Victor teleucă ninge la o margine a existenţEI

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.97 Mb.
səhifə1/16
tarix30.07.2018
ölçüsü1.97 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   16






VICTOR TELEUCĂ

NINGE LA O MARGINE A EXISTENŢEI

Victor TELEUCĂ

NINGE LA O MARGINE A EXISTENŢEI


(poezii,

reflecţii

şi alte

deziceri de sine)

Editura

Cartea Moldovei
Chişinău, 2002

Veşnicia, nemurirea


AM FOST UN VISĂTOR

Am fost un visător cu visele neizbândite,

cu fericite clipe-a Neizbânzii. E curios

tablou să vezi cum tu ca un ecou te pră-

buşeşti în beznă
şi creşti, ca uriaşii creşti,

cum în copilărie te visai căzând şi mama


tălmăcea problema ca o creştere;
am fost un visător,

unul din oamenii înlănţuiţi

din puterea

propusă de Platon

să văd ce am în faţă;
am fost un visător pierdut prin viaţă,

un visător târziu,

am fost un strigăt prin pustiu

la care mi-a răspuns ecoul viu ce se bă-

tea de maluri de nisipuri

şi când vedea vreo oază, o ocolea,

la baza

teoriei mele



creştea sămânţa intuiţiei, ambiţia de-a
nu avea nici o ambiţie,

cu strictul necesar al unui visător

care şi el s-a prefăcut în vis

şi-n faţa

visului mi s-a deschis

cea mai frumoasă panoramă – tot de vis –

un Paradis

împrejmuit

cu pomi ghimpoşi

şi-n fiecare ghimpe

rămas din mine – câte-un vis

mai semănând cu lacrima de pe obraz,

argonaut pornit spre lâna din Caucaz,
dar, drumul fiind greu,

când am ajuns, era târziu

şi-n loc de lână l-am găsit pe Prometeu

înlănţuit

şi-un vultur îi mânca ficatul

şi l-am gonit atunci şi eu,

dar el, înfuriat şi nesătul,

porni să mi-l mănânce pe al meu.



NINGE LA O MARGINE DE EXISTENŢĂ...

Am venit să răstorn lumea. Dar lumea era plăsmuită de la început răsturnată. Meritul meu constă în faptul că, spre deosebire de alţii, mi-am dat seama de acest lucru. Apoi m-am corectat; am venit nu să răstorn lumea, dar s-o văd cum este, dar nici asta nu a fost tema mea. Şi m-am gândit că misiunea mea este nu de a vedea lumea cum este, ci de ce este. Cu asta aş putea să-mi justific venirea mea pe lume?

În toate e o goană nemotivată sau motivată de motivul non+motivării abstractului prin concret. E o fugă de sine spre sine prin sine pe circumferinţa ecuatorială a sferei. Aici cercul se închide şi în nisipul său broaştele ţestoase ale memoriei ies din Pacificul fierbinte să-şi depună ouăle din care va ieşi din nou veşnicia.

Veş+ni+ci+a.

Oceanul încruntat şi veşnic.

Orgoliu şi nuanţare.

Trimiteri şi neajungeri la punctul vamal al acesteia.

În timp ce eu şi tu ca formă centripetă a fulgerului ieşit de pe orbita circum+veşnică a întoarcerii spre mai departe.



***
Eu am să vin. Eu dacă-am spus că vin,

nimic nicicând nu-mi schimbă hotărârea.

Eu trebuie să vin.

Eu nu pot să nu vin.

Eu vreau să vin.

Şi dacă întârzii, nu singur mă reţin.

Simt unii-o prăbuşire-a unui timp

ce s-a deprins cu multe.

Cu dragostea începem

şi terminăm cu frica.

Încearcă de aici, încearcă, te ridică…

Eu trebuie să vin,

ba chiar mai mult – cum n-aş putea veni

cu-aceeaşi încercare de-a nu, de-a nu muri,

o şansă dintre şanse

cu foame de senin.

De aceea am să vin. Eu nu pot să nu vin!

De a spune ultimul cuvânt?
Natura nu l-a putut înzestra pe om cu nemurirea. Dar veşnicia ei l-a pus pe gânduri; de ce să nu fie şi el veşnic, negândindu-se niciodată ce ar putea să facă o veşnicie întreagă, - să paraziteze doar?

Deseori şi-a pus întrebarea obişnuit: de ce nu-i nemuritor ca munţii, să zicem, sau ca marea, ca stelele? Şi stelele, de fapt, sunt la fel de ne-veşnice, numai că durata de existenţă este mai lungă decât a omului.

Nouă ni s-a rezervat o durată de viaţă în care nu putem reuşi întrucâtva să găsim ori să dăm singuri vieţii un sens care ne face să trăim clipă de clipă până când, ajunşi pe malul prăpastiei neantului, în ultima clipă sortită nouă, timpul ne împinge şi noi cădem în gol.

Se vede că datoria noastră ca fiinţe raţionale, nu e atât să facem viaţa altfel, cât s-o înţelegem mai bine, ca astfel, înţelegând-o, să ne înţelegem şi pe noi înşine în faţa ei şi în dependenţă de ea: ce vrem noi de la noi.

Alteori ni se pare că nu vrem nimic, ori vrem cu totul altceva decât ne-ar putea da ea.

***
Nemuritor e omul? Dacă da, în ce sens? Alegoric? Nu e nemurirea o metaforă numai cu care ne mângâiem în van? Cum spune Eminescu: “Numai omu-i schimbător / Pe pământ rătăcitor…”

Dar omul ar vrea să dăinuiască, să treacă netrecându-se. Caută anumite zile, ocazii ca să-şi închine totul şieşi şi atunci parcă ar vrea să uite de tot şi de toate, trăindu-şi clipa prezentului; atunci el “petrece” ori “se petrece”. Coborând în sensul acestei noţiuni, îi găseşti rădăcinile anume în această ontologie a trăirii cu “adevărat” a sufletului împreună cu a trupului şi face ca un bun rămas spus la ceva tot atât de trecător şi schimbător ca şi omul.

Asta e o parte a esenţei, cealaltă este o imaginaţie, o dorinţă care vine din dor, iar dorul - din latinescul “dolus”, ceea ce, la rândul său, din “dolere”, adică tot din aceeaşi durere.

Să provenim şi noi dintr-o durere?

Din durerea fizică sau spirituală, durerea de a fi? De a exista veşnic? Dar este imposibil. De ce atunci ne milogim, umblăm în genunchi în faţa unei iluzii care nu-i altceva decât iluzie, o autoamăgire ne-demnă de fiinţa noastră umană. Din clipa asta în noi se naşte iluzia, noi ne facem iluzie şi iluzia ne face oameni.


Merg prin cimitir şi îmi vine să strig: cine ne-a băgat nemurirea în cap şi de ce?! Principalul - de ce? Dar n-am strigat. M-am speriat că îi pot trezi pe toţi cei adormiţi la nemurirea lor.
***
Oamenii se caută unii pe alţii, pentru ca mai apoi să se poată pierde. Prin găsire se pierd, plictisindu-se şi nu le mai rămâne altceva de făcut decât să se caute din nou ca nişte figuri pe o imensă tablă de şah pe care golurile joacă între ele şi oricare le-ar fi mişcarea, golurile tot goluri rămân, dar din fiecare gândeşte infinitul.

Toţi sunt nişte probe ale făgăduinţei.

A-şi gândi gândirea prin spaima de a o pierde de fiece dată.

Prin eşecul de a nu se găsi “minusul” se schimbă în “plus” şi acesta e strigătul de noapte când şoarecii mănâncă sfinţit şi se prefac în lilieci.

Degradarea şoarecilor în aripi.

Forma piramidală a timpului rămas de timp, dar nu şi de sine însuşi. Veşnica lui fugă din urma sa.

***


Dacă tu eşti casă, dacă tu eşti masă, dacă tu eşti

în tine, prezentul, în acelaşi timp şi trecutul;

de ce taci, sau dacă nu taci, de ce nu taci, aci

copacii se cresc pe sine şi voi îi tăiaţi şi îi rupeţi;
ce-aveţi voi cu copacii, lacrima albă de la

vocile albe-ale nopţii

se pogoară ca întrebările neîntrebate. Bate şi ţi se

va deschide,
dar dacă baţi,

cineva de dincolo de uşă întreabă

nu cine bate,

dar de ce bate,

parcă în asta constă esenţialul;
dacă tu eşti cel de dincolo, dacă eşti masă şi scaun

şi stai ca un religios apocrif,

de ce te dezici de Sisif,

ori ai uitat că tu eşti el, că Nichita Stănescu era

într-un eu tu; acum cine-o fi fiind Nichita

Stănescu? Ce mai scrie acum Eminescu,
de pe ce cruci de biserică mai împuşcă din nou

Creangă iarăşi ciorile, dacă tu poţi să fii

în pofida logicii concomitent şi da şi nu,

de ce eşti lipsit de darea să fii tu, numai tu?

