Victor teleucă ninge la o margine a existenţEI
Yüklə 1,97 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Infinit, gol, dor * ** În somnul de toamnă al meu resimt insistenţa de-a fi impasibil, ceasu-mi-i
- Poe, nimeni, nimic, calul
PLOUA TÂRZIU Tăcerea era caldă ca strângerea de mână, ploua târziu aseară şi sfârâia pământul, tot mai adânc adâncul, căci prea-nsetat era; se desfăta ţărâna, se bucura cuvântul pe-o foaie obosită ce tainic tremura la o idee veche pornind din alta nouă… Se plămădise brazda cu sfântul gând că plouă
şi cineva prin mine pământu-l mai ara şi-o semăna cu gânduri stropite-n alb de rouă într-o lumină pură şi tânără, şi dreaptă şi luna ca o pâine de aur cobora spre-amurgul ei de zare în casa fiecărui, (O, câţi o mai aşteaptă) şi-n datina bătrână frumos să i te dărui ca ploaia, ca ţărâna cu-aceeaşi sfântă artă… Ploua târziu aseară şi toţi… îmbătrâneam - şi cei certaţi cu limba, şi cei ne-puşi pe ceartă, căci noi suntem aceeaşi să fim ca nimenea. Ploua târziu aseară şi toţi îmbătrâneam, ci numai limba noastră mereu nu-mbătrânea. Ea, veşnică şi nouă, din veacuri se alege, nu legea scrie limba, ci limba scrie legea.
***
Rămâne să credem că ar fi fost de folos, cu atât mai mult că nu le-am zis, n-am bătut capul nimănui cu fleacuri. Asta e mare lucru. ***
*** Avem noi o vorbă cauzală, o cauză a consecinţei: tot păţitu-i priceput. Probabil că zicala este de împrumut. Am însuşit-o numai formal, fiindcă nu ni se potriveşte. Dacă şi noi n-am mai păţit-o, apoi… fiindcă tot nepricepuţi am rămas. Parcă i-ar privi numai pe cei de la cine am împrumutat-o. Mi-a venit în minte o altă zicală auzită demult, în copilărie:
***
A venit timpul să ne manifestăm. Cine cine este. Un fel de libertate. Şi de ce nu? Prin depersonalizare spre personalizare. ***
Nu din neavând ce face l-a potrivit cel ce l-a potrivit şi repetat cei ce l-au repetat ca să-l mai repete. ***
Cine şi de ce nu face astfel? Atât de neîngăduitor?
***
*** Faptul că este atâta nedreptate pe lume se datoreşte faptului, că fiecare dintre noi are cea mai multă dreptate. Nu ar fi chiar atât de rău, dacă totul s-ar limita la simple păreri, luări de opinie, dar tot răul vine de la acceptarea dreptăţii celor mari şi tari. Dreptăţii impuse. Dar orice dreptate impusă se schimbă pe loc în opresiune, în mare nedreptate la rang social. *** Diletantismul ne ucide. Nimic real, stabil cunoscut şi înţeles. E o părere în toate şi toate - într-o părere. Steagurile fâlfâie în vânt, pentru că reprezintă ceva şi pe cineva. Ele sunt daruri deschise către tine în timp şi dincolo de timp. Numai steagurile nu pot fi diletante. Ele sunt ele însele şi se reprezintă pe ele. Ele sunt ele. Steaguri. Sufletele desfăşurate în vânt. Ce ştim noi despre steaguri, ce ştiu steagurile despre noi? Atât cât nu ştim sau mai mult…? *** Nu e nici o tragedie în faptul că viaţa e scurtă, ci în faptul că nu o poţi trăi omeneşte. Doi factori ne încearcă. 1. Noi, care nu ajungem nicicând la un grad maturizat de a binelui de a gândi, ne condamnăm la impersonalizare. 2. Societatea. E curios, dar societatea totdeauna a mers împotriva individului, fiindcă l-a vrut să fie toţi, iar toţi de acum înseamnă nivelare. În fond, societatea face acelaşi lucru ca şi individul, numai la o altă scară – merge împotriva sa. Ea se teme de sine însăşi.
