruină ceea ce mai poate fi salvat.

Mă cerceta pe furiş. Nu mai avea lacrimi în ochi. Se forţase puţin, ce-i drept, dar acum nu mai putea să plângă. Dimpotrivă, în ochii ei ardea flacăra vanităţii. A continuat:

— Ar fi trebuit să devin soţia lui Mehmet după ce oraşul ar fi fost cucerit. Ca o pecetluire a legăturii dintre sultan şi poporul grec. Tatăl meu a fost foarte supărat că, dintr-un capriciu, i-am răsturnat planul. Dar de unde să fi ştiut? El nu mi-a povestit nimic.

— Tu, într-adevăr, n-ai prea avut noroc, i-am spus eu ironic. Nici prima dată, când trebuia să ajungi împărăteasă, nici a doua oară, când ai fi putut deveni una dintre zecile de soţii ale viitorului stăpân al lumii. E limpede, n-ai avut noroc, înţeleg că regreţi, dar nu-ţi pierde speranţa! Eu nu mai am multe zile de trăit. După aceea vei fi din nou liberă.

— Oare cum poţi să-mi vorbeşti în felul acesta? A strigat ea. Doar ştii că te iubesc. Te înşeli vorbind despre moarte. Noi mai avem de trăit mulţi ani împreună. Vei vedea. Dar va trebui să ţii seama de sfaturile tatălui meu.

— Bine, i-am spus eu cu mult amar. Povesteşte-mi ceea ce el n-a îndrăznit să-mi spună în faţă! Dar grăbeşte-te, fiindcă trebuie să mă întorc pe ziduri.

S-a agăţat de mine cu disperare şi a strigat:

— Nu te vei mai întoarce pe ziduri! În noaptea aceasta te vei duce în tabăra sultanului. Nu-i nevoie să-i dai informaţii despre apărarea oraşului, dacă socoteşti că acest lucru este dezonorabil. Va trebui doar să-i transmiţi un mesaj secret din partea tatălui meu. Sultanul este suspicios în privinţa grecilor, dar pe tine te cunoaşte, în tine are încredere.

— Care-i mesajul tatălui tău? Am întrebat-o.

— Nu vrea să-l scrie, a rostit Anna cu mult zel. Chiar dacă el se încrede atât în tine, cât şi în sultan, un mesaj scris ar putea fi foarte periculos. Chiar şi printre sfetnicii cei mai apropiaţi ai sultanului sunt oameni care îi incită pe greci să i se opună. Tu ştii asta. Dar îi vei spune sultanului că în Constantinopol există oameni de seamă care îl reneagă pe împărat şi sunt gata să colaboreze cu turcii în condiţiile impuse de sultan. Spune-i: Noi suntem treizeci de nobili influenţi – tatăl meu îţi va da numele lor – care înţelegem că viitorul grecilor din Constantinopol depinde de prietenia cu sultanul. Atât timp cât oraşul se poate apăra, onoarea noastră de greci nu ne îngăduie să intervenim în operaţii militare favorabile sultanului. Dar, în secret, lui îi slujim, iar atunci când Constantinopolul va cădea, sultanul va găsi aici un aparat administrativ apt să funcţioneze, în care poporul să aibă încredere. Noi, cei treizeci, îi cerem sultanului protecţie şi îl rugăm cu umilinţă să cruţe familiile şi bunurile noastre atunci când va intra în oraş.

Anna s-a uitat întrebător la mine şi a continuat:

— Este oare ceva rău în asta? E doar o propunere onestă şi curată. De fapt, noi, grecii, ne aflăm între turci şi latini ca între ciocan şi nicovală. Acest plan nu-i decât un mod de salvare a viitorului oraşului. Predarea împăratului în mâna turcilor şi supunerea faţă de sultan. Sultanul are atâta simţ politic ca să priceapă că, pentru el însuşi, propunerea aceasta este favorabilă. Tu nu eşti un latin. De ce-ar trebui să fii de partea lor?