***
Nemurirea, dacă ar fi, ar fi, desigur, una din eroziunile timpului. Timpul ca timp nu poate fi molipsit de ceva în afară de timp.

El ar trebui să se suprapună în anumite cazuri ca să se poată compara şi cu propria sa iluzie.

Poate că iluzia e o formă a timpului, aşa că timpul este o formă a materiei în cadrul aceleiaşi materii gândite de sine.

***
Nu vreau să contrazic pe nimeni, n-am ideea,

cu-atât mai mult, nici timp nu am:

nici drumul care-a dus spre hram nu-i

drumul cel şi hramul nu e hram;


am fost eram, voi fi eram; în becu-a-

cesta cu wolfram se arde simplu eutropic

şi ţipă-n mine bucuria că-am fost ce

sunt, un câmp aram,


un câmp ce se culege şi se ţine pe-ace-

laşi soclu cu resort:

fac sport de gânduri, tainic sport în

care contradicţia mi-o port cu greu, dar

o suport

şi din cuvântul ei se iscă

rotundul cercului ce riscă, -

pătrat la moment-datul să-şi devină


acel eres de cap cu fes, de interes şi multe

toate; încolo stau recapitulate proble-

mele ce se confruntă;
la geamuri ploaia-tot măruntă-des-

chide pentru gânduri ambrazura şi

câte guri se-ntrec în lunga aventură, de parcă

omul n-ar gândi cu capul, ci doar cu gura.

***
Argumentul parcă se produce pe două planuri – ca în filosofia lui Blaga despre subconştient şi conştient, în primul proiectându-se peisajul “ne-gândit” şi nesupus nimănui – şi în al doilea, planul gândit, analizat şi pus în devenire. Conştientul se poate molipsi oricând de nemurirea ce vine prin subconştient din adâncurile nemaivăzute de nimeni ale conștiinței sau ale mişcării materiei, a diabolicei care întreţine, aprinsă, flacăra mişcării înainte cu orice preţ (pentru noi, desigur), fiind pentru că nu importă nimic în afară de mişcare, dar nici aceasta, nu importă, fiindcă această nonexistenţă a mişcării în toată plinătatea sa ca o consecinţă a luptei căutării lor ce parcă se străduieşte să creeze un echilibru din catastrofalele contrarii care tind spre antagonism. Probabil că pe acest plan al antagonismului se nasc marile salturi de trecere a cantităţii în calitate.

***


Regim sinistrat de cuvinte. Pe Nistru sinistru

înfloreşte ambiţia apei ce curge spre mare,

eroarea luminii îşi sapă-ntrebarea în apa

murdară pe care-o filtrez prin mine

şi-o beau
şi oasele mele trosnesc de atâta sălbatic calcar,
pe Nistru se scrie

faimosul registru

al setei ce curge cu apa de sus. La răscruci

se aude cum tace Isus

pe crucea de lemn însetat de-aşteptare;
plouă la munte şi apa curgândă spre mare

moare treptat şi-n valuri se-aprind năluciri,

când curge prin goluri,
clopote negre trezesc mănăstirea ce-ar vrea să se vadă

în oglinda neroadă cu valuri defuncte,

şi strigă târziul

şi vorba pe punte

sub umbre cărunte se face dilemă.
Şi clopote albe de vreme sună-n adânc anatema.

***
Vorbind sincer, nouă, oamenilor, nu ne-a mai rămas nimic nou să facem pentru nemurirea noastră. Ceea ce am putea face şi am încercat nu o singura dată a fost dorinţa de a da foc pământului, dar nici acesta nu e nou, Herostrat a făcut-o cu atâtea secole înaintea noastră.

Suntem din neamul herostraţilor, pe când mi se pare că din seminţia Dedalilor şi Icarilor, vrând să descopere zborul fără aripi.

***
Singur pe sine.

Ca un suveran care îşi distruge propriul monument înălţat întru nemurirea sa. O fi cunoscând istoria şi de acestea?

***
Ce e de preţ, ce încearcă să fie? Ce nu-i

de preţ în tot prezentul? În noi tresare

încă-ntreg Orientul prin vreo reminiscen-

ţă muzicală cu tânga tradiţională ce pân’
acum nu se ogoaie. O fi vreun sens, o fi

vreun scop? În orice ploaie-i şi-un potop,

în orice viaţă e şi-o moarte,

în orice-aproape-i şi-un departe,

în orice bine e şi-un rău? E ca un dat în
drumul său, ca un blestem, ca un fatum?

Citim în drum psaltiri de fum şi din abza-

ţul lor lumina

cea iegumenică străbate spre alte vremi?


Ce e real? Se-aude încă Ducipal cum pe-Ale-

xandru îl mai poartă spre poarta Semiramidei


în cea Gradină suspendată,

îl poartă-ncolo ros de friguri,

se sfarmă-n cale poduri, diguri

şi-aici odihna nu-i deschide pe mult, sfâr-

şitul e fatal
şi-n Grecia un clopot bate, nu-atunci, ci-

acum, duminical scriindu-se ca-ntr-un cadas-

tru. A strălucit în noapte-un astru, un

ochi etern cercând realul în care doarme-

adânc spitalul cu vise-adânci ca nişte spuze
şi dorm bolnavi cu-amar pe buze de timp pre-

lins ca o mixtură şi-un strigăt nestrigat

pe gură ca un regret neregretat şi eu scri-

ind acest tratat total-fatal, un document

ca un fragment dintr-un ferment predestinat

eventual acestei clipe care capăt n-are...


În sala de reanimare luminile au somnul ver-

tical, dorm în picioare şi două umbre albe

stau fără cuvinte ca două viscolite cruci peste

morminte într-un ciudat decor ce-n gesturi

se animă
ca-n scenă doi actori

de pantomimă.

***

Se confruntă marea cu sarea şi vântul obosit cade ca un zmeu de hârtie la picioarele lor.



Dar plopul, dar plopul, ar pleca din sat şi nu poate pleca din cauza marginii satului care de fiece dată îi opreşte frunza aurită ca pe o valută forte ce nu poate fi scoasă din visteria satului.

Se confruntă eternul cu eternitatea. Cineva a exclus din dicţionare cuvântul “veşnicie”. Probabil s-o fi gândit că nici el, nici veşnicia nu sunt veşnice, ci numai părerea că ar putea fi.

Eu merg printre şirul plopilor mei de acasă. Desigur că imaginar, merg şi ei freamătă, merg şi cânt în surdină “Pe lângă plopii fără soţ” şi ei freamătă şi bat din palmele lor verzi şi îngrelate de apropierea toamnei. Merg şi îi număr în gând. În tinereţe, când pentru prima dată am citit poezia lui Eminescu, am alergat la ei, i-am numărat şi erau fără soţ. Îi număr şi acum. Au rămas doar câţiva şi tot sunt fără soţ. Ce e acest “fără soţ”? “Un nu ştiu ce şi-un nu ştiu cum” sau “Un nu ştiu cum şi-un nu ştiu ce”?

Sau şi una şi alta?

***
Dar oare chiar aşa? Din tandemul obiectiv-subiectiv obiectivul decade fără a lăsa nici o urmă pe care în anumite cazuri ni s-ar da posibilitate să revenim pentru a lua totul de la început? Dar oare de la acelaşi început? Începutul devenit odată început dispare. Întoarcerea devine imposibilă, fiindcă atunci se ia alt început, chiar dacă acesta conţine ceva ce a fost întreg şi consolidat dialectic, ceea ce rămâne de pe urma conflictului – teză-antiteză, sinteza rămânând într-o veşnică suspensie, fiindcă ea devine o chintesenţă a celor două perioade (conflictuale) precedente, care se întorc împotriva ei şi o desfiinţează pentru o altă idee, venită pe alt cerc de spirală, care este legată de cea precedentă prin dezicerea de ea, dar toate se ţin din urmă precum coada unei comete – de centrul acesteia care tot încearcă să se dezică şi nu reuşeşte.

CENTRUL FATAL

În gara asta încă n-a venit trenul de ieri,

meri arţăgoşi îşi demonstrează toată intenţia

autoconservării

prin fructul

care închide cercul existenţial, apeductul.

