Victor teleucă ninge la o margine a existenţEI

Doamne, reîntoarce-mi-o adâncă, în faţă

să ştiu a-i degusta senzaţia de căldură

şi-ngheţ, desprinderea şi necuprinderea

Roşului de Dimineaţă din liniştea Albas-

trului de Voroneţ. El îmi predomină gân-

direa de vremuri blocată. Întoace-mi-o,
Doam-

marea marea marea marea ne, să mă

marea marea marea conving că eu

marea marea ma sunt eu, subiectul

marea marea cel care-o vede-nflorind

marea ca pe-o floare albastră de-ar-

mar gint foşnitor ca veşmântul, nu

tăcea, Doamne, că te uită pământul,

întoarce-mi-o ca materie, căci şi eu ma-

terie sunt din pământ care de pro-

mar pria sa prezenţă se sperie când

marea într-un Eu se adună carne şi

marea ma oase, gânduri şi-angoa-

marea marea ma se, bucurii şi durere

marea marea marea şi vremi vremuinde,

marea marea marea ma tăcere şi

cer

domolit de furtună, întoarce-mi, Doamne,

marea, să mă conving că lumea ni-i bună,

sunt prea bătrân să mai cred în poveşti,
pe Arghezi aş vrea acum să-l repet, ca

dânsul să urlu că “Eşti!”,

tu, care din veacuri pe toate le torci, mă

rog să mi-o-ntorci, nicidecum să-mi dai

ce o dată mi-ai dat, marea-i o brazdă al-

bastră din plai, dar şi limba albastră

smultă din blestemata, de cine, gură de rai?

***
Mi-a plăcut marea pentru faptul că nu a putut să-mi aparţină, ci pentru că ea şi-a plâns depărtarea cu lacrimile sărate cu care se izbea de cheiul de bazalt al oraşului cu platani seculari şi chiparoşi care s-au vrut totdeauna despicaţi de fulgere, dar fulgerele îi ocoleau pentru această prea multă risipă de vrere inutilă şi sinucigaşă.

Marea pentru mine rămâne spectrul luminii tuturor amurgurilor răsfrânte-n lacrimile mamelor copiii cărora nu s-au întors de pe mare, au fugit cu propria lor umbră pentru a nu se întoarce niciodată.

Eu am fost un romantic rătăcit prin târziul altor magii care au crezut în mântuirea sufletelor celor ce nu s-au născut. Noi suntem mânaţi din urmă, împinşi să ne naştem, reuşind printr-un concurs de junglă. Să fi fost noi cei mai cei?

De omnibus dubitandum, îşi spunea pentru sine Descartes, dar el nu făcea o descoperire, ci o constatare.

***

De-atâtea păreri se comportă uitarea

cu mine şi tine

ca zarea, cu marea, ca frigul cu-albastrul

şi fericirea e-un fel de dezastru

cosmic din care altă lume porneşte

şi prin devenire se ţine într-un fel

pe-un nimica

ca nimeni cu nimeni,

dar începe să ningă şi albul revine.
Un alb rezultat dăscălit se complică

în raza de suflet

şi vântul se-animă şi anii mă poartă;

am inima roşie ca macul din hun

în care un opium
îşi caută durere s-o adoarmă pe-o clipă.
O pasăre grea cu inscripţii pe-aripă

rezultă din firea şi gestul pragmatic,

tomnaticul spulber al aşteptării

de roşu şi galben, ostaticul

albinele-l caută
şi-l scriu cu baghete
ce poartă o muzică plină de-amaruri, acorduri,

stringente dovezi că suntem deopotrivă

în ampla derivă

de mări şi curenţi;

Atenţi sunt doar maurii liniştii care

podoabe de-amor şi amaruri dispun,

de sarea prezisă de ploi, când e soare

şi-n scoici de-amintiri furtunile-adun.

Dar toamna demult e trecută,

acum ninge fantastic

şi sufletul meu

se află-ntr-o frumoasă derută.

Un gol înfloreşte ora din mine pierdută.