Cum nu puteam spune nimic, fiindcă aveam inima prea încărcată de supărare, ea a crezut că a reuşit să mă convingă şi a continuat cu entuziasm:

— Mai sunt doar câteva zile şi oraşul va fi cucerit, aşa spune tatăl meu. De aceea, trebuie să pleci în grabă. Când sultanul va reuşi să spargă rezistenţa latinilor, te vei întoarce cu învingătorii pentru a-ţi regăsi femeia. Vei face parte atunci din familia Notaras. Doar ştii ce înseamnă asta.

A arătat spre pereţii de marmură, la covoare şi la mobilele scumpe, apoi a spus:

— E altfel decât în prăpădita aceea de casă din lemn unde m-ai dus. Cine ştie, poate că vom locui în Palatul Blahernelor. Pentru că tu vei fi, fără îndoială, unul dintre nobilii cei mai de vază ai Constantinopolului.

Apoi a tăcut, dar pe chipul ei se mai citea entuziasmul. Trebuia să-i vorbesc.

— Ascultă, Anna, i-am spus. Tu eşti fiica tatălui tău. Pot înţelege că-i împărtăşeşti ideile şi, chiar dacă nu-mi place, n-am ce face. Dar în tabăra sultanului eu nu mă voi duce pentru a transmite mesajul tatălui tău. Nu mă îndoiesc că el poate găsi un mesager care să aibă un simţ politic mai cuviincios decât al meu.

— Ţi-e frică? M-a întrebat ea, schimbându-se la faţă.

De mânie, am trântit de pământ casca pe care o ţinusem până atunci în braţe.

— Uite ce, i-am spus eu. Dacă aş fi convină că servesc o cauza dreaptă, aş merge la sultan fără nici o teamă, chiar de-aş şti că mă va trage în ţeapă. Crede-mă, Anna, ambiţia îl împiedică pe tatăl tău să vadă faţa adevărată a lucrurilor, în felul acesta, îşi sapă singur mormântul. El nu-l cunoaşte pe Mehmet. Eu îl cunosc. Dacă noi am fi trăit în vremurile bune de altădată, planul tatălui tău ar fi fost înţelept. Dar imensul tun al sultanului a inaugurat o eră nouă. Era fiarei. Eră în care nimeni nu mai poate avea nici o mândrie, epocă în care oamenii sunt doar instrumente neputincioase ale puterii. Şi de-ar jura sultanul cu mâna pe Coran în numele Profetului şi al tuturor îngerilor, în sinea lui doar se va amuza, fiindcă el nu crede nici în Profet, nici în îngeri; îl va omorî pe tatăl tău de îndată ce nu va mai avea nevoie de el. Dar la ce ajută că-l previn, din moment ce megaducele nu are încredere în mine?

I-am mai spus:

— Chiar dacă sultanul şi-ar respecta cuvântul dat, eu la sultan nu mă voi întoarce niciodată, oricât de mult m-ai ruga tu şi ai plânge. Constantinopolul este oraşul meu şi voi lupta pentru apărarea lui până în ultima clipă. Când zidurile lui se vor nărui, mă voi nărui şi eu. Este ultimul meu cuvânt, Anna. Încetează să mă ameţeşti!

Anna m-a privit dezamăgită şi chipul ei a pălit de supărare.

— Atunci nu mă iubeşti, a spus ea în şoaptă.

— Nu, nu te iubesc, i-am răspuns eu sec. A fost o amăgire, mi-am imaginat doar… Te credeam altfel. Iartă-mă! În curând te vei elibera de mine. Dacă te vei strădui să-i zâmbeşti frumos, poate că sultanul te va accepta în haremul lui. Urmează deci sfaturile tatălui tău! El va aranja toate lucrurile aşa cum va fi mai bine.

M-am ridicat şi am luat casca de pe jos. În spatele ferestrelor înguste, Marea Marmara îşi unduia valurile de argint. Chipul meu se oglindea pe marmura netedă ca sticla. Am simţit atunci că am pierdut-o pentru totdeauna şi fiinţa mi s-a umplut de o linişte îngheţată.

— Încă un lucru neînsemnat, i-am spus eu încet. Curiozitatea mă împinge să te întreb, dar tu nu trebuie să-mi răspunzi dacă nu vrei. Este şi numele părintelui Ghenadios printre cei treizeci?

Stingherită, Anna mi-a evitat privirea.