Şi curtea domnească, şi porţile ei închise, şi Armaşul, şi Domnitorul, şi mulţimea adunată neştiind ce să ceară, s-au făcut una cu pământul, iar în nuvela lui Negruzzi se mai aude câte un strigăt de ţăran răzvrătit: - Vrem capul lui Moţoc! Şi domnitorul îi face pe plac, dar numai Negruzzi îi face dreptate. ***
- ? Infinit, gol, dor *** În somnul de toamnă al meu resimt insistenţa de-a fi impasibil, ceasu-mi-i centru, depozit de fum explozibil; prin fumul acesta, cu mine şi eu răzbat cu asceza în non-zen-budismul infiltrat în oracolul cu tot vandalismul erorii şi semnului plin de cuvinte ce singură sensul din sensuri şi-l fură, ciori verzi croncănesc pe-arătura obscură a polului nordic orfan ca o minte uitată-n prigoana programei ce-adoră la iarnă venită în plin-premieră cuvânt cu cuvânt se exclud, nu se-mpacă, adorm şi visez că-mi tai singura cracă şi ora răsună a gol şi rebel şi-uitându-şi revolta începe grabnic să tacă. *** Ieşirea e unică. Zarea se-ntunecă. Lumina se stinge şi totuşi mai merge contorul. Fântâni de petrol între ele se bat, se devoră şi-n negrul lor gol se-aude strigând viitorul; savanţi fără nume, cu nume suspecte aleargă urcând prin formule pe-atomice trepte şi-n tot amalgamul, cu zariştea unsă de-amurguri târzii stă clipa supremă în linişte-ascunsă şi praguri de piatră sub paşi se condamnă pe sine de sine şi-n larguri de aur se leagănă toamna pe neguri şi roşuri intrate-n subsoluri de humă în flăcări; şi strigă copiii – inocentele goluri – prezenţa-şi încearcă prin tot ce părinţii, frumoşii, cuminţii, iubirea – au tăcut-o-n tăcerea orală trăită şi plânsă în clipa de gală. ***
Absurdul continuă să-l provoace şi logicul se lasă provocat. E o aventură a raţiunii în onoarea infinitului care îşi pune semnele de punctuaţie pe o coală curată de hârtie înainte de a aşterne textul. ***
întreg cât infinitul, dar cât de mare-i infinitul – suntem un mit şi-n noi e mitul: ceva se-ntâmplă să se-ntâmple, şi umple-n noi vacuitatea cu gândul, strofa, apostroful din care semnul e absent, şi-n semnu-acesta-i un moment
mitului stă monstrul, ne-aşteaptă-n lunga-i aşteptare, aşteaptă el sau aşteptarea, dar numai monstrul e al nostru, în rest nimic din nimeni are problema vechilor poeme:
şi buza-mi muşc cu-nfrigurare; afară plouă-ncet, mărunt, mă doare buza – prin durere mă isc în prag şi strig că sunt.