***
Alerg dimineaţa pe nisipul rece de pe ţărmul mării. Valul aleargă pe urmele mele şi le spală. De aceea urmele parcă ar ieşi din val şi apoi ajunse din urmă şi înghiţite din nou. Undeva, jos, pe zarea pardosită cu nori de culoarea oţelului scos din foc astrul zilei, roşu ca un copil nou-născut, vrea să spună că a mai răsărit încă o dată. Eu alerg şi mă gândesc: Doamne, ce putere a avut oul (unul dintre cei 8 sau 12 Ptolomei ai Egiptului), dacă limba împotriva propriului său adevăr, mai repetă această propoziţie falsă (răsare soarele), limba care în permanenţă “produce” sau creează viitorul ca să aibă de ce se agăţa. Cu vocabulele sale nu se poate smulge din falsitatea propriei sale propoziţii care a vrut să arate un adevăr, dar a ieşit contrariul său.

Şi eu continuu să alerg şi acum să alerg pe nisipul umed şi rece al unui ţărm pustiu, matinal şi duminical la un moment dat mă împiedic şi cad. Ridic capul şi văd cum dispar la cotitura ţărmului şi marea din urmă îmi înghite urmele picioarelor mele desculţe.

***
Risc începutul, sfârşitul mă riscă, se iscă

momentul prefăcut din actual într-o stare de

umbră izbucnind

ca un spin,

crescut vertical

într-o lume-ţepoasă de spini care-mi convine,
boboci de spini, gătiţi de-nflorire, se uită

sarcastic la mine, m-o fi văzut pe undeva, în-

să pe unde, nici ei nu pot şti,
şi nici eu, n-am mâncat niciodată carne de

zmeu şi, probabil, nici n-am să mănânc, adânc

e cerul cărat de lăbuţele-albinelor, dar se

simte-o răceală disperată

în picioarele spinilor, o răceală, răceală,

răceală de culoarea zăpezilor de pe vârfu-

rile Apeninilor
turmentaţi de tăria văzduhului îngheţat şi

cochet când fiecare pisc înflorind violet

trecând într-un albastru, albastru, albastru,

mai mult ca albastru, mai mult ca mai mult

se ridică pământu-n picioare,

până la sfârşitul tunelului prin care n-a

trecut nici un tren până acum, probabil că

ceva s-a-ntâmplat,

vine, se cutremură văzduhul de atâta tumult.
***
La o zi, la o noapte furtuna iarăşi doboară

albastrul din negru,

se depistează energia semnelor, astrul

arhaic

e ca o metaforă

cu versul trohaic

dintr-o înţelepciune a noastră, solară
a acestui model de a fi pe Nistru-n derută;
la o zi, la o noapte, când ora devine succintă

se alintă polivra şi buburuza pe frunza

beată de mintă

şi sufletul ca un pădurar prin Paradisul

incapabil de a-şi continua visul ne-visul,

mitul-ne-mitul

şi gândul necontenitul,

îşi meditează imaginea.

La o zi, la o noapte, cu cât sunt mai statornic,

mă pomenesc şi mai, şi mai datornic

sunt stropit de urme

parcă-aş trăi într-un spaţiu de ornic

în care vremea plouă incolor şi amarnic,

de aceea, poate, sufletul nu mi-i suflet

dar un simplu hotarnic pe care îl bate

şi vântul, şi ploaia, şi ochii îi spală văpaia

şi hotarnicul întreabă cât să fie ora nopţii

ca într-un verset din profetul Isaia

să se cureţe pustiul de umbre şi şoapte,
la ora, la ora de zi şi de noapte

se-ntâlneşte şaptele cu şaptele

ca sufletul tău cu propria lui simetrie…

***
Dacă excluzi vântul din vânt, se naşte albastru, culoarea mea care-mi deschide lăuntrul, de fapt, lăuntrul acesta nu-mi aparţine, m-a luat să ţin intervalul, locul dintre azi şi cândva. E o scară întreagă cu trepte de piatră pe care fuge în sus depărtarea.

Dar ce să însemne în sus?

Întinsul acesta e o născocire a mentalului nostru născător de spaţiu şi timp.