— Nu, a spus ea. Tatăl meu a fost la Mănăstirea Pantocratorului să discute cu părintele Ghenadios, dar acesta susţine cu încăpăţânare că doar Biserica este temelia unui nou Constantinopol al grecilor. Peste greci va fi suveran patriarhul Bisericii Ortodoxe protejate de sultan. Atât timp cât în Constantinopol există un basileu, Biserica i se subordonează. Dar nu va mai fi nici un basileu, a spus Ghenadios, fiindcă împăratul Constantin s-a lepădat de credinţă. De aceea, Biserica se poate considera independentă şi autocrată. Ghenadios le-a cerut, atât tatălui meu, cât şi tuturor celor care vor să trăiască în pace cu turcii, să se supună Bisericii. Dar aşa ceva nu se poate, şi nici din punct de vedere politic nu-i prea înţelept.

— Aşa spune tatăl tău, i-am atras eu atenţia, în acelaşi timp, când pe zidurile Constantinopolului sângele grecilor se varsă, în inima lor, dregătorii Bizanţului şi patriarhii credinţei au şi dat turcilor oraşul şi se târguiesc acum pentru funcţia cea mai înaltă. Sunt supărat pe mine însumi că sunt grec. Dar îmi voi răscumpăra păcatul acesta cu sângele meu. În ziua Judecăţii de Apoi, şi tatăl tău, şi părintele Ghenadios vor da socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru faptele lor. Toate aceste clipe sunt înscrise de-acum în inima lor.

Am dat să plec. Anna şi-a înfipt privirea în mine şi a strigat deznădăjduită:

— Ioannis Anghelos, nu pleca!

Era ea, cea adevărată. Mi-a fost milă de ea când m-am gândit cu cât zel şi cu câtă sinceritate a crezut că va aranja totul ca să-şi mulţumească şi tatăl, şi bărbatul. Cât de nefericită trebuie să se fi simţit când i-am răsturnat planul! Cu chipul răscolit, cu răsuflarea întretăiată, şi-a schimbat strategia şi a recurs la ultimul mijloc.

— Nu pleca mai înainte de a vedea cum m-am pregătit să te întâmpin, m-a rugat ea.

Am urmat-o. Am încercat să zâmbesc, dar buzele mele erau încremenite. M-a condus într-un dormitor decorat cu trandafiri.

Baldachinul înalt avea perdele grele de mătase. Şi aşternuturile de pe pat tot din mătase erau. Şi-a desfăcut agrafa de aur şi veşmântul ei a căzut dezgolindu-i umerii şi sânii, a căror chemare m-a făcut să tresar. A închis ochii şi şi-a întors ademenitor spre mine faţa.

— Anna! I-am spus în şoaptă. Nu aceasta este viaţa. De aici nu poţi şti ce se întâmplă pe ziduri. De aceea nu poţi să mă înţelegi.

S-a apropiat de mine cu ochii închişi, mi-a luat mâna şi a pus-o pe sânii ei.

— Anna! I-am spus şi glasul mi s-a frânt. Dacă vrei să mă mai întâlneşti, caută-mă pe ziduri!

N-a spus nimic. A rămas nemişcată în picioare, cu ochii închişi, iar eu m-am depărtat uşor, încercând să nu fac nici un zgomot. Dar când am ajuns în dreptul porţii, ea a apărut alergând, ţinându-şi veşmintele cu mâna, şi mi-a strigat cu faţa roşie de umilinţă:

— Adio, latin blestemat! Nu ne vom mai întâlni niciodată! Începând de acum, mă voi ruga în fiecare clipă să mori, ca să scap de tine. Iar de-ţi voi vedea hoitul putrezind, îl voi lovi cu picioarele.

Cu acest blestem în urechi am ieşit din palat şi apoi mi-am pus casca pe cap, iar mâinile mi-au tremurat. Calul negru al lui Notaras, care mă aştepta legat, a ridicat capul şi a nechezat când m-a văzut. Am încălecat pe spinarea lui şi l-am izbit cu călcâiele în burtă. Mai târziu, oamenii au răspândit vestea că prin oraş a trecut într-o goană nebună îngerul Morţii, călare pe un cal negru. Chipul lui era cenuşiu ca moartea, îi ţâşneau flăcări din ochi şi spume albe din gură. Dar nu-i adevărat. Oamenii exagerează întotdeauna. Nu era îngerul Morţii. Eram eu.