***
Eu îl simt mereu cu ochii privind dincolo de acest teritoriu, dar e ca într-o zi de toamnă cu negură albă; nu se vede nimic, ci doar numai nişte contururi vagi de nişte siluete pe care mai mult le intuiesc decât le văd. Uneori, întorcându-mă la noţiunea de dor, îmi fac impresia că el însuşi este împărţit în două de această neobişnuită frontieră şi jumătate din el este transcendent, iar altă jumătate – transcendental. ***
ce este aici şi acum. Mai încolo golul s-aprinde, dormindele linişti de ţară s-aprind într-un ton fosforescent. Ce te împinge în umbră? Atâtea lucruri de mine aleargă… Deasupra s-aprind negre momente şi negrele mucuri se-mbracă în negru lucind întuneric… Strig în pustiu numeric, homeric, strigătul naşte în goluri nisipuri – dorm sentimente tipărite pe chipuri amprente lăsate de-atâtea tertipuri, amprente atente, linii şi puncte - un joc ne-nţeles de ciudate figuri. ***
Timpul ne-a adus la punctul vamal dintre logic şi absurd. Nu prea îmi dau seama dacă paşapoartele noastre (ale gândirii) sunt cele cu care putem trece dintr-o parte în alta. Dacă în viziunea unor filosofi binele poate fi confundat cu răul, adevărul cu falsul, noi mai stăm pe gânduri. Dar şi în această stare de lucruri ne fuge terenul de sub picioare. Absurdul începe să dilueze logicul ca o apă picătura de cerneală. La graniţa dintre logic şi absurd au loc diferite confruntări. Absurdul continuă să provoace logicul şi logicul se lasă provocat, ba chiar mai mult, simte o satisfacţie de pe urma acestei provocări. E o aventură a logicului şi absurdului, comună, în spaţiile goale ale infinitului pe care îl iau drept o coală imensă de hârtie curată şi îşi pun semnele de punctuaţie înainte de a-şi aşterne textele. ***
încalcă descendenţa făpturii din făptură, structura unei clipe rămâne-ncă structură pân-toamna reculege ciorchinii de anvergură ai unui sclipăt galben din mutul orologiu ce-aduce veşnic vremii acelaşi trist elogiu din care se desprinde în ritmica uitare o frunză
galben-nouă, atavica orbire-a culorilor, isprava aceloraşi cuvinte albini de pretutindeni, podoabe cu mormânt în care-mi dorm strămoşii, şi-n visul lor visează
normă a dreptului la drept. Vor mai găsi iubirea prin timpuri agresive? Spasmodic râde veacul cum singur el, nebunul de sine însuşi râde şi-n râsu-i camuflat stă timp umflat la glezne ca marşul defilat rămas pustiu în piaţă din care n-a rămas decât uitarea pură şi-un gol în care golul ca un hulub sălbatic se dă de-a rostogolul. Din toată chintesenţa rămâne consecinţa, prin coşuri de gunoaie mereu se răscoleşte şi-şi cată de mâncare aceeaşi umilinţă…
***
încă şi încă şi mai încă o dată, acest noi, această moştenire adâncă din reparaţia capi- tală a preponderenţei tale asupra ta însuţi;
nu-l crede nici pe cel ce ţi-a spus, nici cerul care l-a ascultat şi s-a făcut pe loc la comandă, Ies cu mandatul meu din spiritul care nu vrea să se numească tot spirit, rânduielile se conformă, dar se şi confiscă unele pe altele, se confiscă atunci când riscă în ceva, ori se riscă în firea firii ce se vrea antifire. Dă-mi nepotrivirea, dar şi potrivirea nepotrivirii în ansamblul enorm al curcubeului cu şapte culori, dar, în fond, fără nici o culoare; totu-i abstract, totu-i simbol, iar orice simbol e golul marelui gol, semnul de semne, solemne, indemne de-a-ţi boteza încă o dată speranţa cu numele de-alternanţă ce se reglea- ză din dedesubturi marele dedesubt, ori ca la lupoaica din Roma lapte fierbinte am supt, ori cu lupii dacilor ne-am cotropit şi cu urşii veniţi la misterioasele scorburi cu stupi în noi mai continuă între lupi vânătoarea de lupi? ***
fraza care mi se prelinge ca un sânge de şarpe din peniţa aceasta de oţel, bifurca- tă ca o limbă de şarpe; îngerii Paştilor cântă, ah, cum mai cântă la harpe cu strune de ro- ze făcute din corpusculi şi unde e o nostalgie a vârstelor, o regăsire a drume- ţilor plecaţi pe calea luminii spre unde, spre undele sacru al unui suflet plai de alai prefăcut într-un când are loc coordonarea dintre sentiment şi adevărul de alte-adevăruri distrat, de tot ce cândva ni s-a promis,
