Victor teleucă ninge la o margine a existenţEI

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.97 Mb.
səhifə16/16
tarix30.07.2018
ölçüsü1.97 Mb.
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   16

Eu, ca subiect, nu reuşesc să “reeduc” intenţia, fiindcă în acelaşi timp, fiind conştient de acestea toate, caut să înfrâng inerţia şi din mine. Nu e vorba de subaprecierea posibilităţii, ci de a te face conştient de această realitate limitată, sensul căutându-l în procesul cunoaşterii de sine.

Eu de mult timp, ca un yogin, îmi reeduc existenţa. Pot sta flămând de real ca să pot înţelege irealul care ca atare întrece irealul şi devine stăpân pe el ca un timp ce ocupă un spaţiu golit de propria sa subzistenţă.


***
Ca gen, nu încerc să dau vreo definiţie textelor, ele sunt simple texte care ar vrea texte să şi rămână. Ele nu au atins niciodată altitudinea şi atitudinea reflectării lor, rămânând la structura iniţială a atitudini faţă de o anumită realitate care, în primul rând, n-o creează ele singure.

Alteori sunt numai nişte imagini cărora le-a fost lene să se prefacă în vers, ori au scăpat în mod intenţionat momentul în care s-ar fi putut preface în vers. Pur şi simplu, eu am întârziat, din cauza felului meu de a fi şi a nu fi. Mai curând, ele pot fi atribuite unor imagini hiperbolizante, care nu au sărit să încalece armăsarul realităţii, ci dincolo de acest animal nu chiar atât de blând.

Spicele gândirii noastre pe toate tărâmurile poartă doar aspectul formal al formei fără un conţinut adecvat. Din cauza acestei lipse de sinteză ca rezultat, realitatea s-a făcut nu numai crudă, ci şi nedreaptă.

Unii au aşteptat o realitate crudă, însă nu şi nedreaptă. De multe ori o societate bolnavă este adusă la sănătate prin realitatea crudă, dar niciodată prin realitatea nedreaptă.


***
Mi-am umplut caietele cu aceste texte nevinovate, în final, scrise mai mult intuitiv decât prin deducţii şi inducţii, care s-au rezolvat pe sine de la sine printr-un intermediu de stare halucinantă, dovedindu-se a fi nişte exerciţii pornite de cineva şi care se rezolvă de la sine căutându-li-se rezultatul, răspunsul care este dat în cartea de exerciţii şi probleme ale acelui mare Nimeni, numit şi marele anonim sau Observator nepersonalizat.

Aceste texte au ocupat, într-un fel, pieţele în care s-ar fi putut aduna la mitinguri versurile rămase nescrise din această cauză.
***
În sfârşit, aceste texte sunt propriile lor antiteze şi toate aceste experienţe ciudate devenite intime nu se referă la nimeni în afară de mine, le las să fie cum sunt, fără să le contrazic sau dacă le contrazic, apoi în altă parte şi cu alte ocazii..

Prin ele eu sunt ce nu-s şi mă complac în acest laborator intim în care îmi dau toate bătăliile pentru existenţă acelui ce l-a numit Descartes “Cogito ergo sum” – “Cuget deci exist”. Îmi convine această teză a filosofului francez fiindcă prin ea şi cu ajutorul ei eu şi gândesc, şi sunt prin aceasta gândire.

Ce mi-aş dori mai mult?

Eu sunt un fel de suveran domnind peste toată nesuveranitatea mea, în această privinţă eu mă simt urcând din seminţia domnească a meşterilor, care s-au pomenit pe acoperişurile hramurilor construite de alţii, dar mi se acordă onoarea de a zbura de pe ele cu aripi meşterite din şindrilă.


***
Aceste texte sunt rodul imaginaţiei mele, o imaginaţie care s-a format spre a se înţelege pe sine prin ansamblul de împrejurări, care accentuează prezenţa ei în propria-I concordanţă cu curgerea timpului la formarea spaţiului din încremenirea timpului, iniţiind imaginaţia artistică a sprijinirii eului în toiagul timpului, pe care eu ca ins care îl gândeşte şi mă gândesc şi pe mine în adâncul lui, fără să vreau îi caut “satisfacţia înţelegerii lui că se poate manifesta” , că materia se priveşte cu ochiul ei pe sine şi se analizează căpătând un rezultat ontologic.

Omul parcă nu are nici o misiune în afară de a-şi perpetua specia şi regăsirea eului în această structură a existenţei conştiente îl face să i se ridice părul măciucă la ceea ce vede cu ochii şi, mai ales, cu imaginaţia.

Omul rămâne să fie o metaforă artistică onirică, “un nu ştiu ce şi-un nu ştiu cum, dacă am recurge la poezia lui Eminescu, care nu e altceva decât nişte capitole smulse din codicele unui adevăr care se vrea mereu realitatea dintr-un moment consumat la un prezent continuu.

Omul este “floarea albastră” pe care nu numai că o bate vântul şi o îmbălsămează lumina soarelui, omul este floarea albastră a cerului gândită prin seninătatea asta atât de veşnic-neveşnică, atât de taină-netaină, atât de foc-nefoc în care se adaugă roua şi pământul ca să se işte, anume “işte” taina curgerii unui infinit în altul. Aceste porţi şi sunt omul. Restul din el sunt rudimentul biologic care rămâne fără glas şi fără gând că doar firea tragică a animalului care rămâne într-o altă dimensiune, pe o treaptă inferioară.

Omul este forma unui continent conştient de tragismul său.
***
Probabil că intenţia ascunsă în adâncul pretextual este aceeaşi spontaneitate de care vorbeşte Nalimov în “Spontaneitatea gândirii.”. Dar aici parcă se întâlnesc la o răscruce de timpuri două forţe, spontaneitatea gândirii tentate de un finit şi forţa de limitare a acestei forţe – cenzura oprimantă a omului care caută să minimalizeze însemnătatea acestui fenomen spontan ce tinde spre infinit, parcă ar vrea să oprească timpul.
***
Omul apare şi în rolul de oprimator al propriilor sale gânduri dacă ele îi aparţin întru totul şi nu au ceva din natura teoriei lui Platon că intră în judecata noastră din exterior printr-un mic meterez pe care îl formează constanta umană. Dar mai curând ar semăna cu două intenţii că doi muguri diferiţi ca sort altoiţi pe acelaşi portaltoi sălbatic al naturii. A încercat omul să-şi pipăie tulpina care stă cu rădăcinile înfipte în natură? Cu atât mai mult, s-o înţeleagă ori şi-o trăieşte de la sine?
***

Omului i se pare numai că tot ce face e pentru el. E un adevăr şi aici: pentru sine; dar ce face pentru sine nu totdeauna e şi în folosul său. La o analiză cât de cât situaţia se clarifică. Parcă s-ar afla într-o negură, care încetul cu încetul se destramă şi încep să prindă contur –copacii, casele, fântânile…

Deodată se vede ce face omul spre folosul său ori împotriva sa. Dar cine ar putea să facă o analiză minuţioasă, să constate procentul de pro şi contra?
***

Omul pare a fi sălbaticul cu bâta în mână ajuns în faţa oglinzii. Se vede în toată statura şi din sentimentul autoconservării ca să scape de pericolul bâtei celuilalt. Şi-a ridicat bâta să-l trăsnească, dar concomitent cu aceasta şi-a ridicat bâta şi celălalt.

Şi stă aşa un pic nehotărât: cum să-l lovească pe celălalt.

E vorba de o nehotărâre care poate să se schimbe în hotărâre. Cât va ţine acest dualism?

Scuzaţi-mă, dar eu vorbesc despre altceva decât despre ceea ce vorbesc.

Scuzaţi-mă, dar eu spun altceva decât ceea ce spun.

Iertaţi-mă, dar spunând asta, eu am altceva în vedere.

Scuzaţi-mă, eu spun cu totul altceva de cât ceea ce spun.

Scuzaţi-mă, dar eu altceva decât s-ar părea că spun, spun.

Scuzaţi-mă, dar eu nu asta am vrut să spun.

Spun una şi iese alta.

Scuzaţi-mă, dar nu despre asta vorbesc.

Cu pronunţarea cuvântului pare să se întâmple ceea ce se întâmplă cu vuietul avionului supersonic.

Textul rostit în glas se ţine de idee ca vuietul de avionul supersonic.


In omnibus aliquid, in toto – nihil.
***
Sisifică a fost încercarea de a scrie un argument întru motivarea a ceva care îi succede; de fiece dată se izbeşte de propria sa rezistenţă de a nu se lăsa scris.
***
Trebuie să ne scriem versurile cum un ţăran şi-ar face cocoşi de tablă şi i-ar pune pe vârful casei având superstiţia că vor cânta măcar o dată ca să-i audă el cântând şi în acelaşi timp să nu trezească vecinii din somn. Nu pretind că aceste fragmentări ar fi ceea ce nu sunt. Mai mult chiar, ele nu sunt nici măcar ceea ce nu sunt. Şi eu ca autor încerc să le conving, dar nu-mi reuşeşte pentru că ele tind să fie libere de mine şi de sine, sunt rodul unei libertăţi care vrea să spună că se nasc fără nici un scop, nici măcar a deveni carte, deoarece această posibilitate a dispărut de la sine odată şi pentru totdeauna şi că o carte devine o întâmplare, iar întâmplarea nu se supune vreunei legi. Eu am vrut să le conving că nimeni nu are nevoie de ele şi aşa ar trebui să fie. Dacă autorii îi rezervau şi o anumită speranţă că s-ar putea alege cu ceva pe lângă satisfacţia de a face o carte şi o anumită recompensă materială de dragul căreia s-a scris mai mult decât trebuie să se scrie, acum această scuză minimă nu mai este actuală.
Intenţia autorului a fost de bună credinţă că a făcut acest gest faţă de propriul său scris şi faţă de sine.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   16
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə