Gabi aparare drept

APĂRAREA DREPTULUI PE CALE DE EXCEPŢIE

CAP. I. CONSIDERAŢII GENERALE

Secţiunea I. Apărări şi excepţii

Acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prin care se poate realiza protecţia judiciară a drepturilor şi intereselor civile ocrotite de lege.

Acţiunea poate fi exercitată nu numai sub formă de cerere ( prin care reclamantul formulează pretenţii) dar şi sub formă de apărare (prin care pârâtul desfăşoară o activitate asemănătoare cu cea a reclamantului creând însă o altă soluţie dată cauzei decât cea urmărită de reclamant).
Prin urmare, atât timp cât nu se abţine şi nu recunoaşte expres pretenţiile reclamantului, pârâtul se poate opune acestora prin următoarele atitudini :

• 
  o atitudine defensivă: neagă sau contestă dreptul invocat de reclamant;
  
• 
  o atitudine activă, ofensivă: ridică o excepţie de natură să paralizeze cererea reclamantului;
  
• 
  ridică pretenţii proprii împotriva reclamantului : prin cererea reconvenţională .
  
• 
  
  

Apărarea în procesul civil poate viza fondul dreptului (apărarea de fond sau propriu-zisă, sau restrânsă) ori partea formală, procedurală a judecăţii ( apărări procesuale sau excepţii procesuale).

1. 
   Apărarea de fond este mijlocul prin care se tinde la respingerea pretenţiei dedusă judecăţii ca neîntemeiată, nefondată , după examenul fondului acestei pretenţii. Astfel, se combat direct şi pe bază de probe pretenţiile formulate în acţiune, fie negând existenţa raportului juridic, fie susţinând că dreptul invocat s-a stins dintr-o cauză judiciară ulterioară (plată, compensaţie, etc.) sau se fac alte apărări prevăzute în dreptul civil material.
   

Apărările de fond pot fi :

• 
  În fapt : se invocă împrejurări de fapt;
  
• 
  În drept : se invocă dispoziţii legale.
  
1. 
   Excepţiile procesuale, sunt mijloace de apărare prin care partea interesată, procurorul sau instanţa din oficiu, invocă, în condiţiile prescrise de lege şi fără a pune în discuţie fondul pretenţiei dedusă judecăţii neregularităţi procedurale privind dreptul material la acţiune, urmărind întârzierea sau împiedicarea temporară sau perpetuă a judecăţii în fond. Sunt reglementate în Cartea a II-a, Cap. III, Secţiunea II din codul de procedură civilă.
   

Secţiunea II. Clasificarea excepţiilor procesuale

1. 
   După obiectul lor (art. 137 c.pr.civ.).
   
   • 
     Excepţii de procedură- vizează anumite iregularităţi procedurale:
     

• 
  încălcarea normelor de competenţă a instanţei :excepţia de necompetenţă generală, excepţia de necompetenţă materială, excepţia de necompetenţă teritorială;
  
• 
  încălcarea normelor de organizare judecătorească : excepţia de nelegală compunere, excepţia de incompatibilitate, excepţia de nelegală constituire, excepţia de recuzare, excepţia de strămutare, excepţia de delegare;
  
• 
  încălcarea normelor de procedură propriu-zise, referitoare la : activitatea de judecată: excepţie de litisprundenţă , excepţie de conexitate;
  

Actele de procedură în care se materializează activitatea procesuală : excepţia lipsei citării sau neregulatei citări a părţii, excepţii de nulitate, excepţia de netimbrare a cererii, excepţia de perimare a acţiunii sau a cererii de executare silită, excepţia decăderii din drepturi, excepţia de tardivitate; în ce priveşte excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu, excepţia lipsei reprezentantului sau asistentului pentru cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi excepţia nedovedirii calităţii de reprezentant, acestea sunt în realitate, excepţii de fond, dar c. pr. civ. le include în excepţiile de procedură (art. 161).