Herostrat incendiind templul zeiţei Artemis înălţat într-o mocirlă pe temelii făcute din lână să rămână, neclintit la orice cutremur şi eu, Heros- trat, l-am incendiat şi templul era construit în sufletul meu şi se cutre- mură munţii din mine şi eu de spaimă tremur, dar tremur, dar tremur ca un îndrăgostit de fata unei femei neros- tit de frumoasă, nerostit de blaji- nă, nerostit de lumină, nesfârşit de femeie, nesfârşit de onomatopee care repetă ceva ce nicicând nu se repetă ca un strigăt alarmant care fapta-şi regretă
de alarmă ce sună dintr-o trompetă trăind culminant momentul ce nu, dar de ce nu se repetă. *** Regăsirea, regăsirea e normă com- plementară a unor răspunsuri mai mult sau mai puţin binevenite: pripite escaladări în enorma procesiune a integrării în aceleaşi raporturi consor- ţiul bărbat şi femeie, sărbători dumi- nicale ale braţelor care în atingere descoperă regăsirea convingerii în a semnifica, a da sens unor acorduri dintr-o fugă de Bach printr-o cădere furtunoasă în stingerea sunetelor printr-o totală învingere a eului vagabondului pornit în căutarea dezechilibru- lui autumnal ca reformare a dificilului discurs către distanţă şi ins, regăsindu-mă, m-ai surprins într-o vâltoare de-nvins a unui rătăcit îndrăcit de-atâtea revederi într-un atât de necuprins. *** Concentrice zboruri, regăsiri imanente, categorii filosofice ale existenţei regăsite de sine prin sine: cuvinte magice care ne aduc dimineaţa şi luna se pronunţă ca o facere de bine nopţii asupra visării noastre, performan- ţă a amiezii fără zi, fără noapte, o amiază atemporală, în afară de noi, dar pentru noi, pentru luna şi somnul ei de aur lichid,
aşteptare a mea descântecul unui adică tăcut, nerostit, neobservat, dar trăit, intuiţie a lumii că lumea-i făcută de tine dintr-o expansiune sonoră a dragostei care-şi aduce amin- te de lume şi mereu o reface
şi-acum, în târziul meu te-aud descântându-mă de tot ce aş putea pierde neavând niciodată nimic, dar nimic de pierdut. ***
litatea aripilor într-un alb de trecere în cădere alegorică deasupra înaltului şi eu ca prezenţă a absenţei de totdeau- na a mea, rezult dintr-o digresiune, inadoptabilă a unui tăinuit uniform, rezult dintr-o extremă de stânga în alta de dreapta parcă aş fi o cădelni- ţă în mâna unui preot din lumea lui Creangă,
finituri, în timp ce nu există niciunul, în afară de concepţia despre el şi am- plitudinea pendulului de la ceas, cu foarfeca sa taie
anunţă, dar nu se ştie, până când şi de ce; mă întreb cine poate compensa deraparea frunzelor de pe partea carosabilă a drumului răstignit nouă după ce s-a gonit prin aproapele său.
viscolinde la poluri, identifică aceeaşi culoare intermediară dintre alb şi albastru spre a struni chitarele nopţilor po- lare într-un concert al tăcerii ursuze, unei femei în plină stradă i-a venit o idee sau mai multe idei, să nu le uite, cu rujul le scrie pe buze privindu-se într-o oglindă de-apu- ruri dătătoare de chipuri cu ciudate contururi pribegind din “O mie şi una de nopţi” printr-un gol de nisip, la poluri – dintr-o mătăsoasă zăpadă; de femeie s-a apropiat un bărbat şi ea în rolul ei de Şeherezada în ce- pe să-i povestească ceva şi goluri scli- pitoare fac ocoluri în jurul ideii ce şi-o expune femeia
cultând-o, până la urmă a uitat cum îl cheamă. ***
Poate că golul sunt chiar eu însumi şi atunci tot ce simt e o uitare de sine privindu-se-ntr-o oglindă în care se vede şi golul de dincolo de mine. ***
Dezumanizarea bicicletei, ciclul etic al deosebirii de drum prin drum şi regăsirea rotundului în care doarme viteza ca firul de aţă pe un mosor. Fulgeră şi se leagă un capăt de altul al distanţelor infraroşii.