***
Regim autentic de proză cu soare. Adâncul

eroic se cască-n adâncuri de crânguri

albastre
de neguri

şi singuri

norii de pază cu-amiază rimează, iar oaza-n
pustiuri albastre veghează tăcerea-n nisipuri

intrată cu apă. Mereu cineva fântânile-şi sapă
în propria vrere şi-apoi izolează tăcerea

de oameni târzii prin absenţe ce-şi caută

tăcută omniprezenţa;
crochiuri fierbinţi regăsite-n nisipuri vag

sângele-l caută

şi umbrele umblă pe chipuri

de umbre cu pielea fierbinte de frig şi arome,
explodează un nor

în pustiul de-amiază
şi-un alb efemer în albastrul pustiu se destramă.


Preferinţa faţă de care culoare? Întrebarea e nulă, albul

domină albastrul, alb-albastrul văzut în deplina idee

urmată de dragostea ochiului faţă de-acest neştiut

cromozom al culorii obscure în general ca sus-pusa

culoare...
Există absenţe,

inteligenţe bizare

care cată enigma

din paradigma inclusă-n uitare. Resorturi de poze şi

enigme de paradigme, prototip, arhetip,

cântata renovare

a creşterii, adică a deplasării în sus.
Culori şi cuvinte ce nu-s. Numai ochiul îşi continuă

forma vederii: metaforă fixă, impusă iarăşi să fie

geografie idilică
a depărtării, sanctuar numerotat printr-un număr ce

nu se repetă voinţa culorii ce nu-i renaşte prezumţia –

etalon că albul e alb, iar negrul e negru, această cochetă

descompunere-a

albului care îmi hipnotizează prezenţa mea în cuvinte,
răzbate spre Freud

apoi până la Jung,

dar trenul iese din gară

şi porneşte prin golul fără de gări,

numai zări suspendate, numai vagi depărtări-formule

nesătule de goluri;
halucinante simboluri cu-albastre-alcooluri ce se includ

în prezenţa migratoare a aparenţelor stilului plecând dintr-un

ieri, prin azi spre un mâine; goluri prin goluri şi-n urmă

rămâne respectiv numai golul, constelaţia dublă a ochiului
care se-ntrece pe sine

şi din urmă, dacă-i din urmă şi nu-i dinainte, vine halucinaţia

asta fierbinte pe care o cauţi totdeauna s-o spui...
Refă-mă albul părerii a unui idol ce este

chiar în momentul când nu-i.

***
Pătrate negre, imitând irealul se

ştampilau pe-absentul care se

reprezintă prin alte:

mă dureau

urechile

de trompeta tăcerii primăverii

care se strigă din întunericul alb

al luminii
în pauză se transmite în direct

venirea cocorilor

şi-un glas răguşit

comenta întoarcerea lor la un

fachir fără şerpi, el îl chema

şi cocorii veneau

şi rezerva ceva depărtării în

formă de –

de-aripi de cocor prin întoarcerea lui
ce se depărta tot mai spre nord

până, treptat, se termina sudul

şi începea sacrilegiul albastrului

în care regenera deşertul cuvintelor

ca un simbol ce nu mai avea cui

să spună ceva şi pătratele negre

se prefăceau în triunghiuri

de zăpadă care aştepta

s-o viscolească pe drumuri.

***
Şi toate acestea sunt sigur că nu sunt sigure

şi nesiguranţa le dă siguranţă că toate

încep a fi terminate şi a-şi recăpăta importanţa,

pământul acesta prin ochiul

izvorului se uită la cer să se convingă cât

e de albastru; al astrului zilei concepţia

cosmică de-a vedea infinitul; în noi încă

nu s-a terminat mitul şi cărarea prin iarbă duce

spre umbră, iar umbra îmbrăţişează răcoarea.

Eterne semne-amploarea ce cuprind

amploarea ca o dovadă că în tot, dar nu şi în

toate ezoteric ceva este, mai curând aş spune,

se află; o, flămânzi de frumos, ar fi să te

fure ciudatul, extrema olimpică a tăcerii

pure care-şi pictează culorile pe răbojul

regăsit al pădurii când pasărea cântă şi

frunzele şi soarele roşu apune-n copaci

portocala albastră văzută de ochiul avar,

dar toate acestea inventate de noi rămân

să se-ntâmple, să ne se întoarcă-napoi, ci numai

cuprinsul lor larg definit şi ireal

deschide larg poarta cu care alte porţi

se închid.

CONFORM LUI PLATON