Totul e strună întinsă – detaşarea şi-atenţia

semicercului întoarsă spre centrul fatal;


concluziile noastre au un spor nominal

de convenţii ce se leagă şi-i promit infinitul

carnal, stratagemă-funcţie egocentristă;
culorile ştiu să insiste în furia şi graţiile

în care recuceresc spaţiile neîncrederii ce ne soarbe,

genele oarbe

descriu lamentările meteoritului de la Tunguska -


răvagii stelare,

colorări în infern

pentru manufacturi de contrabandă;
pe frontieră umblă înarmată şi nerostită comanda

de-a trage

şi-aici gara

cu toată vara

care nu poate pleca nicăieri.

Ce fel de timp la trecut se numeşte ziua de ieri?


***
Murind, noi spunem că trăim. Senzaţia asta mă copleşeşte de fiece dată când aud cântecul “Lume, lume, soro lume”!

Ce mergere inversă cu faţa întoarsă spre trecut!

Mergem înainte, dar parcă mergem înapoi. De fapt, aşa este. De la începutul unui sfârşit spre sfârşitul unui început.

***

Dar jocul ce e? O viteză? Sau clasa, sunetul –

căderea? Un logaritm-amplificare, o teză-simplă

ce explică

norma în dezastrul-antiteză

uluitor de viu

şi-n astru-

instaurat în două puncte. Ofrandă clipelor

mărunte ce se refac din “tac şi fac” şi

flori de mac;

trei unde

de rezidire-a unei aspre-astrologii, spre legea

zero, ce inferă din sfera

focului ingrama,

radiograma, fosta, fostul, farsa, -

exemplul norului din arsa uitare-a forţei

şi-a căderii, o sfântă-amară prăbuşire

într-un răspuns ce omenirea

a cam uitat de el şi-acum

pornim la drum pe cai de fum,

dar nimeni nu spre noi, dar nimeni

nu mai ştie când şi cum.

***
Strigăte cioplite pe aşchii de vreme care se fărâmă din cauza marilor schimbări de temperatură, ploilor şi vânturilor solare. Îndurarea faţă de trecere este îndurarea faţă de sinele tău care trece şi se trece ca un lucru nefolosit.

Doi şi cu doi este egal cu doi ori doi,

dar au rezultate diferite.

Unul de la venire şi altul de la plecare.



Căutare
I
Simt căutarea: în mine, dincolo de mine. Mai mult chiar: lucrurile simt cum se caută. Te caut pe tine şi-ţi găsesc urmele prin pustiurile mele. Urme care se pierd spre nesfârşit, sau spre nicăieri (e acelaşi lucru), fiindcă spiritul este izvorul, oaza, oprirea, aşteptarea, orgoliul verdelui care s-a comis ca greşeală inversă, fiindcă altfel ar fi fost văduvit de perpetuare.

Sunt acel 0,1 din formula lui 3,14, dar nu ca eu, ci ca noi, şi noi, în calitate de eu repartizat într-o metaforă a păstrării materiei în iluzie, în deziluzie, mai ales în ultima. Avea dreptate Ion Minulescu când a spus “Eu sunt cel care nu-i!” Dar nu Minulescu a spus-o primul. Cu adevărat au spus-o şi alţii pentru a se determina, pentru a se încredinţa că sunt, ştiind că nu-s şi în acesta (nu-s) rămânea virtualitatea să se pronunţe şi virtualitatea se pronunţă ca primul strigăt al copilului nou-născut.

Trebuie să uit de eu. Eu este o născocire. Un atribut al aflării şi, în acelaşi timp, al negăsirii în Univers. Această febrilă căutare mă convoacă mereu ca pe o absenţă, să-mi dau seama că sunt, nefiind, desigur. Sunt încercarea de a nu muri, dar nu eu, ci însăşi încercarea, că este stăpâna mea de care ţine şi mă ţin cum pomul se ţine de umbra pe care el o provoacă să fie.


II
Trăim fiind prin nefiinţă, prin orgoliile de a vedea lumea multiplă şi angajată în existenţă numai în clipa când plouă simetric şi universal logic, aştept să plouă şi mă conving că nu-s, deoarece din toată vrerea mea să plouă simetric şi logic universal, nu pot aduce ploaia, nu o pot rechema, aşa cum se întâmplă când aştepţi trenul să vină şi el nu vine, el, de fapt, vine, dar nu pentru mine, vine pentru altcineva, dar acest altcineva nu are nevoie în clipa asta de tren, deoarece el pleacă, iar trenul vine. Şi discrepanţa între starea lui vine şi starea lui pleacă, sunt contradictorii, deci, dialectice, sunt ca o negare a negaţiei, iar ce se alege din urma acestei negări este partea pozitivă a aşteptării, a legitimei abnegaţii din sensul care se învârte gravitaţional în jurul versului a vrea.

***
Aud numai lucruri ce se bat cap în cap pentru existenţă. Depărtarea trecută din cantitate în calitate se preface precum sărutul nevinovat în toţi copiii care, cu timpul, devin noi, voi, ei şi numaidecât şi celălalt.


***


Realitatea ca nemijlocire. Formula realului se reconstruieşte numai. E imaginea imposibilului devenit posibil, adică trecător, murind prin nemurirea sa depăşită de sine şi pentru sine.

Realitatea se nemijloceşte, astfel se continuă şi se construieşte între limitele ce se exclud, dar numai pe o durată de timp pentru a se reîntâlni.

***
Un fel de teatru al absurdului este această vânzoleală la poarta nemuririi, după care nu e nimic decât gol şi uitare. Pe aceste porţi ar fi bine să se scrie cu cuvintele lui Dante la intrarea în infern: “Lăsaţi-vă toate speranţele aici”. Cât amor aduc omului nostru aceste iluzii pierdute. Putem da tot ce rămâne. Viaţa trăieşte în fond cu cotidianul său.

* * *
M-am deprins să bat şi să nu mi se des-

chidă, m-am deprins să întreb şi să nu

mi se răspundă;


(în ochii tăi de aguridă soarele verii ca

într-un golf de mare mereu se scufundă;

m-am deprins să scriu una şi să-mi iasă

alta, m-am deprins să aştept şi aştepta-

rea să nu aibă timp să aştepte,
toată lumea e mereu grăbită undeva, unde-

va, undeva şi acest “undeva” pare să fie

identic cu “nicăieri”;
m-am deprins să fiu azi şi am descoperit

că sunt ieri, m-am deprins să mă deprind

că înving, dar, învingând,

eram singur cel învins

chiar şi de dragostea mea, dar că e a mea

nu m-am convins,

m-am deprins, m-am deprins, m-am deprins

cu mine pe mine să mă confund

şi mi-a plăcut să mă joc de-a existenţa:
bat la uşa mea uneori toată noaptea, o

deschid singur, mă ascund după ea, dar eu

continuu să bat şi nici eu nu-mi răspund.

INSTINCTUL SCÂNTEII
Heralzii luminii se mişcă haotic prin trup,

mări nenăscute apar pe catarguri

de clopote mari se sparg sunând peste lar-

guri prin foamea târzie a lumii cu gură de

lup şi totu-i înalt, şi plopul, şi steaua

de sus;


instinctul scânteii se leagănă-n va-

luri, corăbii uitate se distrug lângă maluri,

cohorte de îngeri cu gândul trăirii supus se

leagănă-n ziua luminii,


e lumea de fier în toată distanţa dintre cer

şi-omoplat, cresc crengi de mesteacăn prin

dreptunghiul spitalic de geam ondulat când

însăşi rezerva luminii în foc auster se lea-

gănă limpede,

parcă e unicul prinţ din lumea

de stele şi vrea să-şi răzbată

toată-ncercarea de somnuri bogată

ca focul deprins să se joace prin zimţi de
valută a zării şi-a frunzei de-acorduri de

muzici trudite trezesc mari sentimente –

un vis ca un om prefăcut de momente se lea-

gănă liber prin marile norduri


parcă e unicul prinţ din lumea

de stele şi vrea să-şi răzbată

toată-ncercarea de somnuri bogată

ca focul deprins să se joace prin zimţi de


valută a zării şi-a frunzei de-acorduri de

muzici trudite trezesc mari sentimente –

un vis ca un om prefăcut de momente se lea-

gănă liber prin marile norduri


şi-o veste se lasă, idei şi torente se-ntrec

prin hrisoave frumoase de colburi şi doruri

bolnave că-au fost

să se lase pe ne+liniştea albă+albă nescrise.