• 
  Excepţii de fond : sunt impedimente pentru exercitarea dreptului la acţiune, vizând deci fondul acţiunii şi nu al dreptului;
  

• 
  lipsa condiţiilor de exercitare a dreptului procesual la acţiune: excepţia lipsei calităţii procesuale active sau pasive a părţii, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă sau de exerciţiu, excepţia lipsei dovezii a calităţii de reprezentant, excepţia nematurităţii sau lipsei de interes, excepţia inexistenţei dreptului la acţiune sau a prematurităţii acţiunii, excepţia abuzului de drept procesual, excepţia de inadmisibilitate a acţiunii civile la instanţa civilă cât timp partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal (electa una via, non datur recursus ad alteram), excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în constatare atunci când se poate cere realizarea dreptului, excepţia inadmisibilităţii apelului în cazul hotărârilor definitive sau a hotărârilor de expedient, excepţia inadmisibilităţii recursului contra hotărârilor irevocabile, excepţia inadmisibilităţii sesizării de transformare a amenzii în închisoare când legea nu le prevede alternativ, excepţia lipsei procedurii prealabile în materia contenciosului administrativ.
  
• 
  Transpunerea pe plan procesual a unor principii de drept material de care se leagă dreptul la acţiune : excepţia puterii de lucru judecat (art. 1201 c.civ.), excepţia prescripţiei extuctive (Decretul 167/1958), excepţia de uzucapiune (există însă opinia că uzucapiunea, nulitatea relativă a unui act juridic, rezoluţiunea unui contract, vor putea fi opuse, ca mijloace de apărare, numai prin contraacţiune sau acţiune distinctă, supuse timbrării), excepţia de compromis, excepţia de tranzacţie, excepţia de achiesare, excepţia beneficiului de diviziune sau de discuţiune, excepţia procesului rău condus (exceptio moi processus) art. 1351 c.civ. , excepţia de neîndeplinire a obligaţiilor contractuale (non adim pleti contractus), excepţia de retract litigios.
  

În ce priveşte excepţia dedusă din interdicţia cuprinsă în adagiul „nemo auditus propriam turpitudinem allegans”, aceasta vizează neândeplinirea cerinţei ca dreptul pretins să fie recunoscut şi ocrotit de lege, deci instanţa va respinge cererea ca nefondată şi nu ca inadmisibilă.

2. 
   După efectul produs :
   

• 
  Excepţii dilatorii sunt cele care tind la amânarea judecăţii. Excepţia lipsei citării sau a viciului citării ( de exemplu nerespectarea termenului de 5 zile libere înainte de termenul de judecată pentru citarea regulată a părţii) excepţia de necompetenţă, excepţia de incompatibilitate sau de recuzare, excepţia de litisprudenţă sau de conexitate, etc. unii autori reţin şi categoria excepţiilor declinatorii, adică cele care în caz de admitere au ca rezultat trimiterea cauzei unei alte instanţe (necompetenţa, litisprudenţa, conexitatea) dar şi acestea au ca efect amânarea cauzei.
  
• 
  Excepţii peremptorii sunt cele care tind la respingerea sau anularea cererii ori la stingerea procesului :excepţia prescripţiei extractive, excepţia puterii lucrului judecat, excepţia de perimare, excepţia lipsei obiectului acţiunii, etc.. Excepţiile de fond produc întotdeauna un efect peremptoriu. Sunt unele excepţii care încep prin a avea un efect dilatoriu (când instanţa va acorda întâi termen pentru împlinirea lipsurilor), dar sfârşesc peremptoriu (dacă lipsurile nu sunt împlinite), cererea se respinge sau se anulează: excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu, excepţia lipsei semnăturii de pe cerere, partea lipseşte la acel termen, excepţia lipsei dovezii de reprezentant, excepţia de netimbrare sau insuficienta timbrare (art. 151 c.pr.civ., 133 alin. 2 c.pr.civ., art. 20 diin Legea 146/1997).
  

3. 
   După caracterul normelor încălcate:
   

• 
  excepţii absolute, sunt cele care privesc normele imperative de ordine publică: excepţia de incompatibilitate, excepţia de necompetenţă generală, materială sau teritorială exclusivă, excepţia de prescripţie, excepţia puterii lucrului judecat şi excepţiile care uzează normele ce determină ordinea firească a judecăţii ( procedura prealabilă, ordinea dezbaterilor, organizarea căilor de atac, etc.) şi cele care consacră principii fundamentale ale dreptului procesual civil (publicitatea, contradictorialitatea, etc.).
  
• 
  excepţii relative, care privesc încălcarea unor norme dispozitive :excepţia de recuzare, excepţia de necompetenţă teritorială de drept comun şi alternativă, etc. .
  