Când am ajuns, am simţit mirosul de carne pârlită al nefericiţilor arşi de vii în galeria subpământeană. Săpătorii lui Grant reuşiseră să pătrundă în galeria turcească, unde au dat foc la stâlpii de sprijin.

Este miezul nopţii, în noaptea asta, îmi doresc cu patimă moartea. Cu atâta patimă nimic nu mi-am dorit până acum. Giustiniani mi-a oferit o şansă. A apelat la mine fiindcă vorbesc turceşte. Vrea să încerce un atac. Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, iartă păcatele mele!

Fiindcă o iubesc. Fiindcă o iubesc cu disperare. Adio, Anna Notaras, dragostea mea!

19 mai 1453

Asta-i voia Creatorului. Până la ultima picătură să beau din cupa risipirii şi a morţii.

Dar nu am murit nici în noaptea trecută.

Mai demult, pentru a-l impresiona, îi spusesem lui Giustiniani că sunt dur. Înţelesul vorbei mele de atunci a fost că spiritul poate domina trupul şi durerile lui. Dar eu nu sunt dur. Spiritul nu-mi mai domină trupul.

Mercenarii genovezi îmi spun cu invidie:

— Tu eşti un bărbat norocos, Jean Ange!

Nu, nu-i vorba de noroc. Cu mult mai multă amărăciune decât înainte, sunt convins că nimeni nu moare până nu-i vine clipa.

Mor zidurile oraşului meu la voia întâmplării, inutil. Mor ca oamenii.

Oare Dumnezeu desenează traiectoria ghiulelelor?

Noaptea trecută am distrus marele turn din lemn al turcilor. Că noi am reuşit să-l distrugem într-o noapte este un miracol şi mai mare decât faptul că turcii l-au construit într-o noapte, aşa spun unii.

În orice caz, când am ajuns eu lângă turn, îmbrăcat în veşminte turceşti, şi m-am întins pe pământ era ora cea mai întunecată a nopţii. Am aşteptat până am auzit vorbele de liberă trecere. Un turc s-a aşezat pe mine ca pe un scaun, dar nu m-am clintit, aşa că el a crezut că stă pe un cadavru.

Mai erau două ore până la ziuă atunci când am pătruns noi în turn. Am spart broaştele încuiate şi, mai înainte de a-i da foc, am împrăştiat în interior pulbere. Mi-au luat foc părul şi sprâncenele, iar mâinile mi s-au umplut de arsuri. Giustiniani nu mi-a recunoscut chipul când m-am înapoiat târându-mă ca un vierme. Sunt singurul om care s-a întors din turn.

Câţiva dintre turcii din turn au reuşit să scape. Sultanul i-a descăpăţânat azi-dimineaţă şi le-a înfipt capetele în pari.

Mă dor urechile de bubuiturile tunurilor, tremură sub picioarele mele zidul.

Dar mai cumplit decât arsurile de pe faţă şi de pe mâini îmi este amarul care-mi macină inima şi mi-o arde.

După cutremurul de pământ, în Ungaria… prima oară. Apoi, în mlaştina de la Varna. Doar a spus clar: Ne vom vedea lângă Poarta Sfântului Roman! Noaptea trecută l-am aşteptat, dar nu a venit la întâlnire.

20 mai 1453

În timpul nopţii, turcii au aşezat alte turnuri mobile în faţa zidurilor. Dar niciunul nu este atât de impresionant ca primul.

În fiecare zi, galerele lor din Bosfor se apropie de lanţ, obligându-i pe veneţieni să deschidă focul asupra lor, după care se retrag.

Îmi povestesc alţii ce se mai întâmplă, încă nu sunt în stare să pun armura pe mine şi să urc pe ziduri.