* * *
Oricum, e-o unică plăcere, plăcerea de-a

trăi o revenire, o-naltă satisfacţie me-

reu, o revenire-a Eului spre Eu, un stol

purtat de semnul unui zeu prin gol mereu,

mereu, mereu – cocori devremi, cocori târ-

zii pe care dusul îi domină să ceară fap-

tului durerea de-a şti neisprăvirea unui

drum de-acum, de-acum

necunoscut de cunoscut

făcut acum, acum de-acum, o regăsire-vamă,

o scamă din seninuri care-i cheamă şi-i

poartă-ambiţia şi intuiţia

spre Marea Poartă a unui greu de explicat

instantaneu când trece Styxul şi revine

din Cercul Plus în Cercul Minus ( un fel

de “cosinus” şi “sinus”) şi eu cu plinu-s pus

pe forme de neguri albe, unghiulare, ere-

ditare, într-un fel, din care creşte umbra

mare a Icsului dintr-o formulă şi-n noap-

te bate o pendulă extreme noi neîmplinite,

exterioare, amăgite

de alte forme cu extreme, periferii, teo-

reme prin care ne deducem forţa, o torţă

de-ntuneric viu, o stratagemă în capătul

de gând rostit într-o dilemă, neîmplinit

şi izgonit din Paradisul izgonit al altui

mit pe care l-am făcut, ştiind că nu-l admit,

dar l-am admis; împotrivirea mea mi l-a dic-

tat, unde mai pui, nu m-a-ntrebat şi-acuma

stau la poarta lui şi bat, şi bat, ştiind că

nu-i; o, Doamne, Dumnezeule,
ce-ncărcătură complicată poartă simplul Nu-i!

* * *


Aflându-ne la Putna, însoţiţi de un tânăr părinte, pentru a ne duce în sat unde ne-am fi oprit pentru câteva zile, ieşeam pe poarta mănăstirii, mai exact, prin portiţa din poarta mănăstirii. La trecerea pragului m-am lovit cu capul de pragul de sus. Cunoscutul nostru băcănean Corneliu Juncu, aminti că la intrare păţisem acelaşi lucru. Ochii negri, ca o floare mult prea binevoitoare, ai tânărului părinte, sclipiră la lumină:

  • Toate au un semn.

  • Care, toate, sfinte părinte?

  • Întâmplarea cu portiţa.

  • Dar ce-o fi însemnând?

  • Că veniţi rar pe aici.

Satul se întindea în faţa noastră cu luminile aprinse. Dintr-o parte şi alta, din munţi cobora o linişte tămâiată de răşina brazilor. Am fost cazaţi la un hotel construit din lemn de brad, vopsit cu lac. Scările pe care am urcat la etaj au scârţâit adânc. Nimerisem în aceeaşi odaie cu dl prof. C.Juncu. Prin geamul deschis intra aceeaşi linişte tămâiată de răşină de brad. N-am putut adormi pentru mult timp şi nici nu vroiam să adorm, ca să nu pierd venirea dimineţii. Cerul se lumină, dar nu era ziuă. Răsări luna şi lumină vârful brazilor de pe vârful muntelui din dreapta micului hotel. Mi-am amintit de

versurile lui Eminescu: „Peste vârfuri trece lună...” De ce lună şi nu „luna”? E aceeaşi problemă – „vreme trece, vreme vine...”, dar numai împreună cuvintele prind să se mişte. Şi, deodată, luna prinse să se mişte şi, fără să vreau, am spus în glas: „Peste vârfuri trece lună...”, dar, probabil, prea tare, încât s-a trezit dl Juncu şi m-a întrebat ce s-a întâmplat.



  • Nu s-a întâmplat nimic. Peste vârfuri trece lună.

  • E bine spus, şi adormi.

Luna iar prinse să se mişte, să treacă peste vârfurile de brazi şi auzii roţile unui tren. Hotelul se prefăcu în vagon şi eu priveam prin geamul deschis cum luna, într-adevăr, trece peste vârfuri. Era un episod dintr-o călătorie a mea cu trenul prin pădurile Lituaniei. Aşa am adormit. Dimineaţa dom’ profesor mă clătină uşor de umăr:

  • Să ieşim cât toţi dorm încă.

Am ieşit. Se amestecase mirosul de răşină, de iarbă cosită şi de rouă cosită peste ea. O băbuţă ne-a dat câte o floare. Am mirosit-o. Purta urma răşinii de brad, de fân cosit în ajun şi de rouă. Deodată, bătu durat clopotul cel mare al mănăstirii...
LUMINI LITURGICE
Eu îmi cultiv credinţa ca pe o sinecură,

ca pe-un repaos al pornirii. Întru totul

stă totul frazei, gândirii, din care sinele

pe sine singur se provoacă-n aventura rotundului

ca pe-un avans al confruntării faptului numeric

cu tot ce corespunde ezoteric în albiile albe şi pătrate

corespondența semnului cu semnul, îndemnul

spre lumini şi întuneric

eteric consens, explodarea totală a soartei

se face din nimic adevăratele arte

de-ncântate amurguri cu roşul fierbând

ca nisipu-n clepsidră căutând

culpa pentru marile întârzieri

de reflecţii; tuturor aducând

aceleaşi obiecţii-reproşuri,

amurguri suprasaturate

de culori incendiare,

culminate cu roşuri

repatriere-a într-un amestec de

credinţei şi de izgonire-a

tumultului; o, cât de

înalt se simt aici rigorile

multului în anturajul

acelui mult şi mai mic pe care

nici sufletul nu-l

ştie cât e de mult într-un

prezent venind dintr-un departe

şi dintr-un foarte-foarte demult

ca o recapitulare a formelor

originare dintre tot

ce spiritul nostru

are şi n-are.



Albe sonate de transfigurare

***


Ninge! Iarăşi ninge!

Dar anapoda, fierbinte, cu fulgi de plop. În curtea noastră, invadată de aceşti copaci, care erup mai întâi verde, apoi alb. E un fel de aniversare a unui alb inconştient, aproape intuitiv. Se propune şi se propagă într-un discurs al Demonului Albului venind din adâncuri, mai din adânc decât verdele izvoditor de viaţă, mai de dincolo, din spaţiile necontrolate de incursiunile gândirii, nu zic omeneşti, fiindcă omenească este gândirea şi numai omenească.

Privesc de la etaj şi mă amuză acest alfabet mişcător de buchii-hieroglife chinezeşti, căznindu-se să contureze un înţeles, şi el alb, din jocul degetelor unui şaman ascuns dincolo de paravanul aparenţelor. El nu face figurile, ci mai mult le presupune că pot fi aşa, dar pot fi şi altfel. Cum? Asta e o altă problemă şi rezolvarea ei vine sau e pe cale să vină în anturajul unei noi afirmări a caldului, în sfârşit, venit după o primăvară plouată şi înfrigurată.

***


Ninge.

După atâta amar de vreme fiica mea cântă la pian. Poate o fi din cauza ninsorii? Cine ştie? Dar fantastic mai ninge. Ninge ca într-o poveste de Crăciun şi parcă nu fiică-mea cântă la pian, ci însăşi iarna.

După atâta amar de vreme s-a întors iarna şi iarna asta cântă la pian. Eu chiar îi văd degetele, albe şi lungi. Aleargă pe clapele pianului, parcă ar căuta ceva şi nu poate găsi. Ce-o fi căutând iarna? O fi pierdut ceva? Ori s-o fi pierdut pe sine însăşi şi acum nu se poate găsi? Dar s-a găsit oare?

Ninge şi pianul cântă. Şi-a adus aminte de “Te uită cum ninge decembre”, răvăşind amintirile şi memoria lui Bacovia. Ninge şi peste existenţa mea, ninge aceeaşi existenţă, albă ca iarna. Poate e o halucinaţie a mea, cum existenţa poate fi albă. Cei vechi ne-au spus că existenţa e sferică , iar dacă poate fi sferică, de ce n-ar fi şi albă, sau altă culoare, cu atât mai mult că ele, culorile, în realitate nu există, ci e tot o halucinaţie a ochilor noştri. M-am dat la fundul existenţei şi muzicii şi nu pot pricepe cum o halucinaţie poate trezi în sufletul nostru atâtea gânduri, răvăşindu-le apoi ca viscolul, noianul de alb, care, în fond, e albastru, căci zăpada, până la urmă, e totuşi albastră. Am citit undeva un tratat întreg despre albastrul zăpezii. Poate că frigul din ea e albastru, dar frigul e o realitate, pe când albastrul e o halucinaţie.

Ninge. Stau întins pe fundul ireal al muzicii şi existenţa mea precipitează căderea fulgilor şi fulgii trec prin camera şi sângele meu, continuând să se vadă, de parcă m-aş afla în spatele ecranului unui aparat Roentgen. Ninge şi eu simt răcoarea fulgilor. Răcoarea asta existenţială. Totul este existenţă şi totul este nonexistenţă…

Am impresia că demult nimeni nu mai cântă la pian, dar pianul continuă singur să cânte. Mi-i frică să mă uit la clapele albe şi negre cum se ridică şi cad îndărăt, ocupându-şi locurile ca pietrele existenţiale ale lui Avicena, fără ca cineva să le apese. Pretutindeni ne pândesc capcanele metafizice, dar însăşi muzica asta pe versul lui Bacovia are ceva metafizic în adâncurile ei, un ceva care practic nu se poate demonstra.