Secţiunea III. Invocarea şi soluţionarea excepţiilor

Excepţiile absolute pot fi invocate de către părţi, de procuror, dacă participă la proces, sau de către instanţă din oficiu, în orice fază a procesului, chiar şi direct în apel sau în recurs (în acest ultim caz numai dacă, potrivit art. 162 c.pr.civ. nu este nevoie de verificarea în afara dosarului a împrejurărilor de fapt). Renunţarea părţilor de a se prevala de o asemenea excepţie este inoperantă.

Excepţiile relative nu pot fi invocate decât de către partea interesată (adică partea în favoarea căreia au fost cerute) şi numai la prima zi de înfăţişare (pârâtul şi prin întâmpinare) sau la termenul următor celui în care s-a săvârşit neregularitatea, potrivit disp. art. 118 şi 132 c.pr. civ. Nerespectarea acestor dispoziţii se sancţionează cu decăderea din dreptul de a mai invoca excepţii (art. 136 c.pr.civ.).

Instanţa nu le poate lua în considerare din oficiu, dar în baza rolului activ poate atrage atenţia părţii interesate că are dreptul de a invoca excepţia. În fine, ele pot fi acoperite prin voinţa sau tăcerea părţii îndreptăţite a le propune.

Căile prin care pot fi invocate excepţiile depind de etapa sau faza procesului civil şi de natura normelor încălcate : prin întâmpinarea (art. 115 pct. l) intervenţia scrisă sau orală la prima zi de înfăţişare (art. 118) sau pe parcursul dezbaterilor, apelul, recursul, contestaţia în anulare obişnuită (art. 317)sau cea specială (art. 318), revizuirea, recursul în anulare.
Spre deosebire de excepţii, în ceea ce priveşte apărarea de fond, deşi legea prevede că pârâtul trebuie să-şi precizeze punctele de apărare în anumite condiţii (art. 1525, 118, 132c.pr.civ.) totuşi, dacă partea n-a satisfăcut aceste cerinţe, mai păstrează dreptul de a se apăra, discutând în tot cursul procesului temeiurile de fapt şi de drept invocate de partea adversă.

Instanţa va rezolva excepţiile, dacă se invocă mai multe, într-o ordine dedusă din caracterul şi efectele produse. Astfel, întâi se vor soluţiona excepţiile legate de investirea instanţei, apoi cele care privesc competenţa, compunerea sau constituirea instanţei, puterea de lucru judecat, prescripţia.

Instanţa, sesizată de reclamant competentă să rezolve cererea sa, se va pronunţa şi asupra mijloacelor de apărare ale pârâtului, potrivit regulei „judecătorul acţiunii este judecătorul excepţiunii” (art. 17 c.pr.civ.).
În privinţa soluţionării, art. 137 alin. 1 c.pr.civ. obligă instanţa să se pronunţe înainte de a intra în fondul dezbaterilor asupra excepţiilor ( de procedură şi de fond) care fac de prisos, în total sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Se evită astfel o judecată inutilă sau efectuarea unor acte de procedură ce ar trebui ulterior refăcute de către instanţa de judecată.
Conform art. 137 alin. 2, dacă pentru dovedirea temeiniciei excepţiei este necesară administrarea unor probe comune cu cele privitoare la dovada fondului cererii, atunci excepţia se va uni cu fondul. În cazul în care excepţia se va respinge, probele rămân câştigate cauzei. Astfel, dacă se invocă lipsa calităţii procesuale active într-o acţiune reală şi excepţia se admite, acţiunea se va respinge nu ca nefondată, ci pentru lipsa calităţii procesuale active, dar dacă excepţia se va respinge, acţiunea nu este admisă automat ci soluţia depinde şi de celelalte apărări.
Pentru a se pronunţa asupra excepţiei invocate, aceasta trebuie pusă mai întâi în discuţia părţilor, respectându-se astfel principiul contradicţionalităţii. În aplicarea principiului, rolul activ al judecătorului, consacrat în art. 129 şi 130 c,pr.civ. cu aplic. Disp. art. 118 c.pr.civ. în materia excepţiilor, instanţa nu se va limita doar la ridicarea din oficiu a excepţiilor absolute, ci trebuie să pună în discuţie şi problema privind normele dispozitive pe care partea le ignoră şi care ar putea influenţa existenţa sau valabilitatea raportului juridic dedus judecăţii.

Instanţa va lua act de renunţarea părţii interesate la posibilitatea invocării unei excepţii procesuale relative, dar numai dacă nu se urmăreşte eludarea legii, atragerea unor interese ale terţelor persoane , ori dacă partea nu a fost victima erorii (art. 5 şi 966 c.civ.).