***
aşteaptă dacă ştii s-aştepţi, aşteaptă, dar te-aşteaptă atenţia din gestul palmei în care se cuprinde acelaşi drum întortocheat din pretutindeni, formal succes, iubire de senin, întoarcere discretă, din tot ce redeşteaptă un scop, din ce nu se repetă -
de sfânta amăgire a clarului în tulburatul adagio, configuraţii de chin frumos, de strigăt printre spaţii din timp oprit, osificat, cu creştere-n prezent ca o uimire în faţa frunzei surprinse-n culminaţii de sinceră foşnire; i-i glasul dedublat ca o cădere de somn în somn, de semn în semn transfigurat solemn în potrivire de morţi care-au murit, imaginaţii ce-au prins în regn ofrande şi relaţii de propoziţii care-şi caută mereu surparea în flancul stâng al inimii – urmarea, exprimarea nădejdi sufocante, volante foi extravagante între culori ce-n ochi se redeşteaptă – e vorba unui text dintr-un subtext ce-aşteaptă. ***
Golurile nu sunt spaţiu. Mai mari, mai mici, golite de ceva, ori dimpotrivă, sunt umplute cu anumite sensuri, de obicei, contradictorii. Mai puţin complementare, şi ele se desemnează ca aspecte ale unor admiteri: (ca în ştiinţă) printr-o contrazicere a lor cu propria lor existenţă. Dar golurile nu sunt numai spaţii închipuite de o imaginaţie bolnavă, dar bolnavă cu tendinţă schizofrenică de a vedea dincolo de ele. Deseori visez acest “dincolo” ca pe o imponderabilitate şi mă simt în toate facultăţile ca să le pot trăi cu toată deplinătatea de care e capabil un ins la această vârstă apropierii decalajului între eşti şi nu eşti. Aceste goluri pot fi înţelese ca nişte trăiri aparte, libere de orice dictat pe care ni-l impun normele logice sau cele ale voinţei cuiva de a pune stăpânire pe ceea ce gândim, ce vrem şi care nu sunt orientate într-un mediu sau altul de activitate. * * *
* * *
Nu putem ieşi din sfera lumii tot de noi gândite şi tot de noi neînţelese. Parcă ne-am naşte intenţionat să nu înţelegem întruchiparea unui propus, pretins adevăr în el însuşi. Nimic nu se explică până la capăt, precum nu poţi vedea orizontul cel mai din urmă, fiindcă nu există un ultim orizont ; dacă ar fi, am fi marii descoperitori de finit. Noi, finiţi, tentaţi de un infinit care se naşte în noi, finiţii, dându-ne marea posibilitate de a gusta dulceaţa amară a infinitului. Rodin, când şi-a sculptat “Gânditorul”, a avut în faţa sa lumea, gândindu-se pe sine, într-un spaţiu care îl face pe om să gândească. Să înţelegem gândirea drept o creștere în sine a lucrurilor care se întrepătrund ori o invenţie a raţiunii care vrea să se vadă pe sine? Ce e cunoscut şi ce nu e cunoscut? Cât de adecvată realităţii este viziunea noastră în căutarea unui model ideal? * * *
Pentru mine totul se clatină, parcă aş merge pe o funie şi jos se cască abisul prin care marea se întâlneşte cu marea. Jos se aude cum vâjâie, nu găsesc alt cuvânt, vâjâie vântul a pustiu, dar acest hău nu este între stânci, ci stâncile sunt în mine şi vântul stârneşte acest pustiu din mine şi eu simt că trăiesc, parcă l-aş parafraza pe Descartes când aud vântul acesta vâjâind în mine, îmi dau seama că acest pustiu din mine devine argumentul existenţei mele din acea clipă, adică de “aici”, dar daimonul meu ar vrea să încerce ce este împotriva logicii clasice, adică “aici”, dar şi “acum” şi “altă dată” concomitent. Iar văicăreala acestui vânt pare să treacă pe “aici”, dar intră “acum” şi “altă dată”, aşa cum ai putea să aduni “ieri” cu “mâine” într-un “azi” de compromis. Dacă mă simt vreodată cu sufletul plin de ceva e de ne-plinătatea mea care lasă să se nască golul din mine în care poate să încapă uneori tot ce există, mai ales ce nu există, ultima mi-ar conveni mai mult: astfel eu pot deveni sigur de sine şi pot vorbi despre un pustiu, un gol care îmi produce această senzaţie că la un moment dat devin un simţ de durere cu tot corpul, parcă aş fi jupuit de piele şi cu durerea întregului meu trup jupuit de piele, trăiesc durerea existenţei, dar şi atunci mă întreb – dacă eu simt toate acestea ori altcineva prin mine… Este alogică această stare, dar omenească. Orice om este un drept în sine să poată cuteza spre nemurire. * * * Cine este acesta care cade în hăul de lângă sine? Existenţa rămâne ca o formulă, ca o nălucire. Ea poate fi doar visată cu ochii deschişi ai intelectului. Acesta are grijă de existenţă să rămână cu sens. În caz dacă o pierde, cum se întâmplă în marile crize economice, politice şi, mai ales, spirituale, atunci se cască hăul de lângă tine. Cazi fizic în el, îţi simţi căderea ca o condiţie pe care nu o poţi evita, ignora. Deoarece ea nu te ignorează pe tine. În cazul de crize, când ea devine semnificantă, tu devii semnificat. Este obiectul de studiu al mizeriei care te înghite cu toată plăcerea. Tu eşti vizat, tu devii centrul căruia îi este adresat discursul mizeriei condiţiei umane prin care treci şi care se caracterizează doar prin tine, această părticică din întregul umanităţii. Dar umanitatea are problemele întregului: tu interesezi doar ca părticică a acestui întreg şi tu te formezi doar în prezenţa unor contradicţii dintre parte ş întreg. Întregul te înghite, dar tu te declari liber, independent ca individ (care nu se împarte), de aceea înghiţindu-te, întregul înghite şi ideea ta de independenţă care, la momentul potrivit îşi va manifesta separatismul pentru a gusta din nou plăcerea individului ca o formă independentă a existenţei. Mizeria şi umanitatea au fost totdeauna alături. Din paralelismul lor se naşte condiţia umană nu numai a faptului că, dacă ai binevoit să te naşti, trebuie să ai bunăvoinţa şi de a muri, deşi tu şi bunăvoinţa de a te naşte sunt lucruri diferite. Dacă în noi s-a păstrat ceva din caracterul dacic, care îi făcea să accepte nemurirea prin moarte, ar trebui să avem în noi şi un dram din seninătate în faţa morţii, dacă nu bucuria de a muri. * * *
Mă isc din risc, devin accesoriu unui vis contradictoriu. Rezult din mult, revin din puţin, totul se-ntoarce spre sine şi vine, ca oul spre sferă. Toate sunt aceleaşi prin faptul că numai diferă. O, supremaţia zero a eului care se naşte spre a nu se cunoaşte. * * *
***
FLUXUL CONŞTIINŢEI Vreau numele meu nume străin, care, la rândul lui, e tot atât de străin ca o senzaţie legată de puterea de umbră voltaică, integrarea corectă, corectă
şi subconştientă, starea aceasta precară e omniprezentă ca un câmp gravitaţional în descreştere; caut inscripţii pe pereţii de calcar ai unei peşteri care a refuzat să ocrotească-nadins desenele totemice cu zimbri oculţi sau căprioare călcând în nişte goluri imponderabile de timpuri pe cât de canibale, pe atât de probabile, răzvrătind tăcerea humelor viscolite de insistenţa tăcerii astrale , gust din frecvenţa ciudată a numelor care, în fond, au vrut să însemne ceva, dar n-au reuşit şi problema numelor s-a necontenit ca un zapis domnesc întru alegerea înţelesului ne-pomenit.