E târziu în târziu şi pianul coboară în pian, adică muzica în muzică, “decembre”-n “decembrie” şi existenţa nu mai are răbdare, se extinde şi ninsoarea începe să vâjâie în hogeagurile destinului meu. Deodată observ că ninge de jos în sus, din clapele pianului, ninge alb din clapele albe, ninge negru din clapele negre şi casa mea se umple de un spulber, pe jumătate de fulgi albi, pe jumătate de fulgi negri şi eu nu mă mai văd. Demult m-am prefăcut într-un troian de zăpadă, peste care viscoleşte cu fulgi albi şi fulgi negri, cu un fel de fulgi pe care sunt scrise nişte fugi muzicale, pe care nu le-a descifrat nimeni nicicând la nici un pian din lume.

Ninge. Ninsoarea se preface în spulber, spulberul în viscol de-a binelea şi-n ninsoarea asta cântă un pian al nimănui pentru nimeni, nici chiar pentru sine. E-un ceva care nu vrea nici început, nici sfârşit.

Ninge.

Te uită cum ninge decembre”.



Ninge. Ninge muzica asta şi cu ea infinitul.

Infinit-transfinit

Infinit-transfinit vine omul pe trotuar,

vine în întâmpinarea mea, nu mă vede, mă

dau la o parte, altul mai calcă. Ninge


sincopat, piaţa pare-o foaie de calcul

pe care cifrele sunt maşini viscolite

înlăuntru cu subiecţi care conduc mişcarea

spre scop;

mă-mpiedic, am dat într-un

hop făcut în zăpadă, vântul aspru, cu

lama lui albastră

prinde barda să-mi radă,

iar zăpada mi-o dă cu spumă;

ochelarii mi-au îngheţat, au prins brumă,

uneori se afumă de respiraţia mea care

parcă-ar ieşi ca un abur cald dintr-o

fântână troienită de alb şi albastru şi de

zăpăceala ninsorii;

vine omul fugărit de

vânt ca de moarte, mă dau la o parte, ori

se dă la o parte şi calea continuă, vine altul

grăbit, sunt atent, observ o tendinţă,

calea vrea să se încrucişeze, privită de

sus, circulaţia aceasta prin albul zăpezii,

sub vântul amiezii pare-un non-sens, ori

poate-o şaradă;

ninge şi mă grăbesc, mi-i

frig şi eu îmi scriu

în gând versul

acesta-ngheţat parcă l-aş scri pe zăpadă.


***
Ninge!

Ninge peste câmpiile sufletelor noastre arate de plugul nădejdii şi semănate de mâna aceleiaşi nădejdi cu sămânţă de aleasă nădejde să crească din sufletele noastre holda nădejdii omeneşti de totdeauna cu omniprezenţa ei purificatoare şi dătătoare de noroc.

E un început de an şi îmi tac cuvintele care mi-ar umbri bucuria începutului re-început, a sufletului reînsufleţit cu apa vie a ninsorii pentru care plătim nu atunci când este, ci atunci când nu-i, înţeles ce ţine de altă ne-pământească şi ne-înţeleasă pentru gândirea noastră, ce aleargă mereu ca un pendul între Da şi Nu.


***
Ninge!

Şi-n noaptea asta ninge. Ninge-ningere. Se întâmplă ceva, o întâmplare albă căzândă de sus în jos şi se produce un foşnet pe care îl auzi mai mult cu sufletul decât cu urechea. Această NINGERE capătă caracter de amploare, încărcare şi, în acelaşi timp, descărcare, încărcare de alb şi descărcare de negru; albul copleşeşte, se instaurează şi-ţi determină sufletul să-şi recapete aptitudinea aşteptării, a izbăvirii de ceva şi a izbândirii unui altceva care ţine la fel de suflet, dar de-acum de un ceva situat în unul din straturile mai adânci ale conştiinţei noastre.

***
Ninge!

Atâtea ierni la rând nu a nins, ori a nins pretutindeni şi în asemenea cazuri vrei cu adevărat să ningă şi începe să-ţi ningă prin vis, imaginar cu fulguraţii neaşteptate pe cerul propriului tău suflet, necăjit sau mai puţin necăjit, dar ninge prin vis, în vis şi aievea, cade o ninsoare albă, contemporană cu bătăile ceasului cu gong, care nu-ţi măsoară timpul, ci îţi aminteşte de trecerea lui, intuită, după Kant, sau reală, dacă e reală şi nu o intuire a unui ALTCUIVA, nu importă a cui, dar importă în un anumit fel că timpul trece ca ninsoarea asta atât de uşoară şi complexată de albul inexistent pe care doar ochiul nostru îl halucinează pentru a ne fructifica iluziile şi dezrobirea noastră de noi înşine în acest amplificator cosmic ce ne proiectează umbrele gândurilor noastre pe această hârtie albă a iernii şi aceste umbre, în loc să se facă mai pronunţate, să se developeze ca pe o hârtie fotografică, ele treptat dispar, se închid dincolo de albul iernii, dincolo de orice alb şi chiar dincolo de inexistenţa acestui alb care nu înseamnă nimic şi în acelaşi timp înseamnă totul.
***
Ninge!

Ningere.


Ningea oare şi în antichitate la fel ca acum? Albul ninsorii şi atunci spăla sufletele oamenilor de reziduurile timpului neasimilat de însuşi Timpul cel Mare, sau cel Mic al fiecăruia dintre oameni? Cum era „ninge” până la „ningere” şi de ce anume „ningere” a fost botezată această cădere de alb în noianul sufletelor omeneşti – imensităţi posibile şi imposibile caracterizate de existenţa la fel prin alb, adică prin neexistent. Pare ceva de vis, o curgere fantasmagorică, fără a se explica, aşa cum multe nu se explică şi nici nu încearcă să se explice pentru că pare a fi pentru o altă lume decât a noastră, dar trece pe la noi ca un tren de cursă lungă şi nu staţionează prin orice gară, cu atât mai mult în gara lumii noastre cu atâta... nu vreau să pronunţ cuvântul ca să nu se păteze acest alb de origine oraculară sau vestalică venind de la anticele vestale care întreţineau focul sacru în timpul zeiţei Vesta, ocrotitoarea focului din vetrele muritorilor. Şi se poate fi mai al sufletului decât focul din vatră, această expresie a veşniciei ÎNCERCĂRI-DE-A-NU-MURI, cu alte cuvinte, a continuităţii, dar şi a unui adevăr imuabil, dorit şi aşteptat, interceptat, dar şi interpretat ca o aducere aminte ce ne alină durerile şi face măcar prin somn să crească odraslelor noastre aripi, să se poată înălţa deasupra propriei lor fiinţe pentru a se privi dintr-o parte, ceea ce în realitate nu se întâmplă, fiindcă nouă a treia nu ne este dată, după legea terţului exclus noi acceptăm sau nu acceptăm, fiindcă ne înarmăm cu un anumit alibi în faţa altuia ca şi noi, dar noi nu putem avea nici un alibi în faţa propriului nostru eu, ori sine, cu atât mai mult în faţa acestui imens Nimeni care ne priveşte din necuprins, urmărindu-ne parcă mişcările şi întrebându-se probabil care este rostul lor. Şi totuşi ele au un rost. Ce-i drept, rostul încă nu e sens, dar el tinde spre a fi sens, chiar dacă sensul acesta lipseşte, ori este dincolo de imaginaţia noastră la care nu ajunge nici imaginaţia, deşi imaginaţia, pare să fie cea fără de hotar.

***
Ninge!

Ningere.

Ce frumuseţe de cuvânt, deşi cuvântul singur în sine nu poate fi frumos, cuvântul devine frumos numai în accepţia noastră, în pronunţia noastră, noi îi dăm şi sens şi esenţă. Cuvântul este ca o amforă pe care olarul o scoate fierbinte din cuptorul în care el a ars-o, i-a dat tărie ca să-i poată ţine sensul. Şi aceeaşi amforă, când olarul o sună, de fiece dată sună altfel, cu o altă interpretare sonoră îmbrăcându-se ca o cămaşă, dacă nu de sărbătoare, cel puţin curată.

Nin-ge, nin-ge-nin-gere, nin-ge-re, parcă ar bate clopotele mici ale unei mănăstiri de acum o sută-două de ani în sihăstria unei păduri seculare, silaba se naşte spre a se închide şi se închide prin deschidere spre univers, spre spirit şi identitatea cuvântului cu sine însuşi, nin-ge, sunet de argint, de sinceritate, de credinţă în alb, a albului în alb, al nonexistenţei în non-existenţă care dă la rândul ei existenţă, căci viaţa se naşte în locul şi momentul când moartea cu moartea se neagă, căci filosof a fost în primul rând şi apoi poet cel ce a scris versetul „cu moarte pre moarte călcând şi celor din morminte viaţa dăruindu-le”.