La dezbaterea excepţiei invocate, primul are cuvântul reclamantul, pârâtul având ultimul cuvânt. Dacă pârâtul a ridicat excepţia, ordinea se inversează. Terţii participanţi la proces vor lua cuvântul potrivit poziţiei lor procesuale : intervenientul principal şi terţul introdus în cond. art. 57, după reclamant, intervenientul accesoriu, după partea pe care o sprijină în proces, chematul în garanţie, după cel care l-a introdus în proces.
Procurorul – cu excepţia cazului când a introdus acţiunea, situaţie în care are poziţia procesuală de reclamant- va avea ultimul cuvânt.

La judecata căilor de atac operează aceleaşi reguli : primul are cuvântul cel ce exercită calea de atac, iar intimatul are poziţia pârâtului.

Dacă instanţa găseşte că excepţia ridicată este întemeiată, o va admite, pronunţând o :

• 
  Încheiere, atunci când dispune amânarea judecăţii, pentru un alt termen;
  
• 
  Hotărârea (sentinţă sau decizie, după stadiul în care se află judecata) atunci când pronunţă declinarea competenţei, respingerea sau anularea cererii, perimarea.
  

Dacă excepţia este neîntemeiată, instanţa o va respinge printr-o încheiere şi continuă judecata. Această încheiere are caracter interlocutoriu, în sensul că leagă instanţa, aceasta nemaiputând reveni asupra soluţiei date.

Împotriva încheierii de admitere sau de respingere a excepţiei se pateu declara apel sau recurs numai odată cu fondul (art. 282 alin. 1 c.pr.civ.), dacă legea nu prevede expres o altă soluţie (ex. art. 34 alin. 1 prevede că încheierea prin care s-a admis recuzarea nu poate fi atacată prin nici o cale de atac).
Hotărârea prin care s-a admis excepţia, dacă este pronunţată de prima instanţă, poate fi atacată cu apel. În cazul perimării calea de atac este recursul, iar termenul curge de la data pronunţării 8art. 252 alin. 3 c.pr.civ.).


Secţiunea IV . Caracteristicile excepţiilor procesuale

• 
  1. Excepţia este una din formele de manifestare a acţiunii, deci presupune existenţa unui proces civil în curs- de aceea ele se numesc procesuale.. Există însă excepţii care se pot invoca direct între părţi, fără intervenţia instanţei (ex: excepţia de neândeplinire a obligaţiilor contractuale), dar ele nu intră în sfera analizei noastre.
  

• 
  2. Excepţia este un mijloc de apărare, deci este folosită de către pârât. Excepţiile absolute pot fi însă ridicate şi de către reclamant, intervenienţii din proces, precum şi chiar de instanţă.
  

• 
  3. Excepţia este un mijloc tehnic prin care se invocă încălcări ale normelor de drept material sau procesual, dar nu pun în discuţie fondul dreptului şi trebuie valorificate, de regulă, înainte de dezbaterea fondului. Chiar dacă excepţia a fost unită cu fondul sau dacă excepţiile absolute au fost invocate după intrarea în dezbateri, nu se pune în discuţie fondul dreptului.
  

• 
  4. Admiterea excepţiei este: - în cazul excepţiilor dilatorii : un obstacol temporar în soluţionarea cererii principale, ducând la declinarea competenţei, refacerea unor acte sau la amânarea judecăţii;- în cazul excepţiilor peremptorii, determinând anularea sau respingerea cererii ori stingerea procesului; în acest caz cererea nu se respinge ca nefondată (pentru că în rezolvarea excepţiei nu se examinează fondul dreptului) ci ca inadmisibilă, prematură, introdusă de o persoană fără calitate, netimbrată. În schimb, apărările de fond- atunci când sunt primite- duc la respingerea acţiunii ca nefondată.
  

• 
  5. Admiterea excepţiei procesuale nu afectează de regulă dreptul reclamantului, iar hotărârea pronunţată ca urmare a admiterii unei excepţii, nu are putere de lucru judecat cât priveşte fondul dreptului (cum este cazul apărărilor de fond).
  

Dacă cererea a fost respinsă ca prematură, ea poate fi reiterată după împlinirea termenului. Dacă instanţa a admis excepţia de prescripţie sau aceea a puterii lucrului judecat, cererea suferă un eşec definitiv, litigiul nemaiputând fi redeschis sub nici o formă. Dacă sa admis excepţia lipsei de calitate procesuală activă, cererea nu va mai putea fi reluată de către aceeaşi persoană, dar există posibilitatea aceasta pentru persoana care justifică calitatea procesuală.