Problema e că zadarnica muncă nu ne dă un rezultat finit. Ceva rămâne în suspensie care ar cuteza să-şi creeze un minispaţiu şi un minitimp, dar ca trecere în altă dimensiune a unei alte existenţe. Ceea ce a spus Socrate în această direcţie – Gnothi seauton. Aflarea noastră în această cunoaştere ni se impune, la fel, din noi ca în multe alte cazuri, care jinduiesc perfecţiunea care poartă în “punctu-acesta de mişcare” imensa forţă centrifugă a “transfinitului”. Astfel se creează un al doilea spaţiu, precum artistul (poetul, pictorul…) ne satisface energia de imperefecţiune a realităţii ce i se impune, îşi creează o nouă realitate, estetică, pentru a-şi dobândi libertatea din sfera creaţiei, comunicându-i un alt caracter şi alte dimensiuni caracteristice realului artistic neformalizat. După teoria relativităţii generalizate, şi timpul devine personajul central în dramele, tragediile şi chiar comediile “trăite” pe scenele teatrelor, regizorii cărora fac să sublinieze prin limbaj tăceri. Chiar şi Shakespeare, Sofocle şi-ar schimba atitudinea faţă de tragediile şi dramele lor, din care nu mai răsare soarele, ceea ce e greşit, dar timpul care nu ştie nici să râdă, nici să plângă, ci să devină dramatic până la tragic, cum îl “ constatăm” ca pe Doctorul Faustus din romanul lui Tomas Mann, în care cultura şi arta, în curând şi timpul, se pomenesc schimbate pentru o secundă trăită, astfel trecând în domeniile diavolului. ***
Şi atunci ce ni-i dat? Ni-i dată pauza forţată, spaţiul sau zona cuvintelor ne-rostite, cuvintele pe care le preferi tăcânde să nu dea în vileag anumite informaţii de ordin strategic al gândirii tale cu statut de subiect autonom şi autentic. Atunci apare… atunci şi nici atunci, cum cuvântează Biblia. Dar dincolo de Biblie stă Omul, iar dincolo de Om – Demiurgul care, cu ajutorul Omului, spune ceva prin Biblie în timp ce la acest ceva mai adaugă şi Omul altceva, apoi şi infinitul, şi Veşnicia, ca până la urmă să te pomeneşti la o răscruce de spuneri, sau “ziceri” cum îşi spunea Eliza Botezatu frumoaselor sale poezii de mai înainte. Ni-i dat timpul, dar şi timpul e bolnav de trecerea sa ireversibilă, dar, mai ales, de maladia “nicicând-ului” şi “niciodată-lui”, sinonime într-un fel şi ne-sinonime în altul care încearcă să completeze timpul şi nu reciproc unul pe celălalt. Aceste două sinonime-ne-sinonime îşi trag obârşia din fatalul biblic “atunci şi nici atunci”. Şi deodată, de pe acoperişul spart al unui templu păgân se auzi din timp prin timp: - Nevermore! Şi în golul nopţii de afară, peste oraşul adormit, strigătul acesta sinistru s-a repetat într-o lungă şi ciudată reverberaţie. Nevermore, mai înseamnă pe lângă nicicând-niciodată şi nicăieri. Era Corbul lui Edgar Poe. ***
Să încerc s-o răstorn? De ce? Cu ce scop? Dar chiar dacă şi aş răsturna-o, cu ea m-aş răsturna şi eu. Să întorc cursul acestei muzici demiurgice? Dar cu ea ar trebui să fie întoarsă curgerea timpului, dar ar fi împotriva firii. *** Limpeziş de aur, limpeziş de argint, arhipelaguri de gânduri în noianul vremii pe care locuiesc nimenii din cohorta Marelui Nimeni. Acest Nimeni e Marele Anonim al lui Lucian Blaga ori Observatorul nepersonalizat al altora, precum şi al lui Nalimov?