***
Ninge!

Ningere. Parcă nu s-ar face nici o atingere cu pământul. A căzut la pământ vântul ca un zmeu de copil şi în desprinderea asta de tot şi în acelaşi timp de nimic Eul nostru vorbeşte cu Sinele din care face parte şi aceştia doi, împreună cu Nimenele din această ordine a dezordinii cosmice care tot ordine înseamnă.

La această oră târzie mă mai uit o dată afară să mă conving că ninge şi ninge, într-adevăr, ca într-o veche poveste de Crăciun din copilăria mea de loc ne-copilăroasă ce a rămas undeva acolo, în satul cela depărtat de lume, din Triunghiul Ocniţei la aceeaşi depărtare de alte sate ca şi de Steaua Polară sub care dăinuie de aproape şapte sute de ani dominat de o filosofie existenţială în care a râs şi a plâns totodată dorul nostru de noi înşine pentru a ne vedea aşa cum nu suntem, dar deoarece ne vedem aşa cum încă nu suntem, înseamnă că am putea fi chiar şi suntem, dar deocamdată dincolo de noi şi dincolo de ninsoarea asta care necontenit necontenindu-se din NIN-GE-RE în NIN-GE-NIN-SOA-RE CA O re-ca-pi-tu-la-re A florii-înflorite-în-floare – albe sonate de TRANSFIGURARE.


***
Îmi fac rezerve de alb. Pentru aici

şi pentru acum, rezerve de alb cât

o noapte polară;
alb pentru alb, alb pentru negru, alb

pentru cei ce trăiesc, alb pentru cei

ce curând o să moară;
alb pentru ieri, alb pentru azi, alb

pentru mâine, alb pentru iarnă, alb

pentru primăvară;
alb pentru pâine, pentru pâine şi sare,

alb pentru cucii care cântă prin nuci,

pe la răscruci de aşteptări şi poveri
de holdă vârfuită cu lună,

(albul fiind forma concretă-a abstrac-

tului), act actualizant şi suav;
prin poarta spitalului a intrat ambu-

lanţa, a adus, nu se ştie de unde, un

înger bolnav. Pe coridoare-i mişcare,

un caz extraordinar,


la ora aceasta, tot personalul, în

frunte cu medicul şef, e în picioare.

***
Te-am cunoscut ca duh, ca durere, ca frunză abia răsărită din mugurii peste care o întreagă noapte la început de prier a nins fără încetare. Acum albul acesta tace. Îşi dă seama că a nins unde nu ar fi trebuit să ningă.

* * *


Dar iarna se pictează de la sine,

un alb în alb din care să te smulgi –

încerci să mă găseşti în tine

şi chipul mi-l descoperi dintre fulgi


tu numai albul parcă-ai vrea să-i smulgi

tu numai albul parcă-i smulgi


tu albul mai încerci să-i smulgi.

I

Sisifica mea încercare de a scrie acest argument de fiece dată s-a izbit de ne-dorinţa argumentului de a se lăsa scris, în timp ce textele pe care urmează să le motiveze existenţa în faţa mea proprie se scriu parcă singure de la sine cu aprobarea mea, stârnindu-mi o satisfacţie de moment, dar măgulitoare, alteori şi ele s-au izbit, la rândul lor, mai mult, dar unele de altele, înainte de a se aşterne pe hârtie, şi nu-l pot duce până la capăt şi rămân numai cu intenţia, mă bizui pe memorie, dar memoria mă trădează şi îmi pare rău că rămân nespuse, refulate în subconştientul meu, dar ele totuşi revin mai devreme sau mai târziu, chiar dacă le-am uitat şi sunt uitate de mine, dar nu şi ca intenţie, ele vor reveni, dar altele, desigur, aceleaşi altele, care ar vrea să fie aceleaşi care au fost, dar nu pot fi, deoarece potrivit legii identităţii, ele vor să fie identice doar cu sine şi doar o singură dată în acelaşi loc şi în acelaşi timp, peste care nu se poate trece.



II

Insul care scrie e propriul secretar al gândurilor sale.

Insul care scrie nu-i altceva decât stenografistul propriilor sale gânduri, care, pomenindu-se mai apoi în faţa sintezei a ceea ce a scris, mai devreme sau mai târziu se va dezice de ele, din cauza că niciodată nu ating perfecțiunea, şi o ia de la începutul ne-începutului.

III

Mi-ar fi greu să afirm că orice om ar fi fost încercat de complexul lui Oedip, dar că poartă complexul lui Sisif, nu încape nici o îndoială, parcă pe primul om nu l-ar fi numit Adam, ci Sisif, spetindu-se toată viaţa să urce pietroiul care îi poartă numele tocmai în vârful muntelui, ca de acolo să-l scape din cauza lipsei de perfecţiunea perfecţiunii. Pietroiul lui, dacă atinge vârful, nu se poate propti, fiind tentat de coborârea spre matrice.



IV
Munţii se distrug din cauza că resping înălţimea, socotind-o drept adâncime şi adâncimea drept înălţime. Orice înălţare ţine calea spre coborâre. Înălţarea e superbă, mai ispititoare, în schimb coborârea este, într-adevăr, spectaculoasă. Prin asta se explică faptul că piesele de teatru care supravieţuiesc timpului în timp, se supravieţuiesc, în fond, pe ele însele.

* * *


Problema deschiderii care se-anunţă

tace, ce gând, pentru cine, vorbind, se pronunţă

în această deschidere mută, prin orice gândire,

e mare dorinţa, redută pe care

stă omul,

e forma gândirii. Abia începută, se iscă problema,

pe schemă e marea problemă extremă

de dreapta, de stânga, de centru. Pentru toate

acestea

ceva în ceva, prin ceva se discută cu strigăt, sau



nu, ca intenţie
subvenţie mută

se face curent, uşile se trântesc, ferestrele se deschid,

simt cum se închide fiece rând

ca scrisul sumerian în Epopeea lui Ghilgameş.


Ninge. La uşă aşteaptă nişte urme pe preş,

un vers negăsit despre Ecandu…

Problema gândirii totale. Ceva se întâmplă,

tresalt, umbra eului bate la uşa lui Tu,

iar Tu – la uşa Celuilalt,

dar Celălalt – la uşa cui bate-acum Celălalt.


Ninge şi forma ninsorii creşte-descreşte,

se probează proiectul gândirii de sens.

Ninge. Cine ninge. E gândirea abstractă,

lipseşte subiectul. Peste “Gânditorul” lui Rodin

vântul învăluie ninsoarea, viscoleşte,

ninge, apoi dispare şi-obiectul,

cine pe cine, dar cine pe care acum îl gândeşte?

SOLSTIŢIU DE IARNĂ
Cuvintele nu sunt frumoase, cuvintele pot deveni-ntr-adevăr ceea ce nu-s, dar pot numai să fie, în noaptea asta de iarnă.

* * *
Rezult din regăsirea asta a cernelii

acelaşi sânge viu când circulă-n stilou

la o temperatură de tandră îndoială,

când toate se remarcă şi din nou

răzbate vântul care mă întreţine

cu spiritul flegmatic şi nomad,

revăd ceva, dar nu-l cunosc prea bine,

din care rai ieşit, din care iad

se desconsideră şi-şi creşte unanimul

război corect din câte-i incorectul,

mă pierd pe străzi în forfota animă

distanţa care face stângul

şi cu dreptul.

Şi-atunci pătrate de lumină se-aprind

prin lumile de blocuri şi

dincolo de iarnă nu pătrunde

şi se creează-n focuri dincolo de ele

dorinţă şi iubiri, când, rând pe rând,

pătratele se sting şi vântul iernii

cu iarna iar apar pe ring, cu luna drept

arbitru de noaptea sfântului Dumitru,

şi-atunci cu brâul alb al iernii mă încing.