CAPITOLUL II: EXCEPŢII DE PROCEDURĂ

Secţiunea I. Excepţii ce vizează încălcarea normelor de competenţă

a instanţei (excepţia de necompetenţă)

Explicaţii : Necompetenţa unei instanţe poate fi invocată în cursul judecăţii ( în primă instanţă sau în căile de atac) prin excepţie. Dacă s-a pronunţat o hotărâre, mijlocul va fi apelul, respectiv recursul (căci acestea nu sunt cereri noi (art. 294 alin. 1). Împotriva unei hotărâri irevocabile necompetenţa poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare de drept comun.
Caracteristici :Excepţia de necompetenţă este o excepţie de procedură şi dilatorie, reglementată în art. 158-160 c.pr.civ. . Caracterul ei absolut sau relativ diferă după felul normelor încălcate:

1. 
   Excepţia de necompetenţă absolută ( art. 159 c.pr.civ.). Aceasta operează în cazul încălcării competenţei generale (în absenţa indicării în lege a unor organe speciale de jurisdicţie, competenţa de judecată revine de drept instanţelor judecătoreşti ), iar din cadrul competenţei jurisdicţionale, sunt vizate competenţa materială (art. 1-4 c.pr.civ.) şi competenţa teritorială exclusivă sau excepţională (pricinile referitoare la starea şi capacitatea persoanelor şi cazurile prev. de art. 13-16 c.pr.civ. în materie contravenţională, etc.).
   

Poate fi invocată de oricare dintre părţi (chiar şi de reclamantul care a pricinuit greşita sesizare), de procuror dacă participă sau de către instanţă, din oficiu, în orice stare a pricinii, chiar direct în apel sau în recurs, deşi încadrarea a avut loc la prima instanţă, unde nu a relevat-o nimeni.

Părţile nu pot conveni să deroge de la regulile competenţei absolute, deci viciile nu pot fi acoperite prin voinţa lor expresă sau tacită.

2. 
   Excepţia de necompetenţă relativă. Se poate ridica această excepţie în cazul încadrării competenţei teritoriale de drept comun (art. 5 şi art. 7 c.pr.civ.) sau alternative ( art,. 6, art. 7 alin. 2, art. 8-11, art. 453 c.pr.civ.).
   

Excepţia poate fi invocată numai de către partea în interesul căruia a fost creată, adică la prima instanţă de către pârât (art. 158 alin. Ultim ), chematul în garanţie dacă acesta îl apără în proces pe pârât sau de către titularul dreptului dacă acesta recunoaşte susţinerile pârâtului pe care îl înlocuieşte în proces.

Această excepţie trebuie invocată cu prioritate prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, la prima instanţă dacă întâmpinarea nu este obligatorie. Dacă partea discută alte aspecte este decăzută din drepturile de mai invoca necompetenţa relativă.

Instanţa nu o poate invoca din oficiu, dar în virtutea rolului activ, poate atrage atenţia pârâtului asupra acestui drept.

Părţile pot conveni, expres sau tacit, să deroge de la dispoziţiile legii, prorogând competenţa instanţei.
Rezolvare: Rezolvarea excepţiei de necompetenţă este comună, indiferent de caracterul ei. Ea se soluţionează înaintea altor eventuale excepţii procesuale.
Excepţia se pune, obligatoriu, în discuţia părţilor. Dacă pentru

soluţionarea ei este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu

dezlegarea în fond a pricinii, excepţia se va uni cu fondul (art. 137 ).

Dacă instanţa respinge excepţia, se va da o încheiere cu caracter inter-

locutoriu care poate fi atacată cu apel sau recurs numai odată cu fondul

(art. 158 alin. 2 ). Instanţa va trece apoi la judecarea cauzei.