21 mai 1453

Grant a venit să mă vadă. Avea barba pârlită şi mâinile pline de arsuri. Turcii au învăţat să se bată sub pământ ca să-şi apere galeriile. Astăzi, la amiază, în dreptul Porţii Caligaria, oamenii care săpau o contragalerie au fost împroşcaţi cu jeturi de foc. Când au ajuns în faţa peretelui prevăzut cu lame tăietoare, cei care s-au precipitat să le vină în ajutor au fost loviţi de aburul otrăvit, pe care turcii l-au dirijat împotriva lor.

Grant a fost nevoit să se târască prin galerie pentru a-şi încuraja oamenii. Până la urmă au reuşit să distrugă galeriile turcilor, dar foarte mulţi greci au murit. Bătălia subpământeană a activat o teribilă teamă superstiţioasă în oraş.

Grant avea ochii umflaţi de nesomn şi iritaţi din cauza aburilor de pucioasă. Mi-a spus întristat:

— Ce folos că am găsit manuscrisele lui Pitagora, dacă literele îmi joacă în faţa ochilor? Nu mai văd să citesc.

Faţa îi era bântuită de furie şi de neputinţă. Strângând din pumni, a strigat:

— Ce-i cu acest îngrozitor punct orb cu care cei mai înţelepţi matematicieni ai grecilor şi-au isprăvit opera? Ei ar fi trebuit să-şi folosescă ingeniozitatea şi să făurească mecanisme prin care să pună natura în slujba omului, aşa cum a promis Arhimede. În loc să găsesc ştiinţa la care mă aşteptam, ajung să citesc că pietrele şi copacii au suflet! În manuscrisul lui Pitagora! Este de necrezut că Pitagora a putut să scrie şi despre lucruri atât de puţin importante, că a trădat ştiinţa şi s-a afundat în speculaţii despre suflet, până la Dumnezeu.

I-am spus:

— Tu, care nu crezi în mărturiile Bibliei şi ale Sfinţilor Patriarhi ai Bisericii, ai fi în stare să-i crezi pe înţelepţii Greciei, nu-i aşa?

— Nu mai ştiu nici eu ce să cred, a spus el, frecându-şi ochii cu pumnii. Poate că nu mai sunt atât de raţional. Oboseala şi continua nesiguranţă au împins patima ştiinţei din mine spre o stare bolnăvicioasă. Nu-mi mai pot stăpâni zborul gândurilor. Ca păsările cerului, ele urmăresc traiectorii încrucişate. Ce-i cu drumul acesta înspăimântător care-l conduce pe om spre abisuri interioare ce sfârşesc în tenebre? Până şi Pitagora, care a fost capabil să construiască din numere universul, a sfârşit prin a fi interesat de om, al cărui număr nu l-a găsit. Să fie oare întunericul ignoranţei umane mai important decât lumina fenomenelor naturale şi ştiinţei?

I-am spus:

— Şi Duhul lui Dumnezeu a suflat pe pământ. Duhul lui Dumnezeu a coborât în limbi de foc peste omul muritor. Poate că de acest adevăr nici tu nu te mai îndoieşti.

El a izbucnit în râs, şi-a lovit fruntea cu pumnul şi a strigat:

— O flacără nestinsă muşcă din carnea umană. Dar fulgerul raţiunii ţâşneşte ca focul din gura tunului. Cred în ştiinţă, cred în eliberarea omului de tenebre, în nimic altceva nu cred.

I-am spus:

— Ţi-ai ales greşit locul. Ar fi trebuit să-i slujeşti sultanului, nu ultimei Rome.

— Nu! Mi-a răspuns el cu obstinaţie. Eu slujesc Europei şi libertăţii de spirit a omului, nicidecum puterii.

22 mai 1453

Au mai fost găsite două galerii lângă Poarta Caligaria. Prima a fost distrusă după o îndârjită luptă subterană, iar a doua s-a surpat singură, fiindcă nu a fost întărită cum trebuie. Grant bănuieşte că sultanul, după ce i-au murit specialiştii sârbi, a trimis oameni fără experienţă să continue săpăturile.

Înainte de miezul nopţii a fost văzut pe cer un disc luminos şi nimeni nu a putut să explice ce este. Împăratul a spus:

— Încep să se împlinească profeţiile, în curând, se vor sfârşi cei o mie de ani ai împărăţiei Bizanţului. Primul împărat a fost Constantin, cel din urmă tot Constantin este. M-am născut sub semnul unei stele nenorocoase.

23 mai 1453

Ne-am pierdut şi ultima speranţă, împăratul are dreptate. Slăbit de post, veghe şi rugăciune, simte mai bine decât noi toţi semnele care anunţă sfârşitul. Inima Bizanţului va înceta în curând să mai bată.

Brigantina care a plecat în căutarea flotei veneţiene s-a întors astăzi în zorii zilei. Graţie unui noroc neobişnuit, talentului marinăresc şi curajului oamenilor din echipaj, nava a reuşit să scape nevătămată din strâmtoarea Gallipoli.

Doisprezece oameni au plecat, doisprezece oameni s-au întors, şase veneţieni şi şase greci. Au navigat douăzeci de zile prin Marea Greciei şi nu au găsit nici urmă de flotă creştină, dar tot timpul au fost în pericol să cadă în mâinile patrulelor secrete ale turcilor.

Când şi-au dat seama că în zadar mai fac cercetări, au ţinut sfat. Unii au spus:

— Ne-am împlinit datoria. Nu mai putem face nimic. Constantinopolul s-ar putea să fie de-acum în mâinile turcilor. De ce să ne mai întoarcem în infernul unui oraş asediat? Doar ştim că va pieri.

Dar ceilalţi au spus:

— Împăratul ne-a trimis, împăratul aşteaptă veşti, fie ele chiar proaste. Să vedem atunci care-s mai mulţi: cei care vor să se întoarcă sau cei care nu vor.

Dar privindu-se în ochi unul pe altul, au izbucnit în râs şi au spus toţi că brigantina trebuie să-şi încerce norocul şi să ajungă înapoi la Constantinopol.

I-am întâlnit la Blaherne pe doi dintre aceşti bărbaţi curajoşi. Râdeau încă şi povesteau despre zadarnicul lor periplu, în timp ce veneţienii le turnau vin să bea şi-i loveau prieteneşte pe spinare. Dar arşi de mare şi obosiţi de primejdiile prin care trecuseră, ochii lor erau nespus de trişti.

— De unde aţi avut atâta curaj ca să vă întoarceţi? I-am întrebat eu.

Şi-au îndreptat uimiţi spre mine feţele jupuite şi au spus cu mândrie:

— Dar noi suntem marinari din Veneţia!

Poate că răspunsul lor era de ajuns. Adevărul este că Veneţia – avida, cruda şi calculata regină a mării – îşi crescuse fiii în cultul vieţii şi morţii întru onoarea Veneţiei.

Dar şase dintre aceşti bărbaţi temerari sunt greci. E o dovadă că şi grecii pot fi credincioşi oraşului lor până la moarte. Chiar dacă luptă pentru o cauză de-acum pierdută.

Ce s-a mai întâmplat astăzi? Sute de bătrâni şi copii au venit la Poarta Sfântului Roman şi au lucrat neîntrerupt la repararea zidului, în timpul zilei, fără să ţină seama de săgeţile turcilor şi de proiectilele care zburau în jurul lor.

Grant s-a perfecţionat de când îi tot pândeşte pe turcii din subterane. Astăzi a reuşit să captureze doi ofiţeri turci, care intraseră într-un tunel ca să vadă cât de mult au avansat săpătorii. După ce i-a prins, a dat foc grinzilor de susţinere, aşa că pereţii tunelului s-au prăbuşit. Veneţienii i-au luat în primire şi i-au dus în camera de tortură din pivniţele Palatului Blahernelor, care, de când este Constantin împărat, nu a fost folosită niciodată. Captivii au dezvăluit existenţa a încă două tunele subterane, dintre care unul este surprinzător de periculos.

Cu toate că prizonierii au vorbit, veneţienii i-au torturat toată ziua, până când cei doi nefericiţi şi-au dat sufletul. După aceea, cadavrele lor, despuiate şi pline de sânge, au fost lansate prin surprindere, de o bombardă, drept în mijlocul turcilor care, iritaţi, au urlat că-şi vor răzbuna comandanţii şi i-au blestemat pe toţi câinii de creştini. Nu există iertare în acest război.