Tristeţe, singurătate, tăcere

***
Sunt trist ca submarinul ce nu se-ntoarce-n port

să-şi scoată marinarii un ceas la suprafaţă,

sunt trist ca o parolă ce n-are cui să spună un spus

al ei identic cu tot ce are sau este însuşi spusul,

sunt trist ca nesupusul din mine ce gândeşte

întoarcerea acasă a dorului ne-dor, ci mult

mai mult ca dorul iscat dintr-o durere,

şi-o tristă despărţire ce n-a putut să fie,

fiindcă nu era, ci doar vacuitatea în care ar vibra

un sentiment năprasnic de nimeni convertit;

sunt trist ca o pictură rupestră de prin grote

ce nu le vede nimeni sub stânca dărâmată

sunt trist ca Don Quijote ca moara ce-l aşteaptă

cu aripile-n vânt, puterea să-şi măsoare, să-şi guste

clipa-şansă; sunt trist ca Sancho-Panza, ca

norii albi de toamnă, sunt trist ca Dulcineea, prea

mult distinsa doamnă din doar închipuirea

acestui domn distins, sunt trist ca ploaia toamna

căzând pe ochii: stinşi ai fiului de Crist,

sunt trist precum e tristă o sâmbătă-n deşert

când trec spre zare plopii înfriguraţi şi ninşi;

sunt trist ca o tăcere; sunt trist că toate-acesti

tristeţi, le mai rezist, sunt trist mai mult

ca tristul ce este cel mai trist… sunt trist că

nu sunt trist şi prin tristeţea asta mă

bucur când insist.

***
Prezenţă în prezenţă, ori prezenţă din prezenţă e un joc de limbă? Prima cu intrare şi a doua cu ieşire din aprioritatea realului. În noi se regăsesc atunci bucuriile cu tristeţile, care au fost eliberate ori scăpate poate din cutiile Pandorei şi încă a cuiva, căci nu pot fi tristeţi fără bucurii, din cauza că nu am avea cu ce le compara.


***
Glas mut se strigă singur ca o roată

ce se descoperă, dar, mai întâi, se dă de-a dura,

vrea să se nască.

Glas mut ce vrea să se nască, dar nenăscută-i este

încă gura

şi omul nu-i născut. De-aici şi

dincolo de tot, şi sus, în partea cea de

cer, s-a-nsingurat din nou Casiopeea,

un alfabet de scris stele în ordinea bizară,

ar vrea ceva a spune, compară

iar ceva cu ce nu se compară,

dar ce şi-a câta oară

mesaj tăcut şi răsturnat în noapte.


Deasupra multor gânduri-şoapte

ce-s descompuse până-a se compune,

o fi tristeţi, dar încă nerostite,

prin gură-i vorbesc

doar dinţii – stalactite

şi stalagmite ca-n peşterile beznei.


Mă prinde frigul nopţii de la glezne

şi timpul desfundat ca o povară

se duce-n nicăieri,

părere-i


dispare-ncet, dar până să apară

ce mă-nfioară-acum

pe cine-l înfioară

când în această stranie prezenţă

simt că-s gândit de propria-mi absenţă.
Hrisoave cad, copistul nu mai pridideşte,

el s-a uitat pe sine într-o călimară

şi singur fără sine a ieşit

în bezna de afară

ca un toiag pribeag pornit prin lume

să-şi caute ce n-a găsit – un nume.

***
Doamne, dar Universul pe care l-ai făcut nu e numai surd, ci şi mut. De aceea surzesc şi muţesc. Vreau să mă complac în a nu mă auzi şi vedea pe nimeni, atunci încep iar să aud şi iar să mă văd.

Aş putea surzi şi nicidecum orbi. Atunci ar dispărea Universul şi ce aş face singur în singurătatea asta însingurată? Aş crede că tot ce-ai făcut a fost întunericul.

***
Robinson prin hârtiile mele, nu aştept nici un

vas de nicăieri, nici o corabie, naufragiat în Basarabia

cu tot cu Basarabia, caut scoici pe ţărmul Mă-

rii Sarmatice. Adâncimile s-alungesc, proble-

matice, cu umbre cu tot, se întrepătrund; dintr-un fund de stră-

fund de cuvinte simptomatice care prind viaţă

şi-s vii ca o mamă fierbinte,

formând prezentul, trecerea trecerii

ca:

ambulanţa care vine fără să fie chemată,



ca alternanţa părerii ce se circumscrie

ca o cerneală într-un moment alternativ

în radiografia sentimentului radioactiv

din alb pe-un picior de plai prin hârtii

şi iar:

deodată străfulgeră coama norilor



cai-herghelii din …….trecutului

nostru, deportată şi luna eterna, ca o stea pe-un

descântec de dragoste

cu inimi cernii în

repetarea ei repetată ca un răsărit de

tăcere pe-o mare de tăceri controlată, şi eu ca un

stejar boştur, cu toate scorburile pline de-albini, vu-

iesc ca stâlpii de telegraf trecând prin grădini

şi oprindu-se pe ţărmul Mării Sarmatice cu ma-

nevrări dramatice, mă scot din cadru şi mă

lipesc de cer ca un timbru pe-un plic;
suntem brâul,

singur pe sine gonindu-se zimbrul, la un anume

moment, treci din trecut în prezent

şi-n disproporţia tragică

lumea se-atestă

precum şi se detestă,

iar luna-şi aprinde pe cer lanterna sa magică,

răvăşind norii de fum,

şi uitarea se manifestă în momentul acesta,

numai aici şi acum.



Pajura
Când pajura iar mă aduce de pe celălalt

tărâm, rămân fără pulpele de la picioare,

le dau Pajurei, Pajurei, Pajurei

ca să mă poată aduce; e semnul dăruirii

de sine pe care Pajura şi-l creşte între
Aici şi Acolo respectând spiritul anda-

luz; (citise poezia iberică din rezerva-

ţia unei limbi fără de uz, rămasă doar

la nivel de presentiment, de asociaţie

între nişte goluri în care ninge adânc

şi docil) şi drept dovadă, un copil mă

clădeşte prefăcându-mă într-un om de ză-

padă ce se condamnă

prin primăvară

într-o nouă formă, într-o lume construită


numai din întrebări

în care nu vor căuta alte răspunsuri decât

să-l citească într-o nouă venire pe Lor-

ca în traducerea unor versuri pe care

încă nu le-ar fi scris...
Şi Pajura mă aduce

prin spaţiul dintre realitate şi vis re-

trezind alte senzaţii şi stări...
Şi Pajura, şi Pajura

mă scoate de pe lumea cealaltă

şi zmeul din urmă aruncă flăcări pe nări

şi ai mei nu pot înţelege

de ce oare n-am pulpele de la picioare
şi de ce plopii piramidali când vine iarna

cu trenul totdeauna patrulează prin gări.


***
Chiar dacă tac, îmi tac propria mea încercare

de-a mă lega de cuvinte, de propria mea disperare

de-a mă mai ţine minte. Parcă aş fi un cimitir

în trecere spre trecuturi. Prin nostalgia asta de foc
Ca un copac începi să te scuturi, dar nu de frunze,

ci de cuvinte. O, când vorbim discontinua

desfrunzire îmi arde aleanul şi ţie ispita, căci

tu eşti podoaba trecerii prin adormita durere
a unei ample tăceri. În azi îmi tac acel ieri şi nu

bucuria estetică a contemplării firidelor pline de

umbre plantate în pereţii unei conştiinţe precare

care vrea altceva: momentul desprinderii de fiecare
cu care vii în contact, scoţându-ţi ochii, mixându-ţi

buzele care acceptă gustul-dezgustul în aceeaşi

pauză dintre trecere-n trecere, luminosul antract

dintre scena care vorbeşte scaunelor că sunt umile
sau probe utile, pentru amintirea prin corp, or pro-

punerea spaimei se combină cu mângâierea tendinţei
spre tot, spre neant. Sunt fericiţi numai cei cu jocul

credinţei de-a se întregi prin tot optimismul
care-şi mănâncă trecutul, bucuria din umbră îmi

caută timpul şi mi-l strămută şi mă resimt

zâmbind în întunericul lăuntric, din pomenitele

mele firide, refac muzica neagră
într-un allegro care se obligă, dar nu mă ucide.

***
Ruguri disperate dispar şi-apar în marele întuneric,

numeric e totul, de la Unu cetire, psaltirea

se cheamă într-o altă nepotrivire a scrisu-

lui în sferopola Paradisului şi creşterii

spre centrifuga albului astru din Aurora

boreală;

în care peşteră Daniil Sihastrul

îşi scrie-n memorie şi întuneric necunoscu-

tul de nimeni cadastru

ce se referă la cei care speră, dar şi disperă în
spectacolul firii, miracolul devenirii şi trăi-

rii în amintirea memoriei,

această neobişnuită şi totodată obişnuită isto-

rie în care e ştirbită senzaţia

ca-n mitul peşterii lui Platon

cu sclavii legaţi,

ca din spate să li se prezinte lumina, şi

sclavii văd cu totul altceva decât văd;


ruguri disperate apar şi dispar, despărţindu-se

într-un întuneric care le soarbe, parcă le-ar

bea nişte guri într-adevăr nevăzute, neperso-

nalizate încă şi-n metafora asta adânc se


personalizează însă, şi metafora

ca în retorica anafora

la începutul unor anumite propoziţii,
Doamne, ce compoziţie de lumini şi-ntuneric

în distribuirea sufletului pentru că nu ajunge

niciodată la toţi

fără ca acestea să tragă la sorţi;


ceva înţeles-ne-nţeles se ascunde mai departe

de ruguri la Liviu Damian

dincolo de Îngânduratele porţi, o taină în

haină de taină pe care în clipa asta o porţi

şi n-o porţi.