Dacă excepţia este admisă, instanţa se desesizează, pronunţând o hotărâre ( sentinţă sau decizie) prin care se dispune trimiterea pricinii la instanţa competentă sau la alt organ de jurisdicţie competent potrivit legii (art. 158 alin. 1 ). Dacă competent este un organ al statului, fără activitate jurisdicţională, prin hotărâre se va respinge cererea ca inadmisibilă ; iar dacă litigiul conţine un element de extraneitate şi competent este un organ de jurisdicţie dintr-un alt stat, admiţând excepţia, se va respinge prin hotărâre cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române ( art. 157, legea 105/1992).
Hotărârea se dă cu drept de apel sau de recurs, în termen de 15 zile de la pronunţare, şi nu de la comunicare (art. 158 alin. 3 ). După ce hotărârea de declinare a competenţei rămâne irevocabilă, dosarul se trimite la organul competent, dar dacă calea de atac este exercitată chiar de către partea care a cerut declinarea, dosarul poate fi trimis de îndată, fiind evident interesul de a tergiversa judecata (art. 158 alin. 4).

Actele de procedură ale instanţei sesizate iniţial sunt lovite de nulitate (art. 105 alin. 1 ) ; probele administrate de către instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii, neputând fi refăcute decât pentru motive temeinice (art. 160 ).

Hotărârea de declinare a competenţei, rămasă irevocabilă, are putere de lucru judecat, numai în ceea ce priveşte instanţa care se dezînvesteşte: organul căruia i se trimite dosarul nu este legat de această hotărâre, putând considera că primirea este de competenţa instanţei întâi sesizate şi în urma declinării de competenţă conflictul negativ de competenţă va fi soluţionat conf. art. 20-22 c.pr.civ.).
Dacă necompetenţa a fost invocată prin formularea unui motiv de apel, care a fost admis de instanţă şi s-a dispus desfiinţarea hotărârii pentru lipsă de competenţă, cauza va fi trimisă organului jurisdicţional competent (art. 279 alin. 2 c.pr.civ.).
Dacă necompetenţa a fost invocată printr-un motiv de recurs şi recursul a fost admis, hotărârea atacată va fi casată, pentru lipsă de competenţă şi cauza trimisă organului competent (art. 312 alin. 2 c.pr.civ.). În cazul în care însăşi instanţa de recurs este competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă sau în apel, va casa hotărârea recurată şi va soluţiona cauza în fond.
Instanţa competentă în judecarea recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate de tribunale în primă instanţă, în materie de contencios administrativ, este curtea de apel şi Curtea Supremă de Justiţie.
După cum s-a observat, conflictele de competenţă există între instanţele judecătoreşti. Astfel încât, dacă completul de judecată consideră că cererea trebuie rezolvată de un anumit complet, ia act prin încheiere şi preşedintele instanţei rezolvă administrativ acest transfer ;dacă preşedintele instanţei nu este de acord sau dacă completul căruia i s-a repartizat dosarul constată că primul complet a fost bine sesizat, încheierea poate fi atacată cu apel sau recurs, căci s-ar ajunge la întreruperea cursului justiţiei. Dacă competentă este o altă secţie a aceleiaşi instanţe, dosarul se trimite acesteia prin încheiere.

Secţiunea II. Excepţii ce vizează încălcarea normelor de organizare judecătorească


1. Excepţia de greşită compunere sau constituire a instanţei

Explicaţii : Greşita compunere a instanţei priveşte judecarea cauzei de un număr mai mic sau mai mare de judecători, prin încălcarea disp. art.17 din Legea 92/92, republicată (cauzele se judecă în primă instanţă de un judecător, în apel de 2 judecători, cu posibilitatea formării unui complet de divergenţă, iar în recurs de 3 judecători) ale art. 6 din O G. 179/1999 8 în completul de soluţionare a conflictelor de muncă şi litigiilor de muncă în primă instanţă, alături de judecător stau doi asistenţi judiciari dintre care unul reprezintă asociaţiile patronale, iar celălalt sindicatele), ale art. 17 din Legea 56/1993 republicată (completele de judecată de la curtea Supremă de Justiţie se constituie cu 3 judecători din aceeaşi secţie sau dacă acest lucru nu se poate realiza, cu judecători de la celelalte secţii numiţi de preşedintele Curţii Supreme de justiţie), ale art. 18 (completul de 9 judecători de la curtea Supremă de justiţie) sau de art. 20 (când Curtea Supremă de Justiţie judecă în Secţii Unite iau parte ¾ din numărul membrilor în funcţie) din aceeaşi lege.
Greşita constituire a instanţei vizează lipsa grefierului (fără de care şedinţa de judecată nu poate avea loc), a procurorului (când participarea acestuia este obligatorie în cauzele civile ) sau a magistratului-asistent 8 de la şedinţele de judecată ale Curţii Supreme de Justiţie).