Logica e o formă şi a conştiinţei universale ce încearcă să se personalizeze prin om? Cu ce scop? Iarăşi scopul în sine? Totul apare deci ca un sine în sine, care porneşte dintr-o realitate a lui Nicăieri spre alta a aceluiaşi Nicăieri, care e a doua aripă a lui Nimeni?
***
mai e şi-o mănuşă agresivă de box pe-o mână a existenţei, cu el raţiunea iese pe rând; se-ncing când mari bătălii între
asistaţi cu sufletul la gură de mulţimi de nimeni. Ce se va primeni, mă întreb, şi în memorie mi se înfige ca o danga de foc numele poetului antic – Plaut. Câteva lovituri surde, unul din nimeni cade şi nu se poate scula, arbitrul numără până la nouă – aut şi mulţimea freamătă pozitiv sau negativ: depinde cine ţine cu cine şi deodată îmi dau seama: unii cu nimeni şi alţii cu nimeni ziceam: nimeni în această dialectică plină de contradicţii şi vânzoleală, apoi sala, ca o amforă antică de conţinutul acesta dialectic se desparte, rămânând goală şi nimeni cu buza de lovitură crăpată. Dar unde e nimeni, învingătorul acelaşi care s-a bucurat de izbândă şi a plecat; apoi mă întreb intrigat: dar nimeni cu nimeni nu-i oare unul şi-acelaşi? Apoi şi nimeni cu buza crăpată în două iese din sală şi din urma lui se întronează din nou plictiseala. ***
***
Sufletul nostru are chipul nostru. Prin el curge sânge răcit până la 272º sub zero. Mai departe nu coboară. Ar putea să se sfarme. Sufletul nu se vrea nimic. El se vrea totul, ceea ce este acelaşi nimic numai de la alt capăt al firii. ***
***
(ca să mă poată înţelege) ard imagi- nar zăpezile Kilimanjaro şi Africa surâde cu surâsul ei negru şi însoritul cuvânt legănat peste piscuri din care Ernst îşi leagănă dorinţele să se facă abil în ilustra- rea formei unei dimensiuni din care persona- litatea scriitorului ţipă. Ascult rezo- nanţa de nori ningând sau plouând şi apele subterane curgând uniform spre Nevermore şi Nimeni, personaje care se înţeleg completându-se reciproc în avalanşa asta de sunet zglo- biu raportat mereu către sine drept altul şi către altul drept sine - noţiuni ipotetice în afara numă- rului magic după care Demiurgul îşi discută opera sa principală în faţa unei oglinzi care ar putea să dispară cu totul rămânând doar imaginea fără nici un suport plutind peste ape. ***
Rămânerea în urmă a şederii, descoperirea zonei radiate de stăpânirea activă a nonsensurilor care se bat cap în cap, se reduc şi în locul a două nonsensuri anihilate se naşte sensul ca o lege care respectă codicele intransigent al imprevizibilului. *** Deznădejde formală. Implicaţie de caracter inefabil. Recurgere la nimic. Ca la ceva substanţial care mereu îşi revendică forma ce vrea să existe aparte ca pe vremea lui Aristotel. Forme, forme. Sunete de contrabas cu care se pierde de fiece dată somnolenţa intrigii şi precauţiei. Instrumentele muzicale nu emană sunetele, ci le absorb din dimensiunile în care prosperă atunci când nu sunt aici, adică sunt acolo, dar pentru aici. *** Siguranţa mea este în nesiguranţa noastră generală. Fac exces de zel în cunoaştere. Mă implic tot mai mult în neştiinţă şi necunoaştere. Şi acum mai vreau ceva. Din inerţie. Adică am vrut. Acum vreau să nu mai vreau nimic. Dar vrând nimicul, simt cum încep să respir praful stelar din universul care, după anumite concepţii, se naşte din nimic. *** Eu nu-s eu şi nici calul nu-i al meu (calci pământul şi se afundă). *** Yüklə 1,97 Mb. Dostları ilə paylaş:
|