***
Renume vag, cohortă de prigorii

pe malu-abrupt, mânate de

instinctul

aceloraşi dovezi

de totdeauna, rămâne-nfrânt,

ascultă trist furtuna, stă-n prag
şi-şi urcă nepăsarea ca pe-un cocor

la înălţime mare

s-o simtă azi, şi ieri, şi totdeauna

el vrea, umbrit de proclamarea


acestei măreţii

să-şi caute destinul

de-a-i râde-n faţă ca străinul

ce umbra şi-a pierdut, prefixul


de la cuvânt, să treacă Styxul

şi-acolo-n înţelegerea deplină

să vină

stins, ca o divină



pornire-a îngerilor cale,

prin visurile sale, strict ovale,

îmbărbătat

de golul


din cuvânt,

el sieşi dase jurământ că va

porni ca un toiag

fără călugăr prin hrisoave

şi din aceste năluciri bolnave
să se pomenească fără nici un rost

pe unde încă nimenea n-a fost

şi de va fi vreodată vreun rebel,
acela el va fi,

dar fără dreptul de apel,

încoronarea sfinxului cu vântul

să-şi părăsească mai apoi cuvântul

şi-n lumea asta singură şi-opacă
să se prefacă-n sfinx şi-apoi să tacă.

***
Redeveniţi, doar nu ne leagă simbolica de lună,

heraldici vin heralzii, ceva nu ne anunţă,

în răsăritul vremii cuvântul se pronunţă,

dar singur de la sine,
el nu-i născut de gură,

pe-o spuză de arsură,

doar gândul se mai coace

şi vine-aici cuvântul şi vânt din vânt îi face,


e-un termometru dublu, ce vrând temperatura

s-o vadă cum se naşte, ignoră chiar şi gura,

ea şi-a ales destinul, doar umbre să pronunţe,

cuvintele să tacă, tăcerea să-şi renunţe,


e-un adevăr în toate, mai mult, neadevăr

din care se reduce idila, dar şi mila;

cuvântul născut singur, ca pomul cel de măr

mai înfloreşte-o dată, ar vrea să înţeleagă

ce-l leagă de ce-l leagă, ce-l neagă de ce-l neagă.

***
Nu mă mai întorc la nimic. Totul e simplu,

mai simplu ca simplu. Întoarceri au fost?

Unde şi când? Cine le-a dat şansa la rost,

amplul orgoliu congenital să se destrame?
Îmi caut autoremarca, repunerea-n forţă

a unei idei când e putred ceva-n Danemarca

ideea arzândă prin neguri

ca o magică torţă

deasupra confortului psihic luat în concentrice rame

din care ochiul roşu-al somnului se închide,

sorţi aruncate, timpi îngheţaţi, sânge de ger,

circulând prin caloriferul casei acesteia

în care s-au certat Epindocle cu Parmenide,

în casa ce şi-a depus jurământul

să ne apere, dar de ce, de cine ar vrea să ne apere?
O, idei disparate şi, mai ales, disperate demult,

sătul e pământul

care vrea linişte, ba mai mult, şi tăcere căreia mă dedic.
Nu mai am timp, părelnic mă-ntorc la nimic,

la această vertebră repusă în simpla vorbire.


Ceva se-nţelege, ceva se aude, ceva nu ni se cere,

ciudata şi vasta, şi necruţătoarea redescoperire…

***
Accept singurătatea, dar ca pe o experienţă.

***
El vroia să se scufunde în tăcere, dar nu-l primeau adâncurile. Era o discrepanţă între a fi şi a fost.

***
Eşti singur ca o lumânare de întuneric

în bezna albă a zilei. De singurătatea

ta are nevoie nu numai ne-singurătatea,

ci oportuna violenţă a furtunii pe-o mare
imaginată

de propria ta halucinaţie

la începutul lumii

când nu era lumina despărţită de întuneric şi apele de uscat,
eşti singur ca o comoară ascunsă, apoi

uitată şi cel ce-a ştiut unde te afli

a murit demult,

încă înainte de a se naşte, pe când timpul n-avea albie, ori
albia încă n-avea timp, dar nu eşti

aceeaşi ce ai fi gândit că eşti; eşti
singur cu o curiozitate, ca un discernământ

al limitelor implicate-n distanţe absurde,

eşti singur în propria ta singurătate

însingurat de tine, fără tine, spre tine,
bate vântul şi aud porţi, cineva încă nu vine.

***
Eu sunt singurul care tace. Singurul care ascultă cuvintele venind singure ca şi el să tacă.

În această singurătate singură

se produce uşor însingurarea

ca un drapel
al amurgului desfăşurat deasupra existenţei.
Logica dreaptă a firii îmi dictează asemănarea fenomenelor târzii opoziţionale, autumnalele sunete, improprii altor semne, se mişcă într-o formă nehotărâtă, ca autodafeul marilor

melancolii,


spaţiul cugetă de la sine

cuvântul se produce autonom,

fiecare limbă îşi dă câte un om

să tragă clopotele furii.


Numai cuvântul care se roagă pentru oameni cu lumânările

descoperiră Eul lui ideal;

stau în acest amurg

acoperiş-de-alune roşii pe care în formă de cruce

se-nalţă tăcerea pe-acoperişul regăsit al mănăstirii.

***
Noi singuri în faţa singurătăţii noastre.


***
La început era Singurătatea şi Dumnezeu a făcut Lumea din spaima Singurătăţii. Din Adam a făcut-o pe Eva. De atunci omul iese unul din altul, formând un lanţ care nu vrea să se termine. O încercare telurică de a învinge singurătatea pe care o admir pentru demnitatea ei intrinsecă.

TĂCERE DE BIBLIOTECĂ
Dacă se tace uneori, se tace simplu, mai

simplu decât simplu în forma lui a-

glutinantă; e proba creşterii în

sens ca un copil în propria sa copilărie

care, în fond, e ceva cu totul aparte, pe-o

carte cade lumina dimineţii, a soarelui

răsfrânt într-un geam al casei de-alături,

apoi în vitrina

de sticlă a bibliotecii mele-nvrăjbite
de praful cosmic care se adună prin cărţi,
Columb se aude din hărţi care acoper-

Atlanticul şi printr-o crăpătură de hartă

o şuviţă de soare

contaminează conştiinţa

eterului şi prezentul retrezeşte anticul

demers al categoriei

discursului către discurs; sursă de flă-

cări în interiorul Gării de Vară a Dimi-

neţii ca o pondere de-aurire cosmică,

într-o sclipire de clipă s-a scurs, s-a

demonstrat de la sine abisul şi-n tăcerea

adâncă a bibliotecii

pe care n-o las încă de-alaltăseară, s-a

scufundat regăsirea vieţii din scrisul

în care adâncul cu înaltul nu se compară.

Corabia lui Columb “Santa Maria”

se apropie de Cuba cu

toate pânzele-n vânt şi marinarul din

vârful catargului cu ochii puşi pe

căutarea necunoscută a largului,

deodată strigă: “Pământ!”

x x x
Sunt o experienţă transfigurată şi atât,

aici se încheie ideea răvăşită prin

fraza unei încercări eşuate, sunt op-

timist ca o rază pornită-n aventu-

ra sa cuantică;


studiez semantica semnelor de punctu-

aţie ca pe o raţie folclorică de nuntă

în care neveniţi (încă) se joacă şi stri-

gă copiii; nu i-aţi auzit niciodată?

Acum ploaia începe să bată-n geam

frunza de vie care ar fi fost dacă

vecinul de la etajul de jos

nu i-ar fi tăiat rădăcina şi-n toată

afacerea asta e adevărată doar ploaia,

dar mă minunez că ploaia adevăra-

tă poate să bată-ntr-o frunză care

ar putea fi, dar nu-i,

vrei ceva să

spui şi spui, pe când, în fond, încă

nu spui
şi ce bine mă simt în această

ambiguitate, în indeterminismul acesta

haotic, în postmodernismul filoso-

fic al lui Derrida în această omni-

prezenţă a interacţiunii între tot ce aduce

şi nu-i; mi-am regăsit biografia -

sunt o experienţă în omniprezenţa

unei revendicări de timp care vineri

în care singur răsari şi singur apui

fără ca lumea să-şi bată capul cu mine.




Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   16
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə